Și uite așa blocăm justiția...

Senatorii PSD și PNL nu ne dezamăgesc nici acum. Ieri aceștia au folosit prilejul cererii de urmărire penală pentru senatorul UDMR Laszlo Borbely ca să se ridice la nivelul așteptărilor. Au respins cererea procurorilor și uite așa l-au scăpat pe Borbely. Un lucru similar cu ce au făcut și înainte în cazul lui Vosganian. 

O astfel de situație ar trebui să ne ridice câteva semne de întrebare. Ca și în cazul Vosganian ceva a blocat mersul justiției și libertatea de acțiune a procurorilor. Au fost parlamentarii în sine, care nu și-au abandonat colegul ? Probabil și asta, dar problema reală nu sunt doar parlamentarii, ci mai degrabă legea în sine. Aceeași lege care permite existența noțiunii de imunitate parlamentară.

Factorii de decizie în respingerea cererii cu privire la Borbely sunt destul de clari. Mai exact sentimentul de teamă al unor parlamentari care se știu vinovați cu lucruri similare și care încearcă să paveze drumul ce duce la ei, pe de o parte, iar pe de alta interesele pe care atât PSD cât și PNL le au față de UDMR. Majoritatea parlamentară este dependentă în momentul de față de UDMR.

Problema este că o astfel de situație se poate repeta la nesfârșit. Ce facem când cererea procurorilor vine în contradicție cu interesele politice, de partid ? Este destul de clar cum vor vota parlamentarii. Ar fi absurd să ne punem încrederea în parlamentari și în moralitatea lor pentru a permite justiției să lucreze. Ei nu ar trebui să se afle într-o astfel de poziție, să spună când și cum poate lucra justiție.

Aici intervine noțiunea de imunitate parlamentară. O noțiune care încurcă automat orice demers al justiției cu privire la clasa politică și permite doar arestarea/urmărirea penală în urma unor răfuieli personale între parlamentari, cum a fost cazul Elenei Udrea. Cu ocazia cazului preacuviosului și probabil fericitului Vosganian am spus același lucru: imunitatea parlamentară trebuie să dispară.

O astfel de noțiune nu are ce căuta în legea statului român. Este discriminatorie pentru cetățeni și împiedică buna funcționare a justiției. A ne baza pe moralitatea și dragostea de justiție de parlamentarilor este un lucru naiv și inadecvat. Aceștia n-ar trebui să aibă puterea de a-și apăra colegii în fața justiției, iar cât timp lucrurile stau în acest fel cazurile Borbely și Vosganian se vor repeta.

Mulți au invocat și invocă scuza arestării pe motive politice. Prezintă imunitatea parlamentară drept o formă de apărare a exprimării libere prin care s-ar preveni oprimarea, ca să zic așa, politică. Există o lege care să permită arestarea pe motive politice ? Dacă eu ca blogger îmi exprim o opinie și cineva este deranjat asta înseamnă că ar trebui să mă bucur de imunitate ? Sigur că nu.

Această teamă a parlamentarilor nu este un argument real. Ei se pot apăra în fața instanței, indiferent de acțiunile procurorilor și pot întoarce totul în favoarea lor. Dacă sunt vinovați vor veni și sancțiunile, iar dacă sunt prigoniți pe motive politice atunci vor scăpa în instanță. În schimb situația cu imunitatea parlamentară este alta. Dacă sunt vinovați de ceva frații lor parlamentari îi pot apăra, fie din motive sentimentale, fie din calcule politice.

Părerea mea este că nu putem avea o justiție cu adevărat liberă și funcțională fără a elimina imunitatea parlamentară. Aceasta este o piedică în calea justiției, iar un președinte și un partid care și-au construit bazinul electoral pe un discurs despre justiției au această obligație morală, să asigure justiției mediul optim de lucru, indiferent de interesele politice. Este momentul ca Parlamentul și clasa politică să se curețe și să facă locul altor oameni.

Discursul anti-democratic și extremist

În România este la modă un anumit tip de discurs. Discursul anti-democratic și extremist. De dreapta sau de stânga, asta contează mai puțin. Este ”cool” să arăți câtă intelighență revoluționară zace în tine. Să ataci tot ce ține de sistem, să spui că democrația este o iluzie și că toți sunt interesați de putere sau bani. Pentru că tu, omul de pe stradă, ești ”șmecher” și le știi pe toate. Nu din cărți, evident, ci de la TV sau din melodiile lui Dragonu AK-47. Una din două.

Subiectul este interesant din punct de vedere sociologic, respectiv psihologic. Psihologia maselor mai exact. Ce alimentează discursul anti-democratic și îi face mulți să se orienteze spre curente extremiste de gândire ? De fapt, ce transformă astfel de lucruri într-un trend, în ceva ”cool” și mainstream îndreptate, culmea, împotriva mainstream-ului precedent ? Înainte era ”cool” pro-occidentalismul și lupta pentru democrație, acum e taman opusul.

Există mai multe aspecte de care ne putem lega. Unul dintre ele este eșecul sistemului politic românesc post-decembrist de a se curăța și a se pune în funcțiune. Moștenirea comunistă a rămas vie mult timp, iar efectele se văd și acum. Tinerii au crescut cu neîncrederea părinților în autorități, în politic, iar ei au extins această neîncredere la nivelul unor forțe pe care le consideră superioare, adică a marilor puteri cu care avem alianțe și de care depinde politica noastră într-o măsură destul de mare.

Asta i-a determinat pe mulți să caute în memoriile frumoase de pe vremea comunismului. Cele ale părinților eventual. Căutarea a fost una discriminatorie, fiindcă a ignorat aspectele negative. Important este că erau locuri de muncă și acum nu sunt. Cât de simplă este gândirea unora. Deci hai să fim comuniști, hai cu nea Nicu, sau dacă vrem și puțină religie hai să fim legionari, dă-i cu Zelea. La urma urmei e clar că democrația nu funcționează, doar pentru că nu funcționează aici...

Și să nu-l uităm pe Putin. Dacă nu ești pro-rus n-ai rezolvat nimic. Al dreacu americani. Ce se bagă atâta peste tot ? Uite, zice clar pe Russia Today că ăia de la CIA au comis crime oribile și SUA vrea să conducă lumea. Hai cu Putin, cu Rusia, ultima rezistență. Doar suntem toți ortodocși și alea, alea. Cum zicea popa ăla la biserică ? Nici nu mai știu, n-am mai fost de multă vreme. Dar o să le zică bine Dragonu și Cedry2k la un concert. Eventual mai citim niște bloguri care arată lumina... de la răsărit.

Mai e ceva. Lipsa valorilor. În sinea noastră toți suntem niște copii. Ne place să avem pe cineva care să ne zică ce e bine și ce e rău. Ne place să lenevim din punct de vedere intelectual. De ce să ne punem prea multe întrebări ? Vrem un set de reguli clare, ceva după care să ne ghidăm, să ne ofere un sens în viață. Un sens pentru care să trăim și să murim, eventual să și ucidem dacă-i cazul. E clar că relativismul democrației nu oferă așa ceva. Deci hai să încercăm ceva mai totalitar, ce atâta pluralism de opinii ?

Eventual putem avea o simplă reacție la mainstream, opusul a ce am menționat mai sus. Peste tot americani și democrație. Zău așa, parcă-i adevăr absolut. Ce atâtea referințe la lucrurile astea ? Hai să căutăm ceva diferit și să fim rebeli, ca ăia din Războiul Stelelor. Sau că tipul ăla cu plete de pe tricou, cum îl chema... ? Uhm... Che Guevara. La urma urmei e cool când ești diferit. Te simți și tu mai special. Nu contează că diferența ta ține de ura față de alte etnii sau față de munca unui om, sau că pari un imbecil total, importantă este diferența. Nu ești pare din mainstream, dar îți construiești propriul mainstream.

Cum ziceam, este ”cool” să ai un discurs anti-democratic, dacă adaugi o cămașă verde, neagră, eventual o salopetă proletară, e și mai ”cool”. Lasă-ți și o barbă și poartă o cămașă de lumberjack american. De ce să nu ieși în față și să nu faci parte din alți 100 de oameni care-și lasă barbă pentru a ieși din față ? Un look așa, mai revoluționar. Prinde bine în zilele noastre. Dar orice ai face nu uita cel mai important amănunt. Tricoul cu Che Guevara. Acum ești gata de revoluție. Din fața monitorului sau la o bere.

Drumul spre o armată europeană

Președintele Comisiei Europene, dl. Juncker, a declarat recent că susține ideea unei armate a Europei. O idee care circulă de ceva vreme, la fel ca și cea a unui serviciu de informații comun și care nu poate fi ignorată. Cu atât mai mult cu cât o figură importantă a UE a decis să aducă acest subiect în spațiul public. Probabil că în perioada imediat următoare vom asista la tot mai multe discuții pe această temă care ne afectează în egală măsură pe toți.

Dar este ideea unei armate europene o idee bună ? Ce riscuri implică aceasta sau, din contră, ce riscuri diminuează ? Statele europene au deja un sistem de apărare colectivă prin apartenența la NATO. În ciuda acestui fapt UE nu a fost capabilă să negocieze de pe o poziție de forță în Ucraina sau în alte părți ale lumii, iar acest lucru este evident. O armată europeană ar putea schimba această situație, dar mai rămâne o întrebare: cât de fezabilă este această idee ?

O idee bună, dar...

Să începem cu începutul. Utilitatea unei armate europene este un lucru pe care l-am susținut de câte ori am avut ocazia și am să-l susțin și acum. Anual fiecare stat membru investește diferite sume pentru apărare, iar aceste sume separat nu reușesc să facă foarte mult. Adunate la un loc ele depășesc cu mult bugetul de apărare al SUA sau al Rusiei. La un loc forța unei armate europene, investițiile în domeniul tehnologiei militare și în managementul trupelor ar crește cantitativ și pozitiv.

Putem spune că o armată europeană ar fi soluția ideală pentru securitatea comună a Uniunii Europene, reducând și dependența noastră față de SUA cu privire la apărare. UE ar putea negocia de pe o poziție reală de forță, nu doar una economică, iar asta ar contribui enorm la posibilitățile noastre de influență globală și de promovare a propriilor interese. De fapt tocmai acest lucru mi se pare foarte important, ca interesele comune ale UE să fie reprezentate inclusiv de pe o poziție de forță reală, hard power.

Am citit și câteva teorii cum că asta ne-ar pune într-o poziție proastă cu americanii și cu NATO. Sunt reticent cu privire la o astfel de idee. O Uniune Europeană mai puternică nu este în dezinteresul Statelor Unite, care nu mai trebuie să vegheze cu toată energia la granițele noastre și pe tot cuprinsul globului, ci din contră, reprezintă un interes comun. O armată europeană poate dubla NATO și armata SUA în diferite teatre de operații precum cele din Africa și în apărarea colectivă a UE.

Cred că SUA mai degrabă ar susține o astfel de idee în contextul în care recent ambasadorul Statelor Unite pe lângă UN a declarat că europenii ar trebui să trimite trupe în proiectele de menținere a păcii din Africa. Această declarație, pusă în context imediat după cea a dl. Juncker, pare să arate o oarecare susținere din partea SUA pentru un astfel de proiect. La urma urmei SUA și UE lucrează împreună, nu una împotriva alteia, chiar dacă în diferite situații susțin idei diferite în funcție de interesele lor specifice. O Europă mai puternică ajută inclusiv poziția partenerilor noștri americani.

Ne lovim de zidul realității

Acestea fiind spuse o armată a Europei ar oferi câteva avantaje relevante pentru apărarea și securitatea noastră colectivă. Ne-ar oferi posibilitatea unei mai bune apărări a spațiului european și a unei mai bun promovări a intereselor noastre în lume, dar se confruntă, la fel ca multe alte proiecte europene, cu o realitate ostilă. Statele membre ale Uniunii Europene au interese diferite, iar foarte puține dintre ele s-au arătat dornice să facă prea multe sacrificii în probleme de suveranitate.

Chiar dacă există unu-două state care să contribuie în mod real la un astfel de proiect avem de a face cu un număr mult mai mare de state care s-ar împotrivi. Puține state sunt dispuse să renunțe la forțele armate proprii în favoarea unei armate comune a Europei și prin asta să rămână permanent dependente de această construcție fragilă, mai ales când vine vorba de apărarea granițelor proprii și a intereselor care nu sunt întotdeauna comune. Exemplul ungar este cel mai elocvent.

Deci chiar dacă ideea în sine este una bună nu văd cât de fezabilă este. Evident, această idee depinde și de format. Ce înțelegem printr-o armată europeană ? Cum s-ar organiza aceasta ? Ar mai permite existența unor armate naționale în paralel ? Aici ar apărea alte dificultăți cu privire la finanțare și management. Vorbim despre o armată federală după modelul celei a SUA sau despre o armată compusă din unități de voluntari care să reprezinte statele membre, activând în paralel cu armatele naționale ?

În loc de concluzie

Realizarea unei armate comune a Europei necesită tact și necesită dispoziția mai multor state membre de a renunța la încă o parte din suveranitatea proprie, chiar capacitatea de apărare pe cont propriu, în favoarea intereselor comune ale UE și a unei apărări colective mai puternice. În esență asta ar implica mai multe interese comune decât interese proprii, ceea ce nu pare să fie cazul încă. Personal îmi doresc ca un astfel de proiect să reușească, cel puțin într-o variantă limitată, de început, dar confruntarea cu zidul realității este întotdeauna una grea pe care foarte puțini reușesc să o dărâme.

Înainte de orice altceva Uniunea Europeană ar trebui să-și întărească ideea de stat, fondul ideologic care îi asigură existența ca și construcție artificială, pentru a putea face un astfel de pas. Națiunile sunt ghidate de interese naționale, iar aceste interese le fac să stea împreună. Un lucru dublat și de existența unor valori comune. Orice proiect al UE trebuie să țină cont de această realitate și de rolul pe care-l joacă atât interesele comune, cât și valorile, în menținerea unității europene.

Cel mai bun model de acțiune este cel al pașilor mărunți. Cercetarea terenului din punct de vedere politic și încercarea de a forma o forță de acțiune comună, un fel de mini-armată europeană formată din unități de voluntari din toate statele membre. Rolul acesteia ar fi să acționeze în misiuni rapide pentru UE, la granițele acesteia sau în afară, acționând în paralel cu armatele statelor naționale. Sigur, nu ar rezolva problema costurilor și investiților pentru apărare cum ar face-o o armată comună reală, dar ar fi un pas înainte.

Provocarea geografică a României

Mi-am făcut o obișnuință din a urmări filmulețele postate relativ des pe pagina de youtube a celor de la Stratfor. O serie în special mi-a atras atenția. Câteva filmulețe scurte care discută contextul geografic al mai multor țări și provocările ce apar în acest context. Majoritatea analizelor mi s-au părut corecte sau cel puțin de bun simț, dar nu am reușit să găsesc nici una cu privire la România și provocarea noastră geografică. Oare de ce ? Poate situația noastră are prea multe incertitudini ? Nu cred, dar am să încerc să formulez o variantă proprie a ceea ce ar părea să fie provocarea geografică a României.

În acest sens există două aspecte de care trebuie să ținem cont: contextul geografic în care ne aflăm și provocările care decurg în mod natural din acest context. Ideea se învârte în jurul noțiunii de geopolitică și a relevanței pe care aceasta și-a păstrat-o în lumea contemporană, asta în ciuda unor critici care s-au grăbit să afirme sfârșitul istoriei sau al geopoliticii, toate astea privind dintr-un turn de fildeș al viselor frumoase. Evident că istoria nu s-a sfârșit, iar nici geopolitica nu a fost invalidată, ci din contră. Ultimele evenimente ne arată cât de importantă este de fapt.

Contextul geografic și politic

Poziția României a fost dintotdeauna complicată. O țară situată între vest și est, la granița dintre marile imperii și cu o poziție de acces la Marea Neagră. Resursele ei naturale au fost mereu un punct de atracție pentru vecini, iar istoria sa este plină de conflicte nu doar cu marile imperii, ci și cu vecinii mai mici. Pentru a supraviețui România a trebuit să jongleze în ceea ce privește relațiile sale externe. Alianțele n-au fost niciodată permanente, ci de moment, dar acest lucru s-a schimbat odată cu aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, de data asta prefigurându-se un fel de stabilitate diplomatică.

Munții Carpați reprezintă principala linie de apărare a României, care a jucat acest rol în repetate rânduri și în diferitele strategii de apărare a țării. În perioada celui de-al doilea război mondial Mareșalul Ion Antonescu intenționa să se retragă cu trupele dincolo de Carpați și să folosească munții drept un avantaj strategic împotriva trupelor rusești invadatoare. Istoria nu i-a oferit răgaz pentru a face asta, dar Carpații au figurat mereu ca și un avantaj strategic în fața oricărei invazii, fie din est, fie din vest.

România este o națiune-stat parțială, divizată de conflictele istoriei și care în momentul de față vede ca un obiectiv istoric, sau o datorie istorică, recuperarea Republicii Moldova, rupte din trupul României odată cu încheierea Primului Război Mondial. Ce nu este România ? Nu este o mare putere, ea are nevoie de sprijinul unui aliat mai puternic pentru a reuși să recapete alte teritorii. În schimb este un stat puternic. Ideea de stat este puternică în rândul cetățenilor (exceptând zona Ținutului Secuiesc), instituțiile statului funcționează la capacitate medie, iar baza fizică a statului, ca să folosim terminologia lui Barry Buzan, îi oferă avantaje (cel puțin la capitolul resurse, pentru că la capitolul populație pare să există o problemă de scădere demografică).

Acest lucru ne scutește de amenințări interne serioase la adresa statului și a intereselor sale. Principalele amenințări la adresa securității României sunt pe plan extern. În relație cu vestul securitatea națională a României este asigurată prin apartenența la două structuri comune, o alianță și o uniune. În relație cu estul România se confruntă cu amenințarea rusească și cu sateliții acesteia: Ungaria, Serbia, Bulgaria și mai nou Turcia. Menționez că dintre acești sateliți doar Ungaria are obiective cu adevărat ostile față de România, restul urmărind diferite interese politice și economice.

Provocarea României

Într-un astfel de context principala provocare a României este să-și păstreze integritatea teritorială și să se păzească de amenințările exterioare. Făcând acest lucru ea nu trebuie să răspundă la provocări lansate de satelitul ungar al Moscovei prin intermediul minorităților prezente în anumite părți ale României (ex. Ținutul Secuiesc). Politica României trebuie să pună accentul pe dezvoltarea propriilor capacități de apărare și întărirea relațiilor cu partenerii strategici externi, principalul factor de securitate pentru granițele și interesele României.

Asta înseamnă investiții mai serioase în domeniul apărării, pe de o parte, atragerea de investitori străini care să forțeze guvernele străine să apere tocmai acești investitori și întărirea prin mijloace diplomatice a principalelor noastre parteneriate strategice, pe de alta. SUA și Polonia joacă un rol fundamental în această direcție, fiind și principalii noștri parteneri, alături de un posibil parteneriat de ordin economic cu Germania. O atitudine vigilentă față de statul ungar este de asemenea necesară, datorită tendințelor revizioniste care domină încă politica de la Budapesta.

Poziția geografică aduce de la sine dezavantaje, dar trebuie folosită de asemenea ca un avantaj. Accesul la Marea Neagră este un argument pentru întărirea României, Marea Neagră fiind un spațiu de interes geopolitic și geostrategic major, ea fiind de fapt ruta de legătură între est și vest, adăugând aici Orientul Mijlociu. Interesele economice sunt legate de acest spațiu, la fel și cele de securitate: atât în relație cu statul rus, cât și privind diferite grupuri infracționale sau teroriste care doresc să-și croiască drum înspre sau dinspre Orientul Mijlociu.

Deși ideea de stat în sine este puternică printre majoritatea cetățenilor României asta nu scutește România de un risc intern de securitate. Riscul respectiv este cel al corupției. Instituțiile de forță ale statului român, probabil la cererea partenerilor americani, încearcă acum destructurarea principalelor grupuri de interese care pot ridica probleme de securitate. Corupția în cadrul administrației publice sau a clasei politice înseamnă vulnerabilitatea ca oameni cu funcții importante să vândă pentru bani secrete de stat sau să deruleze acțiuni ostile statului român, în cel mai bun caz să închidă ochii la acțiuni străine derulate pe teritoriul nostru.

Obiectivul istoric de reunificare al Republicii Moldova cu România este dorit de majoritatea populației, iar sentimentul pare să crească și dincolo de Prut. România trebuie să-și întărească relațiile diplomatice cu Republica Moldova și să-și continue politica de susținere a acesteia, în special cu privire la aderarea în UE. Trebuie să profităm de actuala criză din Ucraina și de o influență mai scăzută a Rusiei dacă dorim să realizăm o unire, fie în forma clasică, fie prin apartenența comună la Uniunea Europeană. Prima opțiune este totuși mai probabilă în contextul în care Republica Moldova duce lipsa unei clase politice serioase și capabile să câștige încrederea partenerilor occidentali.

În raport cu relația noastră față de SUA și Germania accentul trebuie să pice pe SUA. Momentan reprezintă singura forță militară capabilă să asigure securitatea României. Politica noastră externă trebuie dezvoltată în jurul parteneriatului strategic cu Statele Unite, fără să ignorăm importanța unei bune relații cu statele vest-europene precum Germania și Franța, respectiv Marea Britanie. Polonia este de asemenea un partener important datorită intereselor geopolitice comune: limitarea influenței rusești în estul Europei, întărirea poziției americane și susținerea implicită a independenței Ucrainei.

Criza din Ucraina este de interes pentru România. Limitarea influenței rusești este tocmai un rezultat al acestei crize, iar trecerea statului ucrainean de partea NATO și a UE ar bune un zid între Rusia și țările est-europene precum România și Polonia. De asta ar fi în interesul României să-și întărească relațiile cu Ucraina și să susține cauza ucraineană după puterile sale.

Un lucru pe care România trebuie să-l evite este dependența energetică față de Rusia. Trebuie să încercăm o exploatare cât mai completă a resurselor noastre energetice. De asemenea interesul României ar fi o scădere a dependenței energetice pe care unele state occidentale o au față de Federația Rusă. Exploatarea resurselor noastre subterane ar putea să ne aducă un surplus pe care să-l folosim în acest sens. De asemenea declinul demografic trebuie evitat. România are nevoie de o populație tânără și în puteri, de o educație funcțională, pentru a reuși să-și formeze elite capabile să asigure viitorul țării. Politici publice de susținere a natalității s-ar impune, având o legătură cu interesele pe termen lung ale României, la fel ca și o reformă amplă în domeniul educației.

România: încotro ?

Geopolitica rămâne un aspect important al relațiilor internaționale, iar România se confruntă și acum cu dificultățile ridicate de poziția sa geografică. Situată la granița dintre vest și est, în prima linie a Uniunii Europene și a NATO, ea trebuie să-și dezvolte capacitățile de apărare și independența energetică. Nu-și permite să stea singură împotriva unei mari puteri, drept urmare trebuie să mizeze pe diferite parteneriate strategice și cooperarea în cadrul NATO, respectiv UE, pentru a supraviețui. Principala amenințare de securitate vine pe plan extern, dar mici vulnerabilități de ordin politic și economic există și în interiorul granițelor, iar România duce o luptă dură pentru a rezolva această problemă.

Moștenirea lui Dan Diaconescu

Dan Diaconescu este la închisoarea. Postul său TV este închis de ceva vreme bună. Noi, cei care am detestat fenomenul de otelevizare suntem cât se poate de fericiți. Dar pentru ce ? Gratiile nu reușesc să-l țină pe DD închis, sau mai bine zis moștenirea sa. Pentru că Dan Diaconescu a lăsat o moștenire societății românești, mass-mediei în mod special și anume presa de tip tabloid.

O vedem peste tot. Butonezi la televizor și găsești posturile de știri. Realitatea TV, România TV, Kanal D, toate stau pregătite să te informeze... ce a făcut Oana Zăvoranu ieri. Știrea este una de tip ”șoc”, care sigur te afectează și trebuie să-ți atragă atenția. Același lucru se întâmplă și pe site-urile lor. Mi-am anulat abonamentul la Realitatea.net ca să nu mai primesc știri șoc.

Faptul că Dan Diaconescu se află la închisoare nu contribuie cu nimic la depopularea presei. El este pedepsit pentru infracțiunile sale și este oprit din a mai încălca legea, dar stilul adus de el în presa românească, în special cea televizată, rămâne viral. Moștenirea sa este peste tot, iar prea mulți consumatori de presă par a fi mai degrabă interesați de sfârcurile Oanei Zăvoranu decât de lucruri serioase.

Ce a făcut omulețul de la 0TV ? A hrănit publicul cu atât de multă prostie încât prostia s-a lipit de public. Dorința de a cunoaște secretele altora, viața intimă și eșecurile ascunse au devenit lucruri apetisante, chiar dacă prin natura lor nu reprezintă nici un interes public. Nu mai contează diferitele politici economice menite să nască locuri de muncă, ci dacă Băsescu a fost sau nu cu Udrea.

Publicul asemeni unui copil s-a hrănit foarte mult timp din ceva anume, iar acel ceva a devenit o parte din dieta zilnică. Pentru a fi competitive astăzi trusturile de presă recurg la același lucru. Tabloide. Știu că o mulțime de oameni sunt atrași de asta mai mult decât de lucrurile care te fac să gândești și drept urmare le oferă ceea ce-și doresc, perpetuând astfel spiritul 0TV.

Trăim într-o țară liberă și fiecare are dreptul să aleagă ce consumă, sau ce privește/citește în cazul de față. Dar presa ar putea să pună publicul la o dietă, să mai taie din tabloide în loc să le înmulțească. Fiindcă există la fel de mulți oameni care sunt sătui de așa ceva, de mizeriile zilnice cum am ajuns să le zic, iar din acest cadru site-urile și posturile de știri își vor pierde audiența.

Mai mult ca oricând România are nevoie de o populație educată și capabilă să distingă știrile relevante de cele lipsite de orice valoare. Presa joacă un rol de bază în această chestiune și cam în orice ține de formarea oamenilor în zilele noastre. Dacă presa oferă oamenilor hrană pentru idioți aceștia se adaptează și devin idioți. Ar fi preferabil să evităm o astfel de situație.

Ce urmărește Rusia ?

Încă de la semnarea acordului de non-agresiune de la Minsk toată Europa așteaptă o mișcare din partea lui Putin. Ce va face mai departe ? Va respecta prevederile tratatului sau îl va încălca așa cum a făcut și cu precedentul ? Nu există un răspuns clar pentru această întrebare Există în schimb suficiente necunoscute cu privire la factorii care impun decizia Kremlinului. Până acum tratatul a fost respectat într-o oarecare măsură și am putut observa o retragere a trupelor și armamentului greu de pe linia frontului, o detensionare de moment, dar va dura ? 

O întrebare mai adecvată care ne poate ajută să obținem un răspuns la cele de mai sus este ce urmărește de fapt Federația Rusia ? Interesele geopolitice și strategice ale Kremlinului, interesele de imagine și politică internă, cele de natură economică, felul în care sancțiunile afectează Rusia, dar și schimbările la nivel geografic, acestea sunt lucrurile care determină acțiunile curente și viitoare ale Kremlinului mai mult decât orice altceva. Nu dreptul internațional, nu teoriile iluzorii pe care ne-am pus de acord să le credem și să le apărăm pentru a păstra pacea, ci conceptul de interes național.

Stabilitatea internă a Rusiei

Un astfel de concept este prin natura sa subiectiv. Depinde foarte mult de cei care conduc Rusia, de ideologia dominantă în spațiul rusesc și de ce alimentează sufletul colectiv al Rusiei. Aici apare o mică problemă fiindcă Rusia nu este o națiune unitară în adevăratul sens al cuvântului, ci o federație care încearcă să împace etnii și culturi diferite pe teritoriul propriu, contând foarte mult pe forța instituțiilor sale pentru a impune o idee de stat fragilă și considerată ilegitimă în unele părți ale Federației Ruse.

Chiar de aici putem deduce un prim interes al Rusiei, care ține de politică internă și anume apărarea stabilității sale interne. Kremlinul știe cât de fragilă este construcția pe care o dirijează. În afară Rusia se prezintă ca un colos, o uriașă putere militară și nucleară care se impune în sfera relațiilor internaționale prin forța proprie. Lucru corect, Rusia este o mare putere, dar puterea sa internă, ca stat, este extrem de fragilă. Ideea de stat în sine este dependentă de impresia pe care o lasă asupra cetățenilor ei, impresia de putere și prosperitate, dar mai ales de forța instituțiilor sale.

Din acest motiv Rusia nu poate risca absolut nimic care să perturbeze această imagine și implicit stabilitatea sa internă. A pierde putere sau influență pe plan extern, prin crize precum cea din Ucraina sau Georgia, poate reprezenta o discreditare a puterii Kremlinului în ochii populației, iar liderii ruși ar trebui să se confrunte pe de o parte cu susținătorii unei federații puternice, dezamăgiți și deziluzionați, împinși spre curente mai radicale, iar pe de alta cu diferitele etnii care fac parte, teoretic, din Federația Rusă, dar nu sunt fericite cu această realitate și și-au făcut o menire din a se opune autorității centrale.

A permite o astfel de situație pune în pericol puterea internă a statului, motiv pentru care Rusia nu va accepta niciodată astfel de mișcări care să atingă imaginea sa de mare putere. Motiv pentru care va acționa în direcția impunerii propriilor obiective și a propriei viziuni, de multe ori prin forță. Și această forță este limitată de un alt interes de natură economică, un interes care se îmbină cu cel socio-politic.

Rolul și importanța economiei

Globalizarea a făcut în așa fel încât cel puțin la nivel economic există o legătură între majoritatea statelor puternice, iar o decizie luată de un stat poate afecta cu ușurință economia altor state. După cum am văzut în ultima vreme economia Rusiei este constant afectată într-un mod negativ de sancțiunile economice impuse de către SUA și țările membre ale Uniunii Europene. Decăderea economică slăbește puterea internă a Kremlinului, abilitatea sa de a menține funcționarea infrastructurii și a economiei, provocând de asemenea reacții negative din partea populației. Această realitate impune anumite limite până la care Rusia ar fi dispusă să meargă, deși nu știm sigur care.

Cert este că mixajul dintre sancțiunile economice și problema puterii interne a statului pot slăbi radical autoritatea pe termen lung a Kremlinului. Putin este obligat să țină cont de acest lucru, motiv pentru care nici el nu dorește o confruntare prea amplă sau prea deschisă cu lumea occidentală, alături de restul temerilor cu privire la conflictul nuclear care ar putea izbucni ca și consecință a unei confruntări militare directe. Nici Rusia și nici SUA, de exemplu, nu-și doresc în realitate o astfel de situație, la fel cum nu sunt dispuse să renunțe la interesele proprii, așa că luptă prin interpuși și se lovesc ocazional cu o mănușă fiecare.

Pe piața globală Rusia încearcă să șantajeze puterile occidentale prin intermediul gazelor, dar trebuie să ținem cont că pe plan intern nu deține foarte multe posibilități pentru dezvoltare și depinde destul de mult de piața externă. Infrastructura Rusiei are ghinionul de a trebui să cuprindă una din cele mai largi porțiuni de pământ ale globului. Situația dată provoacă probleme pentru ambele părți implicate și nici Rusia nu este capabilă să ducă un război de șantaj pe termen lung fără să aibă la rândul ei diferite pierderi.

”Blestemul geografiei” și interesele strategice

Problema nu se rezumă doar la interese cu privire la stabilitatea internă sau la economie. Geopolitica și interesele strategice joacă un rol la fel de important, dacă nu mai important. Istoria Rusiei ne arată o politică evidentă de expansiune în toate părțile, o politică prin care s-a încercat trecerea peste un dezavantaj de natură geografică. Drumul spre Moscova nu ridică nici un obstacol real pentru posibili invadatori, iar o Rusie construită pe mentalitatea paranoică de tip-KGB nu poate ignora trecerea către vest a unor state situate lângă granița Rusiei. Acest lucru lasă Rusia fără state interpuse și Moscova vulnerabilă unei posibile invazii, lucru care rămâne încă un factor de decizie în politica externă a Rusiei.

La fel de importantă este și pierderea influenței regionale pe care Rusia și-a exercitat-o prin intermediul unor state precum Ucraina. Dorința de libertate și suveranitate a ucrainienilor se confruntă cu interesul de securitate al Rusiei, dar și cu interesul de influență geopolitică a acesteia. Accesul rapid la Marea Neagră, la resursele acesteia și conexiunea cu rogue-state-ul din Transnistria sunt toate rupte prin schimbarea orientării politice a Ucrainei. Acesta este și motivul pentru care Rusia s-a folosit de minoritățile etnice din sud-estul Ucrainei pentru a distruge legitimitatea internă a Kievului, a desprinde Crimeea de Ucraina și a clădi câteva republici vasale în zonă.

Ceea ce a fost achiziționat de Rusia, sau mai bine zis cucerit, nu va fi oferit înapoi Ucrainei tocmai fiindcă aceste locații joacă un rol geopolitic de bază în viziunea Rusiei. Crimeea oferă deschidere la Marea Neagră și o mulțime de resurse, resurse necesare Ucrainei, iar republicile recent stabilite prin forța armelor pot rămâne autonome în cadrul Ucrainei, din câte am înțeles, lucru care ar duce la o păstrare a influenței rusești în interiorul statului ucrainean. Pe lângă asta mai există problema legăturii cu Transnistria și a influenței asupra lucrurile care se întâmplă la periferia Europei.

Această problemă este de natură să creeze temeri cu privire la stabilitatea acordului de la Minsk, pentru că Putin tot nu a rezolvat problema Transnistriei și a legăturii dintre această și Rusia. Lucru care face dificilă susținerea acestui stat de către partenerul rus și pune sub semnul întrebării șansele sale de supraviețuire într-o posibilă maree euroatlantică. Legătură maritimă oferă de Crimeea ar putea ameliora situația, dar nu foarte mult, iar această realitatea l-ar putea face pe Putin să continue o campanie pe tot ce înseamnă de fapt coasta Ucrainei înspre Transnistria, pentru a forma un coridor în acea direcție, fie prin intermediul armelor, fie prin diferite acțiuni de ordin politic.

Cel puțin cu privire la criza politică putem spune că avem o certitudine. Dacă situația legată de criza armelor este plină de necunoscute putem afirma relativ sigur că Rusia nu se va opri din a face probleme în estul Europei, cel puțin nu pe durata a ce a mai rămas din mandatul lui Obama. Cum se vor desfășura aceste amenințări de ordin politic rămâne de văzut, dar ele rămân o unealtă importantă în arsenalul rusesc post-război rece.

Sigur, situația Rusiei este puțin mai complicată dacă vrea să-și dezvolte un coridor înspre Transnistria. Nu știu sigur dacă avantajul oferit de existența unei minorități etnice rusești masive în regiunile cucerite mai există și în restul sudului Ucrainei, până la granița cu Transnistria. Până acum această minoritate etnică a fost folosită ca unealtă de baza în tot ce înseamnă expansiunea rusească, iar fără sprijinul consistent al acestei minorități nu știm sigur ce tactici ar mai putea dezvolta Kremlinul.

Ce urmărește Rusia în momentul de față este: 

a)să-și mențină stabilitatea internă, o stabilitate relativ fragilă, construită pe puterea instituțiilor sale și pe o idee de stat dependentă de imaginea externă a Rusiei și cum este recepționată pe plan intern.
b)să păstreze un nivel ridicat de influență în teritoriile aflate în apropierea sa și să nu pară că cedează în fața unei așa-zise expansiuni a NATO
c)să-și asigure accesul rapid la Marea Neagră și să păstreze statele din jur într-o poziție de teamă sau neutralitate, pentru a-și asigura astfel securitatea granițelor

Pentru a îndeplini aceste obiective Rusia este dispusă să folosească o mulțime de metode și vedem că nici forța armelor nu este exclusă. Războiul psihologic și interferența în politica europeană este un factor la fel de important, Rusia profitând de slăbiciunile unor state precum Cipru, Grecia, Italia sau Ungaria. Înțelegând dorințele Rusiei putem anticipa anumite mișcări pe care aceasta le va face, cât de departe este dispusă să meargă și care-i sunt limitele, temerile, lucruri pe care mai apoi le putem exploata, dacă nu o facem deja.

De ce științe politice ?

Mulți prieteni mă întreabă de ce am ales să studiez la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității București. Nu pare o opțiune foarte profitabilă, care să-ți asigure un loc de muncă, sau cel puțin asta aud cel mai des când port o discuție cu privire la locul unde studiez și la profilul ales. Din fericire realitatea este alta, iar dincolo de acest lucru motivația mea nu se reduce la un loc de muncă sau o carieră de succes, ci la un alt considerent care pentru mine este mult mai important și anume pasiunea.

Principalul factor care m-a îndemnat să aleg această facultate a fost pasiunea pentru domeniul științelor politice și al relațiilor internaționale. O pasiune pe care am dezvoltat-o de la o vârstă fragedă și asupra căreia am început să-mi dedic toate energiile. Din acest punct de vedere era normal să aleg o facultate care-mi oferă posibilitatea de a studiat tocmai ce mă interesează pe mine, un domeniu despre care știu că mă pasionează și în care pot excela mai mult decât într-un domeniu pe care nu dau doi bani, dar care mi-ar putea oferi un loc de muncă sigur.

De fapt și povestea cu locul de muncă este puțin mai complicată. Există mulți absolvenți de științe politice care nu-și găsesc un loc de muncă după terminarea facultății, nu pe profil cel puțin, iar acesta este cazul în general cu toate facultățile de profil uman. Totuși hai să ținem cont de faptul că o bună parte din studenții din România au intrat la diferite facultăți doar de dragul de a face o facultate, fără nici un interes real pentru domeniul studiat și fără șansa de a face performanță în acea direcție.

Această realitate, oarecum tristă, explică de ce mulți absolvenți nu au locuri de muncă. Facultatea este un loc destinat celor interesați de ceva anume, care doresc să evolueze în acea direcție. Nu este un loc care să-ți garanteze un job, ci un loc care să te ajute în evoluția ta pe un domeniu și ca persoană, iar dacă ceea ce studiezi te pasionează cu adevărată atunci îți vei găsi și un loc de muncă, fiindcă vei excela în domeniu și te vei face remarcat. Un lucru ignorat de români care, după revoluție, au format o modă a mersului la facultate deși nu toți se încadrează în profilul de student.

Pasiunea mea și interesul pentru domeniul studiat mă fac să-mi placă fiecare curs. A citi pentru cursuri nu este cu nimic diferit de a-mi petrece o zi obișnuită citind despre lucrurile care mă interesează. Iar acest lucru îmi servește ca un argument pentru alegerea mea. Cred că dacă nu-ți place ceea ce studiezi, dacă nu găsești nici o plăcere în a citi despre domeniul respectiv, atunci ți-ai greșit profilul. Facultatea, în special una cu profil socio-uman, este destinată celor pasionați și celor care doresc să facă o schimbare în lume, să însemne ceva prin viața lor.

Astăzi mă bucur de faptul că sunt student în cadrul unei facultăți prestigioase și studiez lucrurile care mă interesează. Mă bucur că am ocazia de a mă dezvolta personal într-un colectiv de elită și că profesorii ne oferă tuturor șansa de a ne exprima liberi, că suntem îndemnați să gândim critic și să analizăm totul prin prisma rațiunii. Facultatea de Științe Politice nu-mi oferă doar ocazia de a înțelege mai bine lumea politică și relațiile internaționale, dar îmi oferă și șansa de a deveni mai bun ca persoană, de a dobândi noi abilități prin care pot reuși în viață, stricând lanțurile putrede puse asupra unui elev în timpul liceului sau al școlii generale când învățăm exact opusul gândirii critice.

Ora de religie și iluzia unei victorii

Un număr foarte mare de familii a ales să-și înscrie copiii la ora de religie. Vestea asta a venit ieri pe mai multe site-uri de știri, personal am întâmpinat-o cu răceală și nici nu aș fi abordat acest subiect dacă nu erau cele două extreme ale vieții publice românești. O bună parte din susținătorii orei de religie au început să jubileze de parcă au câștigat o mare bătălie pentru supraviețuirea orei de religie. O alta, ateii înverșunați, au făcut spume la gură de parcă au suferit o mare înfrângere. Toate bune și frumoase, doar că nu este cazul nici pentru, nici pentru alta.

Aparent subiectul naturii opționale a orei de religie a fost permanent dus în derizoriu. Biserica a prezentat totul ca pe o luptă împotriva acestei ore, iar câteva persoane publice care și-au făcut un scop în viață din lupta cu religia, în special cu BOR-ul, chiar au dus o astfel de campanie mediatică. Doar că nu a fost vorba nici măcar pentru o secundă de eliminarea orei de religie. Dragi concetățeni, în caz că nu știați toată povestea a plecat de la o lege în vigoare care confirmă prezența orei de religie în programa școlară, dar și natura opțională a acesteia.

Plecând de la această lege Curtea Constituțională a decis că natura opțională a orei de religie nu era respectată decât în mod teoretic, fiindcă de facto ora de religie era băgată pe gât elevilor. Aceștia începeau anul școlar cu ora de religie în program și trebuiau să facă o cerere pentru a nu participa la ora respectivă. În mod normal cererea ar trebui făcută tocmai pentru a participa la o disciplină opțională, iar acest lucru a fost sesizat Curții care a decis schimbarea modelului. Astfel că pentru participarea la ora de religie elevul, sau familia acestuia, trebuie să facă o cerere oficială.

Nimeni nu a încercat să elimine ora de religie din școală, ci doar să aplice o lege în vigoare care nu era respectată în mod real. Deci motivul acestei celebrări îmi este oarecum neclar. La fel ca și isteria pe care am văzut-o la câțiva anti-religioși militanți. Îmi este neclar de ce diferiți cetățeni au văzut această discuție publică drept un conflict pentru supraviețuirea sau distrugerea orei de religie. Nu a fost vorba e asta. La fel de neclar îmi este de ce diferite persoane sunt înfuriate de faptul că un număr imens de familii au ales ora de religie, când majoritatea aderentă la cultul ortodox, sau alte culte, este vizibilă în societate.

Asta mă duce la cu totul altă problemă. Îmi pare cel puțin amuzant felul în care susținătorii orei de religie consideră alegerea atâtor familii drept o victorie. Nu doar din cauza faptului că nu a fost o luptă pentru existența orei de religie, ci pentru respectarea legii, ci și datorită faptului că doar o parte din aceste familii sunt ortodoxe. Aici sunt incluse și familii care aparțin de alte culte, plus micul detaliu că în școlile bune din București, de exemplu, numărul celor care au dorit participarea la ora de religie a fost unul redus, ca să nu mai fac referire la faptul că părinții sunt cei care au ales, nu elevii, Sunt detalii de care bor-iștii ar trebui să țină cont înainte de a celebra o victorie de fapt și de drept inexistentă.

Lupta nu a fost una pentru eliminarea orei de religie. Deși locul educației religioase/spirituale este în primul rând în cadrul bisericii și al familiei, indiferent de cult, statul a făcut o concesiune cultelor religioase și permite dezvoltarea culturii religioase inclusiv în cadrul unor instituții publice de învățământ, fără a obliga pe cei de alte credințe sau fără o credință să participe la aceste ore. Ora de religie este, din acest punct de vedere, un lucru normal și pe care puțini îl doresc eliminat din programă. Lupta dată a fost una pentru a respecta dreptul la alegere al fiecărui elev. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

Deci nu, nu aveți pentru ce celebra sau plânge, susținători ai orei de religie sau inamici ai ei. Pentru că în realitate nu despre asta a fost vorba, chiar dacă cetățeanul Daniel Ciobotea a încercat să ducă toată discuția în derizoriu. Mai degrabă ne-am așeza toți la o cafea și am încercat să vedem realitatea, dincolo de închipuirile noastre ciudate. Ne-am putea așeza la masă și să discutăm despre cum putem asigura cele mai bune condiții atât pentru elevii care participă la aceste ore, cât și pentru cei care nu participă. Pentru ca ambele tabere să fie fericite și tratate în mod corespunzător.

La acest capitol mai există încă o problemă, una care ține de structura programei școlare. Chiar dacă elevii nu mai încep anul școlar cu religia în cârcă, ci trebuie să facă o cerere pentru participarea la această oră, ei se află încă într-o situație puțin penibilă. Sper să greșesc, dar nu am auzit nimic despre nici o inițiativă pentru adaptarea programei școlare la realitatea actuală. Ora de religie se poate desfășura încă drept o oră printre ore. O oră în care elevii care nu participă nu prea au ce face și din motive practice sunt obligați să stea degeaba așteptând următorul curs, incomodându-i oarecum și pe cei care au dorit să participe la ora de religie.

În acest sens ar trebui să existe garanția situării orei de religie fie la începutul, fie la sfârșitul orelor. Am mai afirmat această idee și am continui să o afirm. Ora de religie nu se poate desfășura la fel ca restul orelor, încurcând întregul program și forțând participarea celor care nu au cerut acest lucru. Ea trebuie să se desfășoare ca un opțional, la sfârșitul zilei și într-o clasă specială pentru cei care au dorit să particip la această oră. Eventual să apară mai multe materii opționale la care elevii pot depune o cerere de participare și să fie împărțiți pe clase în funcție de materia aleasă, într-o oră dedicată opționalului.

Revenind la subiect continui să citesc uimit diferite postări pe Facebook și Twitter. Văd oameni care se comportă de parcă au salvat ora de religie de la distrugere. Nu este cazul și niciodată nu a fost. Ora de religie nu a fost pusă sub semnul întrebării, ci metoda de participare la această oră, statutul ei ca opțional așa cum este reglementat de legea în vigoare. Orice alte interpretări sunt absurde, aberante. Trăim într-un stat liber și este alegerea fiecăruia, în funcție de credința sa, dacă să participe sau nu la o astfel de oră, crezând că poate sau nu să dobândească o serie de valori utile pentru viața sa.

Eu am participat la orele de religie în școala gimnazială și în liceu. Nu o consider o experiență proastă sau un impediment în viața mea. Unele lucruri au fost interesante, altele nu, dar m-a ajutat să înțeleg o perspectivă, o viziune asupra lumii care coexistă cu multe altele. Alții ar putea să o considere o experiență inutilă sau negativă, iar alții chiar o experiență mai mult decât necesară pentru viața lor ca și practicanți ai unei credințe religioase. Important este ca fiecare să aibă opțiunea de a alege și, la sfârșitul zilei, despre asta a fost vorba.

Netanyahu, SUA și Iranul

Premierul israelian Benjamin Netanyahu a susținut un discurs controversat în cadrul congresului SUA. În acest discurs el s-a adresat americanilor atrăgând atenția asupra riscului de a permite Iranului să-și dezvolte arme nucleare, lucru făcut posibil prin folosirea energiei nucleare. Netanyahu a specificat că a distruge ISIS și a permite o ascensiune a Iranului ar fi o greșeală a politicii SUA.

Discursul este unul controversat datorită faptului că a fost adresat congresului SUA și nu președintelui, Barrack Obama. Mai mult, premierul israelian a trecut peste protocol și a vorbit direct în fața congresului, fără a se mai întâlni cu Barrack Obama. Ce spune acest lucru despre relația dintre Israel și SUA ? Dar dintre SUA și Iran ? Ce s-ar putea întâmpla mai târziu ?

Relația Israel-SUA

În mentalul colectiv relația dintre Israel și Statele Unite reprezintă un capitol special. Atât americanii, cât și evreii, sunt de părere că națiunile lor sunt menite unei relații de prietenie și colaborare. Lucru întărit de realitatea că Israelul este cel mai stabil și loial aliat al SUA din Orientul Mijlociu, iar SUA este cel mai important și mai puternic aliat al Israelului, un fel de garant al existenței sale actuale.

S-a schimbat ceva cu privire la această relație specială ? Susținerea pentru Israel este încă mare atât la nivel popular, cât și la nivelul congresului SUA. Ce s-a schimbat ceva, iar asta de multă vreme, este puterea ideologică de la Casa Alba. Zelul pentru susținerea Israelului, specific republicanilor, a fost înlocuit de o atitudine mai precaută și indecisă a democraților lui Barrack Obama.

Asta nu înseamnă că Obama sau democrații ar dori să renunțe la relația Americii cu Israelul, dar ar prefera o situație mai stabilă în Orientul Mijlociu. O situație pe care actuala administrație de la Casa Albă și-o dorește, dar pe care nu știe cum să o obțină. Israelul duce o politică radicală, de război, conștient de faptul că însăși supraviețuirea sa e miza conflictului din Orientul Mijlociu.

SUA încearcă, dintr-un turn de fildeș, să evite izbucnirea unui conflict. Obiectiv pentru care ar prefera un Israel mai temperat în raport cu Iranul. Putem adăuga aici și necesitatea distrugerii Statului Islamic, pentru care Iranul devine o piesă cheie pe tabla de șah a lumii musulmane. Dar în primul rând administrația Obama urmărește evitarea izbucnirii unui conflict în plus pe lângă cele existente.

Politica dusă de Obama nu este una de răcire a relațiilor cu Israel, ci o încercare de a domoli avântul israelian pentru conflict și de a chema toți actorii statali implicați în conflictele specifice acelei părți a lumii la o masă a negocierilor, de unde să se stabilească un echilibru și un set de reguli. Evident că pentru așa ceva vocea Iranului este la fel de importantă, iar SUA nu poate să o ignore.

Relația SUA-Iran

Asta ne duce la o a doua întrebare și anume: care este relația dintre SUA și Iran ? Cu siguranță nu una pozitivă și nu una care să se bucure de aceeași tradiție ca și relația istorică dintre SUA și Israel. În ciuda acestui fapt administrația Obama încearcă să stabilească relații o legătură tot mai strânsă cu Teheranul. Nu în sensul unei alianțe, ci a unor înțelegeri comune.

Obiectivul de facto pare să fie păstrarea Iranului într-o lesă și evitarea izbucnirii altor conflicte la nivel global, de data asta în Orientul Mijlociu. Politica anti-război a fost o constantă sub administrația Obama, iar dispoziția acestei administrații pentru a trece peste vechile conflicte și a face compromisuri nu ar trebui să ne mire. Cu atât mai mult cu cât SUA se confruntă deja cu alte crize majore.

Interesul SUA în regiune și în conflictul dintre Israel și Palestina este să mențină o stare de echilibru și a evita izbucnirea unui conflict armat sau unei alte crize politice, o criză a amenințărilor. Dialogul cu Teheranul este o încercare de a face acest lucru, trezind în schimb animozitatea aliatului israelian, care se teme de un compromis între SUA și Iran cu privire la armamentul nuclear, compromis de care Iranul ar putea profita, în viziunea israeliană, pentru a distruge micul stat.

Este administrația Obama fericită cu direcția în care acest dialog se îndreaptă ? Probabil că nu, dar pentru atingerea acestui obiectiv, de a evita un conflict sau o criză politică în plus, SUA trebuie să-și lungească acțiunea pe cale diplomatică și să-și continue căutarea pentru un compromis. Orice atitudine rece sau ostilă față de Teheran ar motiva Iranul să acționeze pe cont propriu, adică cu sau fără acordul comunității internaționale.

Un trecut dominat de conflict și un viitor nesigur

Interesul politic al SUA, sub administrația Obama, se diferențiază de cel al Israelului. Micul stat al națiunii evreiești poartă blestemul geografiei și nu este interesat de altceva decât propria supraviețuire. Este absolut normal ca liderii israelieni să se teamă cu privire la această atitudine din partea administrației SUA, compromisul de orice fel însemnând o șansă pentru ca Iranul să se dezvolte în direcția tehnologiei și a armelor nucleare.

Trecutul conflictual al națiunilor din Orientul Mijlociu nu pare să fie lăsat în urmă și deși amenințări comune se ridică la tot pasul asta nu permite trecerea cu vederea a ce a fost și a temerilor legitime cu privire la viitor. SUA încearcă să joace rolul deloc ușor de arbitru în acest spațiu, iar provocarea lor este să găsească o abordare care să mulțumească ambele tabere.

Faptul că politica SUA cu privire la Orientul Mijlociu se află într-un impas este evident. Stăm pe un butoi cu pulbere, iar acțiunile de până acum nu au făcut nimic pentru a schimba această situație. Acest lucru impune căutarea unei alternative, lucru afirmat și de CEO-ul Stratfor, dl. George Friedman într-un articol recent pe aceeași temă, în timp ce se încearcă o tragere de timp.

Care este alternativa ? Răspunsul la o astfel de întrebare este cel mai greu. Pentru că-i imposibil de zis. Avem prea mulți actori statali și non-statali cu interese diferite în regiuni, unele care amenință chiar existența altor actori statali. Crearea unei stări de echilibru reprezintă cel mai dificil obiectiv al administrației Obama cu privire la orient, iar o altă incertitudine planează asupra felului în care republicanii, cu șanse mari de victorie în următoarele alegeri, vor trata această problemă.

Cert este că se impune o politică diferită de ce a fost până acum.

O politică diferită de cele care nu au funcționat, iar actuala poziție a SUA este de a trage de timp, de a se arăta dispusă să negocieze, spre deosebire de un Israel radical, până poate găsi o portiță, o alternativă. Iranul este dispus să negocieze, dar interesele sale sunt relativ clare. Israelul reprezintă un inamic al Iranului, care și-a făcut un obiectiv politic din a schimba granițele actuale și a face ”dreptate” palestinienilor.

Are Netanyahu dreptate ? Oarecum. Iranul este o amenințare. În special pentru existența Israelului, dar și ordinea globală ar putea fi destabilizată prin proliferarea armelor nucleare. Dar această ordine este la fel de nesigură dacă SUA nu încearcă să mențină o stare de stabilitate și echilibru. Chiar dacă premierul israelian are temeri legitime asta nu schimbe realitatea faptului că momentan nimeni nu știe ce să facă. Netanyahu a venit în fața congresului SUA cu temeri, nu cu soluții.

Personal mă tem că situația nu se va stabiliza niciodată în condițiile actuale. Toate statele din regiune sunt suficient de puternice încât să reprezinte o amenințare reciprocă pentru existența fiecăruia. Rivalitatea istorică este un lucru care garantează acest lucru, ca și realitatea geografică/geopolitică. Singurul lucru care ar putea menține o stare de control este o intervenție a NATO sau ONU, dar o astfel de acțiune ar stârni reacții negative din partea Iranului sau a Rusiei, ea având nevoie de un background potrivit, o situație care să o impună pentru binele ambelor puteri implicate.

Există un astfel de background în momentul de față ? Nu. Poate doar dacă ISIS ar ajunge o amenințare serioasă la securitatea teritorială a Iranului și a Israelului. Acest lucru ar putea motiva ambele părți să accepte o intervenție militară străină care să stabilizeze zona, eventual pe termen lung. Dar în prezent acest lucru nu pare a fi tocmai posibil.

Propagandă și război informațional în cyberspace

În câteva din articolele mele am abordat felul în care spațiul virtual și securitatea cibernetică sunt profund legate de viața noastră de zi cu zi. Tot ce se întâmplă în acest spațiu ajunge să ne afecteze, mai mult sau mai puțin. Securitatea infrastructurii, a cetățenilor și discuțiile care au loc în online reprezintă riscuri de securitate, dar același lucru poate fi spus și despre războiul informațional.

Zilele astea am văzut un exemplu destul de bun în acest sens. Un filmuleț făcut de către prietenii din media ai Kremlinului, în care rușii își asumă identitatea de ocupant și se mândresc cu aceasta. Nu este singurul exemplu. Organizații precum Statul Islamic folosesc spațiul virtual pentru a-și răspândi mesajul și pentru atragerea noilor recruți. În principiu cyberspace-ul și social media au devenit noile câmpuri de luptă ale războiului informațional.

Cyberspace și noul front informațional

Vedem asta la tot pasul. Lumea virtuală este atât de liberă încât orice lucru se poate găsi aici și oricine își poate exprima ideile. Exprimarea ideilor nu se rezumă la niște simpli indivizi care își dau cu părerea, ci și la organizații sau actori statali care își transmit mesajul prin intermediul internetului. Propagandă, manipulare, dezinformare, sunt trei cuvinte care definesc ce se întâmplă în online.

Acest lucru se datorează mai ales faptului că oricine poate spune orice în spatele anonimatului. Cei interesați să transmite un mesaj anume pot să facă acest lucru fără a-și dezvălui propria identitate. Lucru care ușurează cu mult activitatea propagandistă a celui cu pricina. De la un cont pe facebook de unde se pot răspândi idei în anumite cercuri până la un blog sau un site de știri unde orice informație poate fi intoxicată astfel încât să lucreze în beneficiul cuiva.

Rețelele de socializare ies în evidență ca și primă linie a frontului informațional online. Aici fiecare își transmite mesajul propagandistică. Aici sunt desfășurați și postacii de serviciu pentru a comenta și înjura, a duce în derizoriu, peste tot unde se discută despre cei a căror interesele le servesc, conștient sau inconștient. Statul Islamic își desfășoară propaganda de recruta prin social media. Federația Rusă folosește social media pentru a influența diferite curente de gândire pro-ruse, ca și blogosfera, în aceeași măsură în care diferiți actori non-statali sau partide politice desfășoară activități de comunicare publică și marketing.

Internetul joacă astăzi același rol pe care radio-ul îl juca în perioada Războiului Rece, iar guvernele lumii și serviciile de informații nu pot ignora această realitate. Cetățenii unui stat, în special cei tineri, sunt cel mai ușor de influențat pe internet, fiindcă aici devin și implicați emoțional, spre deosebire de televizor. O realitate de care forțe străine sau adverse se pot folosi cu pricepere în dezavantajul intereselor noastre.

Rolul jucat de internet în războiul informațional actual este oarecum evident. Informația vine în primul rând prin internet. Majoritatea își procură informațiile despre lume de aici, iar oricine are abilitatea de a influența opinia unor grupuri sociale sau a unor indivizi. Impactul emoțional al unor videoclipuri este de asemenea relevant, ca și faptul că toate informațiile și discuțiile din spațiul virtual ajung la un număr foarte mare de oameni, de multe ori dincolo de granițele naționale.

Dacă vrem să vedem exemple concrete ale felului în care războiul informațional se desfășoară în cyberspace, iar diferite organizații folosesc internetul pentru propagandă și pentru a-și atrage recruți, ajunge să ne uităm la ISIS, Russia Today, Vocea Rusiei și exemplul interesant al postacilor de serviciu. Acei indivizi care comentează la absolut orice articole și orice manifestări anti-rusești și apar din senin, cu un set clar de insulte.

Implicarea statului și rolul educației

O întrebare adecvată într-o astfel de situație este cum putem răspunde pe acest front. Statele de tip autoritar, totalitar sau grupările teroriste au câteva avantaje. În cazul primelor faptul că statul deține un adevărat aparat media de propagandă, inclusiv în spațiul virtual și care se adresează, cum e cazul Russia Today, mai multor persoane decât cetățenilor Federației Ruse. În al doilea caz faptul că nu se menține echidistanța și rolul mai degrabă de servire a cetățenilor specifice statului de drept.

Într-un stat de drept, un stat democratic și liberal rolul de a transmite informația către publicul larg revine presei, foarte puține state având un aparat media propriu și suficient de relevant. Și în social media mijloacele statului se rezumă mai mult la urmărire decât la acțiuni directe. În egală măsură statul nu are dreptul, teoretic, de a-și manipula proprii cetățenii. Astfel că în societatea noastră singura măsură de a combate manipularea și propaganda adversarului este printr-o informare corectă.

Rolul de a transmite informația revine, în mare parte trusturilor de presă privată. Evident, asta nu împiedică abilitatea unor servicii de informații sau instituții guvernamentale să-și pună oamenii la treaba pe rețelele de socializare, cam în același fel în care Rusia și-a instaurat, practic, o divizie de postaci, adăugând aici și acei postaci care acționează inconștient pentru interesele Rusiei, îndoctrinați fiind cu prea multe teorii ale conspirației, lucru valabil și în cazul unor islamiști.

Din acest punct de vedere n-ar trebui să ne mire o colaborare sau o implicare între instituții ale statului și presa online. Sau prezența statului în spațiul virtual. Orice formă de informație care circulă poate juca un rol important în războiul informațional actual, drept propagandă, manipulare sau, din contră, o informare corectă care să distrugă propaganda. Dar mai este un lucru de care trebuie să ținem cont și anume educația.

Un individ educat este un individ greu de manipulat. Același lucru este valabil și în cazul popoarelor. Răspândirea unei culturi de securitate în rândul cetățenilor și dezvoltarea din școala primară a gândirii critice și a rațiunii sunt câteva aspecte importante, fără de care fiecare individ rămâne o țintă fragedă pentru orice formă de propagandă și manipulare, indiferent sub ce formă. Motiv pentru care iată, educația este profund legată de securitatea națională. Adăugând și faptul că ea formează elitele capabile să ducă astfel de conflicte și să apere interesul național.

Drepte încheiere aș rezuma acest articol la câteva idei de bază:

-spațiul online a devenit un spațiu în care se desfășoară acțiuni de propagandă și manipulare
-majoritatea informațiilor noastre vin de aici
-acest spațiu poate fi utilizat pentru diferite scopuri politice sau pentru recrutarea unor adepți
-combaterea propagandei unor puteri străine sau de tip islamist nu ține doar de stat, ci și de indivizi
-educația fiecăruia joacă un rol de bază în acest nou tip de război informațional, iar promovarea cât mai largă a culturii de securitate și a gândirii critice este o necesitate reală

Religia păcii și religia războiului

Nu mă consider o persoană anti-religioasă și nici nu vreau să fiu. În egală măsură nu sunt nici susținătorul unei religii care să le domine pe altele sau să joace un rol important în viața societății românești. Părerea mea cu privire la religie este că reprezintă o alegere personală a fiecărui individ, iar educația religioasă reprezintă mai mult datoria familiei care aparține de un cult și a comunității religioase în sine. Religia se poate dovedi utile în unele circumstanțe, iar oamenii pot însuși o serie de valori pozitive din aceasta, dar în egală măsură își pot însuși valori negative. 

Dacă fiecare religie vorbește de dragoste, de un viitor mai bun sau de ajutorarea semenilor putem să vedem că fiecare religie are și o umbră, un caracter extremist în sine. Islamul iese cel mai bine în evidență prin ideologia islamismului, prin conceptul de jihad, dar nici alte religii nu sunt cu mult mai inocente. Creștinismul în sine, ca și Iudaismul, au o întreagă istorie de conflicte pentru apărarea propriei religii sau pentru cucerirea și distrugerea altora. Popoarele păgâne din nord-estul Europei știu mai bine, ca și creștinii-ortodocși din Republica Novgorod afectați de furia otomană.

Ură și ignoranță

În mare parte religia se poate dovedi calea spre împlinirea individului și prin asta spre fericire, dar poate fi la fel de bine calea spre ignoranță și ură. Acest lucru se datorează unei realități specifice oricărei religii și anume conceptul de adevăr absolut gata deținut, apărat prin impenetrabilul zid al dogmei. Conceptul respectiv acționează pe mai multe căi. Pe de o parte naște conflictul între oameni și între religii, fiecare asumând că deține adevărul, iar cel care gândește diferit minte, deci trebuie să fie rău și prin extensie convertit sau distrus. Pe de altă parte interzice evoluția, cercetarea, căutarea de noi răspunsuri care nu sunt în concordanță cu dogma, oferind deja un adevăr absolut și irevocabil.

Să ne referim în primul rând la nașterea conflictului. Este ceva natural pentru ființa umană să-și construiască idei, iluzii despre lume și să încerce a transforma lumea după aceste idei. E o încercare de a face o lume mai bună. De obicei astfel de idei nu dau naștere de violență, oamenii realizând că sunt supuse greșelii, că sunt relative, dar religia are un caracter diferit. Ea naște în psihicul individual, cât și în cel colectiv, o iluzie mult mai puternică. Este o idee care se transformă în realitate. Un creștin nu-l vede pe Dumnezeul său ca pe ceva relativ, la fel cum nici un musulman nu-l vede.

Consecința firească a unui astfel de lucru este că acea realitate este absolută. Un adevăr absolut și incontestabil. Orice altă idee cu privire la Divinitate este în mod automat falsă și de cele mai multe ori rea. Într-un astfel de context ce poate face omul religios dacă nu să distrugă minciuna cea rea și să-i aducă la adevăr, prin forță dacă nu se poate altfel, pe cei rătăciți în deșertul ideilor ? Sigur, este bine să-ți iubești aproapele, dar la fel de important este să aperi ceea ce consideri a fi adevărat. Un adevăr absolut care nu este supus întrebării, ci trebuie permanent întărit.

În al doilea rând să luăm acest aspect al ignoranței promovate, involuntar, de religie. Religia nu înseamnă ignoranță în totalitate, dar acest lucru este totuși promovat. ”Căutați adevărul și adevărul vă va face liberi” este un citat din Biblie și se regăsește, sub forme diferite, în mai multe religii. Și totuși există alte texte care afirmă taman opusul și interzic căutarea adevărului. Adevărul trebuie deci căutat doar în interiorul religiei respective unde deja se află adevărul. Mă rog, probabil Iisus când a zis asta nu fondase o religie, ci o idee de filozofie primitivă transformată mai apoi într-o religie, iar adevărul a fost limitat la aceasta prin dogmă.

Dogma este de fapt cea mai mare problemă. Este un zid menit să-i țină în siguranța curții pe credincioșii unui cult religios, dar în același timp îi ține și în ignoranța. Un zid care blochează accesul la mărul cunoașterii. Dogma ne spune ce este adevărat și ce nu, ce putem face și ce nu. Iar membrul unui cult nu poate cerceta, nu poate căuta în afara acestei dogme și, evident, nu se poate contrazice cu dogma, cu însăși esența cultului respectiv. Evident, ea nu reprezintă în realitate altceva decât o iluzie pe care mai mulți lideri ai unui cult au ales să o întrețină la un moment dat, din motive mai mult pragmatice.

O monedă cu două fețe

Religia trebuie privită ca o monedă cu două fețe. O față luminoasă, pozitivă, dar și una umbrită, negativă. Mesajului iubirii și al toleranței poate fi la fel de bine dat la o parte de cel al urii și al ignoranței. Ambele mesaje se regăsesc în religie și în trăsăturile sale fundamentale. Balanța se înclină în funcție de alegerea individului, format în cadrul comunității, cu o aplecare spre liniște sau spre violență, iar ea este adesea influențată de liderii religioși, care pot alege în ce direcție să-și îndrume turma. Nu există, de fapt și de drept, o religie a păcii, la fel cum nu există o religie a războiului. Există doar religie, iar ea poate duce un om în nenumărate direcții.

Religia a dat un Torquemada, un Stat Islamic, a dat băbisme prostești și idioțenii nemaivăzute. A dat și o teorie a Big Bang-ului, a dat prețul pus de lumea europeană astăzi pe noțiunea demnității umane. Depinde din ce perspective decidem să abordăm această dimensiune religioasă. Ea nu este un produs al Divinității, ci un produs al psihicului uman. Ca atare ea este făcută după chipul și asemănarea omului, având o latură pozitivă și una negativă. O umbră care se regăsește în toată istoria religiilor și chiar în prezent, deși modernizarea și evoluția umană au pun în lanțuri această umbră, dar nu peste tot.

Sunt oameni care preiau din religie mesajul bun și reușesc să obțină ceea ce am numi evoluție spirituală. Astfel de oameni se bucură de viață într-o măsură destul de mare și suferă de dorința de a-și ajuta semenii. La fel de bine există oameni care preiau umbra religiei și doresc să cucerească întreaga lume în numele crucii, a semilunii sau a stelei lui David. Religia este un produs al psihicului și suferă de aceleași boli ca și psihicul uman, un lucru inevitabil în orice creație umană. Religia în sine poate ajuta oamenii în condiții grele, dar la fel de bine îi poate arunca în întunericul ignoranței.

De multe ori reprezintă și un aspect cultural, un produs al psihicului colectiv al poporului. Vedem asta în special la religiile primitive, de tip tribal, unde religia nu face decât să întruchipeze diferite temeri, dorințe și arhetipuri specifice gândirii triburilor în care s-a născut. Caracterul ei este unul relativ, de interpretare primitivă, acordată într-un moment istoric și într-un spațiu geografic misterelor lumii pe care strămoșii noștri primitivi nu reușeau să le înțeleagă, dintre care unele au rămas la fel de neînțelese și astăzi, iar liderii religioși se mulțumesc să răspundă cu dogme și că nu putem știi, dar sigur nici o descoperire științifică majoră nu a plecat de la această premiză. Evident, nu a plecat nici de la premiza că știm că o Divinitate nu există, dar ce pare să devină clar este natura relativă a religiilor.

Corupția ca amenințare de securitate

Fenomenul de corupție reprezintă una din problemele cele mai prezente în societatea românească. Este o problemă atât de mare încât ea face subiectul unor probleme care țin de siguranța națională și de siguranța individului, a cetățeanului. Fostul director al SRI, dl. George Maior a vorbit despre asta, iar actualul director îi calcă pe urme. Corupția afectează în mod direct două dimensiuni ale securității, iar prin asta interesele statului și viața tuturor celor care trăiesc în acest stat.

Întrebarea este cum ? Cum afectează corupția securitatea națională și cea individuală în așa fel încât să necesite atenția nu doar a instituțiilor de impunere a legii, precum Poliția Română sau DNA, dar și a serviciilor de informații, în primul rând SRI ca și autoritatea pe tot ce ține de securitatea internă a statului. La urma urmei probleme care fac subiectul muncii SRI precum contraspionajul au ajuns să joace un rol mult mai mic comparativ cu cel jucat în trecut, iar lupta cu corupția iese în prim plan.

Corupția ca amenințare pentru siguranța națională

Probabil cea mai evidentă dimensiune a securității asupra căreia planează amenințarea corupției este securitatea/siguranța națională. Când ne gândim la securitate primul cuvânt care însoțește acest termen este cel de național. Securitate națională. Iar corupția afectează această dimensiune a securității într-un mod foarte grav. Suficient de grav încât să atragă atenția partenerilor noștri strategici (SUA, respectiv Germania) și o campanie susținută din afara pentru rezolvarea problemei.

Ca să dau un exemplu asupra felului în care corupția amenință securitatea națională, a statului, am să folosesc instrumentele istoriei. Un exemplu foarte bun dat și de dl. prof. Cristian Troncotă în cartea sa, ”România și Frontul Secret”. Ne aducem aminte de ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, dar puțini sunt conștienți de lucrurile care au precedat această manevră. Jumătate din administrația română a Basarabiei, proaspăt adusă în granițele României, era coruptă.

Ei bine, acest fenomen de corupție în administrația basarabeană nu a servit doar intereselor personale ale celor care făceau afaceri pe seama funcțiilor publice, ci și vecinului de la răsărit, Uniunea Sovietică. Documentele istorice prezentate și în cartea mai sus menționată arată cum Uniunea Sovietică s-a folosit de lăcomia și corupția din Basarabia pentru a-și trimite oamenii acolo, agenți de influență, spioni, etc. și chiar pentru a-i pune în funcții publice.

Acest lucru a dus mai târziu la o situație dezastruoasă pentru politica statului român cu privire la Basarabia. Odată ce s-a realizat o infiltrare treptată Uniunea Sovietică avea abilitatea de a influența totul în favoarea propriilor trupe și de a pune în dezavantaj trupele române, sabotând orice încercare de apărare a Basarabiei. Chiar și în afara unei ocupări armate acești agenți de influenți, despre care știm că erau mulți la număr și în funcții importante, puteau sabota direct politica Bucureștiului.

Un lucru valabil și astăzi. Câțiva politicieni sau funcționari publici corupți, dar aflați într-o poziție cheie, pot fi oricând cumpărați de către un stat rival sau de către diferite corporații/organizații, chiar și teroriste. Aceștia pot vinde secrete de stat care să fie folosite împotriva statului sau, mai rău, pot sabota diferite activități și decizii publice, întorcându-le în favoarea cumpărătorului. În acest fel corupția afectează direct securitatea națională și interesele statului, iar prin extensie, interesele partenerilor noștri din NATO și UE, a căror graniță suntem.

Corupția ne mai poate afecta și în alte feluri. Nu putem ignora faptul că o clasă politică coruptă stârnește, la rândul ei, un conflict în sânul națiunii. Cetățenii văd că politicienii lor sunt corupți și nu luptă pentru binele comun, drept urmare nici ei nu mai sunt motivați să lupte pentru interesele statului și pot, la un moment dat, încerca dărâmarea guvernului, a ordinii de stat, lucru care în anumite circumstanțe se poate dovedi util pentru interesele unor forțe ostile statului respectiv.

Un exemplu foarte bun este prezent și aici, în România, unde tot mai mulți oameni și-au pierdut încrederea în clasa politică. Foarte puțini sunt dispuși să lupte pentru țara lor și pentru niște politicieni pe care-i văd ca simpli profitori, iar tot mai mulți români par a se reorienta spre grupări radicale sau extremiste, spre ideologii populiste care, de multe ori, susțin lucruri care afectează interesele statului român, precum ieșirea din NATO, ceea ce ar oferă mână liberă Rusiei să-și facă jocurile.

Corupția ca amenințare pentru siguranța individului

Fenomenul de corupție nu amenință doar securitatea statului, a națiunii, ci și pe cea a individului. Dacă acțiunile unor oameni corupți pot sabota statul român și interesele sale, ele pot lovi în egală măsură și în cetățeni. Corupția în sine reprezintă un lucru deplorabil care ne afectează. Ca să-l parafrazez pe unul din profesorii mei de la facultate, furtul banului public, de exemplu, lovește în economie și prin extensie în pensii, salarii, alocații, în resursele financiare care pot fi investite în construirea unor spitale, școli sau a unui sistem de securitate.

Problema nu se reduce doar aici, ea mergând mai departe. Oameni corupți puși în funcții cheie au posibilitatea ca, pentru o sumă de bani, să ajute, de exemplu, la un atac terorist. Nimănui nu-i este greu să primească o sumă imensă de bani și mai apoi să permită unor membri ISIS să planteze o bombă sau să folosească sistemul de alimentare publică cu apă pentru a infecta populația unui oraș, lucru care lovește atât în securitate statului și mai ales în cea a cetățenilor.

Corupția ne amenință direct pe oricare dintre noi. Teroriștii pot să o folosească pentru a lovi o comunitate, a-i răni pe cetățenii comunității respective și a instaura teroarea. Diferiți oameni de afaceri sau oameni politici o pot folosi pentru a reduce la tăcere anumite persoane inconfortabile sau pentru a derula acțiuni profitabile, dar care afectează viața sau siguranța unor cetățeni. În orice caz nu este o amenințare de care să fim scutiți, iar eliminarea ei reprezintă un obiectiv major pentru evoluția pozitivă a societății și interesele cetățeanului.

La Revoluția din Decembrie 89 și în perioada ce a urmat putem găsi multe exemple în acest sens. Sau în perioada interbelică unor corupția unor membri din administrația publică sau din diferite instituții ale statului a permis încălcarea unor drepturi ale omului și diferite forme de terorism politic sau chiar de atacuri asupra unor cetățeni români pe motive etnico-religioase. Așa cum și în perioada ce a urmat Revoluției haosul a permis multor indivizi să profite de pe urma altora prin acțiuni care afectau direct sănătatea și integritatea unor persoane.

Amenințarea permanentă a corupției și soluția optimă

Corupția este o amenințare majoră, mai ales pentru o țară precum România. Un fenomen ce poate fi utilizat de orice forțe străine pentru satisfacerea unor interese proprii. De cele mai multe ori amenințarea reprezentată de corupție la adresa securității naționale se amestecă cu cea la adresa securității individuale. Un atentat terorist, de pildă, poate lovi în ambele. Oricum, ambele dimensiuni sunt deschise unor riscuri majore datorită corupției unor funcționari publici sau oameni politici.

Această amenințare pare să fie una permanentă, drept urmare se va găsi mereu în atenția structurilor de securitate internă. Cazul României este unul mai special, iar istoria noastră este plină de exemple cu privire la efectul nociv al corupției. Soluția optimă este o atenție deosebită asupra acestei problemă și continuarea luptei începute cu corupția. Din fericire instituțiile care aduc această luptă se bucură de sprijinul unor parteneri externi, iar acest lucru împiedică lanțul corupției să le lovească prea dur.

Lupta împotriva corupției este o luptă dificilă, iar de multe ori exponenții corupției și grupurile infracționale reușesc să scape de brațul legii datorită faptului că ei nu respectă legea, în timp ce acei oameni meniți să-i oprească sunt, adeseori, blocați chiar de legea pe care o apără. Este important ca echilibrul între drepturi și abilitatea instituțiilor statului de a proteja binele comun să fie menținut într-un mod adecvat și realist, fără a împiedica activitatea acestora, dar și fără a ceda prea mult în fața lor și a ignora faptul că inclusiv cei meniți să combată corupția sunt oameni, supuși acelorași ispite.

Ocupantul rus

Am de făcut o confesiune. Sunt un ingrat. Pentru mult timp am fost un nenorocit nerecunoscător care a criticat Federația Rusă. I-am criticat pentru istoria lor imperialistă, pentru felul în care au venit și au furat pământurile altora. Dar ochii mi-au fost deschiși. Privind un mic spot de propagandă am primit lumina de la răsărit. Am înțeles că da, rusul este un ocupant, dar fără acest ocupant n-am fi nimic. El a venit și a lăsat progres și prosperitate în urma sa, iar după ce l-am dat afară a izbucnit haosul și decadența. 

Sigur, textul de mai sus este pur sarcastic. ”Noblețea” ocupantului rus și civilizația pe care a lăsat-o în urmă se văd prin toate țările ocupate. România, țările baltice, Polonia, Republica Moldova și Ucraina. Ce au toate în comun ? O cantitate enormă de corupție și lipsa unei elite politice serioase. Toate încep să se reinventeze abia acum, odată cu dispariția ocupantului rus. Ocupantul rus dă vina pentru asta pe popoarele statelor respective, dar realitatea este puțin altfel.

Peste tot pe unde a trecut ocupantul rus a lăsat în urma sa cadavre și teroare. A trecut totul prin foc și sabie, sau mai bine zis prin gloanțe și obuze. Violul a devenit cuvântul cheie pentru a descrie activitatea ocupantului rus, iar această activitate a rămas în memoria colectivă a femeilor din toate țările pe unde ocupantul rus a trecut. Dar, în ciuda acestui fapt, el ne-a eliberat de nenorocitul de Hitler, ne-a eliberat atât de bine încât lagărul de concentrare a fost înlocuit cu gulagul.

Ocupantul rus ne-a scăpat de ”oligarhia” burghezo-moșierească. Generali, medici, profesori, oameni politici, simpli intelectuali, toți au fost aruncați în închisorile comuniste și exterminați sau reeducați. Lumea nu mai avea nevoie de aceștia. Avea nevoie de pantofari care să conducă statul și de o gloată supusă, nu de oameni cu o gândire critică și rațională, taman opusul omului nou de tip sovietic, pe care ocupantul rus dorea să-l lase în urmă.

Evident că astfel de servicii nu au fost pe gratis. Ocupantul rus ne-a eliberat de noi înșine, așa că i se cuvenea și o răsplată. Grâu, aur, alimente, absolut orice tip de resurse pe care o țară le deținea trebuiau să fie date ca răsplată ocupantului rus. La urma urmei, totul era la comun, nu ? Proprietatea privată, câștigată prin muncă proprie, era un concept burghezo-moșieresc cauzator de foamete și suferință. Deloc echitabil. Inclusiv la nivelul națiunilor.

Ocupantul rus a lăsat o moștenire colosală în fața istoriei. Ne-a oferit un sistem economic perfect funcțional, care încuraja munca și dezvoltarea. Evident, când oamenii au văzut că nu câștigă în funcție de cât produc și oligarhia de partid domină totul au renunțat să mai producă lucruri noi. Fără o piața competitivă și o răsplată adecvată ideile nu mai veneau, iar stagnarea a devenit o stare de fapt.

Dar da, ocupantul rus a fost nobil. A lăsat o mare moștenire. Cadavre, stagnare, iar după dispariția sa popoarele ocupate, rămase fără elite, au fost dominate de corupție și haos. Cât de ingrați să fim, cum să-l criticăm pe ocupantul rus ? Noroc că aparatul de propagandă al Moscovei ne arată lumina adevărului, scoțându-ne astfel din ignoranța noastră absolut penibilă. Poate ar trebui să deschidem brațele și să-l chemăm pe ocupantul rus înapoi, eventual și picioarele.

Cât de actual mai este Machiavelli ?

Machiavelli și cartea sa, ”Principele”, reprezintă una din cele mai citate surse în domeniul științei politice și, why not, în tot ceea ce ține de politică în general. Până la urmă el este un fel de părinte al științei politice, al tot ceea ce ține de analiza și înțelegerea teoretică a lumii politice. Ideile sale reprezintă o viziune realistă asupra politicii și a istoriei ca teren al politicului. Multe din ideile sale au fost și sunt confirmate de realitatea socială și politică, dar în ce măsură mai sunt ele actuale ?

Ideile lui Machiavelli au fost dezvoltate într-o anumită perioadă istorică și într-un anumit areal geografic. Ar fi o greșeală să încercăm a-l înțelege pe Machiavelli fără a ține cont de această realitate. Tot o greșeală ar fi a încerca să urmăm învățăturile sale asupra politicii fără a ține cont de trecerea timpului și de schimbările pe care această trecere le presupune. Fiindcă există lucruri care rămân mereu actuala, dar și lucruri care se află într-o continuă schimbare.

Opera marelui gânditor italian se rezumă în jurul ideii de pragmatism și realism politic. Pentru el idealurile nu reprezintă un aspect real și constant al politicii, sau cel puțin al succesului politic. Politica se rezumă la condiția naturii umane, la conflict și la metodele prin care un individ poate să-l doboare pe altul. Principele, în concepția lui Machiavelli, trebuie să facă totul pentru a-și înfrânge adversarii, iar el nu trebuie să cadă pradă visurilor utopice sau ideale, ci din contră, trebuie să vadă realitatea așa cum este ea și să lucreze cu ea.

În mare parte această viziune este corectă și a fost dovedită de realitate până-n timpurile noastre. Politica nu este o sferă a idealurilor, nu în totalitate cel puțin. Idealurile contează de multe ori, dar pentru a le atinge omul politic trebuie să recurgă la o mulțime de mijloace, fără de care nu ar putea răzbi într-un câmp de luptă precum cel al politicii. De unde și ideea machiavelică ”scopul scuză mijloacele”, sau pentru o citare mai exactă ”un scop nobil scuze mijloacele meschine”.

Dar viziunea lui Machiavelli nu se rezumă la asta. Dacă putem asuma că realitatea politică îi impune principelui sau actorului politică o atitudine pragmatică și să facă compromisuri nu același lucru îl putem asuma despre alte idei enunțate de autorul ”Principelui”. Același Machiavelli era de părere că singura datoria a principelui este față de principatul său, principatul fiind una cu principele. El putea să calce în picioare dorințele tuturor supușilor săi, conceptul de cetățean neexistând pentru Machiavelli. Puterea era asigurată prin forță, iar dorințele celor mulți nu contau. Rolul lor era de supuși și nimic mai mult.

O astfel de viziune ar fi un dezastru în vremurile noastre. Nu doar din punct de vedere moral, dar mai ales politic. Putem doar să ne imaginăm un politician care calcă în picioare absolut toate dorințele cetățenilor săi și nu-i ia deloc în considerare pe aceștia. Cariera sa politică ar fi ruinată, ar pierde orice alegeri și orice legitimate, iar aici intervine problema. Machiavelli se adresa unui principe într-o perioadă istorică în care noțiunea de vot popular nu existat, în care Revoluția Franceză nu-și făcuse apariția.

Realitatea s-a schimbat după ce mulțimile au ieșit în stradă pentru a dărâma puterea unui principe, un monarh, care a condus până atunci fără să țină cont de mulțimi, ci doar de interesele statului, echivalente cu ale monarhului. Mulțimile au schimbat prin forță această realitate, un lucru care se datorează ideilor și educației care circulau la acea vreme, iar mai apoi s-a instaurat un contract social între cetățeni, care nu mai erau supuși și conducătorii lor. O schimbare cu totul radicală.

Această realitate, a contractului social, dăinuie până astăzi. Omul politic este obligat să țină cont de dorințele mulțimii, cel puțin într-o societate democratică. Dacă cetățenii sunt nemulțumiți de acțiunile sale atunci cariera sa politică va găsi un sfârșit rapid, iar puterea nu se mai poate păstra. Noțiunea de revoltă, revoluție sau simpla schimbare prin intermediul votului democratic anulează automat ideea de putere totală a principelui, făcându-l pe acesta dependent de cetățeni.

Din acest punct de vedere sfatul lui Machiavelli pavează drumul spre decădere și nu spre putere. Este doar un exemplu asupra felului în care realitatea istorică și geografică schimbă lucrurile. Dacă unele idei enunțate de autorul ”Principelui” rămân actuale și țin mai degrabă de natura umană, altele se schimbă odată cu mersul istoriei, iar orice lectură asupra unor autori precum Machiavelli sau Hobbes trebuie făcută într-un mod critic, ținând cont de ce mai este actual și ce este, din contră, învechit și învins de timp.

Personal mă consider un adept al lui Machiavelli, dar cred că și el ar renunța la o parte din ideile sale văzând realitatea actuală. O realitatea diferită de cea din perioada renascentistă, la rândul ei diferită de evul mediu dominat de latura religioasă sau de antichitate. Mersul istoriei nu se oprește pentru nimeni, iar nici o idee nu ar trebui să aibă un caracter dogmatic, dogmatismul ducând doar la stagnare și mai apoi degradare. Aplicabilitatea ideilor ține și de abilitatea de evoluție și adaptare a acestora.