Sol Invictus

Rece e iarna ce ne-nconjoară acum

Ca și vântul ce bate pe drum,

Crud întuneric de nepătruns

A cărui taină viața-a ascuns.

Cade zăpada pe vechiul pământ

Unde natura era de neînfrânt,

Totul e alb, iar cerul e negru

Și doar molidul rămâne integru.

Dar prin întuneric lumina răzbate

Și de pe cer începe să se arate,

Misterul străbun, el sfântul soare

Învingător, peste ninsoare.

El vine-n lume la capăt de lună

Și biruiește orice furtună,

El este Sol ce vine din nou

Lumina sa ne-o face cadou.

Și iarna toată-i fuge din cale

În timp ce el s-arată în vale,

Natura toată cu el înviază

Și lumina pe cer se așează. 

Iar de pe cer tot cade o stea

Luminătoare rămâne și ea,

Arată calea spre-un nou infinit

Lăsând un dor, un cânt de alint.

Gânduri răzlețe II

Cum am putea nega evoluționismul când toată viața noastră ține de acest concept, iar el se vădește peste tot ?

Există mai multă certitudine în ignoranță și misticism, dar adevărata spiritualitate stă în adevăr. În ceea ce poate fi demonstrat, în căutare fără limite a adevărului.

Răul religiei vine din natura sa absolutistă. Cât timp cineva crede că deține adevărul absolut, acel cineva va vedea răul în orice lucru diferit.

Omenirea a descoperit limitele pământului. Acum privirea noastră se îndreaptă în două direcții: spre infinitul universului și infinitul minții umane.

De ce să ne autoilizionăm cu gândul că suntem cea mai specială parte a creației ? Mai bine să căutăm adevărul. Nu ne ajunge că ne tragem din stele și că toți, toate ființele vii, împărtășim o origine comună ? Între noi toți există o legătură, iar toți suntem nu doar o parte a universului, ci universul în sine.

Corpul nostru este un univers în miniatură. Fiecare microorganism este o planetă în sine, în galaxii, cu populații proprii. Oare ce se află dincolo de univers ? Asta dacă se află ceva. Momentan nu știm.

Două păcate ale oamenilor care au provocat rău de-a lungul istoriei: avariția și ignoranța. Ignoranța a dus la ură și fanatism, pornindu-i pe oameni împotriva semenilor lor, iar avariția a fost acolo, ca oamenii cu bani și influență să vândă orice, oricui, indiferent de consecințe, pentru mai mulți bani. Așa a reușit și Statul Islamic, sau terorismul în sine, să dobândescă armele prin care provoacă atâta durere.

Politica nu se poate face cu moralitate, ci cu metode reci și caculate. Machiavelismul este o regulă. Dar la fel este și idealul căruia acesta trebuie să i se subordoneze.

Diferența între analizele științei politice și ale jurnalismului politic constă în faptul că prima are metode științifice, privește obiectiv și analizează informația dată pentru a determina cauza și efectul. A doua doar preia o informație, o interpretează după bunul plac și o publică.

Fanatismul religios nu se vădește doar în credința oarbă față de o religie, ci și față de o ideologie sau față de ateism. Religiozitatea maselor este peste tot.

Omul nu a fost creat în condițiile perfect pentru existența sa, asta e un sofism. Diferite organisme s-au adaptat la condițiile de pe Terra, alte nu, și în acest proces evoluționist de adaptare am apărut noi, adaptați special pentru această planetă și acest condiții.

Știința înseamnă a căuta, a înțelege, religia înseamnă a primi un răspuns și a-l lua de bun pentru a te scuti de povara căutării.

Deșertul cunoașterii este la fel de infinit ca și universul, de asta ne înspăimântă și încercăm să-l limitem cu gardurile dogmelor, dar trecerea timpului le rupe pe toate și rămâne doar deșertul. În toată vastitatea lui terifiantă și totuși atrăgătoare.

Poezia este cântectul sufletului. Ea exprima toate sentimentele noastre ascunse, toate dorințele, temerile și trăirile.

Ca și om al politicii trebuie să cred în reguli, să caut a le impune altora pentru binele comun, dar ca și filosof trebuie să le depășesc pentru a înțelege universul.

Cunoașterea, ca și puterea, are întotdeauna două tăișuri. Poate fi folosită pentru bine sau rău. Ea este acolo, ne așteaptă. De ce să nu o luăm și să ne asumăm riscul ? La urma urmei toate lucrurile mari s-au făcut prin riscuri.

Ce sunt binele și răul ? Simple creații ale minții noastre, ale rațiunii și conștiinței, prin care ne-am subordonat instinctul. Ele sunt ce alegem să fie. Dacă putem spune că suntem făcuți după chipul și asemănarea unui Creator Etern acel chip nu este unul fizic, ci în faptul că noi suntem, la rândul nostru, creatori. Noi dăm naștere propriilor reguli, noi dăm naștere unei ordini în haosul dominat doar de legile fizicii.

Dacă Dumnezeu există Acesta nu este un bătrânel simpatic sau arogant. El este energie, el este Creatorul și Universul. Tot ceea ce a fost, este și va fii. El este Cosmosul.

Omul aflat în disperare, în dezastru, simte dorința de a-și aduce semenii după el. Cu siguranță a sta singur în iad e rău, dar a știi că altcineva îți împărtășește capriciile îți poate aduce un zâmbet.

Ce-ar putea face un copil frustrat de acasă, a cărui familie este în dezastru și care nu primește afecțiune ? Fie se închide în sine, fie caută să provoace suferință în cei care au ce el nu are.

Crăciunul este o sărbătoare a tuturor oamenilor. Indiferent de credința noastră sau lipsa ei, momentul Crăciunului ni se adresează tuturor. Fie că vedem în el nașterea pruncului Iisus, fie că vedem venirea soarelui învingător și trecerea iernii, un nou început, momentul Crăciunului ne oferă prilejul de a sta cu cei dragi, de a ne aminti de semeni și de a ne aminti lecția speranței. După orice întuneric vine și lumina.

Politica este un joc de șah, iar fiecare jucător așteaptă mișcarea celuilalt. Fiecare mută pe rând ca un răspuns la o altă mișcare. Să nu ne mirăm dacă jocul durează ani la rând. Chiar și așa un joc se termină, dar marele turneu al politicii globale va trăi la fel de mult ca planeta noastră.

Ateismul și religia suferă de aceeași boală. Absolutismul. Toți cred că dețin adevărul absolut, iar asta a născut cele mai urâte crime și conflicte din istorie și din prezent.

Un religios, ca și un ateu, își închide fereastra. Își stabilește dogme și se ghidează după ele. Respinge din start orice alte posibilități și crede că știe. Eu nu știu. Sunt agnostic și aleg să cred dintr-o perspectivă filosofică în posibilitatea unei divinități primordiale care este una cu universul, în formă de energie primară.

Noțiunea de apocalipsă biblică este absurdă și perimată. Asta nu înseamnă că sfârșitul lumii este imposibil. Din contră, sunt atâtea lucruri în univers care amenință să ne distrugă. Soarele, sursa noastră de viață, este doar unul din multe.

Ciudat cum alegem să înlocuim zeii tribali cu niște extratereștrii inteligenți și veghetori. Vrem ca cineva să ne vegheze, să controleze necunoscutul ce ne stă înainte. Nu zic că nu-i posibil, dar ne cam pripim. Extraterestrul nu trebuie să fie mai bun sau mai rău ca noi, inferior sau superior. El poate fii la fel de bine o formă de vietate primitivă sau superioară, iar în cazul celei de-a doua poate dori binele sau răul altora.

Oricum am privi lucrurile rasa este o realitatea. Există un ADN specific unei familii, unei comunități mai apropiate precum națiunea și unei rase. La fel și o cultură, o mentalitate. Lucrurile astea se transmit împreună și formează populații distincte. Asta nu înseamnă că există rase superioare sau inferioare. Mai degrabă suntem ca specia canină, un pit bull nu-i este superior unui bull dog... sunt doar diferiți.

Viitorul României depinde de creatori. Avem nevoie de o eliberare a imaginației și a creativității, a liberei inițiative și a dorinței de muncă. Dacă tinerii sunt educați să aștepte totul de la stat atunci nu vom evolua niciodată într-o economie de piață. Libertatea înseamnă să-ți croiești singur drumul.

Trebuie să țintim să zburăm cât mai sus, dar pentru asta avem nevoie de rădăcini care să ne ofere un avans și la care să ne întoarcem când dăm greși. Rădăcinile unui individ sunt învățăturile din familie, iar ale unei națiuni sunt tradițiile.

Ignoranța, frica, aroganța, ura, intoleranța, aceste lucruri definesc răul. Ceea ce ne coboară pe noi și face rău celor din jur. Toate sunt interconectate. Iar opusul lor definește binele. Ce ne ajută să evoluăm și ce-i ajută pe semenii noștri.

Îmi iubesc țara, dar la fel de mult îmi iubesc și patria mai mare, Europa, iar viitorul le va aduce împreună. Motivul ? Atât din interese comune, necesități ale postmodernității, dar și un ideal ancestral.

Națiunile europene nu mai pot influența lumea separate. Dacă vor să aibă o voce, alta decât a SUA, ele trebuie să stea împreună.

Problema imigrației este una complexă. Sunt de acord cu ea, dar fiecare imigrant ar trebui să adopte cultura și tradiția locului unde se așează. Să se integreze în comunitate. Asta dacă vrea să devină cetățean.

Machiavelli nu e un simbol al intereselor personale. Principele său folosea metode realiste în subordinea unui ideal. Cu totul altceva decât acei oameni politici care folosesc metode meschine pentru obiective la fel de meschine.

Să spui că sărbătoarea Crăciunului este una creștină și nu poate exista fără Iisus este absurd. A existat dinainte de Iisus. Strămoșii îi ziceau Sol Invictus, nordicii îi ziceau Yule. Jumătate din obiceiuri sunt păgâne, iar nimic nu ne spune că Iisus s-a născut în decembrie.

Mistuiți de întuneric

Greu e întunericul

Ce ne apasă-n noapte,

Așa cum și timpul

Ne bântuie în șoapte.

Vise adormite

Ne cheamă tot mai sus,

Spre stelele pierdute

Când soarele-a apus.

Iar luna încă arde

Puternică pe cer,

O stea ce piere cade

Prin porțile de fier.

Și ce rămâne-n urmă

Sunt vise neștiute,

Ce bântuie o turmă

De oi mereu tăcute.

Un spectru care urlă

În sălbăticie,

Un clopot ce din turlă

Bate pe vecie.

Sunet ce s-aude

În spațiul infinit,

Ca omul care râde

Tăcut și adormit.

Revoluție sau lovitură de stat ?

Pe 22 decembrie s-au împlinit 25 de ani de la căderea comunismului și a unui dictator care și-a înfometat poporul și a dus o țară spre ruină. Revoluția reprezintă un moment care a schimbat destinul istoric al României și ne-a deschis drumul spre occident, spre libertate. În ciuda acestui fapt revoluția din decembrie 89 rămâne unul din momentele controversate ale istoriei noastre moderne. Teoriile care s-au dezvoltat în jurul acesteia variază, de la teorii favorabile revoluției până la altele opuse.

Ce s-a întâmplat de fapt ? Această întrebare o auzim peste tot din cauza misterelor în care sunt învăluite multe dintre evenimente din timpul revoluției, la fel ca și cele care au premers sau au urmat acesteia. Pentru o parte din români revoluția a fost o lovitură de stat dată de către o clică de partid, pentru o alta a reprezentat o lovitură controlată din afară, de către serviciile secrete ale SUA sau ale Rusiei, iar pentru cei mai mulți ea a fost o revoluție autentică a poporului. Cred că toți au dreptate.

O imagine de fundal și un context politic internațional

Ca să înțelegem această perspectivă trebuie să aruncăm o privire asupra realităților de la vremea respectivă. România era un stat comunist care refuza să dispară. Vecinii acestui stat au dus, în cea mai mare parte, o politică ostilă față de România indiferent de ideologia reprezentativă. Economia României era la pământ, iar poporul era ținut în condiții aproape inumane cu mulțimi înfometate a căror libertate de exprimare era practic inexistentă. URSS devenea istorie, iar puterea conducătorului devenea șubredă.

Pe acest fundal avem o clică de partid care observă situația deloc favorabilă menținerii dictatorului la putere și state care au un interes comun în dispariția acestuia. Statele Unite ale Americii, dornice să elimine fiecare stat comunist din lume și în special din Europa, câștigând astfel nu doar un război ideologic, ci și un avantaj strategic. O Rusie dornică să-și mențină o parte dintr-o putere deja în decădere și o Ungarie revanșardă care urmărește insistent cucerirea unor vechi teritorii.

Nu este prea greu să ne imaginăm că toate aceste forțe aveau să încerce eliminarea, într-un fel sau altul, a unui dictator care oricum avea să pice. Citind memoriile unor ofițeri de informații din perioada respectivă, oameni precum dl. col. Filip Teodorescu sau Pavel Coruț, putem înțelege că viitorul cuplului Ceaușescu era oricum pe sfârșite, pentru cei rămași în joc continua doar cum îi va afecta această cădere, drept urmare toți au grăbit-o penru a prelua controlul la un moment dat.

România, ca de atâtea ori în istoria ei, s-a găsit la granița de ciocnire a marilor puteri. În acest joc au intervenit și interesele unor grupuri oligarhice care s-au format în jurul dictatorului și a ideologiei, plus frustrările unui popor ținut încătușat, care era dornic să guste din libertate, să respire același aer cu lumea occidentală, același vânt al schimbării care dărâma Zidul Berlinului și care prevestea un nou început pentru zona continentală a Europei, trecută prin focul a două războaie mondiale și un război rece.

Putem spune că toate aceste lucruri au contribuit la declanșarea, desfășurarea și deznodământul evenimentelor din decembrie 89. Mediul era unul propice pentru întreprinderea de acțiuni din partea serviciilor de informații străine în vederea dărâmării regimului comunist din România și înlocuirea acestuia, lucru care avea să ducă, inevitabil, la trecerea sau menținerea României de o parte sau alta a baricadei. La urma urmei nici CIA-ul și nici serviciile de informații rusești nu sunt străine de utilizarea nemulțumirii generale a mulțimilor pentru a dărâma guverne.

Jocuri străine

Evident, aici am abordat o privire abstractă asupra evenimentelor din decembrie 89. O privire care se bazează în primul rând pe condițiile existente atunci și pe o abordare logică a problemei. Există și cazuri mai concrete care pot susține această perspectivă. Unul din ele este prezent inclusiv în cartea col. Filip Teodorescu, ”Un risc asumat”, unde primin informații cu privire la numărul masiv de turiști ruși care au intrat în România în acele zile, cât și la legăturile spionajului maghiar cu evenimentele din Timișoara, mai bine zis ale pastorului Laszlo Tokeș cu serviciile de informații ale Ungariei.

Cel puțin aceste două lucruri menționate și argumentate de col. Teodorescu s-au dovedit a fi reale mai târziu. Știm foarte bine, din surse variate, că momentul revoluției a fost și unul de haos în ceea ce privește securitatea României, iar granițele erau practic deschis oricui. Despre turiștii ruși s-a vorbit foarte mult și asta, întâmplător, în perioada în care se vorbea și de teroriști. În Ucraina am văzut un scenariu similar care, din păcate, a avut succes.

Din acest punct de vedere noi ne putem considera norocoși. Interesele străine în România au fost mult mai complexe și au trecut de cele ale Rusiei. Sprijinul SUA a fost un factor esențial nu doar în declanșarea revoluției, prin influenț anterioare, ci mai ales în limitarea victimelor. Lucru față de care Rusia (URSS era deja istorie) nu avea prea mari probleme. Pe de altă parte știm că Ungaria a avut mereu interesele sale privitoare la zona Transilvaniei, iar orice moment de haos era prielnic pentru satisfacerea acestor interese.

La fel de bine știm că pastorul protestant Laszlo Tokeș a colaborat cu serviciul de informații maghiar și a jucat un rol esențial la declanșarea conflictelor de stradă de la Timișoara. Este relativ sigur să asumăn că obiectivul maghiarilor era să folosească haosul creat la revoluție pentru a pune mâna pe Transilvania, în aceeași măsură în care obiectivul SUA era să elimine influența și ideologia comunistă din zona europeană, câștigând astfel monopol, iar al Rusiei de a o păstra în ciuda căderii inevitabile a dictatorului.

Ce se întâmplă mai departe ? Toate aceste forțe statale caută să influenșeze și să declanșeze, într-un fel sau altul, o mulțime nemulțumită de situația existentă în România. Din acest punct de vedere avem o influență străină pentru revoluția din decembrie 89 și interese străine clare, dar avem și o revoluție a poporului, oameni care chiar au ieșit în stradă pentru a schimba ceva. Până la urmă orice mulțime revoluționară a fost influențată și manipulată de cineva, mulțimile nefiind raționale.

Oligarhia se trezește

Privitor la lovitura de stat, această teorie nu este mai puțin plauzibilă. Situația pe care o avem în momentul revoluției este una de oportunitate pentru o parte din membri partidului. Ion Iliescu în special, a căror legături cu Moscova au devenit o parte din imaginea lui, știa despre căderea inevitabilă a lui Ceaușescu și în momentul revoluției a cerut trupe sovietice în țară. Lucru care spune multe, lucru care spun multe.

Revenind la lovitura de stat, aceasta a fost acțiunea unor cadre de partid care s-au grăbit să fure revoluția și să-și asigure viitorul. Vechile cadre de partid au furat revoluția, MAPN și Securitatea se luptau cu interferențele străine, iar oamenii erau în stradă pentru libertate. Astfel s-a perpetuat ideologia comunistă sub o formă capitalistă, iar România a navigat nesigură prin deșertul politicii internaționale până când s-a văzut că o realiniere față de Rusia nu era o opțiune pozitivă pentru interesele nimănui, nici măcar a foștilor membri de partid.

În final cred că, așa cum spunea și jurnalistul Moise Guran, situația este puțin mai complexă. Nu putem încadra într-o simplă terminologie toate lucrurile care s-au întâmplat atunci. Pe de o parte avem o revoluție, oamenii chiar au ieșit în stradă pentru libertate și un trai mai bun, dar nimeni nu poate nega manipularea și influența străină în declanșare cât și pe parcursul revoluției. Același lucru fiind valabil și cu privire la lovitura de stat, felul în care cadrele de partid au furat revoluția.

O învățătură istorică

Trebuie să ne plecăm capetele în fața acelor tineri care s-au jertfit în decembrie 89 pentru libertate, dar asta nu trebuie să întunce o judecată rațională și obiectivă a evenimentelor istorice. Probabil la fel de mult ar trebui să ne plecăm capetele în fața ofițerilor de informații care au menținut securitatea României în cele mai grele condiții și au pierit în mijlocul unor jocuri odioase. Martiri și eroi ai revoluției s-au aflat de ambele tabere, iar acel far călăuzitor este încă umbrit și de alte evenimente.

Probabil mai fundamental de atât este să învățăm ceva din această lecție istorică. Să învățăm că mulțimile sunt ușor manipulate, că jocurile politice reale au loc mereu în spate. Nici Revoluția Franceză nu a fost mai diferită, cu așa multă vreme în urmă. Și să nu uităm cât de aproape a fost România de ruperea granițelor când Ungaria a încercat să profite de haosul intern. Lucru ce s-ar putea repeta oricând și față de care trebuie să fim vigilenți. Nici omuleții verzi nu pot fi uitați...

Gânduri răzlețe

Lumea este prin natura sa dominată de haos, dar asta nu înseamnă că nu putem lupa pentru a naște ordine din haos.

Religiozitatea nu este doar credința religioasă a unor oameni într-o zeitate făcută după chipul și asemănarea proprie, ci credința oarbă a maselor sau a indivizilor în orice idee sau idol uman.

Într-un univers infinit posibilitățile sunt, la rândul lor infinite. Dumnezeu poate să existe sau nu, iar dacă există sigur nu este un tip cu barbă din niște mituri populare, ci o energie la fel de infinită ca universul în sine.

Politica înseamnă servirea interesului național mai presus de orice. Acesta trebuie să fie idealul unui om politic perfect.

Realpolitik nu înseamnă politică lipsită de ideal, ci un ideal urmărit și obținut prin mijloace realiste.

Între securitate și libertate este nevoie de echilibru. Fără securitate libertatea ne-ar fi inutilă și viceversa. Viața în sine are nevoie de echilibru.

Există întrebări la care putem răspunde afirmativ sau negativ prin metode empirice, științifice. Cele cărora nu le putem răspunde astfel trebuie să aștepte, acolo rămâne doar credința, nu cunoașterea reală.

Fiecare om este diferit și este absurd să credem că un sistem educațional făcut pentru roboți poate funcționa pentru indivizi.

Suferința este școala celor mai puternice suflete. Așa cum o bijuterie este făurită prin foc dintr-o bucată de piatră, tot așa sufletul uman este făurit prin luptă și suferință dintr-o stare impură într-una pură.

Dumnezeu, așa cum Îl văd eu, nu arată ca un om. Nu poate. El este infinit. Este însăși universul ce ne înconjoară, acea energie primară din noi și din jurul nostru.

Carl Sagan nu exagera când spunea că toți ne tragem din stele. La urma urmei, totul a început cu Big Bang-ul și toți suntem făcuți din acel praf de stele spre care tindem să ne întoarcem neîncetat. De aia urmărim să ne ridicăm până la stele.

Religia nu este altceva decât un răspuns pe care omul primitiv și l-a dat singur la întrebări pentru care nu deținea răspunsuri clare. O interpretare a necunoscutelor din univers și a Divinității dintr-o concepție tribală, primitivă. O interpretare care a evoluat din frica oamenilor de necunoscut și nevoia de ceva mai puternic, ceva superior, care să domine necunoscutului pentru ei și să-i facă speciali... ca și teoria conspirației cu ocultele mondiale.

Luceafărul lui Eminescu nu este altceva decât imaginea arhetipală a unui geniu rece, izolat și renegat de lumea celor simpli. Un sentiment cu care Eminescu se identifica adesea și care nu le-a lipsit nici unor oameni precum Asimov sau Goethe. Un sentiment cu care tindem să ne identificăm, uneori.

Mulțimile sunt iraționale și ușor de manipulat, dominate de spiritul de turmă, indiferent de indivzii care le compun. Aceștia din urmă își cedează propria individualitate maselor și de aici își capătă toată puterea, dar și barbaria.

În sistemul actual de educație rostul liceului e să-ți piardă vremea, iar al facultății să confirme ceea ce știi deja sau ceea ce poți învăța la fel de bine pe cont propriu. Pentru că birocrație.

Frica este răul absolut, pentru că ea stă în calea progresului, iar lipsa progresului stă în calea autoperfecționării, implicit a fericirii.

Este absurd să pretindem că știm începutul și sfârșitul, când de fapt nu știm nimic. Universul este infinit și totul e posibil. Este posibil ca Dumnezeu să existe, dar cu siguranță nu știm nimic despre el. Este posibil ca extratereștrii să fie reali, dar știm doar ceea ce ne imaginăm.

Deismul este religia viitorului și asta doar de dragul mulțimilor.

Gândirea necesită timp, necesită dedicație. De asta e mai ușor pentru un introvertit, separat de lume, să se dezvoltă intelectual sau spiritual, față de un extrovertit, care-și dedică timpul celor din jur.

Un om ghidat de sentimente ajunge, inevitabil, să se mintă singur. Un om ghidat doar de rațiune ajunge, inevitabil, un robot. Echilibrul este necesar.

Învățătura finală și supremă a masoneriei este echilibrul. Toată viața este o școală, iar echilibrul este lecția eternă și unealta permanentă, alături de multe altele.

Nu cred în illuminati ca și conspirație, dar cred în ideologia iluministă a sec. 18 și mă consider un iluminat și un umanist prin aderarea la aceleași idei: rațiune, progres, dragoste pentru umanitate și dorința de cunoaștere.

Știm atât de puține despre univers, dar la fel de puține știm și înțelegem despre mintea umană. Unele boli psihice vin cu daruri nebănuite, darurile vin cu boli. Noi nu înțelegem decât o mică parte din infinitatea propriei minți, iar înțelegerea universului este legată de înțelegerea minții noastre. Ambele la fel de infinite, precum o călătorie în abis.

Cred în îngeri și demoni. Nu ca entități, ci mai degrabă ca energii create de subconștientul nostru sau ca părți ascunse ale acestuia.

Cum ar trebui să răspundem la o întrebare fără răspuns ? Nu știu, dar cred/nu cred. Asta-i și cu credința în Dumnezeu. Și un argument final nu există, momentan.

Nu știu ce să zic despre reîncarnarea sufletului, dar cu siguranță cred în reîncarnare. Una științifică dovedită. Suntem formați din atomi. Atomi care atunci când murim ne părăsesc pentru a susține altă forme de viață la infinit. Aceasta-i o reîncarnare adevărată și ne arată cât de legați suntem, toate ființele de pe acest pământ. La fel ca și ADN-ul, care se transmite în toți urmașii noștri, cu o moștenire colectivă specifică și poate chiar cu o memorie colectivă, un inconștient colectiv.

Cred în specialiști. Vreau un medic să-mi vorbească despre medicină, un fizician despre fizică, un preot despre dogmele unei religii, dar nu despre adevărul cu privire la originea universului. Acolo vreau un om de știință aflat într-o dispută cu un altul, sau un filosof cu un altul.

Când vine vorba de politică prefer opinia specialistului deasupra jurnalistului sau a mulțimilor. De aceea mă ascult pe mine.

Sunt vicii de care încerc să mă vindec, altele cu care mă mândresc. Sentimentul unicității este... unic.

Biblia este plină de învățături. Unele bune, unele rele. La fel ca Stăpânul Inelelor. Rămâne să le selectăm rațional și să diferențiem realitatea de fantezie.

Dacă am învățat ceva din pilda biblică cu Adam și Eva acel ceva este cât de fericit este omul ignorant. Închiși în Grădina Edenului, ignoranți cu privire la tot ce-i înconjoară, oamenii erau fericiți. Când au gustat din mărul cunoașterii au căzut în păcat și fericirea a dispărut. De ce ? Fiindcă le-au dispărut certitudinile. Li s-a clătinat temelia credinței în fața unui adevăr care nu putea fi cunoscut în întregime.

Când Nietzsche a spus că Dumnezeu e mort nu s-a referit la disputa teologică dintre teiști și ateiști. Ci mai degrabă la o realitate socială și filosofică. Dumnezeu e mort, credința religioasă care domina lumea până în acel moment a pierit, iar omul s-a regăsit într-un deșert al nihilismului, pe un drum nesigur, după ce singur și-a distrus temelia propriei civilizații: credința. Aici Nietzsche propune o altă temelie. Nu o ideologie moralistă în locul religiei, ci supraomul, omul lipsit de moralitate, de reguli, de teamă, de idoli inventați de sine față de care să devină un sclav. Omul devine propriul său stăpân. Cam utopic și anarhic.

Corpul uman este locuit de o mulțime de bacterii, celule, microorganisme. Noi suntem doar un microorganism pe corpul planetei Terra, o componentă măruntă a unui univers încă necunoscut. Este absurd să credem că suntem singuri într-un univers prin definiție infinit.

Frica de moarte mi se pare cel mai irațional lucru posibil. Ne temem de incertitudine, dar nimic nu este mai sigur decât moartea. E mereu acolo. Știm că o să vină, știm că e inevitabilă și că toți murim. Și totuși ne temem. Ne temem când ar trebui să o îmbrățișăm drept cel mai sigur lucru din existența noastră finită. Iar odată ce o îmbrățișăm putem cuceri totul.

Arta este o poartă. Fie că e muzică, fie că sunt versuri sau picturi, ea este o poartă spre sufletul unui om. Spre cele mai profunde trăiri ale inconștientului său.

Ceea ce este sus este și jos, iar ce se află în interiorul nostru se va afla și în afară. Până acum Hermes a fost confirmat de toate religiile și științele. Auto-sugestia este o dovadă. Păcat că prea puțini știu să o folosească în mod pozitiv.

  

Inițiativa proprie este necesară dacă vrei să ajungi undeva. Aici a greșit comunismul și orice sistem care a transformat omul într-o unealta, o piesă, etc. nelăsându-l să se dezvolte. Făcându-l să aștepte totul de la stat sau de la alții, dar mai puțin de la sine. Iar într-o societate capitalistă o astfel de mentalitate nu poate funcționa.

Iisus a fost un rebel. S-a împotrivit oricărui sistem religios, iar apoi alții i-au transformat filosofia într-un sistem religios.

Toți marii oameni ai istoriei au fost rebeli până la un anumit punct. Nu s-au supus regulilor generale, nu au fost conformiști, nu au așteptat totul de la stat atotputernic. Mai degrabă au ieșit din rândul turmei și s-au impus peste turmă. Așa se fac liderii.

Când te trezești dimineața și poți bea o cafea fără să te grăbești, sau să te gândești la restul zilei, atunci ești un om fericit.

Diavolul biblic nu este decât o entitate metaforică interpretată în prea multe feluri. De-a lungului timpului identitatea lui a absorbit atâtea altele, că nici nu se știe de unde a început. Avem un șarpe ispititor al cunoașterii, un înger căzut pentru revoltă față de orânduilaă, un înger al lui Dumnezeu care-i pedepsește pe alții și un monarh babilonian care se autointitula lumina lumii.

Dumnezeu a murit

Friedrich Nietzsche a rămas cunoscut în istorie pentru multe lucruri, dar probabil cel mai mult datorită unei afirmații: Dumnezeu e mort. Dumnezeu a murit și noi l-am ucis. Această afirmație a lui Nietzsche a rămas cunoscută și citată până-n zilele noastre, mai populară decât orice alte idei ale marelui filosof și-n ciuda acestui fapt mai puțin înțeleasă decât orcare alta.

Afirmația lui Nietzsche și ideea pe care a lansat-o a fost interpretată în diferite feluri de către diferite persoane. Se pare că omul nu s-a limit la a-l interpreta pe Dumnezeu după chipul și asemănarea proprie, ci a interpretat și idei, idei precum cea lansată de Nietzsche, după propria credință. Pentru atei a fost întărirea argumentului inexistenței unei divinități, iar pentru credincioși confirma că Dumnezeu există și că omul îl ucide prin erorile proprii, unii au spus că-i și o referire la răstignire.

Pentru mine ambele astfel de interpretări sunt total eronate. Nu cred că afirmația lui Nietzsche poate fi considerată drept un argument pentru o dezbatere de genul ”Dumnezeu există sau nu”. Din contră, această afirmația nu are nimic în comun cu eterna dispută între teiști și ateiști. Este o afirmație care, la fel ca o mare parte din filosofia lui Nietzsche, reflectă o stare de fapt. O realitate sociologică și psihologică specifică modernității, lumii în care Nietzsche a trăit.

Când interpretăm ideile și filosofia lui Nietzsche trebuie să ținem cont de realitatea acelor vremuri. Friedrich Nietzsche a trăit într-o epocă prin natura sa nihilistă. Ideile religioase ale trecutului se clătinau sub lovitura noilor descoperiri științifice, iar lumea era asemeni unui deșert. Moralitatea și sufletul lumii vechi s-au prăbușit, stabilitatea și siguranța mulțimilor a dispărut, acum toți mergeau printr-un deșert, fără nici un ghid, fără nici o direcție clară. Mergeau spre nicăieri.

Mai degrabă Nietzsche se referea la această realitate existentă decât la o discuție teologică. Pentru Nietzsche Dumnezeu a murit. Dar nu un Dumnezeu despre a cărui existență nu știa nimic, ci Dumnezeu ca simbol pentru vechea religie, pentru moralitatea care a caracterizat lumea până atunci și care oferea oamenilor o fundație și un scop. Iar cei care l-au ucis am fost chiar noi, renunând la vechile idei pentru a scoate capul afară și a vedea deșertul, marele nimic.

Rezultatul firesc a fost căutarea unor noi zei, a unor noi idoli făcuți după chipul și asemănarea omului sau, în cazul de față, a dorințelor sale. De data asta mai raționali și mai naturali decât permitea înțelegerea antică, tribală. Așa s-au născut o mulțime de ideologii și doctrine care au cuprins mai târziu spiritul maselor, ducând până la fanatism. Nietzsche nu a făcut decât să constate realitatea lucrurilor și a constatat-o perfect, așa cum era.

Constatând realitatea nihilismului Nietzsche a fost clasificat drept un nihilist la rândul său, dar nu a fost în totalitate așa. În locul vechilor zei, cât și a celor noi, Nietzsche a propus propriul său concept: supraomul. Un concept prin care omul trebuia să se elibereze de orice control extern, de orice zeu sau dogmă inventată de propria sa minte, de orice frică de păcat, și să-și croiască propriul drum prin acest deșert, bazându-se astfel de pe propria-i putere și dorință de biruință asupra lumii.

Revenind la ideea de bază a articolului, Dumnezeu e mort nu este un argument religios sau anti-religios. Nietzsche a văzut cum evoluau lucrurile în lumea sa și a înțeles să prezinte asta printr-o frază simbolică. Dumnezeul de care vorbește Nietzsche este fundamentul creștin al vechii Europe cu toate legile sale morale pe care noi am ales să-l dăm la o parte. Acum suntem liberi. Lipsiți de siguranța propriei ignoranțe, dar încercăm să naștem alți zei și alte reguli pentru a ne oferi această siguranță. Nietzsche propunea opusul. Să îmbrățișăm lumea așa cum este ea.

Analiști și operativi - mitul unui conflict

În literatura de intelligence se vorbește destul de des despre un conflict între analiști și operativi. Mulți susțin că perioada operativilor a trecut, iar analiștii au ajuns să joace rolul cel mai important în intelligence-ul sec. XXI. Alții susțin contrariul. Mai conservatori în gândire aceștia susțin că rolul operativilor rămâne cel de bază în intelligence, că obținerea de informații din surse umane este mai importantă decât cea din surse deschise.

Consider că puțină dreptate se află de partea fiecărui grup. Tocmai acest lucru face ca ambele grupuri să greșească în raționamentul lor. Pentru că da, analiștii joacă astăzi un rol mult mai important decât în perioada Războiului Rece, activitatea lor este cea care se află în prim-plan. Totodată și operativii au rămas importanți, existând acele momente în care sursele deschise pur și simplu nu sunt suficiente pentru activitatea unui analist.

Sursele deschise și revoluția informațiilor

Revoluția informației este un lucru specific secolului nostru. Internetul și diferitele mijloace ale mass-media au făcut posibil accesul la o cantitate mult mai mare și mai liberă de informație. Putem spune, pe bună dreptate, că în secolul XXI aproape toate informațiile de care un analist are nevoie se găsesc în surse deschise. De la presă la social media găsim o vastă cantitate de informații din care putem determina un șir de eveniment viitoare, un anumite pattern la nivel geopolitic, acțiunile unor oameni.

Pentru analiza de informații acest lucru oferă un câmp mult mai mare de lucru. Aceștia nu mai depind așa de mult de obținerea informației secrete de surse umane (HUMINT), cât mai degrabă de identificarea informațiilor importante din sursele deschise (OSINT) și separarea minciunii de adevăr, găsirea unui pattern care să prezică un anumit șir de eveniment sau un eveniment specific.

Mai mult sau mai puțin OSINT și în special social media au ajuns să reprezinte sfera principala de obținere a informațiilor în secolul XXI. Iar din aceste informații se obține cunoașterea propriu-zisă care este mai apoi diseminată consumatorilor de intelligence. O informație care circulă în presă poate să ofere răspunsul cu privire la o anumită atitudine a unui stat, a unei organizații sau a unui individ. Atitudine care poate determina o acțiune viitoare sau un șir de evenimente.

De exemplu fondatorul Stratfor, dl. George Friedmann a prevăzut din timp izbucnirea unui conflict în Ucraina sau în spațiul de est al Europei în general. Nu a fost o revelație mistică, ci rezultatul firesc al unui amplu proces de analiză a informației. Pe baza unor acțiuni sau gesturi politice, a stărilor de la sine evidente și mediatizate, s-a putut observa nucleul unui viitor conflict. Lucruri precum expansiunea către est a NATO, natura și istoria conflictuală a balcanilor, au permis asta.

Lebăda neagră și rolul operativilor

În ciuda acestui fact nu putem spune că analiza informațiilor este singura forță de care un serviciu de intelligence mai are nevoie în acest secol. Deși aceasta joacă acum un rol de bază, specific unei lumi în care tot mai multă informație se găsește în surse deschise, asta nu scoate din joc acele acțiuni imprevizibile precum lebedele negre. Acțiuni și evenimente care nu pot fi anticipate prin nici o informație din sursele deschise, fiindcă ele apar din senin.

Atentatele teroriste de la 9/11 sunt un exemplu în acest sens. Nimeni nu s-a așteptat la un atac terorist atât de puternic și de vizibil tocmai pe teritoriul SUA. A fost un șoc pentru toată lumea și pentru comunitatea internațională de intelligence. Nici analiștii n-au putut anticipa așa ceva. Ei puteau anticipa o ostilitate mai mare în spațiul oriental datorită unor organizații precum al-Qaida, sau riscuri mai mari la adresa securității, dar nu și posibilitatea ca teroriștii să deturneze un avion și momentul atentatului.

De fapt chiar și în contextul existenței unor informații care să ne arate evoluția viitoare a unor conflicte sau rivalități politice/geopolitice, analiștii nu pot afla data și momentul exact al unei acțiuni. Pot afla doar că există o astfel de posibilitate, folosindu-se aici de instrumentele specifice muncii de analiză, cât și de propria creativitate, atât de necesare într-un domeniu care cere imaginație și o minte deschise față de o serie de posibilități infinite.

Aici găsim principala slăbiciune a domeniului de analiză și principala dovadă a faptului că, deși analiza joacă un rol mult mai important astăzi, ea nu poate căpăta atenția exclusiv în domeniul de intelligence. Sursele umane secrete sunt la fel de importante. La fel și SIGINT.

Munca operativilor este cât se poate de relevantă pentru a culege informații despre o acțiune pe care nici o analiză nu o poate anticipa, de tip lebăda neagră, fiindcă nu există indicatori în acest sens. Această muncă este relevantă și pentru a completa informației unui analist, pentru a afla în mod concret când acțiunea prevăzută de analist ca o posibilitate se poate întâmpla. Mai presus de toate, informațiile adunate de operativ și livrate pentru analiză sunt la fel de importante în anumite situații.

Concluzie: Mitul unui conflict și importanța echilibrului

Înțelegem deci că un conflict între analiști și operativi este doar un mit. Un rod al orgoliilor și în nici un caz al realității. Analistul și operativul depun o muncă în egală măsură necesare pentru sistemul de securitate al unui stat. Ambele sfere de activitate sunt relevante și prin natura lor pot salva vieți sau pot determina o politică de succes a statului respectiv. Lucru care nu se poate întâmpla fără o colaborare strânsă între cele două sfere de lucru.

Sec. XXI este un secol al informației. Informația se găsește peste tot în sursele deschise și social-media, iar analiștii pot găsi o mare parte din lucrurile de care au nevoie în acest surse deschise. Dar mereu va exista nevoia de informații din surse umane, de înțelegerea unor actori importanți în sfera analizată, de acces la informații secrete și de cunoaștere a unor evenimente care pur și simplu nu au putut fi prevăzute prin instrumente analitice și pe baza informațiilor din surse deschise.

Orice conflict între analiști și operativi sau lipsa uneia dintre aceste aripi importante a activității de intelligence nu ar face decât să compromită sistemul de securitate a unui stat. Pe de altă parte înțelegerea reciprocității între cele două sfere oferă un avantaj. Așa cum statul poate fi privit ca un corp nefuncțional fără toate componentele sale, la fel și intelligence-ul, ochii și urechile statului, este inutil fără părțile sale componente și fără funcționarea perfectă, în armonie, a acestora.

Astăzi rolul analiștilor este mai important decât în perioada Războiului Rece. Este cel pe care operativii îl aveau odată. Dar nu deține un monopol și nu exclude activitatea operativă. O muncă încă extrem de necesară și de relevantă pentru interesele și siguranța cetățenilor. Ambele sfere de activitate sunt subordonate interesului național și au nevoie una de alta pentru a proteja statul, interesele sale, siguranța cetățenilor și a oferi decidenților informația necesară în acest sens.

Noaptea

Multora noaptea le provoacă teamă, repulsie. Niciodată nu am înțeles perfect de ce. Sentimentul pe care aceasta mi-l trezește este cu totul altul. Este acel sentiment de liniște interioară pe care-l regăsesc doar dimineața și noapta. Un sentiment care mă asigură că noaptea nu e un lucru rău, ci din contră.

Noaptea este o armură care ne învăluie. După o zi plină, o zi în care intrăm în contact cu atâtea persoane, vine întunericul nopții. Acel moment în care toată graba și grija zilei încetează. În acel moment putem sta fără să facem nimic, putem să privim la cer și pur și simplu să contemplăm.

Este exact acel moment de liniște de care fiecare om are nevoie. Străzile sunt goale, clima este rece sau potrivită. Nimeni nu te deranjează. Ce moment mai bun să-ți privești propria viață, abisul propriului suflet, fără să te deranjeze cineva ? Sau pur și simplu să-ți pui ordine în gânduri.

Toată ziua ești obligat să faci diferite lucruri. Te trezești, te îmbraci și-ți începi activitățile, fără timp să-ți ordonezi puțin ziua și să te gândești la alte lucruri. Socializezi, îți consumi energia, iar apoi vine noaptea. Salvatoare, ea te separă de tot și îți oferă liniștea ei pentru a te odihni sau a contempla.

Nu degeaba noaptea este momentul în care creativitatea tinde să-și atingă punctul maxim. În care marile idei se nasc. Ea este singurul moment care oferă oamenilor această șansă a singurătății. Singuri ei produc mai mult decât o fac înconjurați de mulțimi.

În noapte lumina lunii se distinge mai puternic decât lumina soarelui în timpul zilei. Tot așa se disting și ideile și înțelegerea propriei persoane, luminița de la capătul propriului tunel. Ea se distinge mai clar în acel moment unic de liniște și unire cu universul.

Noaptea acționează ca un element salvator pentru ce-i care au nevoie de ea. Pentru acei oameni care se simt extenuați dintr-un simplu contact social și care preferă singurătatea. Ea le oferă acest lucru. Șansa la liniște, la meditație și contemplare, șansa la singurătate.

Israel-Palestina: unde este interesul nostru ?

Recentele bombardamente din Siria au adus discuția Israel-Palestina înapoi în atenția publicului. Ambele state reușesc să stârnească o susținere bazată strict pe sentimentele maselor. Israelul își atrage susținerea pe ideea legitimă a dreptului la statalitate pe un pământ istoric al evreilor. Între timp Palestina își atrage susținerea pe baza atitudinilor ”extreme” la care forțele israeliene recurg împotriva palestinienilor în actualul conflict, cât și pe baza sentimentelor anti-americane care domină anumite tipuri de mase.

În situația de față sentimentele ghidează mai mult susținerea indivizilor și a maselor pentru cele două state, dar latura de realpolitik pare să fie complet ignorată. Istoria ne învăța că în materie de politică deciziile nu sunt luate pe baza sentimentelor, ci mai degrabă a unei gândiri pragmatice în virtutea intereselor statului reprezentat. Drept urmare întrebarea pe care mi-o pun acum nu este ”cine are dreptate ?”, ci mai degrabă ”unde este interesul nostru ?”. Interesul nostru, al României, în acest conflict.

1.Dincolo de sentimente

Lăsând de-o parte latura morala/istorică sau religioasă a conflictului dintre Israel și Palestina am să încep prin a afirma că discursurile de tipul ”crimele comise de” nu mă impresionează câtuși de puțin, iar acest articol nu se vrea deloc unul emoțional. Crimele și morțile unor oameni, chiar și inocenți, sunt inevitabile în orice conflict militar. Acest lucru este o realitate istorică și obiectivă și se aplică cu atât mai mult cu cât cei din Hamas se adăpostesc permanent printre civili.

Singurul motiv pentru care aceste lucruri sunt luate așa serios în calcul cu privire la susținerea unei părți în conflictul Israel-Palestina este cel al unei mentalități de tip pacifist. O mentalitate specifică omului care nu a văzut niciodată războiul și care se isterizează foarte ușor la orice urmă de sânge. Dar la nivelul simpatiei sau a susținere politice, inter-statale-, nu există loc pentru astfel de lucruri. Singurul factor dominant trebuie să fie cel al pragmatismului politic, cu alte cuvinte al acelei ”raison d'etat” care l-a determinat pe Cardinalul Richelieu să se alieze cu țările protestante împotriva unui imperiu catolic.

Ceea ce noi numim crime sunt mai degrabă simple acte de război. Acte determinate de situația în care cele două părți se află de o vreme foarte lungă și prin care s-a construit o ură reciprocă extrem de puternică. Evident, mai multe victime sunt de partea Palestinei, dar și asta se datorează unui motiv foarte simplu: faptul că Israelul are o armată mult mai bine pregătită și mai bine echipată, capabilă să respingă atacurile Hamas și să retalieze la momentul potrivit, pe când Hamas nu are așa ceva, doar fanatism.

Nici aspectul religios nu contează foarte mult. Statul și biserica sunt două lucruri diferite, așa că nu trebuie să vedem cine prigonește un cult anume și cine nu (deși din punctul ăsta de vedere Israelul ar trebui susținut ca singurul stat non-islamic din zonă).  În schimb trebuie să vedem reușitele și triumfurile cărei părți ne afectează interesele, la nivel geopolitic și strategic, economic sau energetic, pe termen lung. Acest criteriu fiind singurul care trebuie să domine politica externă a unui stat.

2.Unde ne este interesul ?

Explicând aceste lucruri putem trece mai departe și să oferim un răspuns la întrebarea: unde ne este interesul ? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vedem în primul rând ce reprezintă ambele părți la nivel geopolitic. Cine se află în spatele lor ? Ce interese reprezintă și cum va influența victoria uneia sau a alteia influența unor puteri la nivel mondial ? Sunt întrebări determinante în a înțelege de partea cui se află interesele strategice ale României în momentul de față.

Pe de o parte avem statul Israel care se bucură de o susținere deosebită din partea SUA și a lumii occidentale în general. Nu neapărat datorită acțiunilor dure întreprinse împotriva Palestinei, ci mai degrabă datorită faptului că Israelul reprezintă bastionul strategic al occidentului în orient. La fel ca și Japonia în Asia, Israel este un aliat cunoscut și loial al lumii occidentale într-un spațiu dominat de adversari. Majoritatea acestor adversari și-au găsit un aliat într-o altă putere globală și anume Federația Rusă.

Acesta este și cazul Palestinei care se bucură foarte mult de susținerea Rusiei sau a statelor din orient aliate cu Rusia. Palestina reprezintă, pe harta strategică a Rusiei, un ghimpe în coasta Israelului, implicit un ghimpe în coasta occidentului. Drept urmare este normal ca interesul strategic al Rusiei să fie alături de Palestina și ca aliații Rusiei din regiune, precum Iranul, să susțină la rândul lor Palestina.

Într-un astfel de context Israelul nu este doar acel zid care ține departe tăvălugul islamist (nu islamic) de occident, ci vectorul prin care occidentul își poate manifesta influența în zona orientului. Cum am afirmat și mai sus, Israelul este un bastion. Dispariția sa ca rezultat firesc al unui triumf palestinian ar însemna și dispariția unei importante influențe occidentale în orient, favorizând extinderea influenței rusești prin partenerii acesteia, negând occidentului accesul la resurse importante și posibilități strategice importante.

Nu degeaba și în perioada Războiului Rece Palestina s-a bucurat de susținerea Uniunii Sovietice, în timp ce aceasta din urmă își manifesta toată ura pentru micuțul stat israelian. Știm astăzi că o bună parte din propagandă pro-palestiniană își are originile în perioada acelui război, iar aceasta a fost făurită în laboratoarele serviciilor secrete rusești ca și unealtă într-un război psihologic de discreditare a SUA și partenerilor ei în lume. Atunci ca și acum sentimentele maselor au servit ca țintă în acest război.

Un alt lucru important este reprezentat de susținerea economică pe care Israelul o poate acordă lumii occidentale pe baza resurselor din orient. De fapt acest lucru este pe cale să se petreacă în momentul de față. Știm că exportul de gaze rusești pentru statele europene nu mai este o opțiune viabilă, în schimb Israelul și-a anunțat disponibilitatea de a exporta gaze pentru statele europene în contextul acestui nou conflict înghețat care amenință pacea așa de greu stabilită a bătrânului continent.

Drept urmare putem concluziona că interesele României sunt alături de Israel. Printr-o extensie. Interesele României sunt alături de un occident puternic, de un NATO și o Uniune Europeană cu influență globală capabile să susțină la rândul lor interesele României în probleme precum cea a Republicii Moldova, a securității teritoriale sau economice, a influenței la Marea Neagră. Eliminarea influenței rusești din orient și întărirea influenței occidentale nu poate decât să asigure o oarecare stabilitate aici, la granița Europei.

3.Un conflict fără sfârșit ?

În ceea ce privește conflictul israeliano-palestinian propriu-zis acesta pare să nu aibă un sfârșit. Pe baza informațiilor din surse deschise care circulă în momentul de față nu putem deduce nici un pattern care să ne indice o posibilă încheiere a conflictului, fie una pașnică, fie una care să-și aibă originea în victoria unei tabere sau a alteia. Din contră, conflictul israeliano-palestinian promite să fie unul lung și obositor pentru ambele părți, asemănător unui conflict înghețat care se aprinde ocazional pentru a se îngheța din nou.

Nici Israelul și nici Palestina nu vor face prea curând o mișcare decisivă. Se pun în șah și acum atât. Asta pentru că o mișcare decisivă ar declanșa haosul și ar pune ambele state într-o situație riscantă. Pe de o parte un atac al Israelului asupra Palestinei, cu toate forțele, ar trezi o reacție clară a Iranului și a altor state din orient care se simt amenințate de politica israeliană. Pe de altă parte un atac dur al Hamas asupra Israelului ar provoca o reacție la fel de dură din partea Israelului, dar ar atrage și implicarea directă a SUA.

De fapt ruperea acestui status quo existent în conflictul israeliano-palestinian ar semăna cu ruperea unui lanț care ține o mulțime de bovine. Toate bovinele ar năvăli peste cel care a rupt lanțul și tot ce-ar rămân în urmă ar fi haosul. Ambele forțe sunt dornice să rupă acest lanț, dar sunt în același timp conștiente de riscuri, iar Israelul este conștient că nici America nu pare dornică să se implice într-un al conflict oriental prea curând, mai ales că implicarea Americii poate stârni, oricând, și o reacție a Rusiei, la fel de relevantă.

Unde ne lasă această situație ? Într-un status quo destul de longeviv. Un status quo care și-a putea găsi sfârșitul la un moment dat, fie printr-o izbucnire a haosului, fie printr-o metodă pașnică. Această a doua opțiune este cea mai avantajoasă pentru ambele părți, fiindcă previne un conflict masiv, dar și cea mai puțin probabilă în momentul de față. Spiritul naționalist și ura dintre cele două forțe nu va permite prea curând rezolvarea pașnică a conflictului israelo-palestinian.

Oricum, nimeni nu poate nega dreptul la apărare al Israelului, la fel cum nimeni nu poate nega dreptul la existență al Palestinei. Aceasta este singura judecată morală pe care vreau să o fac în acest articol. În schimb nimeni nu poate susține cu adevărat o grupare precum Hamas care atacă în mod constant Israelul, iar apoi se adăpostește printre civili de reacția forțelor armate israeliene. Dacă Israelul n-ar avea o tehnologie și o armată superioară putem fi siguri că am vedea mai multe victime și din această tabără. Israelul nu poate să nu răspundă la atacuri, să nu se apere. Tot ce poate și ar trebui să facă este evitarea, pe cât posibil, a victimelor civile.

Nouă ne rămâne să ne urmărim interesele geopolitice și strategice. Indiferent de natura sentimentelor personale de susținere pentru un stat sau altul, de părere de rău pentru victimele conflictului, cel mai important criteriu rămâne cel al interesului național. Indiferent cine ar ieși câștigător în posibilitatea unei dezlănțuiri militare, o tabără va fi plină de victime și de durere. Noi putem doar să ne susținem interesele și dacă susținându-le pe acestea acționăm implicit și pentru binele altora, cu atât mai bine.

Cum rămâne cu al-Qaida ?

După atentatele de la 09/11 al-Qaida a devenit principalul adversar al lumii libere și al SUA. O amenințare omniprezentă și periculoasă care a reușit să adune, prima dată după încheierea războiului rece, forțele NATO împotriva sa. De atunci și până la eliminarea lui Bin Laden această organizație teroristă a jucat rolul de inamic comun a tot ceea ce însemna lumea civilizată și pe bună dreptate, a fost un pericol major. Un pericol care a redefinit amenințările de securitate ale noului secol, dar care iată, nu mai este ce a fost.

Deși metodele și practicile al-Qaida sunt astăzi duse mai departe de organizații precum ISIS, ținând cont și de diferențele existente, al-Qaida pare să fi trecut pe rândul al doilea ca amenințare, ca organizație teroristă sau adversar al occidentului. Vocea acestei organizații a devenit tot mai slabă, ca forțele ei. Locul ei pe scena globală este luat de alte organizații non-statale care folosesc teroarea ca pe o armă împotriva ordinii existente în relațiile internaționale. Atât de slabă încât ne punem întrebarea: cum rămâne cu al-Qaida ?

Nu mai rămâne mare lucru. Deși al-Qaida este încă o amenințare pentru securitatea oricărui stat această amenințare nu mai este cea de odinioară. Putem crede că eliminarea din scenă a lui Bin Laden, cât și a altor lideri importanți din cadrul organizației, a dus la divizarea acesteia. Forțele care continuă să folosească numele organizației nu sunt altceva decât mici grupuri divizate, capabile să organizeze atentate teroriste, dar nu la același nivel și în nici un caz cu aceeași rețea de membri pe care o avea odată.

Cea mai bună comparație, păstrând desigur proporțiile, este cea cu Mișcarea Legionară din perioada interbelică. O organizație care s-a bucurat de o influență foarte mare pe durata vieții lui Corneliu Zelea Codreau, fondatorul ei, dar care odată cu moartea acestuia s-a divizat în mai multe fragmente micuțe. Aceste fragmente au încercat să mențină o oarecare unitate și pentru scurt timp au reușit, dar pe termen lung ele s-au sfărâmat și mai mult, devenind doar un fel de ghimpe în coastă, o problemă minoră care exista undeva.

În momentul de față locul al-Qaida pe scena globală a fost luat de Statul Islamic. O grupare care, conform informațiilor din mass-media, include diferite forțe islamiste, inclusiv din ceea ce a fost odată aripa irakiană a organizației al-Qaida. Adepții jihadului sunt atrași de propaganda și în rândurile acestei organizații. Principalele forțe islamiste s-au reunit în jurul acestui steag, iar principala amenințare la adresa lumii occidentale este reprezentată acum de către ISIS, de către potențialul de a deveni un stat sau de a organiza atentate teroriste după modelul al-Qaida, folosind ca scut niște state slăbite din orient.

Și nu, ISIS nu este deloc al-Qaida. Trebuie să ținem cont de faptul că după asasinarea liderului ei, al-Qaida s-a divizat. În sânul acestei grupări teroriste s-a produs o ruptură, iar diferite facțiuni din rândul ei au apucat-o pe diferite drumuri. Multe dintre ele s-au regrupat acum în ISIS, cum este și cazul aripii irakiene a al-Qaida, lucru menționat mai sus. Dar identitatea celor două organizații rămâne distinctă. Numele de al-Qaida este folosit în continuare de către mici grupuri răzlețe care continuă să lucreze pe cont propriu.

De cealaltă parte organizația al-Qaida propriu-zisă rămâne divizată în micuțe fragmente, cele care nu s-au regrupat încă în jurul altor forțe, încercând să-și mențină ce a mai rămas din puterea de odinioară și să atragă noi recruți. Potențialul de distrugere al acestei organizații, deși încă existent, nu mai este la un nivel foarte înalt. Tot ce poate face acum este să organizeze micuțe lovituri, cu șanse de succes la fel de mici, în timp ce-și linge rănile și încearcă o recoagulare. Posibilă sau imposibilă, asta rămâne de văzut.

Nu vom mai auzi foarte curând de al-Qaida sau de liderii ei actuali. În schimb vom auzi foarte mult despre Statul Islamic și despre alte organizații islamiste care vor încerca să umple acel gol de putere și influență lăsat de către această organizație decapitată și decimată. Bine-nțeles, asta nu înseamnă că trebuie să închidem un ochi și să nu mai supraveghem o astfel de organizație. Ea poate reveni oricând pe scenă printr-o înfrângere sau decimare a Statului Islamic sau prin alte evenimente importante. Iar simpla existență a al-Qaida reprezintă încă un pericol, dar trebuie să ne știm prioritățile și felul în care abordăm astfel de probleme.

Reforma intelligence-ului românesc

Cu ocazia lansării sale de carte de la Gaudeamus dl. ambasador George Cristian Maior, actualul director al SRI, a vorbit despre o idee personală de-a sa, și anume unificarea principalelor două servicii de informații ale României: SRI și SIE. Această idee nu este decât o parte din cadrul celor care apar inclusiv în cartea coordonată de domnul Maior, ”Despre intelligence”, cu privire la necesitatea și posibilitatea unor reforme active în cadrul comunității române de intelligence. O reformă necesară, dar cu cap și echilibru.

Reforma comunității românești de intelligence este un act necesar, nu doar acum, ci întotdeauna. Orice serviciu de informații și orice comunitate trebuie să se adapteze în permanență contextului în care-și desfășoară activitatea. Cum lumea contemporană se află într-o continuă schimbare această adaptare, printr-o reformă de obicei ”soft”, reprezintă o necesitate la fel de continuă și constantă ca și schimbarea în sine, ea fiind în fond singura modalitate prin care un serviciu poate răspunde noilor provocări de securitate.

În general vorbind intelligence-ul românesc s-a adaptat întotdeauna destul de bine. SRI în mod special a făcut reale progrese în ultimii ani, conștientizând tot mai mult nevoia deschiderii spre societatea civilă, a comunicării cu mediul academic, noile riscuri existente și rolul tot mai important jucat de analiza informațiilor în domeniul securității naționale. Dar asta nu înseamnă că reforma este terminată, sau că tot ce trebuia făcut s-a și făcut. Din contră, încă mai este de lucru. Mereu va fi de lucru într-o societate schimbătoare în care singurul lucru constant, stabil, este schimbarea în sine.

Ca să luăm o primă reformă încă neimplementată (și aici nu zic dacă-i o reformă bună sau rea, ci pur și simplu prezint un caz concret) mă voi referi la ideea promovată de George Maior cu privire la unificarea principalelor două servicii de informații ale țării. Serviciul de informații interne (sau de securitate după vocabularul anglo-saxon) și serviciul de informații externe (spionajul propriu-zis). Două servicii care joacă un rol fundamental în apărarea și urmărirea intereselor naționale ale României.

Propunerea domnului George Maior este argumentată pe ideea că riscurile de securitate ale secolului XXI nu mai pot fi luate separat, iar informațiile pe plan intern și extern (ca și amenințările) sunt adesea interconectate. O informație găsită de către operativii SIE poate să fie valoroasă pe plan intern, la deconspirarea cuiva sau ca parte dintr-un puzzle analitic. Din cauza birocrației sau a unor divergențe între servicii această informație nu este utilizată corespunzător, reprezentând un risc de securitate.

Domnul Maior este de părere că securitatea internă și externă este interconectată, iar pentru a răspunde noilor provocări cele două servicii responsabile de această securitate ar trebui să se unească într-o singură structură. O structură care să administreze mai bine informația și să o urmărească atent pe ambele zone, intern și extern. Într-un fel acest tip de reformă ne-ar scăpa de câteva complicații, dar există și aspecte negative care trebuie luate în considerare.

Formarea unui singur serviciu de informații poate să trezească amintiri negative de pe vremea vechiului DSS (Departamentul de Securitate a Statului). O astfel de reformă poate aduce un impact negativ asupra imaginii de democratizare a intelligence-ului prin comparația cu DSS sau doar prin ideea că astfel un serviciu poate acumula prea multă putere și influență, un monopol asupra domeniului de intelligence și securitate națională. În egală măsură există deja o comunitate națională de informații care, teoretic, ar trebui să coaguleze cele două zone de acțiune.

Este reforma necesară în acest caz particular sau nu ? Care variantă, conservatoare sau reformistă, vine cu mai multe avantaje și mai puține riscuri ? Care variantă este cea mai potrivită și mai avantajoasă pentru securitatea României ca și stat european ? Asta este o decizie pe care cei responsabilii de intelligence-ul românesc au datoria să o ia. Iar la fel se pune problema în cazul fiecărei posibilități de reformă, o posibilitate care apare constant și care necesită un răspuns la timp, nu cu mult după ce este înlocuite de alta.

Unificarea celor două servicii de informații ale țării nu este singura zonă în care putem vorbi despre reformă. Cele două servicii în particular trebuie să se adapteze în mod constant la vremurile în care trăim. Putem observa că ele trec deja printr-un astfel de proces, dar într-un secolul al informației acest proces este unul constant, iar reforma și adaptarea trebuie să fie în egală măsură constante. Atât când vine vorba de tehnologie, dar și ca abordare asupra diferitelor probleme existente.

Amenințările asimetrice asupra securității naționale sunt o realitate. Înlocuirea riscurilor reprezentate până acum de anumite state naționale cu factori non-statali de risc. Riscurile majore care se ivesc din cyberspace și rolul tot mai important al analizei de informații într-o perioadă în care informația circulă la liber, prin surse deschise, iar din acest amalgam trebuie luată informația utilă și corectă, analizată și utilizată. Acestea sunt câteva exemple de zone în care mai există loc pentru reformă și adaptare.

Încă un exemplu la fel de important este și cel al legăturii între serviciile de informații și societatea civilă, respectiv între servicii și mediul academic. Un popor educat este un popor puternic. Acest lucru se aplică inclusiv în domeniul securității naționale, iar o legătură permanent între servicii și societatea civilă este necesară pentru a oferi cetățenilor o cultură adecvată de securitate, ca ei să fie capabili să răspundă unor provocări precum războiului psihologic.

Legătura servicii-mediu academic este și ea foarte importantă. Mai ales în ceea ce privește sfera analizei de securitate. Schimbul de experiență și analiză dintre cele două sfere nu poate să fie altfel decât benefic pentru securitatea națională per ansamblu. Există profesioniști în cadrul serviciilor de informații, la fel cum există și-n afară lor. Analiști ai unor firme, sau specialiști în securitate din sfera academică, toți venind cu propriul potențial și propria viziune. O colaborare între aceștia este prin natura sa benefică, iar colaborarea s-ar extinde, prin mediul academic, și către societatea civilă per ansamblu.

O astfel de reformă necesită la rândul ei un flux continuu de cadre noi, capabile să vină fiecare cu o mentalitate diferită și cu abilități diferite. Cu o viziune diferită asupra riscurilor existente la adresa securității naționale. Oameni care aparțin perioadei la care intelligence-ul trebuie să se adapteze și care-i înțeleg regulile, aceștia aducând în mod natural cea mai bună și mai puternică reformare. Oameni care nu sunt dominați de paradigma războiului rece, sau a sfârșitului acesteia, ci de realitatea curentă și viitoare.

PSD și PNL, încotro ?

 Rezultatele alegerilor din 16 noiembrie au fost pe cât de neașteptate, pe atât de importante pentru scena viitoare a jocului politic românesc. Aceste rezultate au potențialul de a schimbat jocul partidelor de până acum, lucru care a și început să aibă loc. Principalele două partide, PSD și PNL, trec printr-o perioadă importantă, marcată de schimbări majore care le obligă să acționeze. Încotro vor merge ?

Fiecare partid are o situație particulară, așa că să le luăm pe rând, începând cu partidul care a fost până acum principala forță politică din România post-decembristă: PSD.

Înfrângerea lui Victor Ponta în alegerile prezidențiale a avut un impact major asupra Partidului Social-Democrat. Ca de fiecare dată acest partid a intrat într-un proces de canibalism intern, în care diferite persoane din partid încearcă să le distrugă pe altele. Un membru blamează un altul, un lider pe un altul și în final cineva trebuie să fie eliminat, în timp ce un altul rămâne și continuă lupta pentru supraviețuire.

Acest lucru era chiar firesc. La urma urmei asta s-a întâmplat în PSD după fiecare înfrângere majoră. Începând cu Adrian Năstase, continuând cu Mircea Geoană și acum cu Victor Ponta. Fiecare înfrângere cerea un sacrificiu oferit mulțimilor din cadrul partidului. Unor mulțimi care s-au obișnuit cu puterea și cu victoria, care nu pot accepta cu ușurință un eșec după ce au depus efort, chiar și ilegalități, pentru victorie.

În acest context politic special se pune o întrebare: ce se va întâmpla acum cu PSD, dar cu Victor Ponta ? Care este viitorul partidului ? Ce pași vor întreprinde liderii PSD pentru viitorul concret al acestui partid ?

Un viitor care nu este deloc roz. Cel puțin așa cum se arată în momentul de față. Rezultatul alegerilor din 16 noiembrie a confirmat că noua generație nu are nici un fel de dragoste pentru PSD și pentru vechile metehne ale partidului. Din contră, aroganța și corupția au reușit să mobilizeze un electorat anti-PSD pe care nici măcar Iohannis nu a reușit să-l scoată în stradă cu ocazia primului tur.

Într-un astfel de context viitorul PSD este negru. Fiindcă principalul său bazin electoral este epuizat, iar acest partid nu are posibilitatea, momentan, de a-și forma un alt bazin. Printre tineri, adică printre viitorii votanți, imaginea PSD nu este deloc una pozitivă. Acesta se prezintă ca o relicvă din trecut, un spectru care nu vrea să dispară și bântuie în continuare plaiurile mioritice.

Bine-nțeles, aici ne referim la evoluția pe termen lung a partidului. Dacă lucrurile vor continua în acest ritm avem șansa să vedem PSD transformat într-un partid de locul 3 în alegeri, sau chiar 4. În nici un caz unul din principalele partide politice existente. O situație care poate fi evitată numai prin intermediul unei reforme majore în cadrul partidelor și prin cadre noi, care să inspire încredere generației tinere, inexistente momentan.

Pe termen scurt și mediu vom continua să asistăm la conflictele interne din cadrul PSD. Conflicte care la rândul lor se vor proiecta în afara partidului. Nu este greu de imaginat felul în care cei trei eliminați (Geoană, Vanghelie și Șova) n-au să fie singurii, iar aceștia pot servi drept nucleu pentru apariția unui alt partid de stânga, un partid care să rupă o bucățică din PSD și electoratul acestuia.

Vinovați de înfrângerea lui Ponta au să mai apară. Probabil o să-i vedem des pe la Realitatea și B1. Ponta în sine nu o să fie considerat vinovat atâta timp cât ocupă funcția de prim-ministru. Dar odată ce va pierde guvernul se va schimba și situația, iar noi avem toate motivele să credem că o armată de psd-iști obișnuiți cu puterea n-au să-i acorde aceeași clemență lui Victor Ponta pe care i-au acordat-o până acum.

Pe de altă parte nu știu ce să zic despre Liviu Dragnea. Oricum grupul din jurul lui Ponta încearcă să reziste cu acesta la guvernare, punându-se în conflict inclusiv cu vechea gașcă din PSD, chiar și cu ”bunicuța” mineriadelor. Un alt nucleu pentru inevitabilul conflict din cadrul PSD și divizarea principalei formațiuni de stânga de pe scena politică românească.

Din acest conflict poate să iasă o reformă a partidului, sau partidul poate continua să meargă mai departe către locul 3-4 în alegerile din viitor. Personal nu cred în posibilitatea unei reforme reale, părerea mea este că PSD duce lipsă de cadre și voință în această direcție, iar pe termen lung este un partid condamnat. Un partid care a mizat pe un singur bazin electoral și și-a închis orice altă posibilitate de a atrage voturi.

Privitor la Victor Ponta și la guvernare nu cred că acesta va rezista foarte mult. Obiectivul actual al noului PNL, în fruntea căreia se vor ivi Vasile Blaga și Cătălin Predoiu, poate și Eduard Hellvig drept noua vedetă a PNL, este obținerea unei majorități parlamentare și eliminarea PSD de la guvernare. O acțiune la care poate contribui orice divizare a PSD-ului, cât și viitoare acțiuni ale justiției care va găsi în PSD un o sală de practică.

Acestei simfonii de alungare a PSD-ului de la guvernare s-au alăturat deja și voci importante din Uniunea Europeană. Cu precădere din Germania și din cadrul Partidului Popular European. Într-un fel piesele sunt așezate, iar acum se fac diferite mișcări prin care se încearcă eliminarea pieselor care-l apără pe regele advers, ca apoi regele să cadă dintr-o lovitură.

Victor Ponta va rezista la guvernare până la finele lui 2015, maximum până la alegerile din 2016. Dacă apar niște situații neprevăzute ne putem aștepta ca o schimbare de guvern să aibă loc chiar în primăvara aceasta. Depinde ce acțiuni se vor întreprinde, când și cum. Oricum Ponta și PSD-ul s-au condamnat singuri prin greșelile făcute cu ocazia alegerilor prezidențiale, iar viitorul acestora pare destul de sumbru.

Pe partea cealaltă a baricadei avem noul Partid Național Liberal (PNL) format din fuziunea vechiului PNL cu PDL.

Acest partid a reușit să câștige alegerile prin intermediul lui Klaus Iohannis să și ocupe poziția de partid de dreapta, european și cu privirea către viitor. Lucru datorat în primul rând opoziției față de partidul cel mai des asociat cu trecutul, cu socialismul și cu orientarea pro-est, pro-China și pro-Rusia. Dar viitorul nu este deloc simplu nici pentru noul PNL.

Președintele ales, Klaus Iohannis, nu va fi un președinte jucător la fel ca și Traian Băsescu. Vom avea un președinte arbitru, moderator, care va privi scena politică în loc să joace ca un actor pe această scenă. Într-un astfel de context soarta PNL devine oarecum independentă de Klaus Iohannis, necesitând o nouă conducere pentru îndeplinirea obiectivelor curente ale PNL, cât și un factor de coeziune.

Prin factor de coeziune mă refer la o forță care să păstreze unitatea PNL în contextul în care membri celor două formațiuni unite sunt atât de diferiți în idei, despre trecut și despre viitor. Aceste diferențe trebuie lăsate la o parte pentru ca proiectul să funcționeze, lucru ce necesită o persoană sau o forță care se le pună în umbră, favorizând un țel comun în locul celui deja atins, cel al câștigării alegerilor prezidențiale.

Cât despre noua conducere putem spune că situația este oarecum certă. Fără Klaus Iohannis și fără o implicare majoră a lui Crin Antonescu vechiul PNL nu are personalități suficient de puternice încât să iasă în față și să ajungă la conducerea noului partid. Astfel conducerea este cu totul deschisă pentru cadrele de vârf din PDL. Vasile Blaga și Cătălin Predoiu fiind favoriți în acest sens.

O alternativă este și europarlamentarul PNL Eduard Hellvig. În ultima vreme acesta apare tot mai des în spațiul public și iese în evidențe prin discursurile sale. S-ar putea să fie o încercare a vechiului PNL de a nu lăsa conducerea cu totul pe mâna cadrelor PDL, dar nu știu dacă este cazul, la fel cum nu știu dacă o astfel de încercare ar avea succes, indiferent de cât de mult ar fi propulsat dl. Hellvig în spațiul public.

Astfel principalele funcții de conducere din cadrul PNL vor fi asumate în general de liderii PDL. Aceștia din urmă au imaginea publică și forța necesară pentru a-și asuma un astfel de rol. Singura alternativă din PNL este Crin Antonescu, un om care nu pare dispus să reintre în jocul politic, dominat fiind de certe orgolii cu privire la felul în care a fost alungat din cursa pentru prezidențiale.

Oricum, noul PNL trebuie să se mobilizeze repede pentru a-și asuma următoarea misiunea ce-i revine: schimbarea majorității parlamentare, respectiv alungarea PSD de la guvernare. Acesta va fi principalul obiectiv al PNL pentru perioada care vine, iar Vasile Blaga va juca un rol esențial în această direcție, la fel cum a jucat, mai puțin vizibil ce-i drept, în alegerile din noiembrie.

În acest sens există posibilitatea să vedem o apropiere între PNL și cadrele excluse din actualul PSD. Nu neapărat unda directă, dar o conlucrare împotriva guvernării Ponta și a majorității PSD din parlament. Dar asta după anul nou, perioade în care au să vină și principalele atacuri la adresa guvernării. Cred că momentan PNL trebuie să se concentreze pe rezolvarea oricăror probleme interne.

Cam asta este situația dată. PSD și PNL merg pe direcții diferite, continuând un conflict natural între cele două partide, dar puse într-o situație diferită ca și urmare a victoriei lui Klaus Iohannis din 16 noiembrie. Ambele vor înfrunta anumite dificultăți, dar în mod cert PNL este avantajat, atât pentru moment, cât și pe termen lung prin schimbul de generații și neîncrederea tinerilor față de PSD.

Miturile unei națiuni

Românii se trag din uniunea a două mari popoare glorioase, dacii și romanii. Sau ei se trag doar din daci, cei mai viteji dintre traci. Francezii sunt urmașii galilor și ai romanilor, iar vitejia războinică a celor două popoare se reflectă în faptele lor. Britanicii poartă în sânge curajul unor războinici neînfricați care au oprit invazia romană, dar totodată au o moștenire romană și-l au pe regele Arthur. Cam la fel cum noi îi avem pe Gelu, Glad și Menumorut. Dar cât de reale sunt aceste lucruri și care este baza lor ?

Dincolo de discuțiile istorice sau lingvistice trebuie să privim asupra faptului că toți, toate națiunile, avem mituri. Aceste mituri servesc ca și fundament pentru nașterea unei națiuni. Asta au făcut în secolul luminilor și asta fac și astăzi, păstrând unitatea și spiritul popoarelor în care s-au născut. Miturile le găsim peste tot. În filme, în cărți, în manualele de istorie. Uneori tratate ca atare, alteori ca pe o realitate istorică în ciuda lipsei de argumente clare, doar datorită felului în care contribuie la coeziunea unui popor.

Asta înseamnă că ele sunt ceva negativ ? Că ar trebui eliminate din conștiința populară ? Deloc! În cercurile de istorici circulă astăzi un curent de cruciadă împotriva miturilor, indiferent de natura acestora. Nu doar în cercurile istoricilor, ci mai în orice domeniu. Acest lucru este cât se poate de pozitiv, pentru că adevărul trebuie să iasă mereu la suprafața. Dar să nu avem pretenția ca eliminarea miturilor să iasă din cadrul unui cerc restrâns de specialiști.

Gustave Le Bon afirma în cartea sa, ”Psihologia mulțimilor”, că masele sunt prin natura lor irațională. Indiferent de abilitățile intelectuale ale indivizilor ce le compun, masele vor fi întotdeauna însumarea mediocrității și a sentimentelor, sau a instinctelor, celor care le alcătuiesc. Nicidecum a inteligenței sau a rațiunii. Ele pot fi eroice, la fel cum pot fi criminale, dar în nici un caz raționale. Rațional putând fi doar un cerc elitist din afara maselor care urmărește să atingă ceva prin intermediul lor.

Astfel putem spune că masele funcționează pe bază de emoții și instincte primare. Pe cei mulți nu-i interesează rațiunea, nu-i interesează adevărul. Aceste lucruri sunt pentru indivizi dornici să le cerceteze. Cei mulți sunt călăuziți de sentimente. Frica, dragostea, speranța, pofta de putere și de bani, răzbunarea și ura sunt câteva sentimente la care răspund masele. Între timp ele nu răspund la un articol științific în care se pune problema originii noastre daco-romane sau a celei exclusiv dacice. Din contră, nu le interesează.

Mulțimile, baza unei națiuni, sunt mânate de mituri. Prin ele inclusiv națiunea este condusă și păstrată întreagă de mituri. Națiunea noastră, ca și oricare alta, este construită pe mituri și legende, pe aproximări istorice acolo unde istoria în sine nu ne poate oferi răspunsuri exact și absolute. Iar aceste mituri au condus și condus sufletul națiunii. La urma urmei tocmai aceste mituri alcătuiesc sufletul națiunii, iar distrugerea lor ar duce inevitabil la distrugerea acestui suflet.

Să ne întrebăm pentru o secundă: ce ne rămâne odată ce renunțăm la mituri ? Haos. Haosul istoriei noastre, a originii noastre. Pierdem orice răspuns și orice formă de stabilitate. Și pentru ce ? Pentru ca alții să vină și să construiască la rândul lor alte mituri. Miturile nu trebuie demontate, ci echilibrate cu adevărul (pe cât îl putem cunoaște) și rațiunea. Ele trebuie să existe pentru mentalul colectiv, la fel cum adevărul trebuie să existe pentru a fi cercetat de cei dornici să-l cunoască, capabili să treacă de mitologia națională.

Miturile unei națiuni reprezintă sufletul acesteia și principalul factor de stabilitate și unitate. În lipsa miturilor națiunile își pierd scopul și identitate. Se avântă într-un abis al haosului din care nu putem știi cum va ieși. Miturile și legendele oferă o identitate colectivă, o identitate care la rândul ei oferă un scop, ordine și stabilitate, asigurând unitatea și mobilizarea maselor în folosul comunității. Ca atare ele trebuie menținute. Nu ca o dogmă, ci ca o stare de fapt în echilibru cu studiul rațional al adevărului, deschise oricând unor noi întrebări și răspunsuri, dar niciodată distruse în totalitate.

Închei cu un exemplu concret. Ce știm despre originea noastră ? Știm că avem o limbă latină, că trăim pe un pământ al geto-dacilor și că majoritatea obiceiurilor noastre provin de la aceștia. Pe baza acestor adevăruri fundamentăm un mit (sau o legendă) a unei duble origini. Nu pe baza unor izvoare istorice aprofundate, ci pe baza unei povești dezvoltate de Școala Ardeleană. Alții caută să dărâme mitul în favoarea altui mit, la fel de lipsit de valoare istorică, al unei Dacii superioare tuturor neamurilor. Ce ne-am face fără acest mit ? Ne-am întreba concret: cine suntem și de unde venim. Doar pentru a face alte mituri după o plimbare prin abis.

Alegerile parlamentare din Basarabia - rezultate și concluzii

S-au încheiat și alegerile parlamentare din Republica Moldova. Cele trei partide pro-europene au reușit, împreună, să obțină un scor superior partidelor pro-ruse. În ciuda acestui fapt cele două partide pro-ruse au, fiecare, un scor mai mare decât partidele pro-europene luate pe cont propriu. Rezultatul a fost unul strâns, iar acest lucru a atras de la sine diferite reacții atât din tabăra pro-europeană și pro-unionistă, cât și din tabăra adversă.

Ce am remarcat în particular au fost reacțiile din România. Mulți și-au făcut speranțe că rezultatul ar putea să fie unul zdrobitor la adresa forțelor pro-ruse. La fel de mulți au fost dezamăgiți când au văzut cât de strâns a fost, în realitate, rezultatul alegerilor și au început să-i atace pe basarabeni sau să promoveze o retorică mai pesimistă decât poeziile unui Bacovia sau a unui Edgar Allen Poe.

Lucru destul de deranjant dacă ținem cont de realitate. Nu înțeleg ce ar fi vrut acești oameni ? Rezultatul a fost exact cel dorit și așteptat. O victorie a forțelor pro-europene. Nu una zdrobitoare, dar una care ne arată o evoluție clară a opiniei pro-unire și pro-UE din Republica Moldova. O evoluție care ar trebui să ne bucure în contextul în care Republica Moldova este un stat relativ ieșit din comunism.

În 2009 tinerii basarabeni au ieșit în stradă să ceară libertate. Aceștia au făcut atunci ceea ce noi am făcut în 1989. O mică scânteie a românismului și a libertății, a democrației și a demnității, s-a declanșat în acel moment, iar de atunci aceasta se află în creștere. Creșterea ei nu este simplă și nu este instantanee, ci, la fel ca orice schimbare, se face în timp. Se face treptat și în opoziție cu un alte curente majore.

Nouă ne-a luat ceva timp după revoluție să lăsăm în urmă rănile trecutului. Ne-a luat ceva timp să ieșim cu adevărat din tentaculele unei fantome comuniste și încă așteptăm să lăsăm în urmă mentalitatea comunistă a trecutului. Totul se face în timp, într-un pas evolutiv. Acesta este și cazul Republicii Moldova unde într-un timp relativ scurt avem un semn pozitiv prin aceste alegeri.

În ciuda timpului scurt care a trecut din 2009 până azi (dintr-o perspectivă istorică, sociologică și mai ales politică), basarabenii sunt împărțiți în două tabere aproape la fel de puternice. Unioniști și anti-unioniști sau, cum li se mai zice, moldoveniști. După atâta timp de îndoctrinare și într-o perioadă așa de scurtă de libertate cel mai normal ar fi fost ca a doua tabără să dețină o putere mult mai mare. Și totuși nu e cazul.

Scorul alegerilor parlamentare a fost unul strâns. Un scor care a oferit o victorie, un avantaj, ce-i drept mic, forțelor pro-europene și pro-românești. Iar acest lucru contează. Contează pentru că arată o schimbare rapidă de mentalitate în rândul basarabenilor și mai ales a tinerilor din Basarabia. O schimbare care va continua să se producă și care, la un moment dat, va servi reîntregirii (sub o formă sau alta).

Rezultatul acestor alegeri a fost suficient de relevant încât să trezească o reacție din partea unor reprezentanți ai Moscovei. Pentru noi a fost suficient de relevant încât să ne arate că România, principalul partener european al Republicii Moldova și țara cu cel mai mare interes strategic în zonă, mai are de lucru în legătură cu planurile sale privitoare la unire.

Cred că este sigur să concluzionez că situația nu este deloc una care să ne facă pesimiști. Ci este una pozitivă. Este un semn bun pentru viitor, pentru evoluția situației generale de peste Prut. Ne trebuie doar răbdare, o gândire strategică și dintr-o perspectivă de ansamblu. În momentul de față nu puteam cere mai mult decât rezultatul final al acestor alegeri.