Românii din Ucraina

Zilele astea am văzut câteva ieşiri publice legate de situaţia actuală a minorităţii româneşti din Ucraina. Mai mulţi oameni politici şi jurnalişti s-au plâns şi se plâng că aceştia sunt obligaţi să se înroleze pentru a lupta într-un război care nu-i al lor. Deşi aş prefera să-i ştiu pe aceşti români în siguranţă, la fel de mult cum aş prefera să-i ştiu pe toţi cetăţenii Ucrainei în siguranţă, nu pot să fiu de acord cu astfel de poziţii.

Mi se pare că noi, românii, tindem să fim cam ipocriţi în materie de minorităţi. Toată lumea urlă-n gura mare că românii din Ucraina sunt chemaţi la luptă pentru a fi exterminaţi. Asta deşi chemarea la luptă este adresată tuturor cetăţenilor Ucrainei şi nu doar minorităţii x sau y. Dar aşa suntem noi, tindem spre ipocrizie.

O ipocrizie care este uşor de dovedit printr-un exerciţiu de imaginaţie. Să ne imaginăm pentru o clipă că România s-ar găsi în situaţia Ucrainei. Un stat a cărui existenţă şi suveranitate este ameninţată de către Federaţia Rusă. Acum să ne imaginăm că statul român ar chema toţi cetăţenii României la arme pentru apărarea acelui stat care-i hrăneşte, care-i protejează. Cetăţenii români de etnie, să zicem maghiară, ar începe să se scandalizeze că sunt exterminaţi, iar politicienii de la Budapesta ar susţine acelaşi lucru.

Vă întreb: cum am reacţiona noi în acest context ? Nu cred că am fi prea fericiţi cu ideea că nişte cetăţeni români, indiferent de etnie, refuză să lupte pentru ţara în care s-au născut, au crescut şi-n care trăiesc. Din contră, am urla în gură de şarpe că sunt aliaţi cu inamicul şi reprezintă un risc la securitatea naţională a României, asta din moment ce refuză lupta.

Când acelaşi lucru se petrece cu românii din Ucraina suntem cu dublă măsură. Românii din Ucraina sunt etnici români, da! Statul român ar trebui să-i ajute, ca pe toţi minoritarii români de pe teritoriul altor state, da! Dar acest ajutor nu implică scăparea de la datoria pe care o au ca şi cetăţeni ai Ucrainei. Atâta timp cât aceşti etnici români sunt cetăţeni ucrainieni se bucură de drepturi şi datorii egale cu toţi cetăţenii Ucrainei.

Ţinând cont de această realitate cred că ar trebui să lăsăm discursurile patriotarde la o parte. Sunt patriot şi îmi iubesc ţara, dar sunt şi un realist şi un om care încearcă să treacă peste dubla măsură caracteristică românilor. Românii din Ucraina nu sunt trimişi să moară, ci, ca toţi ucrainienii, sunt chemaţi la luptă. Nu într-un război care nu-i al lor, ci, din contră, într-un război care este de DOUĂ ORI AL LOR!

Odată pentru că sunt cetăţeni ucrainieni şi au datoria să-şi apere ţara în care trăiesc, indiferent de opinii subiective. Apoi pentru că sunt etnici români, iar România este alături de Ucraina, interesele noastre ca stat, de natură geopolitică şi geostrategică, sunt alături de Ucraina. Interese care în sec. XXI nu pot fi divizate prea uşor de interesele comune ale structurilor euroatlantice din care facem parte.

O Ucraină liberă şi independentă de Rusia înseamnă o scădere a influenţei ruseşti în regiune asta de Europă, în zona Mării Negre. Ori asta nu poate fi decât în avantajul României. Atât din punct de vedere economic, strategic, cât şi în ceea ce ţine de politica noastră privitoare la Republica Moldova. Să nu uităm că tocmai această trece a Ucrainei de parte occidentului a permis Basarabiei să facă un pas îndrăzneţ spre România şi spre Europa, prin semnarea unui acord de asociere la Uniunea Europeană.

Deci, după ce am expus lucrurile de mai sus, sper să înţelegem mai bine situaţia reală şi să nu ne mai lăsăm ademeniţi de sentimentalisme şi discursuri ''naţionaliste''. Nu-i chiar prima dată când se întâmplă asta. Rusia a mai încercat odată să mizeze pe sensibilitatea românilor din Ucraina, propunând divizarea pe criterii etnice a Ucrainei între statele vecine. Propunere la care au aderat doar vecinii de peste Tisa.

Statul român are datoria şi dreptul să-i ajute prin diferite mijloace pe minoritarii români din alte ţări, dar acest ajutor nu înseamnă ignorarea cetăţeniei pe care acei etnici români o au. Nu le putem cere altor popoare să se îngrijească de ai noştri, să le acorde drepturi şi şanse egale, dacă aceştia nu primesc şi obligaţii egale cu toţi cetăţenii statului respectiv.

Sunt oameni care mă vor acuza că nu sunt un fan al discriminării pozitive, ei bine, chiar nu sunt. Cred într-o egalitate adevărată de şanse şi drepturi şi într-o democraţie reală. România trebuie să fie atât alături de etnicii români din Ucraina, dar şi alături de Ucraina, iar dubla măsură nu trebuie să devină politică de stat. La fel cum noi am avea pretenţia că toţi cetăţenii români, indiferent de etnie, să fie loiali României, aşa şi Ucraina este liberă să aibă pretenţia că toţi cetăţenii ucrainieni, indiferent de etnie, să fie loiali Ucrainei. Nu într-un mod exclusivist, dar suficient cât să contribuie la binele ei, mai ales când interesele sunt comune.

Închei şi printr-o referinţă la o problemă istorică. Am văzut că sunt oameni care blamează Ucraina pentru ruperea Bucovinei de nord de patria mamă, România. La fel şi pentru relele tratamente aplicate românilor. Vă aduc aminte, dragi români, că nu Ucraina a rupt Bucovina de nord de la România, ci Uniunea Sovietică. Dacă putem blama pe cineva pentru relele întâmplate cu românii din Ucraina acel cineva este statul rus şi nu cel ucrainean, iar dacă au fost greşeli de politică recentă din partea Ucrainei, situaţia s-a schimbat.

Rolul şi semnificaţia viselor

Psihicul uman reprezintă un mister extrem de interesant şi de captivant. Un adevărat labirint pentru cei care doresc să se cunoască sau să-i cunoască pe alţii mai bine. De aceea foarte mulţi oameni de ştiinţă şi gânditori au venit cu diferite idei, idei menite să ne ajute în această direcţie, iar una din aceste idei se leagă de rolul şi semnificaţia visului pentru psihicul uman.

Psihanalistul Sigmund Freud considera visele ca răbufniri interioare ale laturii inconştiente a minţii. Astfel în cartea sa, ''Interpretarea viselor'', acesta introduce în psihanaliză teoria lui Freud despre inconştient şi visele care sunt născute de acesta în timpul nopţii. Una din puţinele teorii ale lui Freud care n-au fost corectate.

Mai mult sau mai puţin Freud era de părere că visele sunt răbufniri interioare. Dorinţe şi stări neexprimate în timpul zilei şi păstrate în latura inconştientă a minţii, de unde acestea sunt eliberate sub forma viselor în timpul somnului. În acest fel toate visele noastre nu fac decât să reprezinte anumite dorinţe sau trăiri interioare pe care uneori alegem să le ignorăm sau să le reprimăm.

De asta de multe ori ne-am trezit dintr-un vis în care făceam lucruri plăcute, lucruri pe care ne doream să le facem în ziua precedentă, dar am reprimat această dorinţă. Sau, din contră, aici apare coşmarul. În orice caz prin vis inconştientul minţii noastre se exprimă, se eliberează de ceea ce noi am reprimat în interiorul său.

Astfel îmi aduc aminte un film interesant pe care l-am văzut cu ceva vreme în urmă. Era un film despre psihanalistul elveţian, Carl Jung, relaţia sa cu o pacientă şi cu mentorul său, Sigmund Freud. Nu ştiu cât de reală este întâmplarea căci nu am citit-o în vreo carte de-a unuia din autori, dar în film personajul lui Jung se deschide în faţa mentorului său exprimându-şi unul din vise în care acesta se află în conflict cu o figură bătrână, o figură de autoritate.

Pe loc Freud conştientizează că acea figură se referă la propria persoană şi exprimă dorinţa lui Jung de a fi liber, de a evolua de sub aripa sa pe care o consideră un hop. Dacă a fost reală nu ştiu cât de mult i-ar fi plăcut întâmplare orgoliosului Freud, dar dupaia ar fi urmat răceala între cei doi. Jung pornind pe calea sa de a căuta dincolo de limitele, deja dogmatice, impuse de Freud. Limite în care sexualitate e totul.

Astfel visul este un mesaj al propriei noastre minţi despre noi înşine. Are un rol eliberator şi totodată transmiţător, în numele inconştientului. Dacă ne aducem aminte ceea ce visăm şi dacă reuşim să-l analizăm corect, visul ne va ajuta în a ne înţelege mai bine propriile dorinţe şi porniri. Idee afirmată şi de unele învăţături religioase, atât occidentale, cât şi orientale. Aşa că să fim atenţi la vise!

Unde a greşit Ponta ?

Tocmai am urmărit lansarea candidaturii lui Victor Ponta. O candidatură lansată în vechea cetate a Craiovei, o candidatură lansată cu o mulţime de lozinci şi cu un dezastru natural în fundal. S-a potrivit ca Victor Ponta să-şi lanseze tocmai astăzi candidatura, tocmai în capitala Olteniei şi tocmai într-un moment în care Oltenia este lovită de inundaţii.

De fapt aici este şi principala problemă cu lansarea acestei candidaturi. Consider că premierul Victor Ponta a greşit mergând înainte cu lansarea candidaturii într-o astfel de situaţie. O greşeală atât morală, cât şi politică. O greşeală care poate să-l coste destul de mult în campania electorală care bate-n uşă. Nu ştiu cine l-a sfătuit pe Victor Ponta, dar a făcut-o prost.

A făcut-o prost pentru că imaginea lui politică deja stricată va avea de suferit. Nu a jucat deloc inteligent, din contră, a întărit imaginea partidului feudalist complet dezinteresat de soarta românilor. Asta când putea să-şi amâne candidatura sau, mai bine, putea să adune armata psd-istă masată în Craiova pentru a merge în ajutorul celor loviţi de furia apelor.

O astfel de atitudine ar fi ajutat aparatul de propagandă psd-ist, mai ales în faţa mulţimii dornice să vadă pe cineva că se implică în ajutorul celor năpăstuiţi. Într-un fel era şi normal să vedem aşa ceva de la un partid care se vrea de stânga, care se vrea al clasei muncitoare. Dar Victor Ponta a ratat ocazia să acţioneze corect în această situaţie dificilă, iar acest lucru-l va costa din punct de vedere electoral mai mult decât plimbarea cu bărcuţa prin satele inundate ale României.

Şi totuşi, Victor Ponta nu a greşit doar aici. Deşi momentul lansării candidaturii este unul cât se poate de greşit. Putem spune că şi discursul său are minusuri. Dincolo de retorica americană pe care Victor Ponta a încercat să o folosească, dincolo de mulţumirile venite de la greii partidului, am auzit doar lozinci. Lozinci în sus, lozinci în jos. Nimic concret pentru ce doreşte Victor Ponta ca şi preşedinte, pentru ce doreşte PSD.

L-am mai auzit pe Victor Ponta ridicând problema unor lucruri care nu au nimic de a face cu funcţia prezidenţială. Mai degrabă cu cea de prim-ministru, dar şi acestea limitate la simple lozinci electorale. Nu am auzit nimic legat de politică externă sau de cum va fi el, Victor Ponta, un arbitru şi nu un preşedinte jucător. Mă rog, poate nu am fost eu atent, dar mă aştept ca la alegerile prezidenţiale să aud oameni vorbind despre lucruri legate de această funcţie, despre proiecte de viitor.

Ca să nu fie totul pierdut în şirul de lozinci, Victor Ponta a ştiut să ţintească spre adversarii săi prin religie şi etnie. Retorica semi-naţionalistă a fost prezentă, la fel ca şi retorica religioasă legată de apartenenţa la cultul ortodox (nu prea adecvată unui om de stânga). O încercare de lovitură la Iohannis prin sensibilitatea electoratului.

Rămâne să vedem în ce măsură va prinde această lovitură la electorat şi în ce măsură poate acoperi cele două erori ale lui Ponta. Chiar sunt curios în ce măsură mai contează diferenţa de cult şi etnie la români pentru viaţa publică. Sunt sigur că într-o măsură destul de mare, dar cât de mare ? Şi mai sunt curios să văd cum va replica proaspăt formata Alianţă Creştin-Liberală la această direcţie de atac de la Ponta.

Deşteaptă-te, române!

România este o ţară frumoasă, plină de datini şi sărbători. Unele de natură religioasă,  altele adunate recent de prin occident, dar mai avem şi sărbători de natură identitară. Sărbători menite să ne aducă aminte de originea şi identitatea noastră ca popor. Sărbători adesea uitate de marea majoritate. De ce ? Nu prea ştiu. Americanii şi britanicii obişnuiesc să acorde maximă atenţie unor astfel de evenimente, noi facem excepţie.

O astfel de sărbătoare avem astăzi, pe 29 iulie. Sărbătoarea cu pricina este Ziua Imnului. Una din trei sărbători identitare uitate (ziua imnului, ziua drapelului şi ziua limbii). Deşi această zi pare să treacă oarecum ignorată de majoritatea românilor profit şi eu de ocazie ca să meditez, în câteva rânduri, la mesajul imnului nostru naţional.

Un mesaj care reprezintă în totalitate idealul generaţiei post-decembriste şi care este transmis încă din titlul imnului: deşteaptă-te, române! De ce deşteaptă-te române ? Aceste versuri au fost scrise în nişte vremuri destul de complicate pentru existenţa noastră ca popor. Sunt nişte versuri care au ghidat un popor tânăr, un popor abia trezit de spiritul revoluţionar al epocii (venit din Franţa luminilor) în a-şi găsi propria cale în lume, în a se deştepta.

După revoluţia din Decembrie '89 (şi da, ştiu că evenimentul acesta este puţin mai nuanţat, mixând revoluţia cu lovitura de stat) situaţia nu a fost cu mult diferită. Poporul român se trezise dintr-un somn deloc odihnitor, somnul ocupaţiei sovietice şi al ignoranţei comuniste. Era la început de drum. Un drum spre occident, spre valori precum libertate, democraţie, stabilitate, economie de piaţă, etc. Deşteaptă-te române a fost mesajul care rezona cel mai bine cu această stare de fapt şi cu începutul unei noi republici româneşti. O republică abia trezită din somn.

Până astăzi acelaşi imn rezonează cu un obiectiv de generaţie. Cred că generaţia post-decembristă se poate identifica cu mesajul imnului. Scopul nostru, obiectivul nostru, per ansamblu, ar trebui să fie deşteptarea. Ce înseamnă asta ? Înseamnă să ne găsim identitatea, rostul şi implicit valorile ca popor. Momentan suntem pe drumul cel bun şi cred că ne-am regăsit destul de bine la sânul Europei, în valorile liberale ale lumii postmoderne şi încetul cu încetul reconstruim ceea ce am pierdut.

Sigur, această deşteptare nu reprezintă un lucru simplu, ci un proces care necesită ceva timp. Timp pentru ca masa românilor să înţeleagă anumite lucruri, pentru ca această masă să schimbe o mentalitate produsă de un regim odios. Necesită timp pentru ca oamenii potriviţi să ajungă la locul potrivit şi pentru ca anumite viziuni exaltate (produsul unui spirit fanatic, ultra-naţionalist şi ultra-religios) să fie înlocuite de viziuni echilibrate şi pozitive.

Important este să rămânem pe drumul cel bun şi să continuăm procesul nostru evolutiv ca naţiune. Secolul XXI este un secol al globalizării, iar ca să avem o voce în această lume nouă trebuie să ne trezim şi să conştientizăm cine suntem, ce vrem şi încotro ne îndreptăm. Să ne definim existenţa aşa cum şi-au definit-o britanicii sau americanii, germanii sau francezii. Acesta este un obiectiv de generaţie şi calea noastră spre prosperitate.

O zi istorică pentru dreapta românească

Pe 26 iulie principalele partide de dreapta din România ( PNL şi PDL, la care a aderat şi FC ) s-au reunit într-o şedinţă comună. Aceştia au votat fuziunea într-un singur mare partid de dreapta sub numele de PNL, sub ritmul de verde-nrourat. Dincolo de discuţiile subiective despre această fuziune, ca şi despre alianţa electorală pentru prezidenţiale, putem spune că am asistat la o zi istorică pentru dreapta românească şi, de ce nu, pentru spaţiul politic românesc.

Formarea unui mare partid de dreapta care să contracareze marele partid de stânga ( PSD ) schimbă cu totul regulile jocului politic. Dacă până acum acest joc era unul cam anarhic, în care PSD reprezenta un partid mereu puternic, iar în opoziţie se găseau alte partide mai mici aliate împotriva sa, acum tindem spre un model anglo-saxon sau american de politică. Un model dual în care vom avea permanent două mari partide opuse unul altuia şi care vor duce principala luptă politică.

În mod evident aceste partide vor fi însoţite şi de cele mai mici. Partide precum Noua Republică, Partidul Conservator, UNPR, UDMR sau Mişcarea Populară nu au motive să dispară în negura timpului. Conflictul dintre două mari partide poate stagna, iar o forţă de mijloc pentru a favoriza una din tabere va fi mereu necesară. Lucru de care partidele mai mici pot profita în negocierile cu cele două mari partide, PSD, respectiv PNL.

Rămâne sub semnul întrebării dacă fuziunea între PNL şi PDL se va realiza cu adevărat sau este doar un factor propagandistic pentru noua alianţă creştin-liberală. Dar dacă această fuziune se va realiza, lucru posibil doar după alegerile prezidenţiale, atunci ea va schimba cu totul viaţa politică românească. Personal cred că o astfel de schimbare nu poate fi decât spre mai bine, pentru că ar aduce un surplus de echilibru. Rămâne de văzut până unde merge viziunea şi abilitatea de unificare a dreptei. Până la sau dincolo de alegeri ?

Tragedia din Ucraina, implicarea Rusiei şi slăbiciunea Europei

M-am tot gândit pentru o perioadă cu ce să încep seria unor noi articole pe acest blog. Cred că cel mai potrivit subiect este unul actual şi relevant la nivel internaţional precum tragedia aviatică din Ucraina. O tragedie despre care s-au spus multe şi pentru care se găsesc diferiţi vinovaţi. Simpatizanţii lui Putin invocă teoria conspiraţiei şi acuză occidentul, iar în cealaltă extremă se găsesc cei care-l acuză pe Putin ca vinovat direct.
Personal cred că ar trebui să vedem lucrurile dincolo de patosul propriilor noastre simpatii. Ţinând cont de dovezile găsite până la ora aceasta şi de atitudinea guvernului de la Kremlin, cât şi a teroriştilor din Ucraina, cred că singura forţă blamabilă în mod direct este gruparea teroristă care a doborât acel avion. Vorbim aici de o greşeală umană din partea acestora, dar o greşeală a cărei consecinţe trebuie purtate şi de Rusia.

Trebuie purtate şi de Rusia pentru că aceasta a susţinut cu armament şi antrenament militar grupările teroriste de pe teritoriul Ucrainei. Dacă Rusia n-ar fi oferit această susţinere teroriştilor şi ar fi lăsat lucrurile să evolueze în mod natural atunci putem spune cu certitudine că n-ar fi existat nici un accident aviatic de acest gen. Din păcate politica expansionistă a Rusiei nu a permis aşa ceva şi a susţinut forţele anti-occidentale de pe teritoriul ucrainean, teritoriu de care Rusia are nevoie ca scut geopolitic între est şi vest.

Teroriştii au doborât un avion din greşeală, crezând că e cu totul altceva. Cu siguranţă nimeni nu a dorit această tragedie. Kremlinul i-a înarmat pe aceşti zeloţi nebuni şi i-a antrenat. Purtând de asemenea vina prăbuşirii avionului. Dar mai există o parte vinovată în mod indirect. O parte pe care nu o acuză nimeni deşi ar fi putut preveni o astfel de situaţie. Această parte este Uniunea Europeană.

Dacă din partea Americii şi a statelor est europene precum România şi Polonia am văzut mereu o reacţie semnificativă faţă de apucăturile Kremlinului, nu acelaşi lucru se poate spune despre Uniunea Europeană ca ansamblu. Statele din vestul Europei au adoptat şi adoptă o poziţie destul de penibilă faţă de Rusia. Preferând să sacrifice propria demnitate în favoarea gazelor ruseşti aceste state vorbesc cu timiditate, uneori oferind ruşilor şi câteva nave de război.

Acum putem privi în istoria modernă a omenirii şi vom vedea un moment similar. Un moment în care un caporal a pornit să cucerească nişte state mai micuţe din Europa, iar occidentul a tăcut. A tăcut până când şi-a dat seama că forţele celui de-al Treilea Reich nu se vor opri. Că politica de expansiune este continuă, iar politica pacifistă este o prostie. Atunci ca şi acum statele democratice au tăcut, iar din această tăcere s-a născut un război mondial.

Oare când vom învăţa din istorie ? Slăbiciunea Europei în a sancţiona Federaţia Rusă îl face pe Putin să se creadă de neoprit. Această slăbiciune a Europei a permis evoluţia conflictului din Ucraina, cât şi tragedia aviatică. Europa trebuie să ia atitudine şi să-şi asume rolul de jucător influent în lumea geopoliticii. Dacă Angela Merkel şi Vladimit Putin au de gând să-şi dea mâna măcar să ne anunţe, ca să ştim că se repetă pactul Ribbentrop-Molotov.

Un nou blog, un nou început

 Numele meu este Alexandru Sudiţoiu. O bună perioadă de timp mi-am făcut remarcată prezenţa în spaţiul virtual prin diferite articole scrise şi publicate pe blogul meu personal cât şi pe alte proiecte mediatice. Între timp am început să scriu tot mai rar, trecând prin mai multe evenimente care au dus la schimbarea unor idei şi convingere manifestate în multe articole anterioare. 

 În tot acest timp am fost bântuit de un gând. Gândul de a pune bazele unui nou blog personal. Un blog nou, pentru idei noi, pentru un nou început.Un blog pe care să public articole încă reprezentative pentru persoana mea şi în care să abordez absolut orice domeniu de care sunt interesat. De la geopolitică, relaţii internaţionale, psihologie până la poezie, literatură sau alte pasiuni personale. 

 O perioadă de timp am amânat să iau o decizie cu privire la asta. Ocupat fiind cu examenul de Bacalaureat şi admiterea la facultate. Acum consider că am timpul necesar pentru a mă îngriji de un proiect nou, un proiect serios şi de durată.

 Astfel am ajuns să deschid acest blog nou pe platforma Blogger. Singurul blog pe care am să mai scriu, manifestându-mi toate ideile şi convingerile actuale. Singurul blog reprezentativ pentru mine în momentul de faţă. Aici voi publica articole noi în care am să abordez subiecte de interes pentru mine, dar şi articole mai vechi în măsura în care încă mă identific cu mesajul transmis în ele.

 Acestea fiind spuse vreau să vă urez tuturor cititorilor bun venit pe blogul meu. Atât celor vechi, dar şi celor care abia acum citesc materialele mele. Cu siguranţă veţi găsi articole comune cu opinia voastră, altele opuse. Asta este bine pentru că fiecare gândeşte diferit, iar unicitatea individului reprezintă cel mai important dar al speciei umane. Lectură plăcută şi din nou, bun venit!