Capitalism

Într-un articol intitulat simplu ''Comunism'' am scris despre ideologia cu același nume și despre defectele sale. Am încercat să scriu un articol scurt și să mă mențin pe o linie exact, fără să intru în detalii. Drept urmare nu am intrat în discuții despre alternativele la comunism sau opozanții ideologici ai acestuia. Opozanți precum capitalismul despre care urmează să scriu.

Capitalismul diferă de comunism prin faptul că este o economie de piață și nu una statală. Libera inițiativă și concurența sunt încurajate, iar economia se dezvoltă odată cu sfera privată, rolul statului fiind unul cât se poate de limitat. Spre deosebire de rolul absolut pe care statul îl joacă drept factor economic în comunism, unde piața este, ca și orice alt lucru, proprietate statului.

Principala critică adusă de comuniști la adresa capitalismului este că ar permite exploatarea celor săraci și mulți de către cei bogați și puțini. Că oamenii nu sunt egali. Un sofism ieftin care ne arată cât înțeleg comuniștii despre viață, natură și economie. Dar în primul rând aceștia ar trebui să vadă exploatările care au loc în lumea comunistă și am să dau ca exemplu statul comunist absolut, Coreea de Nord.

În Coreea de Nord toți oamenii sunt proprietatea statului. Lucruri precum libertatea individuală, demnitatea umană și proprietatea privată sunt de neimaginat când totul aparține de stat. Statul este condus de o mică aristocrație ideologică, o aristocrație care poate exploata pe oricine și care nu acceptă idei diferite. Munca este obligatorie, dar unde te vrea statul, iar kim-jongii primesc roadele.

Cât de bine funcționează acest sistem se vede de la sine. Economia nord coreeană este la pământ, iar tehnologia este de secol XX. Asta pentru că nu există competiție și motivație a muncii. Oamenii muncesc cu gândul la răsplată. Dacă în final nu câștigă ce-și doresc atunci nu mai muncesc. Cercetătorii au nevoie de libertate deplină pentru a cerceta și de motivația. Concurența duce la apariția unor produse superioare celor lansate de un alt competitor.

Acești factori lipsesc din lumea comunistă, dar sunt prezenți în lumea capitalistă. Adică în acea lume care evoluează în mod constant, cu o economie prosperă și o tehnologie avansată. Cu o piață largă și cu inițiative private care asigură progresul și prosperitatea societății. Lucru văzut și de societatea comunistă chineză, care iată, a trecut la rândul ei la o economie de piață.

Astfel capitalismul permite progresul societății. Permite oricărui individ ca prin muncă și inițiativă să-și poate dezvoltă propriul business, cu proprii angajați. Angajați care nu lucrează forțat, ci care pot demisiona oricând, pot să-și aleagă domeniul de lucru sau pot să-și lanseze propria afacere dacă au această capacitate.

În mod evident nu orice are o astfel de capacitate. Mai ales într-o societate care încă suferă de mentalitate comunistă că totul trebuie să vină de la stat. În capitalism nu e așa, în capitalism inițiativă individuală este cheia succesului, individual și social. Lenea și așteptarea rezolvării problemelor de la stat sunt principalii factori pentru lipsa dezvoltării economice a României, alături de corupție.

Din acest motiv oamenii înțeleg greșit capitalismul și-l percep ca pe starea actuală din România. Doar că aici capitalismul încă nu funcționează, fiindcă nu s-a înfipt acea mentalitate a inițiativei. Mulți dintre criticii capitalismului nu fac altceva decât să repete lozinci marxiste aplicate la situația românească unde proiectul capitalist încă nu a reușit.

Dincolo de asta capitalismul nu face decât să reflecte o stare naturală. Capitalismul este economia naturală a societății umane și ca atare cea mai bună opțiune prezentă. Pentru că omul este liber, pentru că omul creează și pentru că prin libera sa inițiativă el îi depășește sau nu pe alții. De asta nu toți sunt la fel, nu toți muncesc la fel, nu toți câștigă la fel, iar utopia comunistă devin un coșmar care vrea să schimbe natura.

Rolul președintelui

Cum ar trebui să fie un președinte european ? Acesta este titlul unei pagini pe care am fost invitat să o apreciez în această dimineață. Pagina conține câteva idei numerotate despre cum ar trebui să arate un președinte european, despre caracteristicile sale obligatorii. Evident, simbolul paginii este cel folosit de PSD în campania mândru că sunt român, iar printre cerințe este mândria de a fi român.

Nimic rău cu asta. Doar că-i o pagină mascată de propagandă. Președintele este format după imaginea lui Ponta și nu invers. Iar această imagine este una falsă, pentru că actualul premier nu îndeplinește jumătate din condițiile afișate pe pagina respectivă de propagandă. În final singurele lucruri pe care le mai are în comun cu propria propagandă online este simbolul și motto-ul naționalist-populist.

Dincolo de propagandă pagina respectivă m-a făcut să mă gândesc la rolul președintelui și la cum ar trebui să fie pentru a îndeplini acest rol. Un lucru pe care l-am mai făcut și un lucru trist. Asta pentru că actualii candidați la prezidențiale (prea mulți, parcă suntem o țară de președinți, ca să-l citez pe Pleșu) îndeplinesc cu greu sau deloc condițiile de competență pentru funcția supremă în stat.

Rolul unui președinte este în primul rând unul de mediator, de arbitru al vieții politice și al spațiului public în general. El trebuie să fie capabil să coaguleze forțele politice, să inspire încredere, să treacă dincolo de diferențe ideologice și de partid odată devenit șeful și simbolul statului român. Român, nu liberal, nu socialist, nu naționalist, român. Iar aici patriotismul trebuie să fie valoare supremă.

În al doilea rând acesta are atribuții de politică externă. Un președinte are prea puține legături cu politica internă, cu economia și infrastructura, cu justiția și finanțele. El este principalul diplomat al țării, principalul nostru ambasador și Comandantul Suprem al Armatei. Atribuțiile sale țin de politica externă, de domenii precum diplomația, relațiile internaționale și securitatea statului.

Dintre candidații actuali doar unul pare să aibă un profil adecvat pentru aceste atribuții. Dar acel unul are și șanse extrem de mici de a intra în turul al doilea. Principalii candidați nu au o expertiză în domeniile pe care lucrează un președinte. Iar unul din ei nu reușește nici să reprezinte acel mediator, acel factor de stabilitate al țării, iar aici mă refer la premierul Victor Ponta. Un om care atrage ură.

Desigur aceste lucruri se pot învăța în timp. Dar ne permitem asta ? România este înconjurată de incertitudini, de instabilitate politică și economică la tot pasul. În astfel de momente apar pericole și oportunități. Motiv pentru care avem nevoie de un președinte competent pe domeniul de politică externă și totodată un președinte care să fie un simbol de unitate, un factor de stabilitate.

Cu alte cuvinte avem nevoie de un președinte constituțional, un președinte care să-și îndeplinească strict rolul său fără a intra peste alții și fără a provoca scandal. Și totodată un președinte care să-și cunoască bine domeniul de lucru. Asta lăsând la o parte alte cerințe precum necesitatea ca acest om să fie de încredere nu doar pentru popor, ci și pentru aliații noștri euroatlantici.

Nu am observat un om care să îndeplinească toate aceste condiții la un loc și care să aibă și șanse să câștige alegerile. Klaus Iohannis are potențialul de a fi un bun mediator al spațiului public, un președinte constituțional care să-și respecte limitele și care să formeze relații bune cu lumea occidentală, fiind totodată un factor de stabilitate socio-politică. Dar cu politica externă stă mai greu.

Nu este un om cu o amplă expertiză în domeniul relațiilor internaționale, al diplomației și geopoliticii, sau al securității. Adică în acele domenii în care președintele joacă un rol fundamental. Competențele sale sunt mai mult de domeniul politicii interne, motiv pentru care ar fi un excelent premier sau ministru, ceea ce a dovedit la Sibiu.

Dar contracandidatul său îmi inspiră și mai puțină încredere. Acestuia îi lipsesc toate competențele pe politică externă și nu se oprește aici. Nu este capabil de a fi un mediator al spațiului public. Mai degrabă ar fi un al doilea președinte jucător, după modelul lui Traian Băsescu, adăugând aici toate corupția baronilor din partidul său.

Spre deosebire de Iohannis nici n-ar asculta de profesioniștii din jurul său. Asta pentru că vorbim de o persoană extrem de orgolioasă care-și este suficientă. Mă rog, probabil baronii l-ar pune la punct dacă le-ar amenința interesele, ceea ce nu s-ar întâmpla. Dar cu certitudine un astfel de om are toate minusurile necesare pentru funcția de președinte. De la politică externă la factor de stabilitate.

Alegerile de anul ăsta ne oferă o gamă largă de candidați. Din această gamă largă doar doi contează in the long run, iar aceștia doi au prea puțin în comun cu ceea ce înseamnă munca de președinte. Dar probabil că este explicabil. Mulțimea nu votează profesioniști și intelectuali. Mulțimea nu votează cu rațiunea, ci cu sentimentul și instinctul. Un om perfect pentru domeniu n-ar avea șanse.

Ca atare partidele vin cu acei oameni care pot atrage votul mulțimii. Iar factorii care definesc rolul unui președinte se rezumă la prestigiul său public, capacitatea de a atrage voturi și stilul său oratoric. De asta profesioniștii ajung să stea în umbră. Fie ca și consilier, fie ca și miniștri. Iar alegerea președintelui trebuie făcută prin a vedea care îndeplinește măcar o parte din criterii și ce oameni are-n jur, cât și de faptul dacă poate sau nu să învețe domeniul în care lucrează direct la serviciu.

Desigur, aș vrea să aud discuții despre criza din Ucraina, poziția României la această situație. Relația noastră cu alte puteri ale zonei, precum Turcia. Cum va reacționa România față de pericolul iminent numit Statul Islamic. Ce relații vom dezvolta în continuare cu marile puteri și cum vrem să ne întărim poziția și rolul în Uniunea Europeană și-n NATO, asta dacă vrem. Dar votanților le pasă ?

Votanții sunt interesați de viața proprie. De economie și finanțe. De ce-i afectează aici și acum. Iar votul lor merge pe baza unui prestigiu deja format al candidatului. Acest prestigiu, imaginea candidatului, devine în final criteriul suprem și principalul subiect de discuție al alegerilor prezidențiale. Nu vorbim despre ce poate face în politica externă, ci despre mondenități.

Electoratul cheie

Cu alegerile prezidențiale bătând tot mai mult în ușă se pune o întrebare importantă. Cine are cele mai mari șanse de câștig ? Răspunsul vine tot printr-o altă întrebare și anume: care este electoratul cheie în aceste alegeri ?

Momentan avem 14 candidați dintre care doar doi au șanse reale pentru a intra în primul tur. Dacă vor fi scoși din joc sau nu, dacă există candidați mai competenți sau nu, asta e cu totul altă problemă. Cert este că singurii cu șanse pentru a intra în al doilea tur sunt Klaus Iohannis și Victor Ponta.

Fiecare se bazează pe anumite tipologii de electorat propriu. În primul tur Iohannis se sprijină pe electoratul de dreapta (al PNL și PDL) și pe electoratul exclusiv anti-Ponta. În schimb Victor Ponta se bazează pe electoratul clasic al PSD, slab informat și dezinteresat, și pe electoratul anti-Băsescu.

Mai există un electorat a cărui direcție este încă incertă. Cel unionist. Un electorat pe care toți candidații par să și-l dorească. Unirea Basarabiei cu România devenind o temă a zilei. Lucru favorizat și de contextul geopolitic.

Acest electorat pare să fie împărțit între dreapta lui Iohannis, PMP și Macovei. Dar în turul II șansele sunt ca votul lor să se adune în favoarea unui Klaus Iohannis sau să nu existe deloc. Cert este că Victor Ponta, deși plin de patos unionist, nu se bucură de prea mari simpatii. 

Alte bazine electorale sunt deja luate. Elena Udrea și PMP are cea mai mare parte a electoratului lui Traian Băsescu. O altă parte fiind luată de Monica Macovei, care are și un mini-electorat atras de idee de justiție dură și de legăturile cu SUA, ca să nu mai spun de anti-anti-băsism.

Un nou candidat este Teodor Meleșcanu. Nu știu ce l-a determinat să intre în jocul alegerilor, dar nu are șanse prea mari. Pare să aibă profilul necesar pentru funcția de președinte. Doar că nu are și șansele necesare. Mulțimea nu votează competența, nu votează rațional, ci sentimental și instinctual.

În cel mai bun caz, Meleșcanu poate atrage voturile câtorva oameni care-și doresc un profesionist al relațiilor internaționale. Dacă iese un scor decent, superior altor independenți, s-ar putea relansa în politică. 

Într-un astfel de context rămân cei doi mari care luptă pentru funcția de președinte. Tancul nemțesc și românașul mândru. Iohannis nu are rost să caute voturile electoratului celui din urmă, pentru că acesta e tipul de electorat care nu se informează, care preferă mita sau care e obsedat de discursul anti-Băsescu.

Ponta nu are șanse prea mari să-și atragă voturile electoratului lui Iohannis, dar printr-o propagandă bine organizată îl poate scuti pe acesta de unele voturi ale dreptei tradiționaliste. Și aici ies în evidență aspectele de ordin etnic și religios, că na, uneori suntem în Europa doar cu numele.

Astfel în turul II mai rămâne un electorat cheie care trebuie cucerit. Probabil și cel mai mare. Indiferenții. Cei care în general nu vor participa în primul tur la vot și care nu se simt reprezentanți de actuala clasă politică. Cel care va cuceri acest electorat își va elibera drumul la Cotroceni.

Cele mai mari șanse pare să le aibă Klaus Iohannis. Candidatul neamț, care a făcut o treabă bună în Sibiu, se bucură de un prestigiu public și personal mai mare în rândul indiferenților decât Victor Ponta. Dacă aceștia vin la vot Iohannis are șansele să le primească votul. Doar să vină.

Votul lor acumulat cu voturile electoratului lui Iohannis și a electoratului PMP, Macovei, Meleșcanu și altora care nu-l doresc pe Ponta președinte i-ar da șansele să câștige alegerile. Doar că venirea acestora la vot rămâne încă sub semnul întrebării, ca și sprijinul dreptei băsiste.

Statul Islamic - mai periculos decât Rusia

Lumea occidentală este amenințată de mai multe forțe a căror politică vine în opoziție cu interesele acesteia. O lume din care face parte și România. Printre principalele amenințări par să iasă în evidență Federația Rusă și Statul Islamic, dar a doua este cu mult mai periculoasă decât prima.

Pericolul reprezentat de Statul Islamic este mult mai larg și mai imprevizibil decât cel prezentat de o forță statală precum Rusia. Dacă Federația Rusă reprezintă o amenințare mult mai apropiată ea rămâne totuși una oarecum rațională. Lucru ce nu poate fi spus despre Statul Islamic.

Un stat paria (rogue state) este un factor de instabilitate mai serios decât un stat obișnuit. Pericolul acestui tip de stat pre-modern vine tocmai din faptul că nu funcționează după regulile și rațiunea modernității. Este o forță de la care nu știm la ce să ne așteptăm și cu care nu putem raționa.

Acest lucru este cel mai evident când vorbim despre pericolul armelor de distrugere în masă. Federația Rusă deține astfel de arme, dar ea poate fi pusă în șah de amenințarea distrugerii reciproce. Între timp o forță precum Statul Islamic poate obține astfel de arme, dar tactica nu mai funcționează.

Nu mai funcționează pentru că o astfel de amenințare devine ineficientă. Organizațiile teroriste și statele paria nu au o obligație în fața cetățenilor și nu se tem pentru viața acestora. De multe ori nici măcar nu prezintă ținte sigure în cazul unui atac cu arme de distrugere în masă.

Situația este similară cu cea a unei table de șah pe care mai apar un alt jucător. Un jucător care spre deosebire de primii doi nu respectă regulile jocului și nici nu joacă după așteptări. Nu doar că și-ar sacrifica regina pentru a le captura pe restul, dar ne-am trezi cu pioni mutați precum regine, nebuni precum cai. Cu alte cuvinte un joc al tuturor posibilităților la care nu ne așteptăm. 

De pe teritoriul altor state, ignorând riscurile la viața propriilor oameni, astfel de forțe pot lansa atacuri dure și serioase împotriva lumii occidentale fără a se teme cu adevărată de o reacție a occidentului. Între timp forțe precum Federația Rusă nu-și permit prea multă libertate.

În momentul de față ambele forțe reprezintă un pericol pentru stabilitatea și siguranța spațiului european, cât și a lumii. Dar pericolul reprezentat de Statul Islamic îl depășește pe cel rusesc tocmai prin lipsa rațiunii celui dintâi.

Un stat precum Rusia poate face probleme, poate deține arme de distrugere în masă și de mare risc, dar nu le va folosi cu ușurință știind că asta ar atrage un răspuns echivalent ce ar duce la distrugerea Rusiei. Statul Islamic n-ar funcționa după aceeași rațiune. 

Lumea occidentală trebuie să aibă o politică de prevenire pentru ambele riscuri. Ținând cont de faptul că Rusia este un pericol mai apropiat, dar alt pericol, respectiv Statul Islamic, poate reprezenta riscuri mult mai dure pe termen lung.

O astfel de politică trebuie să fie într-o stare de vigilență când vine vorba de Federația Rusă. O zonă în care jocurile diplomatice și războiul psihologic sunt fundamentale. Dar trebuie să prezinte un răspuns mult mai rapid și mai definitiv cu privire la Statul Islamic. 

Cum funcţionează propaganda rusească – pesimism, euroscepticism, rusofilie

Ruşii au fost mereu stăpâni în arta propagandei. Au ştiut mereu să manipuleze mulţimea şi să obţină ceea ce-şi doresc. Atât pe vremea Imperiului Ţarist, dar mai ales pe vremea Uniunii Sovietice şi a Războiului Rece, lucru ce a evoluat până astăzi. Moment în care ne găsim prinşi între trei piloni de bază ai propagandei desfăşurate de psihologii operativi ai Rusiei pe teritoriul statului român cu scopul de a destabiliza morala generală a populaţiei : pesimism, euroscepticism şi rusofilie.

Aceşti trei piloni propagandistici ai Rusiei reprezintă o scară de obiective urmărite de către Moscova pe teritoriul României. Un proces propagandistic care foloseşte cu desăvârşire concepte de ordin ideologic şi religios pentru atingerea obiectivelor fixate de Moscova. Astfel contra conceptelor de libertate şi democraţie Rusia aduce comunismul şi ultra-naţionalismul, a patria cale politică setată de Dughin, iar contra unei lumi seculare şi a statelor suverane aduce conceptul de imperiu teocratic după model bizantin, evident cu centrul la Moscova. În acest traseu cei trei piloni propagandistici joacă un rol fundamental de slăbire a moralei şi de îndoctrinare a populaţiei.

În primul rând pesimismul. Citeam recent pe Vocea Rusiei un articol în care ni se atrăgea atenţia că România n-ar putea rezista mai mult de 30 de minute în faţa unui război cu Rusia. Fiind un om realist îmi dau seama că România nu este o super-putere mondială, dar şi că articolul este unul pur propagandistic, lipsit de orice sens al realităţii. Pentru că Armata Română, deşi slăbită, este totuşi pregătită de un conflict, iar pe lângă asta avem trupe NATO în România. Facem parte dintr-o mare alianţă, cea mai puternică de la Imperiul Roman încoace, iar acest lucru face diferenţa.

Ce doreau tovarăşii să facă printr-un astfel de articol şi prin altele de genul era inducerea mentalităţii de învins, a conceptului că noi suntem slabi şi nu putem lupta, că politicienii ne trimit la război degeaba. Cu alte cuvinte, inducerea unei stări de revoltă şi laşitatea prin demoralizare. Lucru de care ruşii nu sunt străini şi care face parte din arsenalul lor propagandistic. Ei îşi doresc o României pesimistă, lipsită de curaj, cu tineri care îşi doresc să fugă de arme şi nu văd rostul în a sta drepţi contra uriaşului de la răsărit.

În al doilea rând avem euroscepticismul ca şi component de bază pentru arsenalul propagandistic al Kremlinului. Ruşii au reuşit să-şi adune fani în lume prin criticarea constantă a structurilor euro-atlantice, a ”imperialismului” occidental şi a secularismului ”eretic”. Un discurs dughinisto-marxist care provoacă silă oricărui om raţional, dar care ţinteşte spre latura emoţională a celor care sunt mai puţin raţionali. Construind astfel din mizeria urii şi pe ruinele ultra-naţionalismului sau ale comunismului o adevărată coloană rusească pe teritoriul României.

Evident propaganda lor e lipsită de logică şi, cum am mai spus, atacă latura emoţională a gândirii. Ne face să ne revoltăm contra unor idei imaginare, să ne revoltăm contra faptului că occidentul atacă orientul, elimină dictatori apoi pleacă şi le lasă şansa arabilor să se reconstruiască singuri, uitând că Rusia când atac şi cuceresc, nu mai pleacă decât cu forţa. Critică secularismul european şi politica de globalizare, preferând probabil ca religia să fie un simplu pilon politic, cum e la ei, nu ceva trăit de oameni, iar globalizarea să se facă sub steagul ţarist, sau comunist.

Şi în sfârşit al treilea element de propagandă rusească, rusofilia, care îşi are originile în ce am menţionat mai sus. Se formează pe baza euroscepticismului dar şi a unor simpatii de ordin ideologic sau religios. Din aceste concepte ruşii ating obiectivul al treilea al propagandei lor, formându-şi o coloană rusească pe teritoriul României. ”Să luptăm alături de fraţii ortodocşi”, zic anumite persoane uitând că ruşii n-au fost interesaţi de asta când au invadat Georgia sau Ucraina. ”Rusia este bastionul anti-globalizării”, zic alţii ghidaţi de un anti-americanism ieftin, demn de propaganda marxistă, construit pe moda de a fi anti-american. ”Suntem prea slabi să stăm contra Rusiei”, spun alţii plătiţi din banii Moscovei pe teritoriul României.

Aşa funcţionează propaganda rusească pe teritoriul României. Acestea sunt trei elemente de bază prin care propaganda Moscovei funcţionează. Plină de clişee şi lipsită de raţiune ea duce mai departe moştenirea sovietică. Mai mult ca sigur vechii kgb-işti ar fi mândri de urmaşii lor de astăzi, urmaşi care se dau jurnalişti şi păcălesc lumea că la un site de ştiri cu nume de stat ei chiar sunt obiectivi şi prezintă ştiri obiective, fără interese politice. Serios ? Doar oamenii orbiţi de prea mult anti-americanism şi anti-occidentalism mai cred asta. Propaganda rusească este asemeni unui container de gunoi care tocmai a fost deschis şi acum iese tot mirosul infect afară, dar în final trece şi asta.

Colonelul Gheorghe Trosca – un alt fel de erou

 Articol publicat la data de 19 iunie pe blogul Vocea Patriei.

În urmă cu câteva zile m-am uitat din nou la filmul ”Gladiatorul”. Povestea filmului este destul de cunoscută, având în vedere şi faima acestuia. Un general roman este trădat de împăratul pe care-l servea, familia acestuia este ucisă, iar el este vânat de către trupele imperiale. Fără să vreau două asocieri mi-au venit în minte. Prima, cea a luptei Mareşalului Antonescu, trădat mai apoi de către propriul suveran, iar a doua a luptei col. USLA, Gheorghe Trosca, asasinat mişeleşte de către gen. Nicolae Militaru pentru că cel dintâi a descoperit legăturile acestuia cu KGB-ul.

Diferenţa între col. Gheorghe Trosca şi gladiatorul Maximus Decimus Meridius este că cel dintâi nu a apucat să-şi capete răzbunarea, dar nici numele său nu a primit încă cinstea cuvenită unui martir al revoluţiei. Din contră! Dacă personajul Maximus este iubit prin toate părţile lumii datorită unui film, col. Gheorghe Trosca este uitat la el acasă. După revoluţie acesta şi oamenii săi, masacraţi în faţa sediului MAPN de către o populaţie civilă turbată, au primit titlul de eroi martiri ai revoluţiei, dar acest titlu le-a fost retras la insistenţele unei oarecare comisii conduse de un oarecare membru al PNL.

Această poveste mă întristează şi-mi arată că adevărul nu triumfă întotdeauna în timp record. Deşi ostaşii brigăzii antiteroriste din cadrul SRI cinstesc încă memoria col. Gh. Trosca, restul românilor au uitat de el şi oamenii săi. Alţii scuipă pe memoria lor pentru că ar fi fost securişti. Omiţând totuşi să precizeze câteva lucruri : diferenţa între Securitatea kominternistă şi Securitatea din perioada Ceauşescu; faptul că Trosca şi oamenii săi n-au făcut poliţie politică, fiind trupe antiteroriste; faptul că Trosca şi oamenii săi au fost trimişi la sediul MAPN de către gen. Militaru pentru a asigura ordinea, acelaşi general despre care col. Trosca a descoperit, când lucra pe direcţia de contrainformaţii, că este un agent al KGB, aşa cum arată în cartea sa, ”Un risc asumat”, dl. Filip Teodorescu.

Colonelul Gheorghe Trosca a fost asasinat pentru că şi-a servit ţara. A fost trimis în mijlocul unui popor turbat de libertate pentru a fi ucis datorită uniformei sale, oamenii de rând nefiind capabili să distingă teroriştii de securişti. Situaţia menţionată mai înainte se datorează unei intense propagande din partea agenţilor KGB în România. Chiar agenţii care au venit la revoluţie de peste Prut, jucând rolul de terorişti pe care trupele USLA aveau misiunea să îi înfrunte. Agenţi provocatori despre care acelaşi Filip Teodorescu precizează că au intrat pe teritoriul României în număr mare, la fel cum au procedat şi agenţii maghiari în vestul ţării. Dar trupele USLA n-au mai putut să-şi facă datoria, fiind masacraţi de oamenii pe care trebuiau să-i apere.

Asasinarea a decurs într-un mod absolut barbar. Trupele USLA nu au fost doar ucise, trupurile lor au fost desecrate. Col. Gheorghe Trosca i s-a tăiat capul în urma uciderii, iar oamenii râdeau pe lângă trupurile lor. Un râs sadic ce-mi aduce aminte de umbrele interioare ale psihicului uman, ”daemonul” jungian care zace în fiecare dintre noi, impasibil la suferinţa altora. Probabil că şi gen. Militaru râdea. Ştia că omul care l-a desconspirat şi care-l putea desconspira în faţa noului regum era mort. Cârtiţa spurcată a KGB-ului în România era în siguranţă. Iar un erou al patriei zăcea mort, decapitat, pentru că şi-a făcut datoria.

Ce s-a întâmplat nu mai poate fi schimbat, dar putem folosi prezentul pentru a schimba viitorul. Colonelul Gheorghe Trosca şi oamenii săi merită mai mult decât un scuipat din partea actualei clase politice. Vechiul discurs cu ”securistu-teroristu” nu mai are priză la public. Lucrările unor oameni precum dl. Troncotă, dl. Coruţ, dl. Teodorescu, etc. au arătat lumii adevărul despre războiul din umbră. Un război în care România a avut cel mai mult de suferit.

Să facem un efort şi să ne amintim de memoria unor eroi ai revoluţiei care au murit ascultând ordinele venite de la centru şi încercând să apere poporul, inclusiv revoluţionarii, de nişte terorişti necunoscuţi de nimeni… Mai puţin de generalul Militaru. Să încercăm să ridicăm un altar eroilor USLA alături de eroii revoluţiei, în locul altarului pe care tovarăşii din PCR, transformat în FSN, l-au ridicat liderului zâmbăreţ. Gheorghe Trosca merită să fie cunoscut la fel de bine, dacă nu mai bine, ca Maximus. Un gladiator al adevărului. Un alt fel de erou.

Corupţia ca ameninţare pentru siguranţa naţională

Articol publicat pe blogul Vocea Patriei la data de 14 iunie.

Am văzut astăzi un promo pentru o emisiune în care este abordat cazul comisarului Traian Berbeceanu. Un om care a devenit simbolul profesionalismului în raport cu latura coruptă a sistemului. Simbolul poliţistului onest. Un caz care durează de ceva timp şi nu pare să se sfârşească odată. Primul lucru la care m-am gândit privind acest promo este discursul vicepreşedintelui SUA când a venit în România. Un discurs care a scos în evidenţă cea mai mare slăbiciune a securităţii României, şi deci a graniţei NATO : corupţia.

Corupţia este un fenomen care afectează societatea românească de multă vreme. Nu de ieri sau azi. Acest fenomen se face vizibil încă din perioada fanariotă, perpetuându-se în perioada interbelică şi perfecţionându-se în comunism. Până astăzi a stat în calea progresului societăţii şi a servit unor interese adesea opuse celor româneşti ( fie ele de grup sau ale altor state ). Vorbim de un fenomen care reprezintă principala ameninţare pentru siguranţa naţională a României şi care trebuie extirpat pentru a repara un sistem defect.

Ultima perioada ne-a adus măsuri împotriva corupţiei. Instituţii ale statului au acţionat dur pentru a sancţiona persoanele vinovate de astfel de lucruri. Aici putem vorbi de acţiunile celor de la DNA, DIICOT, SRI, etc. ; dar fenomenul încă nu a fost stopat în totalitatea sa. Încă afectează societatea şi, aşa cum arată cazul Berbeceanu, chiar instituţii importante ale statului în domeniul siguranţei. Iar asta este o problemă majoră.

Este o problemă majoră pentru că actualul context geopolitic şi geostrategic nu ne permite nici o slăbiciune. România se află la graniţa Europei şi a NATO cu orientul. Un orient care se găseşte într-o stare profundă de haos. Conflictul din Ucraina şi acest început de nou război rece ameninţă graniţele şi interesele regionale ale României, la fel cum ameninţă interesele structurilor euro-atlantice din care România face parte.

Corupţia din România reprezintă un gol pe care ruşii, în eventualitatea unui conflict rece, pot să-l exploateze cu mare uşurinţă. Nu ar fi pentru prima dată când aşa ceva se întâmplă. Citind cartea dl. prof. Cristian Troncotă, ”România şi Frontul Secret”, am observat o asemănare de trist augur între România actuală şi cea interbelică cu privire la corupţie. În perioada interbelică Basarabia a fost un centru al corupţiei din România, iar ruşii au profitat de asta. Aşa cum arată dl. Troncotă, cea mai mare parte a administraţiei de peste Prut era formată din agenţi GPU veniţi din Odesa. Nu trebuie să ne mire faptul că ruşii au ocupat Basarabia atât de uşor. Aveau deja jandarmeria, poliţia, administraţia, etc.

Toate aceste structuri au fost infiltrate de către ruşi prin intermediul corupţiei care domnea în acel teritoriu al României. Prin mită, şantaj şi diferite promisiuni, ruşii au reuşit să pună mâna pe administraţia românească din zonă şi să adauge acesteia propria agentură. Uneori acest lucru era extrem de evident, dar nu se putea face mare lucru datorită, aţi ghicit, corupţiei din Basarabia. Astfel securitatea României era ameninţată, autoritatea statului subminată din propriile instituţii.

Cum astăzi fenomenul de corupţie este similar, dar la o scară mai înaltă, există riscul ca o astfel de situaţie să se repete. Oricine poate profita de pe urma dorinţei de putere sau avere a unor funcţionari publici. Oricine poate profita de pe urma acţiunilor ilegale ale unor astfel de funcţionari prin şantaj. Prin oricine nu mă refer exclusiv la Federaţia Rusă, ci şi alte grupuri de interese străine României, sau la organizaţii teroriste ( duşmanul comun al umanităţii ). Astfel siguranţa României primeşte o lovitură dură. O lovitură care afectează în mod direct Europa şi NATO. Motiv pentru care aliaţii noştri principali, americanii, ne atrag atenţia asupra acestei probleme numită corupţie. Ei ştiu că au nevoie de un front puternic în răsărit, de un aliat sigur, la fel cum şi noi avem nevoie de un sistem sănătos şi capabil să stea contra oricăror pericole.

Privind partea pozitivă a lucrurilor putem spune că în sistem există un număr mare de oameni capabili şi patrioţi ( slavă Domnului! ), dar de dragul pragmatismului ne putem întreba : cum rămâne cu restul ? Fiindcă momentan scorul luptei între profesionalism şi corupţie în România pare să fie ceva de genul 50-50. Un scor deloc pozitiv când la graniţă se întâmplă ce se întâmplă şi România trebuie să fie un stat puternic. Un stat cu un guvern capabil să-i apere interesele.

În loc să ne asigurăm de acest lucru şi să ascultăm sfaturile venite de la americani văd că ne adâncim în corupţie. Cel mai ”iubit” dintre partide ( câştigător al alegerilor europarlamentare ) blochează în Parlamentul României orice lege împotriva imunităţii parlamentarilor. Orice lege prin care DNA poate acţiona direct şi sigur împotriva fenomenului de corupţie. Oamenii din sistem care-şi fac meseria devin un simbol de martiriu împotriva corupţiei ( cazul Berbeceanu ), iar oamenii politici oneşti şi cu un trecut sănătos sunt condamnaţi cu sintagma ”băsist” de către o sectă de prozelitism televizat. Aceeaşi sectă care ţine procurorii şi judecătorii sub presiune ca să nu-l vadă pe mogul la puşcărie.

Interesele noastre de viitor depind de vindecarea acestei boli care afectează societatea românească de prea mult timp. Corupţia ne împiedică să avem un sistem de justiţie performant, o politică diferită, o relaţie mai bună cu americanii. Corupţia ne împiedică să atragem investitori străini şi să dezvoltăm capitalul românesc. Corupţia este prima noastră problemă socială, politică şi economică.

Corupţia este un pericol iminent. Principala breşă în sistemul nostru de siguranţă. Motiv pentru care toate instituţiile statului, ca şi toţi cetăţenii, au datoria de a combate acest fenomen. Ne găsim într-o perioadă istorică extrem de complicată pentru destinul României şi nu putem să rămânem în ”somnul cel de veci” în care ne-a adus comunismul şi neo-comunismul. România trebuie să-şi grăbească drumul de modernizare, drumul spre occident şi să rezolve în mod eficient problema corupţiei.

Interesele noastre strategice, geopolitice, economice, militare cer acest lucru. Drumul spre vest, spre prosperitate, spre unirea cu fraţii de peste Prut şi spre o Românie mai sigură este profund legat de rezolvarea acestei probleme. Închei acest articol cu încredere în instituţiile statului şi în oamenii competenţi din aceste instituţii. Cu speranţa că avântul prins de lupta împotriva corupţiei nu se va opri la mijloc, ci va continua.
 
P.S.
Cu privire la cazul Berbeceanu îmi vine în minte un motto : Lex et Honor. Acesta este motto-ul sub care Poliţia Română îşi derulează activitatea. Motto urmat cu stricteţe de către Comisarul Traian Berbeceanu în lupta contra crimei organizate. Un om care pentru că şi-a făcut datoria este prigonit de către latura coruptă a sistemului. Oare câţi astfel de ofiţeri există în poliţie, în structurile de informaţii, în jandarmerie sau alte corpuri de ordine şi siguranţă publică ? Toţi încercând să-şi facă datoria, dar de multe ori confruntându-se cu zidul mizer al corupţiei din România. Măcar opinia publică să-i facă dreptate acestui Alimănescu al secolului nostru.

De la ţar la soviete şi înapoi : Rusia – Imperiul Răului

Există un curent de gândire geopolitică în care Rusia este prezentată drept o alternativă la politica dusă de către Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. Curentul respectiv este tot mai promovat fie de către anarhiştii care văd în procesul de globalizare o formă de imperialism american, fie de ultra-naţionalişti având la bază motive ideologice sau religioase ( cel din urmă fiind cazul României unde dughinismul prinde contur prin conceptul unui nou bizanţ cu centrul la Moscova ).  Astfel Rusia este transformată într-un bastion al rezistenţei anti-americane, o formă a binelui, transformată în viziunea populară pentru că în realitate situaţia este cu totul alta.

Apologeţii Moscovei au idei diferite, nici nu-i de mirare fiindcă ideologul Kremlinului, Alexandr’
Dughin, a făcut el însuşi un cocktail ideologic cu orice doctrină anti-americană şi anti-europeană care poate fi folosită pentru interesele ”mai mari” ale Moscovei. Anarhiştii se simt atraşi într-o oarecare măsură de aspectul istoric al URSS şi al revoluţiei bolşevice, naţionaliştii occidentali de aspectul ideologic, iar cei răsăriteni de cel religios. Aceştia din urmă susţin că noua Rusie nu mai este Uniunea Sovietică, nu mai este comunistă, ci un nou imperiu ţarist ”pravoslavnic”. Un lucru cât se poate de absurd dacă ţinem cont de felul în care oficialii de la Kremlin celebrează URSS, se folosesc de aliaţii ideologiţi ai URSS şi cu sau fără comunism Rusia a fost şi este acelaşi lucru : un imperiu al răului.

Spun un imperiu al răului, aşa cum definea preşedintele american Ronald Reagan Uniunea Sovietică, pentru că toate acţiunile Rusiei de la apariţia ei ca stat au adus suferinţă pentru popoarele din jur, urmărind o politică de expansiune şi rusificare prin tehnici demne doar de un popor barbar. Cu această ocazie precizez că nu vrea şi nu pot să jignesc cultura rusă, ceea ce ar fi imposibil cu sclipiri ca Dostoievski sau Bulgakov, dar jignesc în schimb politica şi gloata barbară a stepelor ruseşti. Rusia, indiferent dacă era un imperiu monarhic sau o uniune totalitară, a urmărit mereu aceeaşi politică de expansiune şi prin aceleaşi metode. Să ne amintim că rusificarea era în toi de pe vremea ţarilor, iar acest s-a aplicat şi în Basarabia încă dinaintea revoluţiei comuniste.

Distrugerea fizică şi psihică a oponenţilor se practică încă de pe vremea ţarilor. În acest sens dl. prof. acad. Cristian Troncotă atrage atenţia în cartea sa, ”România şi Frontul Secret”, asupra faptului că Imperiul Ţarist avea una dintre cele mai temute şi mai extinse aparate de poliţie politică ( ideea de serviciu de informaţii rusesc ) din lume. Deportările de populaţie şi asasinările erau la ordinea zilei într-un popor care cunoştea şi cunoaşte un singur limbaj, acela la puterii care, pentru ei, nu se poate exprima prin altă formă decât prin violenţă.

De asta şi comunismul, deşi prin natura sa o doctrină criminală şi totalitară, a avut o formă mai bolnavă într-o ţară precum Rusia decât, să zicem, în Germania. Uniunea Sovietică poate fi caracterizată în termeni spirituali drept o manifestare a iadului pe pământ, iar în termeni istorici drept un apogeu al unor apucături deja impregnate în spiritul poporului rus. Un popor călit în stepa siberiană prin violenţă şi cruzime. Lucruri pe care le-a transpus mai departe prin politica de expansiune şi rusificare începută de ţari, perpetuată cu adăugiri de masacre şi gulag-uri de către Uniunea Sovietică şi astăzi prin apucături provocatoare şi alte serii de crime de către Federaţia Rusă.

Astăzi Rusia deşi, aparent, a ieşit din comunism duce mai departe aceeaşi politică lipsită de orice valori reale, punând ca centru al existenţei sale un singur lucru : puterea. Politica de expansiune din testamentul lui Petru cel Mare rămâne fundamentală pentru politica externă a Rusiei şi, de ce nu, pentru viziunea ei geopolitica. Diferenţele dintre anumite idei ideologice sau religioase sunt ignorate cât timp acestea sunt de folos Rusiei în planurile ei. Inamicii Rusiei sunt atacaţi, ocupaţi, colonizaţi sau asasinaţi. Având aici exemplul georgian sau mai nou cel ucrainean, sau cel al unui preot rus care vorbea împotriva lui Putin, vorbea. Astfel Rusia indiferentă la orice valori şi reguli ideologice sau religioase îşi urmăreşte mai departe, folosindu-se de acestea, politica răului, provocând lumea la război cu fiecare ocazie.

Rusia este, de facto, un imperiu al răului. Indiferent sub ce regim, ţarist, sovietic sau federalist ( care acum încearcă să devină din nou ţarist ), Rusia îşi păstrează acelaşi mod de a dialoga cu statele vecine, de a-şi rezolva problemele şi de a se manifesta pe plan global. Aceeaşi politică expansionistă, aceeaşi negare a adevărului de dragul intereselor pravoslavnice, aceleaşi crime şi aceeaşi politruci indobitociţi în diferite state, aşteptând venirea tancurilor sovietice ca să-şi trădeze patria. În acest context politica noastră externă este una foarte dificilă, ca şi cea a Uniunii Europene şi a NATO dealtfel. Evident că o relaţie de pace cu Rusia este preferabilă unui conflict, fie el şi îngheţat, dar ce facem atunci când acest lucru este imposibil fără o compromitere a tuturor valorilor în care credem şi a tuturor intereselor noastre ? O relaţie decentă cu Rusia, pe cât posibil, este de dorit, dar dacă Rusia nu poate aduce garanţii şi nu-şi poate pune pofta-n frâu atunci orice relaţie este imposibilă şi un conflict îngheţat, un nou război rece, este inevitabil.

Uniunea Europeană şi paradigma viitorului

Trăim într-o lume care se îndreaptă tot mai mult spre globalizare, o lume în care procesul de globalizare evoluează în mod natural prin prisma internetului, a marilor corporaţii sau a tot mai multor interese comune care apar între statele naţionale. Procesul de globalizare aduce de la sine avantaje şi dezavantaje. Acestea se văd pe plan economic, militar sau politic. Pericolele la adresa unui stat au devenit comune pentru alte state. Structuri internaţionale i-au naştere pentru a se ocupa de această problemă, iar printre aceste structuri se numără şi Uniunea Europeană.

Personal văd proiectul Uniunii Europene ca pe o paradigmă a viitorului spre care civilizaţia europeană tinde de secole. Imperiul Roman, Imperiul Carolingian, Liga Sfântă, proiectul interbelic al uniunii Danubiene, Alianţa Nord-Atlantică la care au aderat majoritatea popoarelor libere ale Europei şi iată, acum Uniunea Europeană. O uniune care a luat naştere din motive economice şi politice ( pentru a preveni un al treilea război mondial între statele Europei ), dar care se pare că adoptă noi atribuţii în drumul ei existenţial, devenind un garant al vocii statelor europene în politica internaţională.

Într-un secol al globalizării statele naţionale nu mai au o voce la fel de puternică. În vârful lumii stau două mari state federale : Statele Unite ale Americii, respectiv Federaţia Rusă. Asta în timp ce micile state naţionale din Europa riscă să rămână în urmă, să aibă o voce tot mai slabă în problemele internaţionale actuale şi de viitor. Un lucru care n-ar mai fi o problemă în cadrul unei structuri europene care să reprezinte toate aceste state la un loc şi care ar fi capabilă să stea la masa deciziilor alături de cele două super puteri ale secolului.

Astfel unitatea europeană îşi face simţită nevoia. Globalizarea şi federalizarea statelor ne-a lăsat în urmă şi nu ne putem bizui pe aliaţii americani la nesfârşit. Pe lângă avantajele pe care le aduce idealului de pace, Uniunea Europeană reprezintă o viziune de viitor pentru puterea politică a tuturor statelor europene. Fără să distrugă identitatea sau suveranitatea diverselor popoare europene, un proiect de unificare a politicii externe a Europei cât şi a securităţii acesteia este de dorit.

Până la urmă acest proiect nu reprezintă altceva decât punerea în practică a unui ideal de secole. Ne aducem aminte din istorie că popoarele Europei au fost mereu supuse presiunii din partea unor forţe mai mari dinafara. Lumea islamică, Uniunea Sovietică fiind două exemple. În faţa acestor presiuni mereu s-a încercat clădirea unor structuri pan-europene care din păcate au eşuat fiindcă s-au clădit pe târziu şi nu erau deja stabile. Astfel otomanii şi sovieticii au câştigat datorită dezbinării dintre popoarele europene. O dezbinare pe care proiectul U.E. caută să o vindece.

Înainte de a continua merită scos în evidență și faptul că acest proiect este, în primul rând, unul de viitor. Iar forma sa rămâne, la rândul ei, discutabilă. În momentul de față România trebuie să mizeze pe relația sa cu Statele Unite și rolul în cadrul NATO, urmărindu-și altfel interesele prezente. Dar nu poate neglija relația cu forțele majore ale Uniunii Europene și rolul jucat în această uniune. Un rol pe care, ca și-n NATO, trebuie să și-l consolideze. Transformând dezavantajul de a fi granița Europei într-un avantaj de influență în uniune. 

Mai există critici care aruncă în umbră aceste avantaje de ordin geopolitic datorită unor probleme de ordin ideologic sau moral. Deşi în mare parte ideile Uniunii Europene sunt deja corecte, după umila mea opinie, trebuie să ţinem cont că ele nu sunt chiar ale U.E. ci ale naţiunilor membre. În momentul de faţă Uniunea Europeană este ca o mantie pentru trupul popoarelor europene. Ideile şi valorile europene nu sunt altceva decât ideile şi valorile adoptate de aceste popoare, care dăinuiesc sau se schimbe în funcţie de statele membre și care nu sunt valori permanent stabile și general valabile.

Momentan Uniunea Europeană merge înainte ca o paradigmă a viitorului. Trecutul a aparţinut Rusiei prin Uniunea Sovietică, prezentul aparţine Statelor Unite în mare parte, dar sunt de părere că viitorul  aparţine statelor europene prin acest proiect care ţinteşte spre cer.  Proiectul european nu este un monstru care distruge statele naţionale, ci un proiect care umăreşte, ideal vorbind, apărarea intereselor comune ale acestor state pe plan economic, geopolitic şi geostrategic, cât şi apărarea valorilor fundamentale ale statelor membre, oricare ar fi acestea.

Noi nu am intrat în Uniunea Europeană forțați de cineva ca să ne plângem că suntem o colonie sau altceva de acest fel sau ca să punem UE la egalitate cu URSS. Noi am intrat în UE, ca și în NATO, din propria inițiativă și am acceptat să facem parte dintr-un proiect mai larg menit să consolideze vocea și forța statelor europene într-o lume tot mai globalizată și mai federalizată. De asta Uniunea Europeană este nu doar o paradigmă ideală a viitorului, ci și o necesitate. Singura care poate asigura securitatea statelor europene fără ca acestea să fie dependente de alte forțe externe.


Am încredere într-o evoluţie pozitivă a acestui proiect şi cred că într-o epocă a globalizării este imperios pentru viitorul statelor membre, cât şi pentru protejarea valorilor definitorii ale civilizaţiei noastre europene. Evoluţia societăţii umane de la peşteră la trib, de la trib la principat, regat, mai apoi stat naţional şi acum stat federal sau uniune, confederaţie, etc. este tot mai accentuată de procesul globalizării. Uniunea Europeană este o necesitate şi un proces natural de evoluţie al statelor europene. De ea depinde pacea în Europa cât şi puterea politică şi economică a statelor europene, iar România face parte din acest proiect prin apartenenţa sa la marea civilizaţie europeană, cât şi prin prisma intereselor sale naţionale.

Notă: Am scris acest articol pe 29 aprilie. L-am republicat fiindcă ideea de bază rămâne actuală și i-am adus câteva modificări necesare.

Unirea ca obiectiv strategic

După Revoluția din Decembrie 1989 România a urmărit două obiective strategice majore: aderarea la NATO și la Uniunea Europeană. Printr-un consens al clasei politice și al societății civile aceste obiective au fost atinse. Culoarea politică a fost lăsată la o parte și toți au conlucrat, dincolo de adversități pentru realizarea celor două obiective strategice și politice ale României post-decembriste.

De atunci până astăzi clasa politică a rămas dezbinată, în lipsa unui obiectiv comun care să fie atins. S-a sugerat ca obiectiv prosperitatea. Destul de relativ având în vedere că fiecare are idei diferite despre ce este și cum se ajunge la prosperitate. Altă sugestie a fost finalizarea procesului de aderare la UE, europenizarea societății românești. Se pare că nu toți sunt de acord cu acest obiectiv sau ideal.

Într-un astfel de context socio-politic se pune întrebarea: ce ne-a mai rămas ? Ce ideal poate fi adoptat de către clasa politică și societatea civilă ca obiectiv comun pentru România ? Cel mai vehiculat și posibil în momentul de față este obiectivul unirii. Acest obiectiv a fost pus în discuție de întreaga clasă politică indiferent de parti-pris.

De la PNL la PSD, de la dreapta la stânga, e un obiectiv comun. Același lucru se poate spune și despre societatea civilă, cercurile de intelectuali și cercurile studențești. Este un obiectiv comun și un ideal al unei noi generații. Unirea Basarabiei cu România este un obiectiv dorit de toată lumea și pentru îndeplinirea căruia, iată, toată lumea este dispusă să lucreze.

Formatul unificării celor două state românești este discutabil și ține de context și de situația geopolitică existentă. Situația actuală favorizează extrem de mult posibilitatea unificării. Indiferent că vorbim de o unificare prin aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană, ceea ce ar dizolva granițele, fie că vorbim de unificare directă, mult mai simplă, dar mai puțin posibilă.

În momentul de față Unirea celor două state surori este un obiectiv strategic al României. Un obiectiv aprobat de toată lumea, folosit chiar și-n discursuri electorale și în favoarea căruia se poate conlucra. După idealul unirii din Primul Război Mondial, după obiectivele aderării la NATO și UE după decembrie 89, iată că avem un nou obiectiv și ideal comun pentru care ne putem canaliza eforturile.

Academia Română are posibilitatea să patroneze un astfel de obiectiv, la fel cum a patronat și obiectivul întoarcerii României acasă, în occident. Ea are cea mai mare șansă de asigurare a unor eforturi comune de ordin politic pentru îndeplinirea unui astfel de obiectiv. Un obiectiv care ține atât de o dorință sentimentală a românilor, dar și de rațiuni geostrategice la Marea Neagră.

De ce monarhie ?

Nu sunt un susținător prea fățiș al monarhiei constituționale, dar când sunt întrebat ce prefer între monarhie și republică răspund clar monarhie. Nu pentru că monarhia-i la modă în urma evenimentelor din Piața Universității. Nu pentru că aș avea simpatii istorice față de un rege care prin propria persoană face parte din istorie, ci pentru că mi se pare cel mai potrivit sistem.

Cred că o țară, un popor, au nevoie de ordine și de stabilitate. Totodată au nevoie de libertate și echilibru, implicit de un garant al acestor lucruri. În sistemul republican președintele este acest garant. El este ales de către popor pentru a îndeplini rolul de șef al statului și de arbitru al jocului politic. Dar, cel puțin în România, acest lucru nu a prea funcționat niciodată.

Președintele este un om ales de către popor din cadrul unor partide politice. El are deja un partid, are niște grupuri în jurul său față de care va rămâne mereu loial odată ajuns președinte. Indiferent cât de profesionist sau bine intenționat ar fi, un președinte nu poate ignora această realitate de fapt. Și nu a făcut-o niciodată, nu pe plaiurile mioritice.

Prin asta președintele nu-și poate îndeplini pe deplin rolul constituțional de arbitru al politicii. Totodată nici nu poate fi un garant al ordinii și stabilității în totalitate. El este ales de o parte dintre români și mulți pot aduce comentarii cu privire la faptul că nu l-au ales, nu este președintele lor, nu-i reprezintă. Prin asta nu poate garanta ordinea și stabilitatea unui popor.

Aici intervine și diferența între președinte și monarh, între republică și monarhie. Evident, monarhie constituțională. Într-o monarhie regele se naște rege și este educat pentru a-și îndeplini acest rol. Nu este ales din partea unor partide politice. Nu reprezintă o ideologie politică și nu are obligații față de un partid. Ca monarh se situează deasupra partidelor, având rolul de simbol.

Astfel monarhia poate garanta ceea ce republica prezidențială nu poate. Un arbitru autentic și echidistant pentru politica românească. O forță care să păstreze continuitatea progresului social, politic și economic indiferent de schimbarea guvernelor după simpatiile populare. Și mai ales un simbol al ordinii, stabilității și unității unui popor. Lucruri de care avem atâta nevoie.

Dincolo de asta mai este și argumentul legitimității istorice. Monarhia în România nu a fost înlăturată printr-o revoluție sau un vot popular. Deci voința poporului nu a avut nimic de a face cu asta. Ea a fost înlăturată printr-un act samavolnic odată cu venirea tancurilor sovietice. Adică forțat. Din acest punct de vedere este dreptul casei regale să recapete tronul, iar a României să-și recapete monarhia.

Evident disputa monarhia-republică este mai amplă de atât. Cu mai multe argumente și idei care trebuie luate în considerare. Eu n-am făcut decât să prezint, pe scurt, principalul motiv pentru care aș prefera oricând o monarhie constituțională decât o republică. O perspectivă a unui om care vede în stabilitate și unitate caracteristici necesare pentru o viață publică sănătoasă.

Cât de posibilă este revenirea la monarhie în momentul de față este cu totul altă problemă. Acest lucru ține de mai mulți factori socio-politici extrem de importanți. Dar da, monarhia prezintă niște avantaje care nu există într-o republică. Inclusiv pentru ceea ce se numește interes național. Întoarcerea la monarhie se poate face doar prin educație și consens. Deci mai avem de așteptat.

Închei cu o ordonare mai simplă a ideilor pentru monarhie:

-monarhul este independent de partide, deci poate fi un bun arbitru politic
-monarhul se află în funcție pe viață, deci nu este interesat de doar patru-cinci ani de mandat
-monarhul poate garanta că ceva bun făcut de un guvern nu va fi ușor dărâmat de altul
-monarhul este un simbol de unitate și stabilitate, reprezentativ pentru un popor, nu pentru o parte
-monarhul este un simbol național, nu ideologic sau politic
-monarhul are atribuții limitate, cât să-și asigure rolul simbolic și de arbitru

Roșia Montană, gazele de șist și interesul național

În România ultimilor ani este la modă discursul anti-sistem. Un discurs care s-a împletit tot mai mult cu cel naționalist, populist și, nu-n cele din urmă, ecologist. Cel din urmă fiind și cel mai popular. Un discurs care prinde, uneori pe bună dreptate, la foarte mulți oameni. Dar prea puțini înțeleg să nu se lase angrenați într-un fanatism verde și să privească lucrurile dintr-o sferă holistică. 

Acesta este și cazul exploatării resurselor naturale care se află ascunse în subsolurile țării noastre. Cazul exploatării aurului de la Roșia Montană și cel al exploatării gazelor de șist. Ambele foarte populare în mediile ecologiste și anti-sistem, dar nici unul privit dintr-o perspectivă holistică, ci una extrem de limitată. Pur ecologistă sau pur naționalistă, pe extrema cealaltă pur mercantilistă. 

Viziuni total greșire, în opinia mea. Pentru că exploatarea resurselor naturale ale României reprezintă atât o chestiune de siguranță a mediului, dar și una de interes național. Iar aceste proiecte de exploatarea ar trebui abordate din toate perspectivele existente, nu doar dintr-una sau alta. Una la modă, alta mai puțin la modă, dar mai profitabilă din punct de vedere financiar. 

Este destul de clar că interesul statului român este acela de a obține independență energetică. Față de Rusia, față de orice altă putere. Independența energetică joacă un rol extrem de important în securitatea noastră și în felul în care ne raportăm la marile puteri. La fel dorim și prosperitate economică. Prima dorință depinde de gazele de șist, iar a doua este legată și de Roșia Montană.

Ecologiștii și fanaticii anti-sistem ignoră aceste interese. În mare parte nici nu le pasă. Ei nu sunt capabili să privească dintr-o perspectivă a geopoliticii, a intereselor strategice, dar sunt capabili să se plângă dacă nu primesc gaze pentru încălzire, sau dacă România este în criză economică și nu are resursele necesare pentru a dezvolta infrastructura sau a plăti salariile altora. 

O abordare pur ecologistă este greșită. În ambele cazuri. Dar ignorarea protecției mediului nu este preferabilă. Statul român are obligația de a se ocupa de siguranța tuturor cetățenilor și a mediului în care aceștia trăiesc. A distruge mediul înconjurător aduce un risc la adresa oamenilor. Avem aici o situație care trebuie abordată și explicată din ambele perspective. A mediului și a intereselor naționale.

Rezolvarea problemelor privitoare la exploatarea resurselor din subsolul României este condiționată de dialog și de o abordare holistică. O abordare care să includă toate perspectivele asupra celor două proiecte și care să le explice cetățenilor toate aceste perspective, riscurile și avantajele. Totodată trebuie să ținem cont că între exploatarea gazelor de șist și aurul de la Roșia Montană e o diferență.

O diferență care se reflectă inclusiv dincolo de latura ecologică. În cea a interesului național. Dacă exploatarea gazelor de șist servește interesului național de a dobândi independență energetică (motiv pentru care Rusia sprijină grupările și manifestările împotriva exploatării) cu riscuri minime de mediu, nu același lucru se poate spune despre cazul Roșie Montană.

Exploatarea aurului de la Roșia Montană nu servește, în proiectul actual, nici interesului național și nici mediului înconjurător, pentru care prezintă riscuri maxime. Prea puțin din aurul exploatat ar ajunge în mâinile statului român și prea mult în mâinile unei corporații canadiene. Ori în acest context statul nu are nimic de câștigat pe termen lung, iar pe termen scurt nu prea contează.

Părerea mea personală este că atât exploatarea aurului de la Roșia Montană cât și a gazelor de șist sunt și teme de ecologie, dar și de interes național. Exploatarea aurului n-ar trebui să se facă. Nu sub forma proiectului actual. Ar trebui să se facă dacă am avea condiții sigure pentru mediu și dacă aurul ar ajunge în cea mai mare parte la statul român. 

Exploatarea gazelor de șist, atât cât m-am documentat, prezintă riscuri minime pentru mediu comparativ cu proiectul Roșia Montană. În schimb avantajele aduse intereselor noastre sunt mult mai mari. Exploatarea acestora contribuie la independența energetică a României. Cei care combat un astfel de proiect contribuie, direct sau indirect, la planurile Rusiei.

Rusia nu dorește o României sau o Europă independentă energetic de gazele sale. Proiectele precum exploatarea gazelor de șist din România reprezintă o mișcare care ar scoate dintr-un wanna-be șah rusesc această țară. Tema este în primul rând una de interes strategic, de securitate și independență și mult mai puțin una de mediu. Lucru ignorat de fanaticii ecologiști și anti-sistem.

În acest sens vă aduc aminte că principalele organe de presă care se opun exploatării gazelor de șist sunt, nu întâmplător, cele de sorginte rusească. Vocea Rusiei, Russia Today și site-urile anexe care servesc, conștient sau nu, aceleași interese. Independența energetică a României este atacată prin armele războiului psihologic. 

Statul trebuie să explice aceste lucruri populației. Trebuie să organizeze discuții cu societatea civilă și să abordeze ambele cazuri din ambele perspective. Resursele din subsolul României trebuie explorate și trebuie exploatate. Dar în avantajul statului și al populației, o populație căreia trebuie să i se explice clar avantajele și dezavantajele fiecărui tip de exploatare în parte. 

Nevoia de creativitate

Românii au multe plusuri, dar și multe minusuri. Asta scriam acum câteva zile pe pagina mea de facebook. Cred că principalul minus este lipsa de imaginație, de creativitate. Comunismul ne-a învățat să fim seci, să nu privim dincolo de aparențe, ci să ne limităm propria creativitate.

Într-o societate în care toți trebuiau să fie la fel imaginația și creativitatea erau considerate păcate capitale. Pentru că acestea din urmă te împiedicau să faci parte din turmă. Inevitabil te duceau pe alt făgaș, te făceau să privești lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Dar astăzi am ieșit din comunism. Astăzi România merge spre occident, spre o economie de piață. O economie competitivă. Adică o lume competitivă, iar aici imaginația, creativitatea, joacă un rol fundamental. Fiind complet necesară pentru buna funcționare a societății.

Progresul științific, social, politic și artistic depinde de aceste virtuți prin natura lor divine. Pentru că până la urmă cea mai mare similaritate a omului cu ceea ce numim Divinitate este chiar creativitatea noastră. Acea creativitatea prin care, la rândul nostru, dăm naștere unor lucruri noi.

Occidentul a înțeles importanța creativității. A înțeles și că aceasta este legată de libertate și că fără ea nu poate exista. La noi e mai greu. A fi creativ, a avea imaginație, a fi intelectual, a căuta progresul și a privi dincolo de limite, este un păcat. Dacă faci asta fie ești nebun, fie ești naiv.

Cel puțin așa privesc mulțimile virtuțile care au făcut din occident un model de progres științific și cultural. Acest progres fiind chiar rodul creativității și a imaginației. A abilității de a depăși o viziune regresivă asupra lumii, o dogmă ieftină și nefuncțională.

Vrem să fim ca occidentul ? Vrem progres în toate domeniile și o Românie mai bună ? Atunci trebuie să vrem creativitate. Avem nevoia de ea. Avem nevoie de oameni creatori care să clădească România de mâine. Iar aceștia din urmă au nevoie de respect, nu de batjocura mulțimilor.

Jocul continuă

Jocul ofițerilor acoperiți continuă. După ce Băsescu ne-a indicat că un anume candidat ar fi ofițer, iată că a venit rândul lui Turcescu. Nimeni nu l-a acuzat pe el. În schimb vine și face un gest neașteptat: se spovedește public de faptul că ar fi fost ofițer sub acoperire.

Pentru început îmi exprim dubiile. Nu știu care sunt intențiile lui Robert Turcescu. Nici nu am de unde să știu. Dar ce-mi este clar e faptul că vorbim de o continuare a deja celebrului serial de televiziune ''candidatul 007''. O continuare la fel de prost gust ca și primele două părți.

Spovedania lui Robert Turcescu vine într-un context politic. Ca atare nici nu o pot privi altfel. Cel mai probabil este ca Turcescu să încerce fie favorizarea unui candidat anume, sau din contră, defavorizarea acestuia. Arătând lumii că el, Turcescu, dă cărțile pe față, iar candidatul nu.

Vorbim aici de o sabie cu două tăișuri despre care nu știm cum intenționează și Turcescu să o folosească. Pe de o parte poate servi candidatului acuzat de a fi ofițer sub acoperire prin comparație, ''eh na, și Turcescu a fost'', iar pe de alta-l poate trage-n jos, ''eh na, Turcescu a zis, ăsta nu''.

Și nu ar fi singura posibilitate. Jocul lui Turcescu poate să fie și unul de troling. De ce să nu ne așteptăm la o apariție televizată a jurnalistului în care acesta să ne informeze că totul a fost o cacealma prin care dorea să ne arate cum putem fi manipulați ? De ce nu ?

Oricum documentele prezentate de jurnalist par mai degrabă false. Dintre toate posibilitățile asta ar trebui luată în calcul cu cea mai mare atenție, alături de cea a jocului politic. Pentru că da, mai presus de toate vorbim de un joc politic.

O altă posibilitate ar fi ca tot jocul să aibă menirea aruncării în derizoriu a deconspirării de care vorbea președintele în funcție. Până la urmă nu prea i-a ieșit dialogul cu dl. Meleșcanu privitor la lista cu ofițerii sub acoperire ai SIE. Poate vrea să dea înapoi și nu știe cum ? E o posibilitate.

Pe lângă asta ar mai fi opțiunea ca Robert Turcescu să fi recurs la o astfel de declarație ca și urmare a unor amenințări. O încercare din partea altor cercuri decât ale lui Traian Băsescu să-și ia revanșa. E posibil, deși personal nu cred prea mult în această opțiune.

Cu asta numai bine, îi mai crește și lui Robert popularitatea. Negativ sau pozitiv, depinde de public. În final contează doar să mai apară și el în atenția publicului. Indiferent în favoarea cărui joc politic. Faima... marea ispită a persoanelor publice.

Mă rog, toate bune și frumoase. Nici nu știm cât de reală este declarația lui Turcescu. Singurul lucru sigur este că serviciile de informații, de la SRI la SIE și până la DGIA au fost implicate în mizeria politică. Nimeni nu poate să mai spună că nu au fost implicate.

Pentru această să mulțumim clasei politice. Regulile democrației și ale bunului simț au fost din nou trecute cu vederea. O telenovelă politică de proastă calitate este în plină desfășurare. Iar finalul este neclar. Dar consecințele pe termen scurt și lung sunt multe.

În altă ordine de idei, nea Turcescu s-a spovedit de parcă a făcut un păcat oribil. Parcă munca de ofițer sub acoperire ar fi o rușine. Asta-i impresia pe care o lasă. Îi aduc aminte că nu existe onoare mai mare pentru un cetățean decât aceea de a-și servi patria. Iar frontul umbrelor e cel mai important.

Domnul Turcescu să se spovedească a doua oară. De data asta pentru că prin atitudinea sa absolut scârboasă a pătat imaginea serviciilor de informații din această țară. A pătat meseria de ofițer de informații. Adică meseria celor care-și dedică întreaga viață patriei. Patria a priori, motto-ul SRI-ului.

Pentru asta ar trebui el să se spovedească. Pentru că de dragul unui joc operativ politic alege să păteze imaginea unei meserii periculoase, dar onorabile. O meserie pe care nu o practică decât cei mai buni. Spre deosebire de meseria politică sau cea de jurnalist unde, iată, au intrat prea mulți...

Comunism

Comunismul este o conspirație. O mișcare care de la începuturi și-a adaptat ideologia în funcție de context pentru a-și atinge obiectivele necunoscute mulțimii. Aceeași ideologie a folosit discursuri emoționale pentru a manipula masele. Exemple fiind ura de clasă sau bunăstarea socială. Ca și orice utopie a dus lumea în iad și ne-au trebuit mulți ani să ieșim din acel iad. Și totuși încă are apărători.

În România și în lume comunismul are micuțe grupuri de adepți și apărători. Ignorându-i pe cei mai hardcore, fanii Stalin care nu reprezint nimic numeric, îmi îndrept privirea spre comuniștii soft. Aceștia din urmă tind să reprezinte un număr considerabil la nivel internațional. Nefiind nici fani Stalin, nici fani Mao, ei apără comunismul spunând că dictatorii nu l-au reprezentat și comunismul adevărat merită încercat.

Mie mi se pare penibil. Atât de penibil încât n-am nici o ezitare să cataloghez astfel de oameni drept proști. Da. Proști cu P mare. Fiindcă doar un tembel poate să vină și să spună că ideologia comunistă a fost greșit reprezentată de toți adepții săi! În toată lumea, pe tot globul, rodul comunismului a fost același. Niciodată un altul, indiferent dacă numele dictatorului era Stalin, Castro sau Kim.

Comunismul a dat peste tot dictatori, peste tot crime. O ideologie utopică care pune societatea mai presus de individ nici nu poate da altceva. Este de bază în comunism ca după orice revoluție ghilotina lui Robespierre să-și asume locul de cinste, așa cum scria chiar Marx. Dar puțini comuniști soft îl citesc pe Marx. Este de bază în comunism ca individul să fie sacrificat pentru societatea comunistă, prin natura ei una totalitară asemeni altor ideologii de același tip.

Nu există comunism bun și comunism rău. Pe fața Terrei comunismul și-a trăit veacul prin reprezentanții cei mai autentici ai acestui curent. Oameni care n-au făcut decât să pună în practică ceea ce unchiul Marx îi învățase. Utopia, idealismul, duc adesea la crime când au puterea, iar comunismul nu e o excepție. Dacă exista un comunism bun sigur vedeam asta măcar într-un stat.

P.S. Ca să mă adresez și comuniștilor hard, oricât de irelevanți sunt, am să-i întreb: cu ce este mai bun comunismul decât capitalismul ? Spuneți că muncitorii sunt exploatați de oligarhii cu bani. În capitalism ești liber să alegi pentru cine lucrezi, ce faci în viață și așa șansa să devii un om bogat și de succes. În comunism nu ai aceste drepturi, lucrezi forțat pentru acei puțini din partid care trăiesc ca baronii.

End game

Cetățenii britanici din Scoția s-au exprimat ieri cu privire la independență. Au dat end game, iar William Wallace a fost trimis înapoi în arhivele istoriei. Prezentul a fost decis să fie prezent. Trecutul trecut. Astfel că aceștia au respins proiectul de independență a Scoției așa cum era de așteptat.

Pentru mine această decizie este una îmbucurătoare. Este un eșec al adversarilor Europei unite. Un eșec al orgoliului și a prostiei în favoarea rațiunii și pragmatismului. Rațiune care și-a spus ieri cuvântul, asigurând un viitor pozitiv pentru Marea Britanie ca întreg și pentru stabilitatea Europei.

Să curgă cu lacrimi. Cu lacrimile rusofililor și sentimentalilor care au susținut această prostie. Istoria și limba Scoției s-au dezvoltat alături de cea a Angliei și așa au să rămână. Nimeni, nici scoțienii și nici britanicii, neavând nevoie de un dezastru economic comun care ar urma acestei dezbinări.

Să plângă și teroriștii ruși din regiunile ucrainiene invadate. Care până azi se plimbau cu stegulețe scoțiene și invocau imaginea unui Wallace cinematografic. Și falșii naționaliști care dominați de emoții nu înțeleg rațiunea de stat și nu pot gândi în mod rațional.

Lumea se îndreaptă spre unitate. Globalizarea este un proces natural, un rezultat al unui lung proces evolutiv pe care l-am grăbit prin marile invenții precum internetul și prin piața liberă. Am pornit de la triburi, am ajuns la regate, state naționale, acum la federații. Natura nu dă înapoi, ci doar înainte.

Și înainte mergem. În secolul XXI nu mai încape loc pentru dezbinare pe orgolii din cele mai penibile. Într-o Europă unită există loc doar pentru unitate. Viitorul aparține acestei Europe. O Europă puternică și unită în diversitate. Dincolo de toate jocurile muscalilor.

Scoția, dincolo de sentimente

Referendumul pentru independența Scoției a început. Cetățenii britanici din Scoția merg să-și aleagă viitorul. Dar Ceea ce se petrece în Regatul Unit nu rămâne în Regatul Unit. Ci mai degrabă ne afectează pe toți. Atrage simpatii sau antipatii, influențează strategii economice și de securitate, etc.

Ca și mulți alții am la rândul meu o poziție față de proiectul de independență al Scoției. O poziție care nu este influențată de sentimente inspirate din filmele cu William Wallace, ci mai degrabă o poziție rece și pragmatică inspirată de interesele exclusive ale NATO, UE și implicit România.

Privesc proiectul de independență al Scoției dintr-o perspectivă mult mai largă decât cea a unor oameni care doresc să fie independenți de un stat. Această independență nu afectează doar Scoția și Marea Britanie (ambele oricum afectate negativ din punct de vedere economic), ci și Europa ca întreg.

Într-o perioadă de mare instabilitate la nivel internațional independența Scoției nu ar face decât să pună paie pe foc. Schimbând un anumit ritm al geopoliticii, al jocurilor strategice în relațiile internaționale. Totodată ar ruina economia Scoției și a Marii Britanii la un loc (o spun economiștii, nu eu), ceea ce ar lovi implicit și în economia comună a statelor europene.

Nici nu este de mirare că proiectele de autonomie și independență din Europa, precum cel al Scoției, se bucură de susținerea Rusiei. Destabilizarea principalului rival strategic al Rusiei pentru dominația terestră a Europei este un obiectiv urmărit cu atâta patos de politicienii de la Kremlin.

Dincolo de asta proiectul de independență al Scoției poate oferi un precedent altor proiecte de acest gen. De exemplu un viitor proiect de independență sau autonomie al Ținutului Secuiesc. Visat de maghiari.

Este discutabil dacă situația Scoției și cea a Ținutul Secuiesc este aceeași. Dar aici vorbim de opinii subiective și irelevante. Pentru că, în final, separatiștii ar folosi cu fiecare ocazie precedentul scoțian ca și temă de propagandă. Fie că se potrivește sau nu cu realitatea de facto.

Pentru aceste motive eu sunt împotriva independenței Scoției. O consider un dezavantaj strategic și economic pentru toată lumea. Mai puțin acele forțe care doresc o Europă slăbită, dezbinată și instabilă.

Retorica naționalist-cinematografică despre scoțienii care-și caută independența nu mă impresionează. Nu mă interesează. Mă interesează the bigger picture, cum ar zice englezii și americanii la un loc. Iar situația nu arată deloc bine.

Marea Britanie este un produs al istoriei. Un produs care prin unificarea mai multor de pe o mică insulă a dus la formarea unuia din cele mai mari imperii maritime din istorie. Un imperiu care a lăsat lumii o mare moștenire culturală și științifică. Este în avantajul nostru ca acest imperiu să rămână.

Cu atât mai mult cu cât lumea se îndreaptă spre o nouă paradigmă. Nu mai trăim în vremea statelor micuțe și sută la sută independente. Trăim în vremea marile puteri, a federaților și uniunilor, a statelor imense și puternice, a intereselor interconectate și a globalizării. Restul e istorie.

Evident, cetățenii britanici din Scoția își pot alege singuri drumul. Nimeni nu-i poate obliga altfel. Dar în viziunea mea alegerea independenței Scoției ar fi un dezastru. La nivel înalt, dar și pentru scoțieni, aceștia din urmă neavând nimic de câștigat de pe urma independenței. Doar orgoliu.

O confirmare

Aseară am urmărit ieșirea lui Traian Băsescu la TVR1. Președintele României a discutat mai multe subiecte relevante pentru perioadă prin care trecem. Dar a pus în discuție și subiectul ofițerului acoperit candidat la președinție.

Cu ocazia asta președintele mi-a confirmat două teorii, dintre care una am menționat-o într-un articol precedent legat de această temă. Prima teorie este cea că ofițerul acoperit nu este un ofițer activ, ci un fost cadru a unei structuri de intelligence, iar a doua este cea privitoare la persoana fostului ofițer.

Nu am să mă leg de a doua problemă fiindcă nu sunt de acord cu afișarea identității unui ofițer de informații. Cu atât mai mult cu cât el nu mai este un cadru activ, iar activitatea sa acoperită nu afectează în nici un fel legea în vigoare.

În schimb am să mă leg de prima problemă. De felul în care președintele Băsescu a confirmat faptul că-i vorba de un fost ofițer. Dar mai întâi readuc un argument pe care l-am prezentat în articolul meu ''Uite spionu', nu e spionu'''.

Faptul că la prima sa ieșire în care a impus publicului această temă președintele a afirmat că lipsește ceva din CV. El nu a precizat că este o candidatură ilegală, că-i vorba de un ofițer activ care nu are voie să candideze. Nu. Singura problemă era și este lipsa din CV a detaliului că într-o perioadă anume a fost ofițer sub acoperire.

Ori dacă era vorba de un ofițer activ problema era cu totul alta. Nu ajungea ca individul să treacă asta în CV și gata, putea candida. Legea nu permite un astfel de lucru. Deci în mod cert vorbim de un fost ofițer sub acoperire. Sau cel puțin de aici mi-am format teoria.

O teorie pe care mi-a confirmat-o președintele prin ieșirea sa de aseară. Acesta atrăgea atenția că un responsabil al Parlamentului pentru SIE minte prin omisiune. Referindu-se la afirmația celui din urmă cum că SIE nu are un ofițer activ sub acoperire printre candidații la președinție.

În mod cert nu este vorba de un ofițer activ, ci de un fost cadru, probabil al SIE, care a renunțat la activitatea sa de pe frontul umbrelor în favoarea activității politice. Băsescu plusează cu o afirmație și anume: ''Un fost ofițer acoperit nu poate fi liniștit indiferent ce funcție are''.

Pentru mine situația este una destul de clară. Vorbim de un fost ofițer acoperit, ofițer după 89, deci nu un ofițer al Securității, care în momentul de față a renunțat la această activitatea în favoarea uneia politice.

Nu știu dacă Băsescu va face publică identitatea acestui. Cel puțin nu în mod direct, pentru că indirect a făcut-o prin niște trimiteri banale. Dar nu cred că este o idee bună. A face publică identitatea unui ofițer acoperit fără voia sa este un semn negativ pentru ofițerii sub acoperire activi.

Aceștia din urmă pot pune sub semnul întrebării propria lor siguranță curentă și viitoare. Nu este un lucru încurajator să vezi cum munca ta în folosul patriei și chiar viața ta sunt puse la risc pentru un joc politic. Sper că Traian Băsescu are alte planuri decât revelarea identității unui fost ofițer.

Un fost ofiţer acoperit nu poate fi liniştit, indiferent ce funcţie are.

Citeste mai mult: adev.ro/nc1zr7

Un fost ofiţer acoperit nu poate fi liniştit, indiferent ce funcţie are.

Citeste mai mult: adev.ro/nc1zr7

Despre rock...

Pentru foarte mult timp rock-ul a fost un gen controversat. Asociată de mulțimile ignorante cu lucruri precum satanismul sau violența acest gen muzical a stârnit emoții puternice. Un om nu putea să fie neutru față de rock, trebuia să fie pro sau contra. Iar cel dintâi trebuia să se confrunte prea des cu prejudecățile celor din jur. Prejudecăți care există și astăzi când lumea a mai evoluat.

Dar cât de reale sunt aceste prejudecăți ? Aproape deloc. Dacă ești rocker, dacă porți un tricou negru cu o trupă sau dacă ai plete nu înseamnă că ești un monstru. Dacă nu tinzi să mergi în discoteci nu înseamnă că-ți petreci nopțile sacrificând pisici undeva prin cimitir. Chiar deloc. Muzica rock nu are nimic de a face cu această imagine tâmpită.

O imagine care nu reflectă realitatea muzicii rock, dar reflectă perfect psihicul celor care o promovează. Acei oameni care și-au abandonat prea ușor propria individualitate pentru a face parte din mulțime. Pentru a se subordona unui set clar de reguli și unei viziuni. Iar cei care se îndepărtează de acea viziune sunt adesea etichetați drept ciudați, un fel de eretici ai sec. XXI.

Acest lucru nu este deloc unul surprinzător. Până la urmele individul își sacrifică nu doar individualitatea, ci și inteligența, când devine o simplă componentă a mulțimii. Moment în care orice idee provine din latura emoțional a creierului, nu din rațiune. Nu mai stă să proceseze informația, ci spune și face la fel ca restul. Cu alte cuvinte spiritul de turmă.

Nu mai contează că fiecare individ este diferit. Dacă asculți rock, dacă porți haine negre și ai plete sau chelie, sigur ești așa cum te reprezintă o imagine preconcepută a mulțimii. O mulțime care te judecă pe tine, individ, ca pe o altă mulțime. Nefiind capabilă să accepte individualitatea persoanei umane.

Probabil de asta muzica rock este adesea și cea mai criticată de cei care-și sacrifică propria individualitate în favoarea conformismului mulțimii. Pentru că acest gen muzical este în sine unul al libertății.

Muzica, precum orice artă, exprimă o stare, o trăire a psihicului uman. Un arhetip. Dacă muzica cultă este legată de inteligență, noblețe, rafinament, jazz-ul de creativitate, tot așa și muzica rock este legată de libertate. O muzică grea, de unde-i vine și numele, pentru că transmite un mesaj greu.

Deși fiecare trupă are mesaje diferite principala idee a rockului este libertatea umană. Nici nu se putea altfel. Un gen muzical apărut într-o perioadă a dictaturii și totalitarismului nu putea exprima altceva decât dorința de libertate a noilor generații. Iar asta exprimă și astăzi. O luptă împotriva conformismului și tiraniei, o luptă pentru libertatea de a fi o persoană adevărată, nu o parte dintr-o mulțime.

Comunismul a prigonit muzica rock din cauza asta. Cum să promovezi individualitatea într-o lume socialistă ? Mulțimile fac același lucru. Individualitatea este prea grea pentru cei mulți care-și sacrifică personalitatea în favoarea confortului. Acel confort pe care-l ai când ești o piesă printre altele și nu un individ printre indivizi.

De asta apar mituri, de asta indivizii sunt judecați ca un colectiv. Există rockeri violenți, există sataniști care ascultă rock, dar există și criminali care ascultă muzică cultă. De fapt oamenii ar fi surprinși de câți narcisiști și psihopați ascultă operete. Deși muzica spune ceva despre noi ca persoane, ea nu spune totul și nici nu poate fi judecată la rândul ei pentru o persoană în parte.

Calul troian din inima Europei

În ultima vreme criza din Ucraina a început să se mai amelioreze. Nu foarte de mult, dar situația este cu siguranță mai liniștită decât în trecut. Cât va dura această stare de fapt, îmi e greu să spun. Atât Rusia, cât și Ucraina, trec prin greutăți care trebuie luate în considerare de toți factorii decizionali ai țărilor respective. Dar criza din Ucraina și acest nou conflict între vest și est ne-a adus aminte că luptele viitorului nu sunt exclusiv convenționale, cât mai ales psihologice.

Ne-a adus aminte că Rusia s-a bazat aproape mereu, de la începuturile Uniunii Sovietice, pe diferite elemente propagandistice pentru a provoca dezordine și instabilitate în statele adversare. Situația actuală nefiind nici ea cu mult diferită. Rusia ne-a arătat că împotriva Europei nu folosește tancuri sau celebrele ak-uri, ci mai degrabă calul troian din inima Europei. Calul sau caii, pentru că sunt mai mulți. Suficient de mulți încât și-au făcut simțită prezența.

Aceste fantome care bântuie postmodernitatea sunt multe. Sunt forțele regresive care nu se pot împăca sub nici o formă cu progresul umanității și cu actuala evoluție a comunității europene. Pentru astfel de oameni valorile liberale sunt inacceptabile, ele venind în contradicție cu ideile primitive pe care le au despre lume. Formele fantomelor diferă. În slujba războiului psihologic rusesc stau atât forțe de ordin religios-conservator, în special din spațiul ortodox, cât și grupări extremiste sau forțe statale care au abandonat de multă vreme cauza euroatlantică.

Probabil calul troian din estul Europei s-a manifestat cel mai bine prin intermediul propagandei de tip religios. Gura Moscovei a urlat până a reușit să inoculeze în mentalul colectiv ideea de unitate ortodoxă, sau imaginea unui occident antihristic în opoziție cu un sfânt imperiu ortodox a cărei capitală se află la Moscova. Acest tip de propagandă a prins foarte bine la cei care fac opoziție postmodernității. Adică la cercurile tradiționaliste și religioase, iar fanaticii religioși au devenit adevărați pioni în războiul psihologic derulat de Rusia împotriva flancului estic al lumii euroatlantice.

Aceleași valori tradiționaliste au servit ca o armă psihologică a Rusiei și în spațiul occidental. Acolo religia nu are aceeași influență ca la noi, dar în schimb există curente de extremă dreaptă. Adepții acestora sunt atrași în mod constant de steaua din vârful Kremlinului. Simpatia lor pentru Rusia pornește din anti-americanism, din ura pentru valorile liberale și pentru lumea modernă, împotriva căreia Rusia apare ca un inamic în toată regula.

Folosindu-se de valorile tradiționale, de naționalism și sentimente religioase, apelând în primul rând spre latura emoțională a psihicului, propaganda rusească și-a implant armata de căluți troieni în inima Europei. Aceștia nefiind capabili să gândească în afara propriei sfere ideologico-religioase, dintr-o perspectivă geopolitică sau strategică, devin inconștienți sau conștienți unelte într-un conflict care-i depășește, dar de care aparțin în egală măsură. Unele menite să destabilizeze ordinea europeană și să ridice lumea împotriva valorilor europene. Oferind astfel un avantaj Federației Ruse.

Dar acești factori care apelează la sentimentele înrădăcinate în creierul primitiv nu sunt singurii pioni rusești. Aparent în opoziție cu extrema dreaptă și religioasă, dar unite de obiective comune, forțele eco-anarhiste își fac la rândul lor apariția în jocul de șah al națiunilor. Fiind ușor de folosit tot pentru a provoca instabilitate, dar și pentru alte obiective strategice. Doar în România avem exemplul gazelor de șist unde, mai mult sau mai puțin inconștient, ecologiști și anarhiști servesc intereselor rusești ca România să nu dobândească independență energetică.

Un alt cal troian este de natură statală. Ungaria este acel stat din interior Europei care s-a dezis de multă vreme de orice valori europene și euroatlantice. Premierul Viktor Orban a declarat că-l vede pe Vladimir Putin ca pe un model de om politic, iar liberalismul ca o paradigmă înfrântă. Cu alte cuvinte vede construcția europeană ca o paradigmă înfrântă, fiindcă baza Uniunii Europene stă în viziunea liberală asupra lumii.

În momentul de față Ungaria este principalul aliat al Rusiei din interiorul Europei. Relațiile dintre cele două state sunt de natură să alarmeze comunitatea europeană cu privirea la apartenența Ungariei în UE, respectiv NATO. Mai ales când ne gândim că Ungaria s-a solidarizat cu Rusia privitor la situația Ucrainei și chiar urmărește să rupă, la rândul ei, o parte din Ucraina.

Și măcar de s-ar rezuma la atât. Dar statul maghiar duce o politică profund revizionistă față de vecinele sale europene. România cunoaște cel mai bine această politică. Noi cunoaștem relația dintre un Viktor Orban și Vladimir Putin, sau dintr-un Gabor Vona care a venit din Moscova în Transilvania, după o întâlnire cu Dughin, și care a plecat din România lăsând în urmă instabilitate în Ținutul Secuiesc, asta când criza din Ucraina încă se amplifica, iar flancul estic al Europei trebuia provocat, destabilizat.

Rusia nu se promovează singură în Europa. Chiar dacă are organe proprii de propagandă. Nu-și promovează interesele pe cont propriu. Ci și prin organe autonome. Propaganda extremistă (de dreapta și de stânga), ecologistă, religioasă sau separatistă se transformă într-o propagandă favorabilă Rusiei. Inoculând simpatii pentru Federația Rusă prin intermediul unor clișee precum anti-americanismul, decadența modernă și așa mai departe.

Dacă trebuie să învățăm ceva din criza din Ucraina acel ceva este că Rusia mizează mereu pe un cal troian și pe războiul psihologic. Niciodată pe un război pur convențional. Asta este moștenirea școlii KGB-ului. Și nu este singura. Orice forță poate căuta destabilizarea spațiului euroatlantic prin intermediul acestor simpatici căluți troieni. Chiar și organizații teroriste precum Statul Islamic pot avea calul lor troian în Europa. Iar noi trebuie să fim mereu pregătiți pentru a înfrunta, în frontul informațional, astfel de unelte mai mult sau mai puțin conștiente.