Asasinarea lui Nemțov

Trăind în Europa, într-o paradigmă post-modernă și democratică am crezut cu toții că secolul asasinatului politic a trecut. Realitatea a contrazis acest lucru de multe ori, iar Rusia a ieșit în față să ne arate această realitate. Vestea uciderii unui lider al opoziției și un critic al invadării Ucrainei a oripilat o bună parte din cetățenii lumii libere, iar acum fiecare se întreabă ce s-a întâmplat mai exact și de cine a fost ucis Nemțov, răspunsul comun fiind Vladimir Putin.

Este acesta un răspuns corect ? Nu pot să zic cu certitudine și probabil că nimeni nu poate. Tot ce avem la dispoziție sunt supoziții. Nemțov a fost amenințat, conform propriilor declarații, cu moartea. Acest lucru s-a întâmplat recent, astfel încât asasinarea sa nu ar trebui să fie chiar o surpriză. El a fost ucis de mai mulți indivizi dintr-o mașină albă și tocmai în apropierea Kremlinului. Soarta unui lider al opoziției rusești, unul credibil.

Vladimir Putin: responsabil sau nu ?

Vladimir Putin este primul blamat pentru asta. Peste tot pe unde m-am uitat toți invocă, cum e și normal, numele său. Avem un lider autoritar și machiavelic și un lider al opoziției ucis. Este normal ca în astfel de condiții vina să cadă pe Vladimir Putin, dar oare Putin nu s-a gândit la acest lucru ? A mers înainte cu asasinatul chiar dacă era previzibil că întreaga lume îl va blama ? O întrebare destul de interesantă, mai ales în contextul în care liderul opoziției a fost tolerat pentru o lungă perioadă de timp, ocupând chiar funcția de vicepremier.

Asasinatul putea să fie la fel de bine opera unor grupuri radicale. Să nu uităm că mentalitatea specifică poporului rus este una construită în jurul violenței, promovată atât de condițiile de viață, dar și de propaganda Kremlinului. Un om care era un susținător al păcii și un critic vehement al invadării Ucrainei reprezenta o țintă pentru mulți extremiști ruși, adepți ai lui Dughin sau ai altor curente neo-naziste/național-bolșevice.

Totuși a fost destul de oportun pentru Vladimir Putin, iar această mentalitate specifică poporului rus, majoritară în rândul rușilor, ar putea explica de ce lui Putin nu-i prea pasă că va fi sau nu blamat. El știe că violența este iubită în Rusia, că majoritatea oamenilor de acolo nu vor fi prea interesați, iar ei ascultă mereu propaganda televizată și scrisă a Kremlinului.

Mă îndoiesc că vom avea un răspuns clar la această întrebare, cu atât mai mult cu cât investigația este condusă tocmai de Vladimir Putin și de autoritățile moscovite. Dar trebuie să ținem cont de niște realități evidente. Rusia este un stat condus în stil autoritar, iar Putin are tot ce-i trebuie pentru a face ce vrea: putere și legitimitate. În egală măsură există o mulțime de grupuri extremiste capabile să facă astfel de lucruri. Merită să menționăm și faptul că Nemțov nu este primul opozant al lui Putin care a fost scos cu glonțul din viața publică. Au mai existat. Un preot anti-Putin, un Alexandr Litvienko. Nu este nici primul și probabil nici ultimul.

Modelul politic rusesc

Această ultimă mențiune mă duce cu gândul la o problemă și mai importantă. Modelul politic rusesc. Indiferent cine este autorul asasinatului nu putem ignora faptul că astfel de acțiuni reprezintă o constantă a modelului politic rusesc. Un lucru deranjant când te gândești că există români care doresc adoptarea unui astfel de model aici, în România și care-l ridică în slăvi pe Vladimir Putin, un lider autoritar care iată, pare a se întoarce de fiecare dată la metodele de tip KGB.

Pentru Rusia nu este nici primul și nici ultimul asasinat politic. În general personalitățile vizibile din opoziție împart o soartă similară. Drepturile omului și valorile democratice nu rezonează în Rusia. Nu rezonează la nivelul clasei politice și nici la nivelul societății în care această clasă politică se reflectă. Nu știu dacă acest lucru se va schimba vreodată, dar nu-mi doresc să văd o transmitere a bolii rusești în spațiul european și mai exact în țara în care locuiesc.

Nu îmi doresc să trăiesc într-o țară în care politica se face prin forță și cetățenii trăiesc împăcați cu o astfel de realitate, acceptând și chiar susținând orice formă de asasinat politic, terorism de stat sau călcare în picioare a demnității umane. O țară numai bună pentru psihopați, dar nu pentru oameni normali. Modelul politic rusesc nu este unul care trebuie ridicat în slavă sau transpus în viața politică românească, sau în societatea românească, ci din contră.

Lumea trebuie să vadă ce se petrece de fapt în Rusia și cum funcționează lucrurile. Să vadă ce se află dincolo de zidurile iluzorii ale țarului ortodox al surorii ortodoxe. Rusia nu este un bastion al civilizației, ci din contră, este un bastion al barbariei. Cu sau fără comunism. Am văzut asta în repetate rânduri. Indiferent cine a comis asasinatul el este simbolic pentru felul în care se înțelege viața politică și chiar viața socială în Federația Rusă. Puterea este totul.

Cum arată viitorul ?

Am spus că Vladimir Putin și acest model politic se bucură de oarecare legitimitate în interiorul Rusiei, la nivel social, dar cât poate dura această legitimitate ? O întrebare destul de dificilă la care nu pot oferi un răspuns clar. Mentalitatea societății rusești pare să fie un rezultat natural al istoriei, condițiilor de dezvoltare și educației. Viața de zi cu zi pentru un rus este mai dificilă decât pentru un român, iar pentru el valorile nu mai joacă un rol așa important, supraviețuirea și violența devin lucruri mai demne de urmărit.

Doar înrăutățirea teribilă a condițiilor de trai ar putea duce la slăbirea puterii centrale a Kremlinului și la o stare conflictuală la nivel social, prin care rușii să se împotrivească unui regim vizibil autoritar. Astfel, cu excepția unor mici grupuri de intelectuali sau oligarhi, nu există șanse mari pentru o forță de opoziție în Rusia, una care să nu fie mai la fel de radicală și autoritară, dacă nu mai mult, decât cea reprezentată de Vladimir Putin.

S-ar putea ca Kremlinul să arunce vina pe altcineva. Grupurile de extremiști, oligarhi sau chiar CIA-ului reprezintă trei ținte posibile. Ce va urma va fi aruncarea cadavrului sub covor, iar majoritatea rușilor vor tăcea, chiar dacă grupuri mici vor protesta. Motivul tăcerii se găsește în frică, pe de o parte și în împăcarea cu realitatea socio-politică pe de alta, ca și-n mulțumirea cu faptul că Putin transformă Rusia într-o mare putere.

Mai există, totuși, opțiuni

În ciuda acestui fapt există o posibilitate de a stârni proteste vizibile, dar depinde de condiții. Uciderea lui Nemțov poate aduce grupuri mici de protestatari în stradă, dar dacă adăugăm la asta condițiile economice din ce în ce mai proaste prin care trece Rusia, ca și urmare a sancțiunilor venite din partea UE și SUA, există o șansă ca protestele să stârnească un număr mai mare de participanți. Depinde foarte mult de circumstanțe și de cum va evolua economia Rusiei în timp.

Un altfel de scenariu ar merge mână-n mână cu o analiză a celor de la Stratfor în care se prevedea decăderea și chiar destrămarea Rusiei. Cel puțin la capitolul decădere am putea da puțină crezare. În condițiile unor proteste majore pe cuprinsul Rusiei am putea vorbi despre o slăbire a influenței și implicit a puterii centrale, ceea ce ar implica dezavantaje majore pentru Kremlin și i-ar slăbi poziția pe arena internațională, dar și pe cea internă, în raport cu oligarhii și grupurile etnice sau culturale opuse autorității Kremlinului.

Scenariul nu este unul puțin probabil, dar depinde foarte mult de circumstanțe, de cum vor evolua lucrurile. Trebuie să ținem cont de faptul că mentalitatea, valorile și cultura specifică societății rusești diferă de cea occidentală. Rușii reacționează în masă doar când le ajunge cuțitul la os, ca să vorbim în termeni mai populari și când se văd nedreptăți. Împreună aceste două condiții pot slăbi puterea internă a Kremlinului prin stârnirea unor forțe protestatare majore pe cuprinsul Rusiei.

Într-un astfel de caz, ce urmează ?

O întrebare perfect rațională într-un astfel de caz este ce urmează slăbirii puterii Kremlinului. Există și aici mai multe posibilități, doua mai mult ca altele. Eliminarea lui Vladimir Putin de la putere și înlocuirea acestuia cu ceva și mai radical, care s-ar dezvolta tocmai prin intermediul protestelor sau scenariul de tip Stratfor, decăderea, respectiv dezmembrarea Rusiei. Acest al doilea scenariu fiind valabil atât în cazul eliminării lui Putin, cât și al rămânerii sale, cumva, la putere.

Când vorbim despre eliminarea lui Putin de la putere trebuie să ne gândim la felul în care guvernul și legitimitatea acestuia sunt afectate în condițiile unor proteste masive în toată țara. Mai ales într-o țară atât de largă, cu o populație redusă comparativ cu arealul geografic și care trăiește în condiții grele. Orice rețea solidă de proteste slăbește influența și autoritatea Kremlinului, slăbind poziția politică a lui Putin și oferind oportunitatea ca alți actori politici să se ridice și să conducă mulțimile furioase.

Nu așa s-a întâmplat și după primul război mondial ? Un popor înfometat și un lider puternic care maltrata poporul respectiv. Alimentul ideal pentru buna dezvoltare a unei mișcări extremiste precum cea comunistă, care a preluat mai apoi supărarea poporului, folosind-o ca aliment pentru o revoluție proprie, tot într-o perioadă de conflict militar și politic, dar și de decădere economico-financiară. O situație relativ similară cu cea actuală, dacă tot ne place să-l numim pe Putin țar.

Decăderea sau dezmembrarea Rusiei s-ar putea ivi ca o consecință a conflictului între diferitele grupuri etnice, religioase, culturale, politice sau de interese de pe teritoriul Rusiei, posibile dacă puterea Kremlinului dispare. Lucru care ar destabiliza cu totul statul rus și ar permite fiecăruia să-și urmeze propria agendă. Venirea unor forțe mai radicale decât Putin la Kremlin ar putea alimenta o stare de fapt similară, plus că nu știm dacă ar reuși să țină sub control lucrurile ce ar urma unei schimbări majore și neorganizate.

Dincolo de speculații

Evident, aici prezint doar speculații. Analiza informațiilor este foarte dependentă nu doar de factori realiști, precum informația în sine, ci și de imaginație, creativitate, abilitatea de a dezvolta scenarii posibile pe baza unor informații. Concret avem un stat în care asasinatul politic este un lucru tot mai frecvent, iar nimeni nu pare să fie cu adevărat interesat de acest lucru. Asasinarea lui Nemțov poate avea repercursiuni sau poate trece neobservată, dar pentru noi ne arată ce înseamnă de fapt și de drept modelul politic rusesc.

Au nevoie evreii de un nou exod ?

Atentatele teroriste care au avut loc în occident în ultima vreme reprezintă un motiv de îngrijorare pentru toți cetățenii Uniunii Europene. Statul Israelian, în mod particular, este îngrijorat pentru etnicii evrei din Europa și a lansat, în repetate rânduri, o invitație către aceștia. Invitația de a merge acasă, pe pământul natal: Israel. O casă a lor unde se pare că ar trebui să fie în siguranță. Mai în siguranță decât aici, zice Netanyahu. 

Sigur, plecarea în Israel sau rămânerea în Europa este alegerea fiecărui etnic evreu, cetățean al unui stat european, dar nu motivul siguranței ar trebui invocat pentru un astfel de lucru. În ciuda atacurilor teroriste evreii nu sunt cu nimic mai în pericol decât ar fi la ei acasă, în Israel, unde aceeași amenințarea planează asupra capului lor în varianta unor bombe lansate de către Hamas.

Exagerarea amenințării reale

Există comparații extrem de exagerate cu fuga evreilor dintr-o Europă care le era ostilă, Europa dominată de influența Germaniei naziste. Un lucru complet absurd. Citeam ieri The Economist un articol foarte bun pe tema asta unde se arată destul de bine faptul că amenințarea terorist-islamistă este una și aceeași pentru toți europenii, indiferent de etnice, neexistând un guvern rasist care să urmărească distrugerea unui grup etnic particular.

Din acest motiv am putea spune că evreii nu au nevoie de un exod spre Israel, așa cum le cer frații lor. Alegerea aceasta le aparține și se poate întemeia pe multe criterii, cum ar fi sentimentul iubirii pentru o casă pierdută, casa strămoșilor, sau posibile avantaje într-un stat evreu. Totuși, în ciuda acestui fapt, o amenințare specială la adresa evreilor aici, în Europa, nu este un motiv real.

Atentatele teroriste au lovit nu doar în comunitatea evreiască ci în orice tip de cetățean al Uniunii a cărui credință nu era musulmană și care nu se identifica cu ISIS. Pentru că, iată, și din acest punct de vedere au existat victime musulmane ale atentatelor teroriste. Evreii nu sunt o țintă specială, particulară, chiar dacă istoria îi face să se teamă mai mult pentru siguranța lor, ca și relația dintre statul lor, Israel și lumea arabă.

Anti-semitismul și dimensiunea politică

Există un stat care are vădite semne de anti-semitism, Ungaria lui Viktor Orban, dar acest stat nu este toată Europa, fiind și relativ limitat în ce măsuri poate lua prin apartenența la Uniunea Europeană ca și prin colaborarea cu o Federație Rusă care, din fericire, nu acceptă încă ideologii anti-semite în practica politică a Kremlinului, ci doar ca și unelte propagandistice pentru un segment de oameni ușor de manipulat.

Nici de mișcări europene de extremă dreaptă nu ducem lipsa. Sau mai bine zis mișcări extremiste din Europa. În ciuda acestui fapt astfel de organizații nu dețin o putere politică reală, iar ținta discursului lor nu este comunitatea evreiască, ci mai degrabă cea musulmană, mult mai mare în cadrul statelor occidentale. Astfel că evreii nu sunt o parte a discursului lor politic, lucru bine evidențiat în revista de care am pomenit mai sus.

Eficiența sistemului de securitate

O altă perspectivă ar putea fi cea legată de securitatea propriu-zisă a statelor europene. Una este să trăiești într-o lume de model liberal, Europa, iar alta într-un stat precum Israel. Nivelul de securitate diferă. Serviciile sunt mai mult sau mai puțin implicate în viața de zi cu zi. Dar asta nu înseamnă că nivelul de securitate este ineficient. Trebuie să ne gândim până la urmă că un atentat reușit este un eșec de moment, un eșec constant ar trebui să ne îngrijoreze, ceea ce din fericire nu e cazul.

Nu știm cu certitudine câte atentate teroriste, islamiste sau de extremă dreaptă/stângă, au fost de fapt oprite sau prevenite de către serviciile de informații din țările membre UE. Vorbim totuși de servicii eficientă, cu tradiție și experiență, cu resurse umane, tehnologice și financiare, capabile să păstreze o bună parte din cetățeni în siguranță, dar lăsându-i liberi într-o lume liberă unde, iată, există riscuri inerente.

Concluzie: la ce este nevoie de un nou exod ?

Nu cred că evreii din Europa au nevoie de un nou exod. Alegerea dacă să plece sau nu în Israel le aparține, desigur, dar ea trebuie să se întemeieze pe criterii reale și nu pe panică. Așa am putea crede că ISIS și-a îndeplinit scopul, instaurând teroare în rândul unor cetățeni europeni. Evreii nu sunt cu nimic mai amenințați decât restul europenilor, iar această amenințare este bine limitată de către sistemul de securitate al țărilor membre UE, unde serviciile de informații reușesc, în ciuda unor eșecuri de moment, să-și facă treaba într-un mod adecvat.

Plecarea acestora spre Israel n-ar trebui făcută ca și urmare a unei amenințări la adresa vieții lor, ci din dorința de a se întoarce acasă, iar Israelul ar trebui să conștientizeze această realitate. Poate o conștientizează, dar ține să-și aducă acasă cât mai mulți copii pierduți. Un spor al populației, al natalității, al capacității de luptă și al elitelor israeliene nu este ceva rău pentru interesele micuțului stat israelian.

Legile ”Big Brother”

Subiectul legilor Big Brother a revenit în atenția publică drept urmare a unor declarații făcute de către Eduard Hellvig, nominalizat pentru funcția de director al SRI. Acesta a spus că legile respective pot să treacă mai departe prin medierea președintelui Iohannis, indicând astfel faptul că nu s-a renunțat la proiect, din contră, SRI insistând asupra celor trei legi declarate neconstituționale de CCR.

Ținând cont de aceste circumstanțe putem spune că SRI nu intenționează să abandoneze proiectul legilor Big Brother, noul director urmând să coordoneze o campanie, probabil cu sprijinul PNL, în această direcție. Se așteaptă medierea lui Iohannis și reînceperea unor discuții publice pe această temă prin care să se ajungă la un consens. Dar sunt aceste legi într-adevăr necesare ?

Depinde la care lege ne referim și din ce puncte de vedere privim. Nu vorbim de o singură lege zisă Big Brother, ci de mai multe. Vorbim, de fapt, despre un pachet de legi. Probabil cea mai importantă și mediatizată dintre acestea este legea securității cibernetice. Ce implică această lege ? Ca rețelele de internet, telecomunicații și așa mai departe să ofere datele stocate serviciilor de informații în urma unei cereri motivate, eliminând astfel nevoia unui mandat judecătoresc.

Pe lângă acest aspect legea securității cibernetice implică și înființarea unui Sistem Național de Securitate Cibernetică drept urmare a necesității unei gestionări mai bune a spațiului online. Acestui sistem i-ar reveni rolul să coordoneze orice activitate guvernamentală cu privire la online, la securitatea cibernetică și la răspunsurile în fața unui atac de acest tip.

Poate o astfel de schimbare să ne îmbunătățească securitatea ? Cu siguranță că da. Faptul că un serviciu de informații trebuie să obțină mandat judecătoresc pentru a verifica datele unei rețele cu privire la dialogurile și acțiunile unui individ suspectat de infracțiuni sau de terorism îngreunează mersul unei astfel de operațiuni. În caz de terorism o astfel de situație ridică foarte mult probleme.

Orice întârziere prin sistemul birocratic reprezintă un avantaj în materie de timp pentru un terorist sau un grup de teroriști care doresc să pună în aplicare un atentat. În cele din urmă o astfel de situație ar pune în risc viețile cetățenilor. Posibilitatea ca serviciile de informații să acceseze datele unor cetățeni bănuiți de acțiuni ilegale sau acte teroriste ar permite o prevenire mai rapidă a acestora.

Dezavantajul este că în acest fel orice fel de date ale oricărui cetățean pot fi accesate într-un mod foarte ușor, printr-o simplă cerere cu o motivație minimă. Lucru care ar putea afecta caracterul privat al corespondenței cetățenilor, printre altele. Pe de altă parte asta nu ar afecta într-un mod radical libertatea noastră, cum greșit se crede.

Faptul că un serviciu de informații poate accesa datele private ale unui cetățean nu este o amenințare la adresa libertății, ci doar ridică un semn de întrebare asupra unor lucruri private. Totuși, ce mai este cu adevărat privat în secolul internetului ? Un simplu hacker poate accesa o mulțime de date cu caracter privat, iar serviciile de informații nu au abilitatea de a răspunde la amenințările curente.

Revenind la problema cu libertatea, aceasta nu este amenințată în mod real așa cum se spune pe cele mai multe canale media. Să fim serioși. Comparații cu regimurile totalitare sau cel de tip orwellian nu-și au locul. Să zicem că un serviciu vede discuția cetățeanului x cu cetățeanul y, în care cei doi manifestă opinii ostile față de stat fără a plănui un atentat terorist sau a încălca legea. Ce se poate face cu aflarea acestor date ? Într-un regim totalitar cetățenii ar putea fi prigoniți pentru delictul de opinie, într-un regim democratic, cum e cel actual, astfel de informații sunt inutile.

Singurele persoane care ar trebui să se teamă în mod real de ceea ce prevede legea securității cibernetice sunt cele care au ceva de ascuns, ceva prin care știu că încalcă legea în mod direct și prin aflarea acestor detalii pot fi sancționate. Cetățeanul simplu care-și exprimă o opinie nu este deloc amenințat, libertatea sa nu este amenințată, dar da, caracterul privat al corespondenței este.

Putem spune că o lege a securității cibernetice este necesară, la fel și un organism care să se ocupe pe deplin de această problemă. Societatea în care trăim este dependentă de spațiul virtual, iar acest spațiu poate fi folosit pentru a lovi statul, cetățenii și pentru diferite scopuri. Este o altă dimensiune a lumii noastre care are nevoie de minimum de reglementări.

Așa cum am menționat și într-un alt articol aceste reglementări trebuie să fie legitime. Cu alte cuvinte societatea trebuie să fie informată și să le aprobe. Să le aprobe pentru mai mult sau mai puțin timp, să aprobe o parte din reglementări sau toate. Oricum, asupra acestor probleme trebuie să există un dialog deschis între servicii și societatea civilă, iar o cale de echilibru trebuie găsită. O cale prin care să putem răspunde provocărilor actuale fără să renunțăm la valorile noastre.

Mai există legea cartelelor prepay unde, din nou, vorbim atât de riscuri, cât și de avantaje. Ceea ce implică această lege ar putea fi folosit nu doar de către servicii, ci și de către diferiți indivizi care sunt capabili să folosească tehnologia. O astfel de lege poate fi utilă pentru prinderea sau interceptarea unor infractori, dar implică riscurile sale.

Ce zice Constituția despre pachetul de legi ? Probabil aici este una din cele mai importante probleme. CCR a declarat pachetul de legi drept neconstituțional. Indiferent de beneficii și riscuri nimeni nu poate trece cu vederea legea fundamentală a statului. În schimb se poate ajunge la o soluție de mijloc care să asigure un echilibru între necesitatea unor prevederi care să sprijine sistemul de securitate al României și respectarea valorilor constituționalei asumate care, la rândul lor, trebuie apărate prin același sistem de securitate.

Un lucru de care trebuie să ținem cont este realitatea actuală. Terorismul și corupția sunt două probleme majore care amenință siguranța publică a cetățenilor României și pe care România, ca țară de graniță a NATO și a Uniunii Europene, trebuie să le poate contracara. Pentru acest lucru organele însărcinate cu securitatea statului și a cetățenilor au nevoie de mijloacele și reglementările necesare.

Cred că o lege a securității cibernetice este necesară și îmi păstrez rezervarea cu privire la forma acesteia, dar cu siguranță avem nevoie de o reglementare. Serviciile trebuie să poată răspunde la diferitele amenințări pentru siguranța cetățenilor și asta fără să calce în picioare tocmai drepturile acelorași cetățeni. Nu libertatea este amenințată prin legile Big Brother, dar există alte aspecte care ridică semne de întrebare. Un dialog cu societatea civilă este necesar, cu atât mai mult cu cât cei de la SRI nu par dispuși să renunțe la acest pachet de legi și, poate, pe bună dreptate.

Câteva idei importante:

-termenul de legi big brother este exagerat
-legile nu amenință în mod direct libertatea cetățenilor, dar reduc caracterul privat al corespondenței online sau prin telefon
-pachetul de legi poate îmbunătăți capacitatea serviciilor de a asigura securitatea cetățenilor
-consultarea cu societatea civilă și o campanie de informare publică sunt necesare
-prevederile constituționale nu pot fi trecute cu vederea, iar o cale de mijloc între necesitățile reale și valorile constituționale trebuie găsită
-ce se întâmplă în spațiul online ne afectează realitatea, de asta o reglementare a internetului este necesară
-libertatea și securitatea sunt complementare și nu pot supraviețui una fără alta
-în secolul XXI cu greu mai putem vorbi de caracterul privat al datelor, dincolo de teorie, orice actor non-statal putând avea acces la ele, doar serviciile de securitate ale statului fiind împiedicate de lege
-abordarea acestei probleme trebuie să țină cont de realitatea socială, teama lăsată de comunism

Dizolvarea Rusiei și urmările posibile

Am dat recent peste un articol conform căreia cei de la Stratfor au prevăzut o posibilă dizolvare a Federației Ruse. Dizolvarea s-ar datora sancțiunilor economice impuse de către occident asupra Rusiei și incapacității acesteia de a răspunde realității economice deloc favorabile intereselor pe termen lung ale Rusiei. 

Personal nu știu în ce măsură această ipoteză este reală și nu tind să cred că sancțiunile europene sunt atât de puternice, deși acestea vor afecta Rusia în mod negativ și pe termen lung. Dar cred că este o ipoteză demnă de luat în calcul în condițiile în care Uniunea Europeană continuă să impună sancțiuni economice asupra unui stat rus care încalcă toate normele de drept internațional. Ținând cont de această posibilitate mi se pare foarte importanta întrebarea cu privire la ce ar urma dizolvării Rusiei.

Amenințarea de tip Afganistan 

Dizolvarea Federației Ruse nu este un lucru care ne-ar scăpa de probleme. Gata, dispare un inamic al intereselor noastre și ne găsim într-o poziție favorabilă. Mai degrabă vorbim de o metamorfoză a riscurilor de securitate. În locul unui stat puternic vorbim de un non-stat, de micuțe republice slăbite și independente care ar fi incapabile în a susține o anumită stare de ordine pe teritoriul propriu.

Unde ar duce o astfel de situație ? Conflicte între astfel de republici, apariția unor micuți lideri autoritari prin puterea armelor (chiar din rândurile a ce ar fi fost armata rusă) sau o transformare de tip Afganistan. Condiție în care fostele republici de pe teritoriul Rusiei, dezbinate pe baze etnice, religioase și așa mai departe, ar putea fi folosite de către organizații teroriste sau diferiți actori non-statali pentru interese proprii, lansare de atacuri sau coordonarea unor acțiuni ilegale la nivel global, totul în cadrul unor granițe lipsite de forța politică și militară reală.

Nu este exclus ca organizații de tipul ISIS să-și dezvolte celule cu adevărat puternice pe un teritoriu cum este cel al Rusiei, în special în regiunile cu o importantă populație musulmană. Caz în care, iarăși, o intervenție ar fi necesară pentru a nu permite o extindere a Statului Islamic. Un stat care pare să ducă diferite campanii, prin diferite grupări și pe diferite părți ale globului, așteptând să câștige teren peste tot și să se unească la un punct. Din Nigeria spre Siria și Irak, iar de acolo, în cazul acestui scenariu, spre Rusia.

Proliferarea armelor nucleare

O posibilitate și mai riscantă și foarte posibilă, luată în calcul inclusiv de analiștii Stratfor, ține de armele nucleare. Căderea Uniunii Sovietice a ridicat în mod automat problema arsenalului nuclear sovietic, care ar fi putut ajunge cu ușurință pe mâna unor comercianți, iar de acolo pe mâna diferitelor organizații care au nevoie de astfel de arme. Același scenariu ar trebui luat în calcul în condițiile decimării Federației Ruse, armele nucleare fiind lăsate practic pe mâna oricui are resursele sau forța de a le prelua de la ce ar fi fost odată autoritățile rusești.

Aspectul pozitiv al revenirii teritoriilor anexate

Aceste riscuri sunt acompaniate și de aspectele pozitive ale dizolvării Rusiei. Revenirea unor teritorii anexate de Moscova la statele inițiale. Republica Moldova ar fi liberă pentru a se întoarce în granițele României, Transnistria și-ar pierde singurul sprijin și nu ar putea exista pentru lungă durată, iar Crimeea ar reveni în mod natural Ucrainei.

Un astfel de scenariu îmi aduce aminte de seria Fundația și Imperiul a lui Asimov, unde stagnarea, iar mai apoi decăderea Imperiului Galactic au dus la apariția unor mici republici independente, a unei stări de dezordine internațională, acompaniată de riscurile intrinseci: ascensiunea unor mici dictatori, de obicei din rândurile armatei, proliferarea pe piață neagră a unor arme riscante, în cazul nostru arsenalul nuclear al Rusiei și o destabilizare a clară a sistemului.

Concluzie: un scenariu demn de luat în considerare, dar cu reticență

Ținând cont de acest posibilități occidentul ar trebui să fie pregătit pentru securizarea armamentului nuclear rusesc, dacă Rusia s-ar dizolva și pentru eventuale misiuni similare cu cea din Afganistan. Rusia reprezintă un stat adversar atunci când vorbim de interese strategice, geopolitice, dar este singurul lucru care ține în frâu sălbăticia rusească, iar orice posibilă dizolvare a unui astfel de stat aduce de la sine riscuri și avantaje, a căror management revin occidentului și Republicii Populare Chineze, o forță care ar putea profita la fel de mult de orice dizolvare a Rusiei.

Scenariul fiind unul posibil este demn de luat în calcul. Cum am zis și la începutul acestui articol eu îmi păstrez anumite dubii. Trebuie să ținem cont de faptul că Stratfor este o corporație americană, parteneră a guvernului SUA și care poate strecura în analizele sale idei avantajoase politicii externe a Statelor Unite. De exemplu decimarea Uniunii Europene, un lucru despre care cei de la Stratfor vorbesc în egală măsură.

Motivul pentru care un astfel de scenariu merită luat în considerare este caracterul multietnic, pluriconfesional al Federației Ruse. Practic nu vorbim de un stat național bine consolidat, cât de o înglobare a unor etnii și culturi diferite, iar singurul lucru care le ține unite și în ordine este tocmai autoritatea centrală a Kremlinului. Odată această autoritate slăbită este natural ca construcția rusească să se dizolve.

În ciuda acestui fapt îmi păstrez dubiile asupra posibilității ca sancțiunile impuse de către occident să slăbească Rusia, în decurs de câțiva ani, într-un asemenea hal încât aceasta să ajungă la dizolvare. Ipoteza este una posibilă și pentru care occidentul ar trebui să aibă un răspuns pregătit, dar acest răspuns trebuie să stea undeva în sertar, printre documentele cancelariilor europene, așteptând momentul în care trebuie pus în aplicare. Între timp atenția noastră trebuie concentrată pe realitatea actuală.

Amenințarea teroristă post 9/11

Premierul Franței, Manuel Valls, a declarat recent că terorismul islamist din Libia reprezintă o amenințare pentru Uniunea Europeană. Un comentariu de bun simț care nu face decât să afirme ceea ce se vede. Lumea occidentală este direct amenințată de către diferitele grupări teroriste și islamiste care s-au format și se formează în zona Orientului Mijlociu. Acestea își cuceresc propriul areal geografic, urmând ca de acolo să direcționeze atacuri teroriste asupra spațiului european.

Totuși, se pune o întrebare: cum am ajuns în această situația ? Amenințarea teroristă a devenit o problemă de prim plan pentru puterile lumii în urma atentatelor de la 9/11, când Statele Unite au fost lovite pe neașteptate. Într-adevăr, nimeni nu se aștepta ca o mică organizație teroristă să aibă puterea de a lovi o putere globală în inima ei, dar acest lucru s-a întâmplat și a impus o nouă paradigmă de securitate, o paradigmă în care terorismul și grupurile non-statale au câștigat un rol mult mai important.

Al-Qaida și ”cruciada împotriva terorismului”

Pentru o perioadă principalele puteri ale lumii au dus un amplu război împotriva terorismului la nivel global. Invazia Irakului, a Afganistanului și diferitele măsuri de securitate internă au venit ca și aspecte ale acestui război, încercându-se astfel înfrângerea sau cel puțin limitarea acestei amenințări. Noua paradigmă a ridicat noi riscuri, necesitatea unor noi metode de combatere a unor adversari vechi și, în orice caz, ne-a arătat că actorii statali nu mai sunt singura amenințare la adresa ordinii globale.

SUA și lumea occidentală și-au adaptat răspunsul după loviturile primite din partea terorismului. Au încercate să vâneze diferitele grupări teroriste și să izoleze această amenințare în spațiul Orientului Mijlociu, cât mai departe de casă. S-a înțeles pentru toată lumea că în secolul globalizării ce se petrece la un capăt al lumii poate afecta celalalt capăt. Așa cum, de pildă, anarhia din Afganistan afecta occidentul, permițând grupărilor teroriste, dar și diferitelor grupuri infracționale, să-și găsească adăpost acolo, să-și coordoneze afacerile și chiar să deruleze atacuri împotriva vestului.

Al-Qaida s-a evidențiat drept cea mai mare amenințare teroristă la adresa occidentului, fiind și cea mai puternică organizație de acest tip. Metodele sale erau clare: hide and strike. Se ascundeau și loveau atunci când nimeni nu se așteptau. O adevărată paradigma a lebedelor negre în lupta cu amenințarea teroristă. Pentru occident terorismul era echivalent cu al-Qaida, iar distrugerea acestei organizații reprezenta o înfrângere a terorismului islamic.

Organizația a fost, încetul cu încetul, decapitată. O campanie destul de lungă care a culminat cu prinderea și uciderea liderului terorist, Osama Bin Laden. Pentru moment al-Qaida a fost slăbită, dar asta nu a fost suficient pentru a elimina amenințarea terorismului de origine islamică. Din contră, amenințarea s-a amplificat prin haosul care a urmat. Fără un lider organizația teroristă s-a dezbinat, majoritatea islamiștilor continuând, separat, lupta pentru ideile în care credeau. Fanatismul și ura care-i motivau nu a murit odată cu Bin Laden, doar ordinea care-i ținea pe o anumită linie.

Apariția Statului Islamic: ordine din haos

Islamismul se găsea într-o situație de haos, la fel ca și Orientul Mijlociu în general. Primăvara Arabă, retragerea trupelor americane din Irak și căderea unor dictatori arabi a lăsat un vacuum de putere în spațiul oriental. Anumiți lideri islamiști au profitat de acest lucru și și-au coagulat forțele pentru a dărâma ce le mai stătea în cale. Aceștia au fondat organizația pe care o știm astăzi drept ISIS. O organizație care vrea să treacă de nivelul al-Qaida și să formeze un veritabil califat islamic, declanșând o ciocnire a civilizațiilor.

Profitând de haosul care a slăbit poziția noilor regimuri democratice, dar și a tot mai slăbitelor regimuri autoritare, ISIS a câștigat tot mai mult teritoriu și tot mai mulți adepți. Expansiunea acestei organizații fiind vizibilă și în momentul de față. Islamiștii au reușit să atragă adepți din orient, dar și din occident, unde are, în momentul de față, veritabile celule teroriste gata să ne lovească atunci când ne așteptăm mai puțin. Așa cum a fost cazul Charlie Hebdo.

Asistăm la o nouă schimbare de paradigmă. Amenințarea teroristă nu mai este echivalentă cu al-Qaida, a cărei putere este tot mai limitată, ci cu Statul Islamic. Două organizații complet diferite, singura similaritate fiind devoțiunea pentru o variantă extremistă a religiei islamice. Spre deosebire de al-Qaida ISIS nu se ascunde în granițele altor state, ci urmărește formarea propriului stat. Are obiective mult mai largi, iar terorismul reprezintă doar un mijloc de lovire a occidentului.

Statul Islamic este atât o grupare teroristă, cât și un stat. Își formează rețele teroriste pe teritoriul european, fie în cadrul comunităților de imigranți musulmani, fie printre europenii nativi convertiți la islam, folosește atacuri metoda atentatelor teroriste, dar totodată își construiește propriul stat, cu granițe proprii și cu ierarhia proprie. ISIS vrea să distrugă granițele statelor arabe și să le înlocuiască cu granițele lărgite ale unui califat islamic, construit pe baza religiei islamice. Cu totul altceva decât ce urmărea al-Qaida prin simpla luptă subversivă împotriva occidentului.

Între două rele

După atentatele de la 11 septembrie amenințarea teroristă a cunoscut o evoluție clară, forțând schimbarea paradigmei de securitate în relațiile internaționale. Odată cu decapitarea al-Qaida și Primăvara Arabă, care a lăsat orientul în haos, paradigma s-a schimbat din nou, iar rămășițele islamismului s-au regrupat în jurul ISIS pentru a construit un veritabil califat islamic, un stat de tip premodern construit pe fundamente religioase și nu naționale.

Înfrângerea ISIS reprezintă noul obiectiv în lupta globală împotriva terorismului, rolul și amenințarea al-Qaida aflându-se într-o continuă diminuare. Dacă este lăsat să crească Statul Islamic poate juca un rol similar cu cel al UE pentru lumea arabă, păstrând, evident, proporțiile. În momentul de față amenințările de tip terorist sunt singurele care par a reprezenta o problemă, dar asta pentru că ISIS își concentrează forțele în orient, încercând să cucerească noi teritorii pentru noul califat. Principalii adversari ai ISIS sunt niște state fragile, wanna-be democrate și statele seculare conduse de lideri autoritari sau dictatori.

Ținând cont de această realitate putem spune că înfrângerea ISIS este condiționată de victoria liderilor autoritari. Nu are rost să ne mințim singuri. Realitatea culturală în lumea arabă diferă net de realitatea europeană. Vorbim de alte valori, altă educație, altă experiență cultural-istorică. Am încercat să oferim democrația în lumea arabă, doar că peste tot unde dictatorii au fost alungați nu s-a impus altceva decât haos și un vacuum de putere din care au răsărit diferite grupări extremiste. În locul autorității exacerbate a unor indivizi s-a găsit imediat autoritatea religioasă și puterea armelor, valorile democratice negăsind ecou în inimile majorității musulmane.

Din moment ce occidentul nu este dispus să intervină în forță contra ISIS, ci doar prin mici lovituri, lupta pică pe umerii liderilor arabi. Un regim democratic slab în Irak, un lider autoritar în Siria, un stat totalitar în Iran și un stat indecis între islam și naționalism în Turcia. Aceștia sunt principalii rivali ai Statului Islamic. SUA și lumea occidentală nu pot decât să susține astfel de forțe dacă doresc înfrângerea definitivă a ISIS, iar odată ISIS înfrânt să nu ne așteptăm la un răsărit al democrației, ci la un alt vacuum de putere din care poate răsări altă grupare teroristă sau o forță autoritară, în orice caz cineva care să ocupe acel spațiu gol prin puterea armelor, lucru specific lumii arabe.

Securitatea occidentului și înțelegerea mentalității ISIS

Limitarea amenințării ISIS în spațiul arab este un obiectiv clar al lumii occidentale, așa cum a fost și în cazul al-Qaida. Păstrarea conflictului cât mai departe de casă este cea mai bună metodă pentru asigurarea intereselor noastre și a siguranței cetățenilor, dar nu este suficient. Tocmai datorită celulelor teroriste existente în lumea occidentului. Imigranții musulmani pe de o parte și convertiții de origine europeană pe de alta. Stoparea acestei amenințări implică măsuri eficiente de securitate, dar totodată echilibrate și o bună înțelegere a mentalității din spatele ISIS, sau a islamismului în general.

Europa, spre exemplu, trebuie să țină sub supraveghere comunitățile musulmane puternice de pe teritoriul său și asta fără să provoace aceleași comunități. Dacă vrem să evităm ceva în momentul de față acel ceva este tocmai începerea unui conflict pe baza etnice sau religioase la nivelul cetățenilor diferitelor state europene. Supravegherea trebuia făcută cu cap și într-un mod echilibrat, evitând orice acțiuni provocatoare sau încălcări ale drepturilor omului. La fel putem spune că trebuie evitată blamarea și izolarea comunității musulmane din cauza islamiștilor, acest lucru alimentând doar propaganda diferitelor grupări islamiste care-și dezvolte celule în zona europeană.

O securitate sporită trebuie să existe la granițele Europei, pentru a evita plecarea, dar și întoarcerea pe neașteptate, a unor europeni convertiți la cauza islamistă care doresc să lupte sau au luptat pe fronturi precum cel din Siria sau Irak. Acești oameni se pot întoarce de acolo cu experiență, cu arme și cu o doză imensă de fanatism, reprezentând o amenințare directă pentru siguranța cetățenilor.

Înțelegerea mentalității ISIS și începerea unui război psihologic cu islamismul este, de asemenea, un lucru necesar pe termen lung. Un astfel de conflict este domeniul mass-mediei și educației, care trebuie să combată tot ce înseamnă propagandă din partea Statului Islamic. Combaterea prin forță este domeniul diferitelor organe de impunere a legii, dar nu este suficient. O contra-propagandă este necesară pentru a evita trecerea altora la cauza islamistă și chiar pentru întoarcerea acestora, iar această contra-propagandă necesită o bună înțelegere a motivelor care animă militanții ISIS.

Animați de fanatism

O greșeală comună în lumea occidentală este abordarea problemelor din lumi diferite de a noastră prin ideile, valorile și mentalitățile specifice occidentului. Mulți fac o greșeală teribilă încercând să vadă Statul Islamic doar ca o grupare de oameni corupți, care doresc să profite și să obțină putere. În spatele lor, inclusiv a liderilor, stă de fapt o doză imensă de fanatism motivat religios. Etnia, banii, sunt lucru care contează prea puțin, iar resursele sunt doar mijloace pentru un scop. În mentalitatea ISIS domină devoțiunea pentru cauza islamică și rolul apocaliptic pe care această organizație și-l atribuie.

Când fanatismul, credința totală în ceva, îți controlează mintea rațiunea se dă la o parte și chiar frica devine un detaliu minor, ușor suprimat prin ură și fanatism. Militanții și liderii ISIS văd lumea în alb și negru, bine și rău, iar ei se consideră reprezentanții binelui într-o luptă pe viață și pe moarte împotriva răului. În astfel de circumstanțe nu putem vorbi de compromisuri sau soluții de mijloc, ISIS urmărind un jihad împotriva lumii occidentale și a sufletului european, nu doar o luptă de interese strategice cum este cazul conflictului între occident și Federația Rusă.

Statul Islamic și mentalitatea oamenilor care luptă pentru această idee nu pot fi înțelese abordând lucrurile printr-o viziune specifică lumii occidentale. Combaterea și înțelegerea acestei mentalități se poate face doar prin conștientizarea diferențelor culturale, istorice, ideologice și chiar religioase dintre cele două civilizații, europeană și musulmană (nu arabă, pentru că religia definește această lume și nu etnia).

Încheiere

Amenințarea teroristă după atentatele de la 11 septembrie a schimbat cu totul paradigma de securitate în relațiile internaționale, iar acest lucru este clar pentru toată lumea. Actorii statali nu mai erau singura amenințare existentă, ci și organizațiile non-statale capabilă să impună teroarea în rândul mulțimilor. Cazul al-Qaida. Paradigma aceasta a suferit la rândul ei o modificare, iar acum ne găsim în situația în care o grupare teroristă s-a divizat și s-a reorganizat sub forma unui stat de tip pre-modern, având la bază o ideologie religioasă. Terorismul rămâne o amenințare serioasă, dar are procesele sale de metamorfoză. Procese la care trebuie să ne adaptăm, așa cum e cazul în tot ce ține de securitate, unde singura constantă este însăși schimbarea.

Sufletul unei națiuni

”Fără coloană vertebrală, națiunea românească este o materie organică amorfă, aruncată pe pământul european la voia întâmplării” - Constantin Rădulescu-Motru, ”Revizuiri și adăugiri”

Fiecare popor, fiecare civilizație, la fel ca și individul, are un suflet propriu. Națiune reprezintă mai mult decât un conglomerat lingvistic, de interese comune care au o natură economică sau militară. Ea este ținută împreună și motivată în viața sa istorică în primul rând de valorile spirituale care formează sufletul națiunii. Ne referim aici la cultura și spiritualitatea națională, la ideologiile care domină spațiul politic, la valorile asumate de o națiune ca și valori identitare și la miturile existente în istorie.

Sufletul unei națiuni este acel lucru care păstrează națiunea unită și îi oferă un scop final spre care să meargă. Lipsită de acest suflet orice națiune își cunoaște, la un moment dat, stagnarea, decadența și sfârșitul. Pentru că nimic nu o mai ține legată și nimic nu o mai motivează în drumul istoric pe care-l parcurge, națiunile fiind actori ai istoriei și nu ai momentului. Națiunea noastră, națiunea română, are la rândul ei un suflet, o identitate internă, dar cât de viu și sănătos este acest suflet al României ?

Cultura noastră este mai degrabă rece decât vie. Avem o serie de valori care ne ghidează și pe care ni le-am asumat. Memoria Revoluției din 89 ne impune libertatea, democrația și demnitatea persoanei ca valori perene pentru națiunea română eliberată de sub comunism. Și totuși, foarte puțini sunt cu adevărat interesați de aceste valori, la fel cum foarte puțini se simt motivați de ele.

Comunismul a reușit să transforme națiunea română într-una a cărui spirit este rece. Închisorile comuniste au distrus elitele intelectuale ale națiunii, tocmai acele elite a căror menire era să întărească, în mod constant, cultura și identitatea noastră, să ofere mulțimilor un suflet colectiv. În locul lor au fost puse alte elite, mai false, iar acestea au impus o mitologie a cărei origine nu se află nicidecum în sufletul național, ci într-o ideologie materialistă de natură economică.

Din păcate pentru comuniști oamenii nu au reverberat la așa ceva. Din păcate pentru noi, ei au rămas afectați și reci până astăzi. România se află în procesul de a-și recăpăta sufletul, adică ingredientele care formează acest suflet. Încă ne căutăm identitatea reală, valorile și obiectivele viitorului. Am înțeles că suntem europeni și că suntem democrați, dar asta doar la nivel de elite, căci mulțimile sunt încă blocate în trecut. Dar restul sufletului sfârtecat al națiunii române ?

Cultura noastră ca întreg abia se mai face simțită. Spiritualitatea în loc să evolueze se blochează în dogmele seci ale cultelor tradiționale și este umbrită de interese economice. Valorile culturii politice sunt trecute cu vederea, iar mitologia națională este constant demitizată. Urmarea ? Cum afirma C. Rădulescu-Motru, apariția unei națiuni lipsite de coloană vertebrală. Facem parte din Europa, dar nu ne-am integrat cu totul în acest nou spațiu și nici nu ne-am recuperat pe noi înșine.

Nu știm încă cine suntem și ce vrem în mod exact. Spațiul public românesc este dominat de incertitudini. Problema este că avem nevoie de valori. Trebuie să fim capabili, ca națiune, să ne ridicăm privirea și vocea pentru ceva, nu să acceptăm orice trece asupra noastră. Avem nevoie de acest set de valori, împletit cu interese noastre reale, pentru a reuși să ne asigurăm un viitor ca și națiune europeană. Pe de o parte valorile Europei, în care vrem să ne integrăm, pe de alte valorile noastre, pe care trebuie să le recuperăm.

Poate un popor să trăiască doar din economie ? Pentru un timp, dar acest lucru nu-l va motiva, nu va motiva mulțimile și nici chiar elite pentru a clădi un viitor cu adevărat mai bun. Un popor trebuie să-și asigure existența în jurul a ceva. Are nevoie de acel altar în jurul căruia se dezvoltă, dezvoltându-și totodată viziunea de viitor, regulile de existență, interesele colective. Nu degeaba sovieticii au căutat, peste tot pe unde au fost, să distrugă în primul rând elitele și valorile unui popor.

Ne putem uita și la Uniunea Europeană în momentul de față. Ca și națiunile, această construcție are nevoie de un suflet, ceva care să-i anime existența. Dar nu a reușit să-și formeze așa ceva. Sufletul Europei ar trebui să fie produsul valorilor tuturor națiunilor care alcătuiesc comunitatea europeană, dar UE pare să se blocheze în propria natură birocratică, incapabilă să treacă dincolo de anumite limite. Iar în lipsa acestor lucru proiectul european se află într-o situație foarte grea.

România are nevoie de un suflet. Acesta încearcă să iasă la suprafață după ce a fost suprimat multă vreme. El este format din cultura, ideile și valorile care ne vor determina viitorul. Cine suntem ? Ce vrem ? Răspunsul la aceste întrebări este cel care ne ajută să ne formăm un viitor, iar el este dependent de conștiința unui suflet colectiv al națiunii române. Suntem europeni ? Democrația și libertatea sunt valori perene ? Ne tragem de la daci și romani ? Răspunsul la aceste întrebări ne afectează prezentul și viitorul.

Relația dintre biserică și stat într-o Românie modernă

Relația dintre biserică și stat reprezintă unul din subiectele cele mai discutate din ultima perioadă. Acest lucru se datorează în primul rând unor importante schimbări pe plan social. Generațiile ce vin nu mai sunt conectate la diferitele cultele religioase așa cum erau generațiile precedente. De fapt asistăm la un proces destul de interesant. Imediat după revoluția din Decembrie 89 România s-a ales cu o scurtă perioadă de revigorare religioasă, de renaștere a diferitelor forme de spiritualitate reprimate de către ideologia totalitară comunistă. De la acel punct întregul proces a fost unul de limitare treptată a influenței religioasă, tinerii adoptând, treptat, o viziune tot mai sceptică față de religie.

De la punerea sub semnul întrebării a legăturii între Dumnezeu și instituția bisericească s-a ajuns ca întreaga teză a unei religii să fie puse sub semnul întrebării, iar Dumnezeu să fie considerat o entitate fără nici o legătură cu religia în sine. O altă etapă este cea a propagării ateismului, care devin tot mai viral printre cei tineri. Era inevitabil ca o astfel de schimbare la nivel social să nu afecteze și realitatea politică. La urma urmei cele două forme de putere, socială și politică, sunt interdependente și se afectează reciproc, mai ales într-un sistem democratic, unde votul reprezintă calea spre putere. Toți mai mulți oameni doresc o relație mai limitată între biserică și stat, iar politicul trebuie să se ocupe de asta.

Peisajul românesc

Întrebarea este cum facem asta ? Sigur, este o situație complicată. Elementul religios, majoritar ortodox nu este încă irelevant la voturi, dar semnele sunt clare, vorbim de o descreștere a influenței religiei în sfera publică, identitatea religioasă fiind mai mult o formalitate a tradiției familiale și naționale decât o realitate în viața cetățenilor. Oamenii politici depind încă de voturile unui important segment de cetățeni care se identifică cu poziția diferitelor culte, iar asta împiedică o reformă radicală în ceea ce privește relația dintre stat și biserică. Orice reformă trebuie să ține cont de realitățile socio-politice și de valorile specifice statului de drept, democrației, statului laic.

Laicitatea și caracterul secular al statului român nu este pusă sub semnul întrebării, ci modelul de laicitate. Fiindcă peste tot în lume vorbim de modele diferite, lucru prezentat și de prof. Radu Carp într-un eseu din cartea ”Religie, politică și statul de drept”. Laicitatea și secularismul turcesc înseamnă dominarea bisericii de către stat. În Franța nu există nici o legătură, nici de dominare, între stat și biserică. Între timp SUA adoptă un model în care statul apără diferitele culte, drepturile și libertățile lor, fără a se implica în mod direct în viața acestora, iar Germania adoptă un model de colaborare între stat și culte. Toate modele sunt valabile într-un stat laic și secular, păstrând separația dintre biserică și stat, doar că în forme diferite. Care este situația României ?

România recunoaște libertatea și drepturile diferitelor culte religioase de pe teritoriul său. În egală măsură statul român pare să adopte modelul german, cel de colaborare între stat și culte. Colaborarea reprezintă dispoziția de a întreprinde proiecte comune la nivelul societății, dar ea se manifestă și prin finanțarea cultelor, un statut special fiind oferit Bisericii Ortodoxe Române. BOR-ul se identifică de foarte mult ori cu națiunea și folosește cartea istoriei și cea a majorității printre cetățeni pentru a șantaja elementul politic, la fel cum elementul politic folosește finanțarea cultelor ca pe o metodă de a ține sub control BOR-ul, aproape dependent de finanțarea de la stat.

Această situație este una criticată de majoritatea tinerilor, care sunt deranjați de felul în care banii publici se duc la diferitele culte religioase și în special la BOR. La fel de criticate sunt și diferitele feluri prin care BOR își transmite mesajul în spațiul public, colaborând cu statul în acest sens. Până acum ceva timp orele de religie erau opționale, dar doar la cere, ele fiind incluse automat în orarul elevilor, iar acestora li se preda la fel de automat un set de valori și principii specifice cultului ortodox. O astfel de situație nu mai este deloc acceptată de un număr foarte important de cetățeni, iar în ritmul ăsta, ca și repercursiune a corupției din cadrul principalului cult religios, oamenii vor deveni tot mai sceptici cu privire la relația dintre stat și biserică.

Modelul ardelean și independența reală

Situația pare să impune o schimbare de paradigmă. În ce constă o astfel de schimbare ? Opinia mea este că relația dintre stat și biserică trebuie să urmeze principiul șagunian, ca să mă exprim așa. Puțină lume știe că după realizarea Marii Uniri în 1918 problema relației dintre cultul ortodox și stat a trezit un mic conflict în sânul bisericii. Biserica din Țara Românească, subordonată statului și trăind de pe resursele statului, urmărea o continuare a stării de fapt într-o biserică unită în cadrul regatului unit. Acest lucru nu a fost aprobat, la început, și de către cultul ortodox din Transilvania reunită cu patria mamă. Moștenirea istorică era alta, iar acest segment ortodox a militat pentru o separare clară a bisericii de stat, pentru independența de facto a cultului ortodox față de stat și o simplă colaborare socială între cele două.

Modelul respectiv ar trebui pus în aplicare astăzi când, iată, majoritatea românilor par să ceară un model diferit de ce a fost până acum. Dacă situația interbelică era altfel, iar majoritatea cetățenilor doreau o legătură activă și clară între stat și biserica dominantă, situația prezentă este una net diferită. Relația dintre stat și biserică ar trebui redusă la o simplă colaborare pe plan social, care să se manifeste, de fapt, în relația cu toate cultele existente, iar pe plan economic cultele să nu mai primească finanțare de la stat decât pentru proiecte de folos public clar definite. Fiecare cult religios ar trebui să se descurce pe cont propriu în ceea ce privește finanțarea, iar acest lucru este în avantajul ambelor părți, atât a statului, cât și a cultelor. Excepție ar trebui să facă, așa cum am zis, finanțarea unor acțiuni de utilitate publică, lucru la care putem adăuga finanțarea bisericilor ce pot fi clasificate drept monumente istorice.

O astfel de schimbare avantajează statul, care-și poate redirecționa resursele în domenii unde acestea sunt cu adevărat necesare. În egală măsură avantajează cultele, în special BOR, care prin găsirea unor metode de finanțare proprie nu vor mai fi dependente de stat, câștigând o libertatea reală față de stat, nu doar una formală. Acesta a fost și cazul Bisericii Catolice în occident, iar el a funcționat destul de bine, sau a Bisericii Episcopale în SUA. Păstrarea unei interdependențe între stat și culte nu este necesară, fiecare se poate descurca pe cont propriu și fiecare poate colabora pentru binele social atunci când este cazul.

Educația religioasă în școli, o problemă pe care am mai abordat-o, reprezintă o problemă la fel de relevantă și la fel de ușor de rezolvat. De fapt, putem spune că această problemă este oarecum rezolvată. Transformarea orei de religie într-o oră opțională reprezintă un punct de echilibru pentru ambele părți implicate. O oră opțională la care se participă prin cerere. Ce s-ar putea îmbunătăți ar fi transformarea opționalului de religie într-o oră suplimentară care să se desfășoare după orele obișnuite, într-o clasă pentru cei care au ales să participe la acest opțional. Astfel opționalul nu poate interfera cu restul orelor și programul normal al elevilor. Plus că elevii sunt avantajați în ceea ce privește discriminarea. Cei care nu practică o religie nu sunt discriminați de profesori sau o majoritate de elevi religioși, iar cei religioși nu sunt discriminați de o majoritate de colegi atei, putând discuta la ore printre cei care gândesc la fel asupra problemelor de ordin religios.

Aici îmi permit să fac o paranteză. Spațiul liber lăsat printr-o astfel de modificare a opționalului de religie ar putea fi umplut cu o oră mai relevantă, cea de educație etică și civică. O oră de care sistemul nostru educațional are nevoie în momentul de față, fiindcă elevii memorează foarte multe lucruri irelevante, dar învață foarte puține despre lume în care trăiesc, despre normele sociale și valorile specifice statului în care trăiesc. O astfel  de oră ar ajuta la acumularea unor informații foarte relevante și, practicată cum trebuie, la dezvoltarea simțului civic a elevilor, care reprezintă, de fapt, elitele de mâine ale națiunii românii.

Concluzie: o stare de echilibru

Cred că este relativ sigur să închei afirmând că lumea se află într-o continuă schimbare. La fel și societatea. Factorul politic, dar și cel religios, trebuie să țină cont de schimbările care au loc la nivel social și să se adapteze în mod constant. Dacă majoritatea cetățenilor sunt nemulțumiți de starea actuală atunci este de la sine înțeles că undeva există o problemă, iar acolo unde există o problemă este nevoie de o schimbare. În egală măsură schimbarea nu este bine venită unde lucrurile funcționează în mod adecvat fără ca nimeni să se plângă. Separarea bisericii de stat reprezintă un aspect fundamental pentru orice stat modern și democratic, iar această separare se face printr-o relație care să reflecte și relația dintre societate, ca întreg, și diferitele culte religioase. În momentul de față se impune o relație mai rece între stat și culte, una care să asigure, de fapt, o situație mult mai bună pentru ambele, o situație care asigură o stare de echilibru real.

Axa Moscovei în Europa

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, și-a vizitat recent partenerul maghiar, Viktor Orban, în timpul unei deplasări la Budapesta. O astfel de vizită nu ridică nici o problemă nouă. La urma urmei, relația dintre Rusia și Ungaria este deja un fapt bine cunoscut și înțeles de majoritatea analiștilor politici. În schimb vizita lui Putin la Budapesta pare să ridice o altă problemă, una mult mai amenințătoare pentru Uniunea Europeană, dar mai ales pentru România.

Ca urmare a vizitei sale la Budapesta o știre a fost lansată în media. Mai exact mutarea proiectului South Stream pe un nou traseu: Turcia-Bulgaria-Serbia și, în sfârșit, Ungaria. Practic ce se întâmplă ? Prin această mișcare Federația Rusă își asigure două sau chiar trei interese majore. Unul de influență în cadrul Uniunii Europene, altul de întărire a partenerilor săi, dar și a relațiilor cu aceștia, plus un interes la fel de important în ceea ce privește limitarea importanței statului ucrainean în exportul de gaze.

În acest context NATO, Uniunea Europeană și, nu în cele din urmă, România, nu ies deloc avantajate, ci din contră. Ne găsim într-o situație foarte nefavorabilă și mai ales amenințătoare, în special în ceea ce privește interesele și securitatea României pe termen lung. Partenerii loiali ai Rusiei tocmai au câștigat o voce mai puternică în economia Uniunii Europene, a principalelor state din vârful UE, crescând totodată și importanța, pentru aceste state, a colaborării cu Rusia.

România, în mod special, se află prinsă într-un lanț al adversarilor strategici. O Ungarie mereu revizionistă, o Serbie înverșunată împotriva lumii occidentale și loială aliatului rus, o Bulgarie care nu prezintă nici o garanție reală pentru nimeni și o Turcie care, drept urmare firească a respingerii continue a cererilor de intrare în UE, a ales un traseu mult mai diferit și neclar încă, dar care pare să se construiască în jurul unui parteneriat important cu Federația Rusă. 

Geografic vorbind suntem prinși, prinși într-un lanț format datorită naivității politice a europenilor. Alături de Polonia suntem singurul stat de încredere pentru NATO, pentru SUA și pentru Europa, dar totodată suntem aproape singuri, SUA fiind singurul aliat pe care ne putem bizui în mod real, atât noi, dar și polonezii, cu privire la securitatea noastră permanentă. O securitate lipsită de compromisuri de dragul unor interese economice cu vecinii noștri de la răsărit. 

Europa, înțelegând prin asta statele principale precum Germania și Franța, este la rândul ei obligată să trateze cu Budapesta și cu Ankara pentru gazele rusești. Rolul lor crescând odată cu importanța în ceea ce privește livrarea gazelor de care Germania este aproape dependentă. Ceea ce înseamnă că statul maghiar, respectiv cel turc, și poate cei doi actori mai mici, Serbia și Bulgaria, vor căpăta o voce mult mai puternică, o voce capabilă să aducă probleme construcției europene, intereselor americane în Europa, dar și avantaje intereselor rusești în acest spațiu continental. 

Importanța Ucrainei se va diminua și ea, ținând cont de faptul că nu mai poate bloca traseul gazelor spre vest, iar acest lucru s-ar putea să slăbească sprijinul unor state occidentale pentru cauza ucraineană. Printr-o singură mișcare Rusia a reușit să lovească în mai multe locuri deodată, asigurându-și un anumit nivel de influență, prin partenerii ei, la nivelul Uniunii Europene, punând un lanț la gâtul principalilor parteneri ai SUA din estul Europei și minimalizând rolul Ucrainei.

Dacă e să luăm în considerare ideile enunțate de George Friedman în cartea sa, ”Următorii 100 de ani” (dintre care o mare parte s-au adeverit), vom vedea că România și Polonia rămân, oarecum, singurii aliați reali ai SUA în această parte a Europei, iar SUA cel mai important aliat al celor două țări. Lucru care ne forțează să abordăm o politică mult mai vocală, mai vizibilă la nivel înalt.

Ce putem face ? România este prinsă între inamici, iar vocea acestora printre aliați devine mult mai puternică decât înainte. Opțiunile noastre sunt destul de limitate. Trebuie să păstrăm o relație echilibrată cu puterile europene, dar în mod cert nu ne putem bizui pe acestea, cel puțin nu atâta timp cât ele sunt dependente de resursele venite de la un adversar strategic prin intermediul unui alt adversar, unul istoric.

Ținând cont de această realitate România trebuie să urmeze o politică prin care să-și asigure independența, indiferent că ne referim la independența noastră militară, economică sau energetică. Nu putem depinde de Europa la aceste capitole, la fel cum nu ne putem lăsa pradă lanțului pe care Rusia ni-l pune la gât. Exploatarea resurselor din subsolul României și o investiție mai mare în domeniul apărării reprezinte două obiective majore pentru consolidarea poziției noastre.

Aceste acțiuni nu sunt, evident, suficiente. România nu este o mare putere, ci o putere minoră. Drept urmare ea nu are puterea necesară pentru a se apăra singură în fața unor puteri majore. Colaborarea joacă un rol foarte important aici, iar pentru asta trebuie să ne consolidăm relațiile cu acei parteneri și aliați care au obiective, dar mai ales interese, similare cu ale noastre. Mă refer aici la Polonia, Țările Baltice și Statele Unite ale Americii.

Cum am mai spus, relația noastră cu Germania și Franța este una importantă, iar aceasta trebuie să fie cât mai cordială cu putință. Mai ales în ceea ce privește atragerea de investitori și colaborarea în interiorul UE. Dar nu putem să ne bazăm mai mult decât trebuie pe o astfel de relație, fiindcă cele două puteri continentale au unele interese care, chiar în ciuda paradigmei post-moderniste din cadrul Uniunii Europene, nu se împacă prea mult cu interesele noastre.

Germania se află în punctul în care un șantaj economic din partea Rusiei, Turciei sau a Ungariei nu reprezintă ceva inevitabil, iar importanța relațiilor economice cu Rusia, pe lângă idealul păcii, s-a văzut și în contextul negocierilor de la Minsk. Poziția unui stat precum Germania este una a paradoxurilor, nefiind capabilă în a se decide ce vrea aceasta urmărește două obiective contrarii și sfârșește prin a se împotmoli în ele.

Principala relație pe care trebuie să o consolidăm este cea cu Statele Unite. Această relația nu este doar una a valorilor comune, ci mai ales una a intereselor comune. Interesele SUA în estul Europei sunt cele mai apropiate de interesele României, drept urmare România trebuie să mizeze pe acest parteneriat strategic și să devină o voce a SUA în Europa, așa cum Ungaria reprezintă o voce a Rusiei în cadrul Uniunii Europene.

Relația cu SUA nu este una la care putem renunța sau fără de care ne-am putea asigura interesele. Din fericire nici SUA nu poate renunța la România, singurul partener de încredere în zona Mării Negre. Cu alte cuvinte singura țară prin care America își poate asigura influența la Marea Neagră și, prin extensie, în statele din jurul acestui important punct strategic.

Totuși SUA sunt departe de noi, iar câteva trupe staționate aici nu sunt suficiente pentru asigurarea securității noastre teritoriale. Propria noastră capacitate de apărare și intimidare joacă un rol important, iar colaborarea cu aliați mai apropiați este la fel de relevantă. Consolidarea relației strategice pe care o avem cu Polonia este la fel de importantă ca și cea cu SUA. Motivul este relativ simplu, Polonia este al doilea partener de încredere al SUA în estul Europei și totodată un stat a cărui interese sunt aproape identice cu ale României, la fel ca și amenințările la adresa propriei securități.

Putin joacă tare și dacă există șanse pentru aplanarea conflictului militar din Ucraina nu același lucru este valabil pe plan politic. Amenințările de securitate pe plan politic, dar și economic, sunt tot mai vizibile, iar pe lângă vocea extremistă a Rusiei în cadrul Uniunii Europene iată că avem și o voce statală. O axă a Moscovei se formează în spațiul european, o axă prin care Moscova își întărește poziția chiar în cadrul granițelor noastre (europene) și prin care ne prinde într-un lanț extrem de periculos. Rămâne să ne asigurăm că nu vom juca rolul de victime. 

Nominalizarea lui Hellvig

Ieri, aflându-mă la cursuri, am primit vestea că Eduard Hellvig a fost nominalizat pentru funcția de director al SRI. O decizie care nu m-a surprins, dar m-a bucurat. Nu m-a surprins pentru faptul că era cea mai logică opțiune, lucru pe care l-am menționat și în alte articole. M-a bucurat pentru că Edward Hellvig este cel mai potrivit om din echipa noului președinte pentru o funcție în domeniul intelligence-ului și al securității naționale, lucru datorat studiilor, intereselor, dar și activității sale.

Sigur, pentru alții numirea lui Hellvig a provocat o reacție explozivă. Fostul președinte Traian Băsescu împreună cu penala Elena Udrea au lansat fiecare câte un atac la adresa lui Hellvig și prin el la adresa lui Klaus Iohannis. Un atac penibil prin care se încearcă transformarea lui Hellvig în omul lui Voiculescu și alte aberații specifice unui președinte care și-a făcut un obicei din a încălca legea și a-și bat joc de români și unei doamne urmărită în N dosare penale și închisă după gratii.

În primul rând numirea lui Hellvig era cel mai logic lucru, iar posibilitățile pentru această numire erau mari încă de când numele său a fost vehiculat pentru această funcție. PNL nu are foarte multe cadre cu o imagine publică puternică pentru a ocupa o funcție în cadrul serviciilor de informații. Există două persoane care pot face asta, numele lor fiind Eduard Hellvig, respectiv Mihai-Răzvan Ungureanu. Studiile și competențele dobândite în activitatea lor politică îi recomandă pentru astfel de funcții.

Bine, cazul lui Ungureanu e unul diferit, dar demn de menționat ca posibilitate pentru șefia SIE. Întoarcerea fostului șef la SIE la conducerea serviciului. Iohannis duce lipsă de oameni din cadrul propriului partid. Totuși o astfel de opțiune trebuie privită cu oarecare dubii, nemaiexistând un precedent de renumire a unui șef în cadrul serviciilor de informații, iar imaginea publică a dl. Ungureanu este una ușor de lovit prin propagandă media, lucru nedorit pentru intelligence.

În al doilea rând numirea lui Eduard Hellvig este una îmbucurătoare. Faptul că are competențe și expertiza necesară pentru funcția această nu poate fi decât benefic. Câteva mituri lansate de unele guri rele, sau guri sparte, nu pot schimba unele realități, iar SRI-ul are nevoie de un lider potrivit în contextul actual, când criza din Ucraina ne amenință, când există o amenințare teroristă, dar mai ales când imagine în sine a serviciului este amenințată tocmai de inamicii statului de drept.

Chiar vorbeam cu un coleg pe tema asta, a loviturilor îndreptate împotriva SRI. Dacă ne uităm în media o să vedem urmele unui întreg război pornit de către câteva grupuri de interese împotriva celor două instituții care-i vânează: SRI și DNA. O mulțime de piese care se leagă par să indice acest lucru, iar asta impune nevoia de o campanie pentru îmbunătățirea imaginii serviciului în paralel cu consolidarea statului de drept.

Primind conducerea SRI domnului Hellvig îi revine o misiune foarte importantă. În primul rând să scoată serviciul din mizeria în care a fost tras de către diferiți politici și jurnaliști, doar de dragul unor interese personale sau de grup. În al doilea rând să fie capabil în a susține SRI în combaterea terorismului, o amenințare atât de actual, dar și de a coordona serviciul în misiunea sa de consolidare a legii și a statului de drept, un lucru care ține inclusiv de politica noastră externă.

Drumul spre o economie prosperă

”Am venit aici cu un singur obiectiv: să schimb britanicii dintr-o societate de dependenţi, într-una de autonomi; din dă-mi-şi-mie, în fă-tu-însuţi; din stai-jos-şi-aşteaptă, în hai-să-facem.” -Margaret Thatcher

Politica implică o mulțime de domenii relevante pentru viața publică, pentru viața cetățenilor unei țări. Apărarea, educația, justiția, sunt domenii care ne afectează pe toți, care afectează această țară și pe care nici un program politic serios nu le poate omite. La fel stăm și cu economia, adăugând aici un interes major al publicului interesat de politică. Asta pentru că economia reprezintă un domeniu care le afectează pe toate și care pare să afecteze, mai mult decât oricare, traiul și viața cetățenilor.

O economie prosperă înseamnă o națiune prosperă. Dar cum ar trebui să ajungem la asta ? Este o întrebare pe care diferiți jurnaliști, oameni politici, analiști și economiști și-o pun în repetate rânduri. Este și prima întrebare la care majoritatea cetățenilor unui stat se gândesc atunci când sunt chemați să-și pună votul pe numele unui politician sau a unui partid în cadrul alegerilor pentru o funcție publică. În ciuda faptului că este o întrebare comună ea este și una destul de dificilă.

Toate măsurile pe care politicul le ia pentru a îmbunătăți economia unei țări și traiul populației trebuie să țină cont de felul în care afectează întregul mers al sistemului. Cum îi afectează pe cetățeni, cum afectează piața liberă, cum afectează sistemul național de apărare și securitate, medicina, educația, etc. O măsură economică poate aduce îmbunătățiri majore într-o direcție, afectând într-un mod negativ și dureros o alta, la fel cum poate aduce avantaje considerabile pe termen lung, la prețul celor actuale.

Concentrându-ne asupra cazului care ne interesează, cel românesc, ne putem întreba: care este traseul economic de care avem nevoie și pe care ni-l dorim cu adevărat ? România a adoptat un sistem economic capitalist. Suntem deci o economie de piață. Asta înseamnă că piața este una libera și încurajează inițiativa indivizilor, statul având un rol mult mai limitat comparativ cu economiile socialiste unde acesta se implică în fiecare sector al economiei.

În egală măsură economia noastră are și un caracter social. Ambele perspective fiind garantate de Constituția României. Statului îi revine deci datoria de a asigura o piață liberă și posibilități multiple pe această piață, jucând și un rol de paznic pentru respectarea regulilor pieței, dar și de ajutor pentru cetățenii săi. Un ajutor minimal am putea spune, care să ajute la supraviețuirea celor care nu reușesc pe piața privată.

Dar contrar concepției generale statul nu este menit să asigure prosperitatea deplină a cetățenilor săi. De fapt, trebuie să o asigure, dar nu așa cum obișnuim să credem. Mentalitatea, moștenită de la regimul comunist, este că statul este principalul actor al prosperității economice și că trebuie să se îngrijească, asemeni Providenței Divine, ca fiecare cetățean să o ducă bine. O îngrijire în mod direct. Doar că în domeniul economiei statul nu poate și nu trebuie să acționeze în mod direct

Motorul economiei de piață este întreprinzătorul. Cetățeanul care investește, creează, oferă și răspunde cererii semenilor săi, motivat de dorința proprie pentru un trai mai bun. Acesta oferă locuri de muncă, acesta joacă rolul principal în procesul de dezvoltare economică, iar rolul statului se rezumă mai mult la unul de arbitru, menit să asigure respectarea unui set de reguli și respectarea demnității umane a fiecărui cetățean.

Din acest punct de vedere statul nu poate face foarte multe, iar aici vorbesc ca un filosof politic și nu ca un economist, un domeniu în care nu am competențe. Statul poate doar să atragă sau să încurajeze investitori. Să atragă investitori străini, dezvoltând un mediu propice pentru aceștia și să încurajeze investitori autohtoni, atât prin dezvoltarea unui mediu propice, dar și printr-o educație care să încurajeze o atitudine specifică investitorului, cetățeanului unui stat capitalist.

Exceptând aceste două lucruri statul nu poate să facă prea multe într-o economie de piață. Statul liber, capitalist, nu este același lucru cu statul socialist. Nu se implică în viața cetățenilor și nu controlează o economie de stat, doar se asigură că totul funcționează într-un anumit cadru, respectând anumite norme, pentru binele comun al cetățenilor, investitori sau angajați și pentru interesele specifice statului.

Dacă un om reușește să devină un investitori, are ce-i trebuie să facă asta, sau dacă acesta rămâne un simplu angajat, ambele drumuri la fel de onorabile, dar cu câștiguri și lipsuri diferite, este o problemă care ține de fiecare individ, iar statul nu o poate rezolva pe plan economic. Oamenii nu sunt egali, ci fiecare se dezvoltă într-un mod diferit, muncește diferit, gândește diferit și este normal ca fiecare să aibă condiții de viață diferite. Asta-i natura, unde nici leul dintr-o haită nu este egal cu leul dintr-o alta. Ci fiecare reușește în viață prin eforturile proprii, prin situația specifică.

Ținând cont de această perspectivă revin la ce am afirmat mai sus, cu privire la ce poate face statul pentru dezvoltarea economiei noastre, pentru o economie prosperă. În ceea ce privește atragerea de investitori străini, din perspectiva unui om fără prea multe implicații în sfera economică, pot să spun că acest lucru implică un stat care să funcționeze în mod corect, care să aibă o imagine externă bună și care să respecte înțelegerile semnate. O clasă politică a cărei rol este să facă politică, nu afaceri.

O justiție independentă și funcțională este un lucru la fel de necesar pentru atragerea investitorilor. Trebuie să ținem cont că investitorii occidentali sunt obișnuiți cu un sistem construit pe reguli, iar într-un sistem fără reguli, în care sunt obligați să facă acte de corupție pentru a reuși, aceștia se supun unor riscuri privitoarea la legislația economică a propriei țări. Riscurile sunt și în sfera câștigului și a investițiilor, unde schimbarea unui partid la putere poate anula, din senin, un contract.

Deci pentru atragerea investitorilor străini, care să formeze locuri de muncă și să sprijine economia națională, avem nevoie de stabilitate. Pentru stabilitate avem nevoie de o justiție independentă și funcțională, de o clasă politică responsabilă și de ceva ce se pare că nu înțelegem încă, respectarea semnăturii de pe o hârtie. În lipsa acestor certitudini nici un investitor nu-și va asuma riscurile necesare pentru a dezvolta o afacere în România, fiecare fiind motivat de câștig.

Se poate pune problema atragerii unor investitori din alte lumi mai similare cu a noastră. Rusia, China, Africa ? Sigur, putem încerca. Dar nu este ceva recomandabil dacă ne dorim un traseu european și euroatlantic, o relație cu SUA și Germania. Nu este recomandabil nici în contextul intereselor noastre naționale, ținând cont de faptul că independența noastră economică este afectată, mai mult sau mai puțin, de cei care formează locurile de muncă. Iar dacă aceștia vin dintr-un stat adversar... Trageți concluziile.

Acest aspect mă duce la a doua metodă prin care statul poate contribui la dezvoltare economică a României și a cetățenilor săi, la generarea de locuri de muncă. Și anume încurajarea antreprenorilor autohtoni. O astfel de încurajare implică, într-o oarecare măsură, condițiile de mai sus, pentru ca fiecare să aibă un teren stabil de lucru, în care riscurile să nu fie mai mari decât câștigurile, dar mai implică unele aspecte la fel de relevante. Educația fiind cel mai important.

Într-adevăr, dacă vrem antreprenori și investitori autohtoni atunci trebuie să-i producem. Singura metoda existentă este educația. Românii trebuie încurajați de pe băncile școlii generale și din familie să aibă un spirit întreprinzător, să cucerească vârfurile pe care le doresc și să nu mai aștepte totul de la alții, sau de la stat în cazul de față. Aceasta este rețeta americană și, în general, occidentală, care ne lipsește nouă după o rătăcire lungă prin închisoarea comunistă.

Din păcate educația din România nu pare să încurajeze o astfel de mentalitate, specifică antreprenorilor, ci mai degrabă una de sclav. O mentalitate a individului dependent de stat, care trebuie să se teamă și care să aștepte totul de la alții, nu a individului care trebuie să cucerească ceea ce-și dorește, să obțină anumite lucruri, care dacă vrea să schimbe ceva trebuie să o facă cu mâinile lui, nu să aștepte asta de la o entitate divină, de la un stat sau de la alți indivizi.

Educația ne pregătește mai mult să fim ascultători și să ne vedem de drum. Lucruri care nu au nimic de a face cu lumea afacerilor, cu succesul în viață și cu antreprenoriatul. Iar în lipsa unui sistem de învățământ care să producă antreprenori autohtoni noi nu putem dezvolta o economie cu adevărat independentă. O economie care să producă locuri de muncă, locuri de muncă private și la stat care să țină elitele profesionale aici, pentru a îmbunătăți România pe toate celelalte domenii.

Iar acum se pune o întrebare. De ce să nu adoptăm o economie controlată de stat ? Sigur, dintr-o perspectivă filozofică, umană, pot spune că asta ne-ar distruge libertatea, fiindcă libertatea socială nu poate exista fără cea economică, nu în mod practic. Dar un astfel de sistem economic nici nu funcționează. Ne facem egali, într-adevăr, dar egali în sărăcie. Un lucru demonstrat de mersul istoriei prin căderea statelor comuniste și prin stagnarea celor care au supraviețuit.

Ființa umană este, prin natura sa, individualistă. Este mânată de interese proprii și foarte puțini ies din acest tipar. La fel funcționează și economia. Producătorii produc pentru a câștiga, iar în lipsa unui câștig pe măsură atunci nici aceștia nu sunt motivați și toți devin delăsători. Nu mai există progres economic, doar unul de moment, urmat de o lungă perioadă de stagnare, iar mai apoi de cădere, destrămare. Iar exemplul Uniunii Sovietice este cel mai potrivit.

Noi putem acoperi această realitate a naturii umane cu o mantie a ideilor, dar aceasta nu va sta acolo mereu, din contră, se învechește cu timpul și se dezintegrează. Cei puțini, care sunt mânați de mai mult decât dorința proprie pentru un trai mai bun, pot contribui la binele altora prin mijloace politice sau prin donații, cum fac mulți investitori sau oameni care dețin un capital mai mare decât le trebuie, dar natura umană în sine nu se schimbă, iar de la muncitor la investitor, toți doresc câștig pentru ei și familiile lor.

Sigur, abordarea mea este una teoretică, de ansamblu. Nu sunt un economist pentru a aborda detaliile. Aceasta este o problemă pentru specialiștii în domeniul economiei, singurii care pot reuși să implementeze reformele și acțiunile necesare pentru funcționarea optimă a economiei, pe moment și pe termen lung. Iar acest lucru trebuie să se desfășoare ținând cont de toate sferele care afectează și care sunt afectate de domeniul economic. Cât și de toți oamenii afectați, dar și interesele statului.

Drumul spre o economie prosperă este condiționat de funcționarea optimă a economiei de piață și de încurajarea valorilor specifice acestei economii. De încurajarea unor antreprenori autohtoni și de atragerea altora din străinătate, în lipsa celor autohtoni. Așa putem general locuri de muncă. Oamenii nu trebuie să mai aștepte totul de la stat, altceva decât un rol de arbitru și un minim ajutor social, iar dacă doresc mai mult atunci acest mai mult se poate obține printr-un efort în plus și atitudinea potrivită.

Un gând despre Revoluția Franceză

Istoria este plină de momente de cotitură, evenimente care au marcat într-un anumit fel evoluția diferitelor popoare și civilizații. Un astfel de eveniment este și Revoluția Franceză. Rezultat direct al răspândirii filosofiei iluministe, respectiv umaniste, în rândul elitelor, iar mai apoi în rândul maselor, Revoluția Franceză a fost punerea răbufnirea acestor idei, a dorinței de a le pune în practică. 

Putem să spunem că a fost momentul de cotitură pentru Franța, dar și pentru civilizația europeană. Momentul care a permis unui Napoleon să ajungă la putere, să răspândească ideile de libertate, egalitate și fraternitate pe vechiul continent, idei prezente mult mai devreme în Anglia, dar care s-au răspândit doar prin intermediul Franței și al imperiului condus de Napoleon.

Revoluția Franceză a schimbat civilizația europeană, a dărâmat vechile temelii și a clădit altele noi. În ciuda acestui fapt vorbim despre un moment istoric cu bune și cu rele. Majoritatea celor care abordează acest subiect tind să ignore realitatea mai crudă a Revoluției și să aducă prea multe laude acesteia, la fel cum o altă extremă tinde să o demonizeze până la cel mai absurd punct.

Deci, ce reprezintă de fapt Revoluția Franceză ? Un moment de cotitură pentru Franța și Europa, un eveniment care a schimbat, în mod inevitabil, istoria și care a impus lumii căderea definitivă a feudalismului, a conceptului de aristocrație, a absolutismului monarhic. În egală măsură putem vorbi și despre regimul terorii, condus de Robespierre, despre un regim premergător comunismului, despre ideile unor lideri de a confisca proprietatea privat (Robespierre și Saint Just), etc.

Privind Revoluția în mod obiectiv, dincolo de unele ideologii politice, putem să vedem felul în care ”poruncile” lui Marx au fost puse în aplicare, iar Revoluția, pentru a-și asigura temeliile, a distrus orice amenințare la adresa ei. Pentru a-și impune ideile ca o realitate socială și politică, a ucis pe oricine gândea diferit, în special pe exponenții vechiului regim.

În ciuda acestui fapt nu putem nega meritul Revoluției Franceze. Nu putem ignora corupția, aroganța și nedreptățile care au dominat Franța, și chiar Europa, înainte de răspândirea ideilor revoluționare. Această realitate negativă a servit pentru alimentarea ideilor revoluționare, a căror steag a venit ca un simbol de speranță, un început de schimbare, pentru cei care doreau un trai mai bun și o lume mai dreaptă. Mulțimi interesate de propria viață și intelectuali idealiști.

Avem două dimensiuni pe care nu le putem ignora. Ignorare lor ar fi o nedreptate pentru victimele Revoluției, dar și pentru realitatea istorică. Instabilitatea specifică primei republici a fost izvorul haosului și al multor crime comparabile doar cu regimurile totalitare specifice sec. XX. Iar multe realități sociologice, cu privire la psihologia mulțimii, au fost ignorare de dragul noilor ideologii, aceleași mulțimi iraționale acționând într-un mod criminal și, totodată, eroic, impunând conducători nobili, dar și tirani fanatici. Tirani în numele libertății și ai egalității, paradoxal.

Vorbim deci de idei bune și nobile puse în aplicare într-un mod criminal pentru a forța schimbarea unei realități. Această situație durează și culminează cu Regimul Terorii, când Franța devine o adevărată baie de sânge. Situația se schimbă abia cu preluarea puterii de către Napoleon, care reușește să echilibreze aspectele pozitive ale vechiului regim cu ideile bune ale Revoluției Franceze.

La Napoleon vedem, de fapt, temperarea zelului revoluționar și împăcarea părților. Vedem cum haosul Franței este stopat, iar resturile unor vitralii sparte, denumite Franța, sunt adunate și puse la loc, atât cele vechi, cât și cele noi care trebuiau să le înlocuiască, pentru a clădi o nouă putere. Aceasta este și Franța care și-a răspândit ideile în lume.

Nu putem privi sau înțelege Revoluția Franceză fără să ținem cont de această dublă dimensiune. O dimensiune prea puțin înțeleasă de cei care au ales să studieze un subiect atât de important și care a jucat un rol atât de puternic în procesul de evoluție al civilizației noastre. Revoluția Franceză, ca și altele care i-au precedat sau i-au succedat, a adus schimbări bune, idei pozitive, concomitent cu crimele și teroarea menite pentru a impune această schimbare.

Au fost aceste lucruri necesare ? Marx ar spune da, schimbarea revoluționară implementându-se prin distrugerea e tot ce e vechi. Gustave le Bon ar spune că a fost efectul firesc al turbării și eliberării maselor, iar mai apoi a impunerii de către mulțimi a unor lideri fanatici, a căror idealism le-a închis perspectiva de toleranță față de lumea reală.

În ciuda acestui fapt putem să ne uităm pentru o secundă le exemplul englez sau la cel american. Mă rog, mai mult la cel englez decât al doilea, SUA născându-se cu valorile acestea. Schimbarea în Anglia a venit prin Magna Charta și s-a făcut într-un mod mai puțin dureros pentru societate și pentru actorii implicați. Sigur, a existat și un Oliver Cromwell, dar situația nici nu este comparabilă cu cea franceză.

Procesul de schimbare în Anglia a fost unul mult mai pașnic, acesta având loc doar unde schimbarea era necesară și nu pe toate palierele societății. Sistemul monarhic, de exemplu, a fost păstrat, chiar și cu încercările de a-l elimina, iar instituții fundamentale ale societății anglo-saxone dăinuie până astăzi într-un echilibru perfect cu valorile specifice democrației, liberalismului și dreptății sociale.

Epoca utilizatorului online

Mulțimile lui Gustave le Bon și publicul lui Gabriel Tarde reprezintă două grupuri sociale care, de-a lungul istoriei, au avut un rol important asupra sferei politice. Cei doi autori înainte menționați au scris despre aceste categorii și despre ceea ce numeau fie ”epoca maselor”, rezultat al Revoluției Franceze”, fie ”epoca publicului”, rezultat al rolului tot mai masiv jucat de presă.

Aceste grupuri sociale au avut și au un impact major asupra vieții publice, a politicii și a schimbărilor care au loc în politică, dar mai reprezintă ei actori principali pentru procesul de schimbare în viața publică ? Cu siguranță sunt prezenți. Totuși o nouă formă de categorie pare să iasă în evidență. Una mai independentă și mai informată, ne referim aici la utilizatorul online, un veritabil cetățean virtual.

Categoria utilizatorului online a ieșit în evidență în perioada alegerilor prezidențiale când staff-ul de campanie a lui Klaus Iohannis a mizat pe propaganda virtuală, alegând ca front electoral social-media. Aceasta era singura alternativă la o presă controlată, la ziare pe care nimeni nu le mai citește și la miting-uri care nu mai au același efect de odinioară. Social-media a început să intre-n scenă.

Spre surprinderea tuturor Klaus Iohannis a ieșit câștigător. O mulțime de factori au jucat un rol important în asta, dar și faptul că și-a răspândit mesajul în mediul online, cucerind astfel un electorat uitat de toț. Ne referim aici la tineret. Reprezentat cel mai bine nu prin conceptul de masă sau de public, ci prin cel de utilizator.

Ce este, de fapt, utilizatorul online ? El nu face parte nici din masă, întărindu-și mereu individualitatea, dar nici din public. Nu urmărește pur și simplu ce se petrece, ci, prin natura sa, se implică. Utilizatorul online face parte dintr-un lanț mult mai complex, preluând un mesaj și propagându-l mai departe, devenind, conștient sau nu, un element de campanie electorală.

Comparativ cu mulțimile sau cu publicul utilizatorul online este mai greu de manipulat. Informația pe care o primește vine din surse mult mai diversificate, dar manipularea rămâne posibilă prin intermediul implicării. Natura sa este una interactivă. Interacționează cu tot ce ține de viața publică, politică, prin intermediul social-media și devine, într-un fel, jurnalist și propagandist.

Este destul de vizibil că psihologia mulțimilor și a publicului nu se poate aplica acestei noi categorii, care devine una distinctă. În epoca internetului era normal să apară și o nouă formă socială cu un impact real asupra vieții politice. Spațiul online reprezintă un nou câmp de propagare a mesajului politic, iar specialiștii în domeniu ar trebui să ia în considerare această realitate.

Evoluția de la masă la public și de la public la utilizator este o etapă pe care lumea contemporană o parcurge. Utilizatorul devine noul și cel mai important actor social, iar sursele de informare online încep să câștige teren în fața televiziunii. Tocmai de asta aproape toți actorii politici încep să se exprime tot mai mult în mediul online, propagându-și mesajul și lăsând să fie propagat.