Axa Moscovei în Europa

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, și-a vizitat recent partenerul maghiar, Viktor Orban, în timpul unei deplasări la Budapesta. O astfel de vizită nu ridică nici o problemă nouă. La urma urmei, relația dintre Rusia și Ungaria este deja un fapt bine cunoscut și înțeles de majoritatea analiștilor politici. În schimb vizita lui Putin la Budapesta pare să ridice o altă problemă, una mult mai amenințătoare pentru Uniunea Europeană, dar mai ales pentru România.

Ca urmare a vizitei sale la Budapesta o știre a fost lansată în media. Mai exact mutarea proiectului South Stream pe un nou traseu: Turcia-Bulgaria-Serbia și, în sfârșit, Ungaria. Practic ce se întâmplă ? Prin această mișcare Federația Rusă își asigure două sau chiar trei interese majore. Unul de influență în cadrul Uniunii Europene, altul de întărire a partenerilor săi, dar și a relațiilor cu aceștia, plus un interes la fel de important în ceea ce privește limitarea importanței statului ucrainean în exportul de gaze.

În acest context NATO, Uniunea Europeană și, nu în cele din urmă, România, nu ies deloc avantajate, ci din contră. Ne găsim într-o situație foarte nefavorabilă și mai ales amenințătoare, în special în ceea ce privește interesele și securitatea României pe termen lung. Partenerii loiali ai Rusiei tocmai au câștigat o voce mai puternică în economia Uniunii Europene, a principalelor state din vârful UE, crescând totodată și importanța, pentru aceste state, a colaborării cu Rusia.

România, în mod special, se află prinsă într-un lanț al adversarilor strategici. O Ungarie mereu revizionistă, o Serbie înverșunată împotriva lumii occidentale și loială aliatului rus, o Bulgarie care nu prezintă nici o garanție reală pentru nimeni și o Turcie care, drept urmare firească a respingerii continue a cererilor de intrare în UE, a ales un traseu mult mai diferit și neclar încă, dar care pare să se construiască în jurul unui parteneriat important cu Federația Rusă. 

Geografic vorbind suntem prinși, prinși într-un lanț format datorită naivității politice a europenilor. Alături de Polonia suntem singurul stat de încredere pentru NATO, pentru SUA și pentru Europa, dar totodată suntem aproape singuri, SUA fiind singurul aliat pe care ne putem bizui în mod real, atât noi, dar și polonezii, cu privire la securitatea noastră permanentă. O securitate lipsită de compromisuri de dragul unor interese economice cu vecinii noștri de la răsărit. 

Europa, înțelegând prin asta statele principale precum Germania și Franța, este la rândul ei obligată să trateze cu Budapesta și cu Ankara pentru gazele rusești. Rolul lor crescând odată cu importanța în ceea ce privește livrarea gazelor de care Germania este aproape dependentă. Ceea ce înseamnă că statul maghiar, respectiv cel turc, și poate cei doi actori mai mici, Serbia și Bulgaria, vor căpăta o voce mult mai puternică, o voce capabilă să aducă probleme construcției europene, intereselor americane în Europa, dar și avantaje intereselor rusești în acest spațiu continental. 

Importanța Ucrainei se va diminua și ea, ținând cont de faptul că nu mai poate bloca traseul gazelor spre vest, iar acest lucru s-ar putea să slăbească sprijinul unor state occidentale pentru cauza ucraineană. Printr-o singură mișcare Rusia a reușit să lovească în mai multe locuri deodată, asigurându-și un anumit nivel de influență, prin partenerii ei, la nivelul Uniunii Europene, punând un lanț la gâtul principalilor parteneri ai SUA din estul Europei și minimalizând rolul Ucrainei.

Dacă e să luăm în considerare ideile enunțate de George Friedman în cartea sa, ”Următorii 100 de ani” (dintre care o mare parte s-au adeverit), vom vedea că România și Polonia rămân, oarecum, singurii aliați reali ai SUA în această parte a Europei, iar SUA cel mai important aliat al celor două țări. Lucru care ne forțează să abordăm o politică mult mai vocală, mai vizibilă la nivel înalt.

Ce putem face ? România este prinsă între inamici, iar vocea acestora printre aliați devine mult mai puternică decât înainte. Opțiunile noastre sunt destul de limitate. Trebuie să păstrăm o relație echilibrată cu puterile europene, dar în mod cert nu ne putem bizui pe acestea, cel puțin nu atâta timp cât ele sunt dependente de resursele venite de la un adversar strategic prin intermediul unui alt adversar, unul istoric.

Ținând cont de această realitate România trebuie să urmeze o politică prin care să-și asigure independența, indiferent că ne referim la independența noastră militară, economică sau energetică. Nu putem depinde de Europa la aceste capitole, la fel cum nu ne putem lăsa pradă lanțului pe care Rusia ni-l pune la gât. Exploatarea resurselor din subsolul României și o investiție mai mare în domeniul apărării reprezinte două obiective majore pentru consolidarea poziției noastre.

Aceste acțiuni nu sunt, evident, suficiente. România nu este o mare putere, ci o putere minoră. Drept urmare ea nu are puterea necesară pentru a se apăra singură în fața unor puteri majore. Colaborarea joacă un rol foarte important aici, iar pentru asta trebuie să ne consolidăm relațiile cu acei parteneri și aliați care au obiective, dar mai ales interese, similare cu ale noastre. Mă refer aici la Polonia, Țările Baltice și Statele Unite ale Americii.

Cum am mai spus, relația noastră cu Germania și Franța este una importantă, iar aceasta trebuie să fie cât mai cordială cu putință. Mai ales în ceea ce privește atragerea de investitori și colaborarea în interiorul UE. Dar nu putem să ne bazăm mai mult decât trebuie pe o astfel de relație, fiindcă cele două puteri continentale au unele interese care, chiar în ciuda paradigmei post-moderniste din cadrul Uniunii Europene, nu se împacă prea mult cu interesele noastre.

Germania se află în punctul în care un șantaj economic din partea Rusiei, Turciei sau a Ungariei nu reprezintă ceva inevitabil, iar importanța relațiilor economice cu Rusia, pe lângă idealul păcii, s-a văzut și în contextul negocierilor de la Minsk. Poziția unui stat precum Germania este una a paradoxurilor, nefiind capabilă în a se decide ce vrea aceasta urmărește două obiective contrarii și sfârșește prin a se împotmoli în ele.

Principala relație pe care trebuie să o consolidăm este cea cu Statele Unite. Această relația nu este doar una a valorilor comune, ci mai ales una a intereselor comune. Interesele SUA în estul Europei sunt cele mai apropiate de interesele României, drept urmare România trebuie să mizeze pe acest parteneriat strategic și să devină o voce a SUA în Europa, așa cum Ungaria reprezintă o voce a Rusiei în cadrul Uniunii Europene.

Relația cu SUA nu este una la care putem renunța sau fără de care ne-am putea asigura interesele. Din fericire nici SUA nu poate renunța la România, singurul partener de încredere în zona Mării Negre. Cu alte cuvinte singura țară prin care America își poate asigura influența la Marea Neagră și, prin extensie, în statele din jurul acestui important punct strategic.

Totuși SUA sunt departe de noi, iar câteva trupe staționate aici nu sunt suficiente pentru asigurarea securității noastre teritoriale. Propria noastră capacitate de apărare și intimidare joacă un rol important, iar colaborarea cu aliați mai apropiați este la fel de relevantă. Consolidarea relației strategice pe care o avem cu Polonia este la fel de importantă ca și cea cu SUA. Motivul este relativ simplu, Polonia este al doilea partener de încredere al SUA în estul Europei și totodată un stat a cărui interese sunt aproape identice cu ale României, la fel ca și amenințările la adresa propriei securități.

Putin joacă tare și dacă există șanse pentru aplanarea conflictului militar din Ucraina nu același lucru este valabil pe plan politic. Amenințările de securitate pe plan politic, dar și economic, sunt tot mai vizibile, iar pe lângă vocea extremistă a Rusiei în cadrul Uniunii Europene iată că avem și o voce statală. O axă a Moscovei se formează în spațiul european, o axă prin care Moscova își întărește poziția chiar în cadrul granițelor noastre (europene) și prin care ne prinde într-un lanț extrem de periculos. Rămâne să ne asigurăm că nu vom juca rolul de victime.