Încotro, domn președinte ?

Mandatul președintelui Traian Băsescu este pe sfârșite. Alegerile de anul asta vor marca și sfârșitul a două mandate consecutive. Sunt oameni care se bucură, alții care sunt dezamăgiți că-și pierd idolul, dar totuși președintele nu pare dispus să renunțe la politică. Într-un astfel de context se pune o întrebare, cred eu legitimă, și anume: ce plănuiește Traian Băsescu pentru viitor ?

Îl cunoaștem ca și președintele care a încălcat de atâtea ori Constituția. Președintele care s-a implicat în mai toate scandalurile politice și care a decis să susține pe față un partid politic. Nu este tipul de om care să se dea pur și simplu la o parte odată terminat mandatul. În schimb Traian Băsescu este acel tip de om politic dornic să reintre în joc, iar rezultatul acestor alegeri poate să-i acorde, sau nu, o astfel de șansă.

Este clar pentru toată lumea, sau aproape toată lumea, inclusiv pentru președinte, că Elena Udrea nu poate câștiga alegerile de anul acesta. Nu are nici o șansă să ajungă în turul II, acesta fiind deja rezervat domnilor Victor Ponta și Klaus Iohannis. De aceea rolul ei este exclusiv unul de avangardă pentru întoarcerea președintelui în politică și pentru răspândirea numelui PMP.

Cam la asta pare să se rezume rolul Elenei Udrea pe tabla de șah a lui Traian Băsescu. Ea este regina care-i netezește drumul regelui. Un drum care nu duce afară din politică, ci înapoi în această lume în care Traian Băsescu are un nume atât de controversat. Totuși, reîntoarcerea președintelui pe scena politică nu ține exclusiv de Elena Udrea, rezultatele din turul II având un rol la fel de important.

Trebuie să înțelegem că orice întoarcere a președintelui în jocul politic se va face, în mod natural, în opoziție cu guvernul. Sau cel puțin așa plănuiește Traian Băsescu. Acesta vrea să-și asume imaginea fostului președinte care se reîntoarce în arena politică pentru a conduce opoziția de dreapta într-o cruciadă împotriva unei guvernări de stânga, o guvernare pe care vrea să o demonizeze de pe acum și cu o implicare, imaginară, a serviciilor secrete.

Doar că pentru a duce la capăt o astfel de strategie Traian Băsescu are nevoie de două lucruri: înfrângerea lui Klaus Iohannis și prin extensie victoria lui Victor Ponta. Nu pentru că acesta l-ar simpatiza pe actualul premier, ci pentru că altfel nu-și poate juca rolul. Nu-și poate asuma funcția de lider al dreptei din opoziția dacă dreapta unită a lui Iohannis și Blaga ar triumfa.

De aceea este fundamental pentru relansarea politică a lui Traian Băsescu ca proiectul dreptei unite să eșueze. Ca Iohannis să piardă alegerile, iar cele două partide, PNL și PDL, să fie permanent divizate. Cu atât mai mult cu cât nici acum nu există o unitate reală, o mare parte din PDL situându-se în continuare alături de Partidul Mișcarea Populară și jocurile președintelui.

La fel de fundamental este ca Victor Ponta să câștige alegerile. Doar astfel poate Traian Băsescu să se erijeze în liderul unei noi drepte, care să o înlocuiască pe cea veche, învinsă, și să-și asume mitul unui puternic luptător împotriva unei stângi corupte în colaborare cu serviciile secrete, servicii care sunt încă privite, în mod eronat, drept o moștenire a vechii Securități.

Din punctul meu de vedere Traian Băsescu intenționează, în mod evident, să se relanseze în politică. Faptele sale și profilul său psihologic confirmă acest lucru, iar o astfel de relansare necesită niște etape premergătoare extrem de importante. Are nevoie scenariul mai sus menționat pentru a-și asigura succesul, tocmai de aceea ne putem aștepta să-l vedem în continuare aducând critici nu doar la adresa lui Ponta, ci și la adresa lui Iohannis, care are nevoie și de voturile PMP. Cu ce scop ? Relansarea.

Eu cu cine votez ?

Multe persoane care-mi cunosc pasiunea pentru sfera politică m-au întrebat cu cine votez. Sincer să fiu nici eu nu sunt tocmai hotărât. Cu siguranță știu pe cine am să votez în turul II, fiindcă știu și care candidați au să ajungă acolo, dar primul tur este puțin mai complicat. Drept urmare m-am decis să scriu un articol în care să-mi exprim opinia despre o parte din candidații la președinție pe care-i vom avea în fața ștampilei de vot în acest prim tur, fără să afirm direct cine va primi votul meu.

Alegerile de anul acesta ne aduc o gamă foarte largă de candidați. Din păcate această gamă este largă doar cantitativ, căci atunci când vine vorba de calitatea candidaților apare un mare semn de întrebare. Un semn care nu ține neapărat de personalitatea acestora ca oameni, ci mai degrabă de competența lor pentru funcția la care candidează. O funcție care implică două roluri principale: cel de mediator al sferei politice și unul de politică externă, principala sferă de lucru a președintelui constituțional.

Dintre candidații prezenți foarte puțini reușesc să se conformeze cu acest micuț barem al competențelor necesare funcției. Foarte puțini au experiență în sfera politicii externe, a diplomației și a relațiilor internaționale. Și mai puțini sunt candidații capabili să joace acel rol de mediator al politicii interne, cu atât mai mult cu cât majoritatea sunt aproape dependenți de partidele din care aceștia fac parte. Lucru care se va resimți foarte mult odată ce un candidat devine președinte.

Primii doi candidați, favoriții agorei cum s-ar zice, sunt Victor Ponta și Klaus Iohannis. Personal cred că aceștia sunt și candidații care vor ajunge în turul II, conflictul principal fiind între Victor Ponta, Klaus Iohannis și un Traian Băsescu care-i trage pe toți de mânecă într-o încercare copilărească de a se agăța de putere, sau ce a mai rămas din ea. Din păcate nici unul dintre acești favoriți nu are profilul perfect pentru un președinte. Dar de ce mă mir ? Mulțimile n-au votat niciodată rațional.

Tocmai datorită acestui fapt trebuie să judecăm candidații și din alte perspective. Înțelegând că partidele nu fac decât să ofere mulțimilor electorale ceea ce acestea își doresc. Indiferent dacă dorința mulțimilor este rațională sau nu. Votul lor este singura cale pentru ca un partid politic să-și îndeplinească obiectivul natural și anume câștigarea puterii ca atare. Pentru a câștiga puterea partidele nu pot veni cu un candidat extrem de competent, dar incapabil să adună simpatia populară.

Aici putem găsi exemplul unui Cristian Diaconescu sau a unui Teodor Meleșcanu. Dincolo de alte discuții despre profilul acestor doi candidați nimeni nu le poate contesta experiența în domeniul politicii externe. Deja se afișează o oarecare competență pentru atribuțiile funcției de președinte al României. Singura problemă este faptul că aceștia nu reușesc să atragă simpatia maselor, drept urmare nu reprezintă garanții pentru partidele politice și pentru câștigarea puterii.

Pe de altă parte candidați cu mai puțină experiență în domeniile legate de funcția de președinte reușesc să atragă mai mult simpatie populară. Cum ? Aici intervin o mulțime de factori, dar primul este ceea ce Gustave Le Bon definea ca și iraționalitatea mulțimilor. Votul lor nu este unul rațional, ci emoțional sau instinctual. Astfel că miturile din jurul unui candidat, imaginea sa publică, felul în care arată și vorbește și aparatul de propagandă mediatic joacă un rol mult mai important.

Vedem deci legenda neamțului care vrea să facă o Românie a lucrului bine făcut, om echilibrat și tăcut, deci implicit om al faptei. La fel vedem și legenda premierului socialist, fost mare spion care duce o luptă aprigă cu demiurgul băsist, prezentat astfel în analele antenelor de propagandă. O vedem pe doamna procuror, simbol al luptei anti-corupție, mama DNA-ului, care adună simpatie publică doar prin prisma acțiunilor recente ale DNA. Și în sfârșit, emoționala moștenire Băsescu a candidatei... bune.

Eu cu cine votez ? Am o gamă largă din care să aleg, pe criterii diferite. Dacă aș vrea competență l-aș vota pe Meleșcanu, doar că votul ăsta nu ar ajunge în turul II. Dacă aș vota tactic m-aș îndrepta spre singurul adversar real al lui Ponta, Klaus Iohannis. Cu cine votez ? Asta voi decide când mă voi merge la vot, momentan pot să spun cu certitudine doar că mă voi duce la vot. Iar asta mă aduce la o întrebare mai importantă și mult mai relevantă: de ce votez ?

Indiferența, neparticiparea la vot, ideea de boicot electoral sunt toate la modă în generația noastră. Și totuși care este rezultatul acestor concepții ? Rezultatul este că multe persoane inteligente lasă ca destinul lor și al țării lor să pice pe mâna altora. Rezultatul este că președintele României este ales de către un oarecare individ cumpărat pe o găleată. Acesta este rezultatul real al neparticipării la vot, iar boicotul nici nu contează pentru că în final votul celor care nu votează devine un vot pentru favorit.

Deci da, particip la vot. Particip la vot pentru că este în primul rând o datorie cetățenească și un drept pentru care s-a murit la revoluție. Un drept pe care alții nu l-au avut și noi îl avem. Particip la vot pentru că vreau să mă implic în viața cetății și nu vreau ca alții să aleagă soarta țării în locul meu. Votez ca să nu fiu responsabil de victoria celui mai bine cotat în alegerile de anul acesta. Și aici precizez că votul sau nevotul indiferenților va face toate diferența în turul II.

Închei acest articol nu cu numele unui candidat care se va bucura de votul meu ci cu îndemnul ca toți cetățenii României să participe la alegeri și să facă o diferență. Să voteze cu rațiunea, nu cu instinctul sau emoția și să-și aducă aminte că în politică nu există îngeri, ci oameni. Dintre acești oameni nu trebuie să găsim sfinți, ci persoane capabile să călăuzească țara în diferite momente ale istoriei. Mai ales acum când la granița României se adună nori de furtună.

Un eșec numit Obama

Citeam acum câteva zile un articol conform căruia fostul director al CIA, dl. Leon Panetta, îl blamează pe Obama pentru haosul care domină în momentul de față scena globală. Cu alte cuvinte pentru apariția Statului Islamic și pentru situația absolut penibilă din Ucraina. Lucruri care au apărut drept un rezultat al politicii populist-pacifiste a președintelui american.

La momentul respectiv am arătat și pe facebook că sunt perfect de acord cu fostul director al CIA. Cred că politica lui Obama, cel puțin pe plan extern, este un eșec. Un eșec născut fie dintr-un idealism prostesc, fie din dorința de a fi pe placul mulțimilor americane infectate de propaganda stângistă anti-război. Din păcate pentru Obama lumea realpolitik-ului își cere acum tributul.

Își cere tributul pentru tratarea orientului ca o lume similară cu cea occidentală. Pentru ignorarea faptului că popoarele orientale au mentalități și structuri diferite. Cât și pentru lipsa de curaj în a-și menține poziția în raport cu diferite probleme internaționale. Un exemplu clar fiind cel din Ucraina, dar să le luăm pe rând.

1. Orientul Mijlociu

Politica lui Obama în orient a fost una cu puternice accente pacifiste. Retragerea trupelor americane din Irak s-a evidențiat printre promisiunile sale electorale, la fel ca și pacifismul său, spre deosebire de predecesorul George W. Bush. Iată că s-a ajuns și-n momentul în care SUA și-a retras trupele din Irak, din păcate rezultatele nu au fost dintre cele mai pozitive.

La fel rezultatele susținerii pentru diferite forțe de rebeli în Siria nu au fost dintre cele mai pozitive. Nu pentru că Assad ar fi fost băiatul bun, iar rebelii băieții răi. Ci pentru că, în ambele cazuri, s-a ignorat o realitate de facto, și anume mentalitatea și structura deja existentă a popoarelor orientale, atât de diferite de lumea occidentală.

Am încercat să democratizăm Irakul, dar între timp ne-am retras lăsând totul pe mâna unor oameni puțini și slab pregătiți. Prin asta politica lui Obama a ignorat faptul că poporul irakian are o mentalitate diferită de a lumii occidentale și i-a tratat pe irakieni la fel cum i-ar fi tratat pe francezi. Problema este că factorii ignorați precum cultura specifică, mentalitatea și istoria au fost ignorați.

Democratizarea unui popor care este obișnuit cu haos sau dictatură, una din două, nu se poate face în decursul a câțiva ani. Ea se face în timp și prin timp și prin implantarea ideilor democratice în mințile mai multor generații, până când acestea devin un obicei, un fel de a fi care să înlocuiască vechiul obicei ale ascultării față de lider sau al descinderii în haos.

Acest lucru nu s-a întâmplat, iar trupele americane s-au retras dintr-un Irak nepregătit pentru democrație și incapabil să-și apere propria existență. George Bush a vorbit odată pe această temă și a prevăzut faptul că orice retragere a trupelor americane din Irak ar fi automat urmată de apariția unor forțe teroriste. Pentru că această retragere ar forma un vid de putere pe care islamiștii l-au umple imediat.

Evident, Obama a ignorat acest lucru și iată-ne acum în fața faptului împlinit. Statul Islamic a venit în Irak pentru a umple vidul de putere lăsat de către administrația americană. Un Irak lipsit de valori naționale, lipsit de securitate și de o mentalitate care să-i ghideze populația într-o direcție sau alta. Adică un Irak condamnat la moarte fără întoarcerea trupelor americane.

Dar Statul Islamic nu a apărut doar în Irak, ci și în Siria, iar acolo s-a bucurat de susținerea directă a administrației americane. O situație oarecum similară cu susținerea de care s-a bucurat al-Qaeda în Afganistan când se afla în conflict cu expansiune sovietică, dar care a dispărut când interesele al-Qaeda s-au ciocnit cu cele ale SUA.

Asta s-a întâmplat și în Siria unde islamiștii reprezentau nu doar principalul adversar al unui dictator, ci mai ales principalul adversar al aliatului lui Putin, și deci al Rusiei. Ce era normal să se întâmple s-a întâmplat, iar America și-a susținut interesele strategice, așa cum ar fi procedat orice alt stat. Problema este că nu a reușit să gestioneze aceste forțe pe care le-a susținut.

Statul Islamic s-a coagulat mai bine decât se așteptau analiștii lui Obama și a pornit spre Irak, intrând în conflict direct cu interesele SUA, nu doar ale Federației Ruse. Iar în momentul de față islamiștii au reușit să pună mâna pe arme chimice și să adune în jurul lor forțe demne de luat în considerare ca o amenințare reală pe termen mediu și lung.

Datoria Americii era să ține sub control forțele islamiste din Siria. O implicare mult mai activă printre acestea și împotriva lui Assas ar fi putut previne ascensiunea celor mai radicale elemente. De asemenea trebuia să se țină cont, ca și-n cazul Irakului, că orice vid de putere și de valori avea să fie umplut de ceva, iar într-un spațiu cu o profundă tradiție religioasă islamul era soluția cea mai naturală.

2. Rusia și criza din Ucraina

Al doilea eșec al președintelui american se reflectă în criza din Ucraina și în relația cu Federația Rusă. Se pare că nici astăzi politicienii americani nu au reușit să învețe din istorie și să înțeleagă felul în care gândește poporul rus și, implicit, conducătorii săi. Iar acest lucru s-a dovedit și se dovedește costisitor aici, în estul Europei.

De la începuturile crizei din Ucraina tot occidentul s-a situat alături de acest micuț stat dornic de libertate, dar față de care există și interese de natură strategică. Problema este că marii lideri occidentali nu s-au situat decât cu gura. În timp ce Putin ducea o politică a faptului împlinit oameni precum Obama nu făceau decât să înghită în gol.

Evident, nimeni nu-și dorește un război și o politică de evitare a războiului este întotdeauna bine venită. Dar și această politică trebuie să fie una coerentă. Degeaba evităm războiul dacă prin asta un individ își poate plimba trupele peste tot, toți fiind prea pacifiști pentru a reacționa în mod adecvat față de acest lucru.

Putin a știut de la început că reacția occidentului avea să fie una slabă și tocmai de aceea a urmărit o politică a faptului împlinit. El a procedat la fel ca Adolf Hitler în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial când Marea Britanie a înghițit toate pretențiile teritoriale ale celui de-al Treilea Reich. Lucru care se întâmplă și în momentul de față.

Câteva sancțiuni economice pot afecta Rusia pe termen lung, dar pe termen scurt ele nici nu se simt, iar în momentul de față Rusia rămâne ignorantă față de astfel de lucruri. Cred că o politică de forță, care să-l pun pe Putin în fața aceluiași fapt împlinit, ar fi fost mult mai adecvată decât acest joc de înțepături.

O politică de forță nu înseamnă un război, ci un semn pentru Rusia că nu ne este frică de un război. Că nu suntem o adunătură de copii care se joacă într-un câmp cu floricele în timp ce Kremlinul face ce vrea în jurul nostru. Evident, o astfel de politică implică și riscuri, dar asta se aplică și în cazul politicilor actuale. O politică de forță ar crește în schimb șansele de-al pune pe Putin pe gânduri.

De asemenea când ne raportăm la Rusia trebuie să ținem cont de aspectele culturale, sociologice, istorice. La fel ca și-n cazul orientului Obama trebuia și trebuie să ținem cont de felul în care gândesc și trăiesc rușii pentru a găsi rezolvarea unei probleme în care acest conglomerat de etnii este implicat. Ignorând o astfel de realitate stăm deschiși față de o mulțime de riscuri.

Putin nu trebuie privit doar ca un lider puternic care-și domină populația, ci și ca un lider care depinde de propria populație și care totodată ține sub control o turmă nebună. Fiindcă poporul rus este un popor obsedat de putere. Dacă Putin ar arăta slăbiciuni ar fi alungat, iar în locul lui n-au să vină niciodată niște lideri democrați, ci mai degrabă forțele ultra-naționaliste sau de extremă stângă.

Concluzie

În orice caz acest al doilea mandat al lui Obama este un eșec. Cel puțin pe plan extern Obama s-a confruntat cu o situație foarte dificilă, pe care nu a reușit să o gestioneze și căreia chiar i-a dat avânt prin politicile sale de tip populist, idealist, pacifist, cum vreți să le denumiți. Iar rezultatele se văd și în momentul de față când ne întrebăm ce va face Statul Islamic, dar Rusia ?

Poate are reușite pe plan intern, dar în final mandatul președintelui american ne arată ce înseamnă ignorarea realpolitik-ului pe plan extern. Singurul său succes extern, de care vom mai auzi, este lichidarea liderului terorist Bin Laden, dar apoi vine eșecul numit nașterea Statului Islamic. Un lucru la care Obama trebuia să se aștepte și nu s-a așteptat. Acum este luat prin surprindere.

Politica prea slabă față de Rusia și criza din Ucraina i-a permis lui Putin să ne pună în fața faptului împlinit, iar acum ne găsim în fața unui fel de conflict înghețat extrem de ciudat. Un conflict care amenință în primul rând spațiul european și țări precum România și Polonia, țări care se bazează foarte mult pe sprijinul SUA în propriul sistem de apărare.

În ceea ce privește politica externă Obama s-a dovedit a fi un eșec. Din păcate SUA este unul din principalii actori globali și acest eșec a dus la destabilizarea politicii globale, nu doar a intereselor externe ale SUA. Evident, speranța moare ultima și poate pe ultima sută de metri Obama își va repara greșelile de politică externă și se va întoarce la o politică de tip realist.

Mai este Ungaria un stat european ?

De la începuturile crizei din Ucraina Uniunea Europeană și NATO se confruntă cu o mulțime de probleme. Natura lor diferă de la caz la caz, la fel și felul în care acestea afectează interesele strategice și politice ale acestor organisme suprastatale. Dar printre aceste probleme se numără și copiii obraznici (ca să le spun așa) de la sânul Europei. Etnii care-și cer independența în momente precum acesta sau, după caz, state care prin politica lor aduc un deserviciu intereselor comune ale Europei.

Un astfel de stat este și cel ungar, un stat care s-a evidențiat printr-o colaborare tot mai strânsă cu Federația Rusă și partenerii acesteia. Printr-o politică cu un vădit caracter ultra-naționalist care vine în opoziție cu direcția post-modernă a lumii occidentale, ca și prin diferite tentative de a provoca haos, în interesul aliatului răsăritean, la granița estică a spațiului euroatlantic. Lucruri care se văd, care sunt și afirmate de lideri maghiari precum Viktor Orban (admiratorul lui Putin și cel care a spus că lumea liberală este de domeniul trecutului) și care ridică o întrebare legitimă: mai este Ungaria un stat european ?

Nu vreau să intru în argumente de natură istorică, argumente legate de originea maghiarilor sau de poziția lor în sfera relațiilor internaționale de-a lungul timpului. În schimb vreau să mă leg de prezent și să-mi exprim o îngrijorare serioasă cu privire la acest partener de neîncredere. Larry Watts și-a denumit o carte cu titlul de Ferește-mă Doamne de prieteni, iar această denumire ne poate atrage atenția și asupra prietenei noastre din cadrul UE, Ungaria. O prietenă de neîncredere, de la care nu știm la ce să ne așteptăm și care ne poate lovi pe la spate din poziția de... aliat.

În momentul de față Ungaria este un stat membru al Uniunii Europene și al Alianței Nord-Atlantice. Din această perspectivă ea este un aliat al nostru, un aliat la care credem că putem întoarce spatele pentru a ne confrunta cu alți adversari, adversari pe față. Într-un astfel de moment acest aliat ne poate înjunghia pe la spate. Un lucru de care orice analist de securitate ar trebui să țină cont atunci când pune în discuție conflictele prezentului și ale viitorului. Conflicte în care un stat mic precum Ungaria poate duce la foarte mult haos în strategia comună de securitate a lumii euroatlantice.

Deja am văzut tentative ale Ungariei pentru destabilizarea securității României și implicit ale graniței estice a NATO și UE. Am văzut tentative ale Ungariei pentru a sprijini politica externă a Federației Ruse în opoziție cu politica Uniunii Europene din care Ungaria face parte. Întoarcerea de la Moscova a liderului Jobbik, Gabor Vona, a avut un popas prin România. Concomitent în Ținutul Secuiesc au existat tensiuni ale minorității maghiare. Statul maghiar a încercat să se alăture politicii rusești de dezmembrare a Ucrainei, în ciuda vocii comune a Europei, iar în momentul de față ignoră sancțiunile economice date de Europa Rusiei.

Ce reiese clar din aceste lucruri, cât și din declarațiile liderilor de la Budapesta, este că Ungaria și-a reorientat cu totul traseul politic. Atât cel intern, dar mai ales cel extern. Iar în momentul de față nu există o garanție solidă pentru un stat ca România că Ungaria va continua să  respecte deciziile NATO și UE, sau că această nu ne va lovi pe la spate atunci când se va ivi ocazia. Putem asuma că tocmai acesta este obiectivul statului maghiar. Recucerirea Transilvaniei sub autoritatea Moscovei. Ceea ce nu le-a reușit la Bruxelles caută acum la Moscova, alături de o politică ultra-naționalistă regrupată în jurul țarului de la Kremlin.

Oricând putem vedea omuleți verzi venind din Ungaria în Ținutul Secuiesc. Oricând putem vedea Ungaria cum boicotează diferite acțiuni economice, politice sau chiar militare ale lumii euroatlantice. Nu cred că vrem să fim luați prin surprindere de niște mișcări care sunt tot mai evidente în contextul actual. Din contră, vrem să fim pregătiți, iar pentru asta trebuie să vedem Ungaria așa cum este ea de fapt. Ca un outpost eurasiatic în spațiul european. Un outpost care așteaptă ordinele de la Moscova și totodată șansa de a captura diferite teritorii ce i-au aparținut odată.

Nu știm cu certitudine ce va urma, dar trebuie să ținem cont de niște schimbări la nivel geopolitic și la cel al relațiilor internaționale. State precum Ungaria își schimbă politică și sacrifică post-modernitatea în favoarea modernității. Un lucru ce era previzibil printr-o simplă analiză sociologică a mentalității generale care predomină în spațiul maghiar. Momentan acest stat face parte din UE și NATO, deși are o politică opusă, dar noi trebuie să ținem cont de interesele noastre strategice, iar atunci când privim spre est unde au loc atâtea conflicte să tragem cu ochiul și la vecina noastră. O vecină de neîncredere.

Cazul Ponta

Ca să concluzionez și eu cazul Ponta am să repet ce afirm de când a început această telenovelă politică. Nu este normal ca într-un stat democratic, construit pe valori constituționale, identitatea ofițerilor sub acoperire sau serviciile de informații să fie folosite pentru interese politice.

Opinia mea despre Victor Ponta a fost mai mereu una negativă. Din păcate nici adversarii acestuia nu par să treacă de un anumit barem. Traian Băsescu în special. Acesta urmându-l pe actualul premier în subordonarea intereselor naționale celor politice.

Victor Ponta a FOST ofițer sub acoperire. Foarte bine. Și-a făcut datoria, racolat fiind probabil pe când era în Italia. Acum îi facem identitatea publică ? Cum vor reacționa restul ofițerilor sub acoperire știind că identitatea și implicit siguranța lor este la cheremul unor jocuri politice ?

Nu știu cum și-ar putea aceștia continua activitatea și așa destul de grea. La fel cum nu știu cum vor reacționa acei indivizi cu care Victor Ponta a intrat în contact ca și ofițer sub acoperire. Dar probabil reacția nu se va clasa printre cele pozitive.

Apărarea, serviciile de informații și alte instituții relevante ale statului nu pot și nu trebuie să fie implicate în jocuri politice. Faptul că Ponta a fost ofițer odată, recrutat ad-hoc, nu înseamnă că mai este și nu reprezintă nici o problemă în alegerile actuale. Mai mult, nu interesează pe nimeni.

Problema de față nu este despre Victor Ponta. Poate doar în mintea actualului președinte. Ea este despre ofițerii sub acoperire, structurile de intelligence și imaginea României în lumea, îndeosebi în spațiul euro-atlantic.

O campanie negativă

Negativismul și scandalul public au devenit deja caracteristici ale societății românești. La tot pasul vedem (sau auzim) cele mai penibile isterii. Personaje mondene care transforma micul ecran într-o telenovelă și, ce-i mai rău, personalități politice care-și derulează campania într-un mod negativ.

Ce înseamnă asta ? Că oamenii politici din România își fac campania electorală nu prin promovarea unor proiecte, a unor soluții sau prin afișarea propriilor aptitudini, ci prin atacuri la adresa altora. Nu vedem ce vrea să facă un candidat sau altul fiindcă aceștia au altă ocupație, să ne arate ce rău îi adversarul său.

Și așa alegerile prezidențiale sunt duse în derizoriu. Temele importante sunt ignorate, nu mai au nici o valoare, pe când subiecte demne de OTV sau Cancan sunt la tot pasul. Chiar nu-mi pasă dacă Ponta-l consideră rău pe Klaus Iohannis sau viceversa, e normal, sunt adversari. Vreau să cunosc proiecte.

Un exemplu este cel al ieșirii în public a președintelui. Acesta a venit aseară la Realitatea TV unde a dus mai departe o telenovelă politic-electorală despre candidatul denumit 007. Președintele i-a făcut publică identitatea într-un joc al dezvăluirilor.

Aici interesul național și sistemul de securitate al statului au fost sacrificate de către președinte în favoarea intereselor politice ale acestuia. Sunt curios și eu cum vor reacționa oamenii cu care Ponta a intrat în contact ca ofițer SIE. Sunt curios cum vor vedea ofițerii sub acoperire acest gest.

Nu într-un mod pozitiv, asta-i sigur. Dar de dragul intereselor electorale se face orice. Jocuri operative, diversiuni, otv-isme, atacuri la persoană, demonizări. Echilibrul lipsește. Aș prefera să văd proiecte și idei în locul acestor forme de campanie.

Cu alte cuvinte aș vrea să văd o campanie pozitivă în locul uneia negativă. Aș vrea să văd oameni politici care promovează valorile democratice într-un mod corect, care unesc societatea în loc să o dezbine, care se ceartă pentru idei, nu pentru demonizare. O lume politică echilibrată.

Pierdem mult prea mult timp pentru nimicuri și ignorăm lucrurile cu adevărat importante. Înțeleg că mulțimile iraționale răspund mai bine la astfel de lucruri (și la știri vedem că o știre negativă aduce mereu mai mult rating), dar clasa politică trebuie să impună o schimbare în acest sens.

O schimbare, un model pozitiv. De asta educația este cel mai important aspect într-o democrație. O democrație se bazează pe mulțimi, iar dacă acestea nu sunt educate atunci imperfecțiunea democrației devine un risc. Iar politicienii prin comportamentul lor joacă un rol major în această educație.

De asta avem nevoie de mai puțin Băsescu-i de vină, de mai puțin Ponta e roșu ca iadul. Avem nevoie de o campanie pozitivă. O campanie care prin felul în care se derulează să promoveze valorile democratice în sinea lor.

De ce unire ?

Am prieteni și cunoștințe care mă întreabă mereu de ce ar trebui să susțină unirea Basarabiei cu România, sau cel puțin unirea prin aderarea la UE. La urmă urmei Republica Moldova este un stat sărac. Un stat care nu ar duce nici un avantaj economiei românești. Eventual doar furia lui Putin.

Lucrurile nu stau chiar așa. Republica Moldova nu se limitează doar la economie. Rolul acesteia este și unul relevant în ecuația strategică a României sau a structurilor din care România face parte. Să nu uităm că-n ultimii ani unirea sau măcar o mai strânsă colaborare a venit ca un îndemn de la marile puteri aliate. 

Republica Moldova reprezintă o poziție de graniță cu răsăritul și o importantă zonă de influență la Marea Neagră. Reprezintă o zonă de graniță cu Ucraina și ne oferă mai multe perspective asupra acelor teritorii. 

Ca membră a UE sau prin unirea directă cu România Republica Moldova poate juca un rol esențial în dezvoltarea strategiei noastre de securitate la Marea Neagră și la granița de est a Europei. Locuri în care lumea euroatlantică trebuie să-și întărească poziția. 

În special la Marea Neagră care, din punct de vedere geostrategic, joacă un rol fundamental. Ea face legătură dintre Europa și Asia, fiind un factor important pentru stabilitatea și securitatea Europei. La fel de mult cum este și pentru economie, datorită cantității imense de resurse din Marea Neagră.

Fac o pauză aici pentru a menționa că România are potențialul de a deveni fruntea stabilității în zona balcanică și a Mării Negre. Ea își poate asuma misiunea de a reface legăturile dintre statele existente în această zonă, legături necesare stabilității regionale, dar și prosperității acestor state.

Un alt lucru care trebuie luat în considerare este necesitatea unei uniri cât mai rapide. Dacă Moldova nu este primită în NATO sau UE, sau dacă nu se unește cu România, atunci direcția ei va fi spre Rusia. Fiindcă neutralitatea adevărată nu există când te situezi între două lumi diferite. 

Asta ar veni în dezavantajul nostru. Pentru că politica externă a Rusiei a rămas până astăzi a politică a zonelor de influență și a expansiunii, chiar dacă sub forme diferite. România nu are nevoie de un astfel de vecin, iar Republica Moldova trebuie să aibă alternativa la Rusia.

Evident, dincolo de argumentele pragmatice există și acel argument emoțional. Da, moldovenii de peste Prut sunt frații noștri. Nu știu câți oameni și-ar lăsa rudele pe stradă sau pe mâna altora. Eu unul n-aș face-o. Și nici România nu va face asta cu fiica ei, Republica Moldova. 

Acum există și un alt aspect. Dorința pentru realizarea unirii. Aceasta reprezintă o condiție esențială în acest proces și, cel puțin în concepția dreptului internațional, situată deasupra argumentului rațiunii de stat. Un argument care nu mai are putere totală într-o lume post-modernă. 

Pentru realizarea unirii este necesar ca românii de pe ambele maluri ale Prutului să dorească acest lucru. Pentru asta este nevoie de o întreagă campanie de promovare a unei mentalități unioniste în rându maselor, ca și una de promovare în rândul elitelor. 

Criza din Ucraina ne pune în fața unor riscuri de securitate majore, dar și în fața unor oportunități pe care nu trebuie să le ratăm. Așa cum am făcut-o odată, când România se chinuia să intre pe un drum al democratizării, blocată fiind de rămășițele unui regim odios. 

Cert este că unirea reprezintă un obiectiv al României. Un obiectiv care astăzi se bucură și de aprobarea structurilor din care România face parte (Germania deja a făcut declarații în acest sens). Rațiunea de stat și idealul popular se îmbină în acest obiectiv urmărit de o generație. 

Schimbarea și riscurile de securitate

Dacă analiștii de securitate se confruntă cu o problemă des întâlnită aceasta este conservatorismul. Există o anumită ideologie a conservatorismului care-i face pe mulți analiști să ignore starea permanent schimbătoare a riscurilor de securitate, continuând să raporteze problemele prezentului, cât și ale viitorului, la idei specifice sec. XX.

Acest lucru este de la sine evident și astăzi când mulți analiști trăiesc în continuare paradigma bipolarității din războiul rece al secolului trecut. Ei analizează actuala stare de conflict înghețat între două mari puteri, cât și alte riscuri de securitate, bazându-se pe un fel de semi-dogme care împiedică o conștientizare a realității de facto, dar și o analiză corectă a posibilităților viitoare.

Nici un analist sau un specialist al domeniului de securitate nu poate ignora riscurile permanent schimbătoare al acestui domeniu. Faptul că paradigmele geopolitice și de securitate în relațiile internaționale nu sunt niciodată aceleași, nu sunt niciodată stabile, iar actorii diferă la rândul lor, trebuie acceptat de orice analist, ieșind astfel din orice mentalitate dogmatică.

Creativitatea și deschiderea față de nou devin astfel calități esențiale ale unui analist. Diferența între dezastru și stabilitate se poate afla într-o analiză care ține cont de actorii non-statali, de schimbările care intervin la nivel global sau într-una care nu ține cont de acești factori, de schimbare, ci se bazează pe paradigme învechite, pe dogme stabilite de terțe persoane în domeniu.

De fapt dogmele sunt utile atâta timp cât sunt limitate la rolul de ghid. Lucru aplicabil în orice domeniu. Dacă aceste dogme blochează privirea omului dincolo de zidurile lor atunci, în mod evident, nu mai putem vorbi de analize serioase, la fel cum în știință n-am mai putea discuta despre mari descoperiri.

Asta se întâmplă și în domeniul securității și al analizei de informații. Singurul lucru constant în această lume este schimbarea. Orice analist trebuie să fie capabil să se adapteze la această schimbare. Să înțeleagă factori de risc și paradigme noi pe scena globală, având astfel posibilitatea de a prezice, în acest joc al minții, acțiunile adversarilor strategici și riscurile de securitate prezente. 

Importanța strategică a Turciei

Printre puterile importante din cadrul Alianței Nord-Atlantice se numără una foarte des uitată de mulți analiști sau simpli indivizi interesați de geopolitică. Această putere este Turcia. Un stat care face parte din NATO încă din perioada Războiului Rece și care nu a fost accepta, încă, în cadrul Uniunii Europene. Deși are o importanță strategică majoră pentru comunitatea euroatlantică.

Importanța Turciei a fost de la sine evidentă în perioada Războiului Rece când această putea schimba echilibrul puterii din orient în favoarea NATO. Lucru care rămâne valabil și astăzi când Turcia reprezintă principala noastră graniță împotriva Statului Islamic, împotriva haosului dintr-o lumea premodernă, cât și principalul nostru aliat la Marea Neagră.

Acești doi factori trebuie luați în considerare în orice discuție despre Turcia și legătura acesteia cu lumea occidentală. Turcia este una din principalele puteri de la Marea Neagră, oferind sau nu accesul forțelor occidentale aici, forțelor islamiste pe uscat sau ajutând în mod direct la securitatea și controlul Mării Negre. Să nu uităm că forța navală a Turciei este extrem de importantă.

În momentul de față Turcia este un actor cheie în regiunea Mării Negre. Un turn al Europei pe tabla de șah, un turn care poate asigură dominația unui flanc și care ne separă de o lume haotică. Este un aliat extrem de important pe care trebuie să-l ținem aproape și cu care România ar trebui să dezvolte bune relații în contextul în care aceste două țări sunt principala forță a NATO la Marea Neagră.

Vedem și în momentul de față cum prezența Turciei în NATO ne oferă un avantaj la Marea Neagră, atât de important în contextul crizei din Ucraina și a relansării Rusiei în jocurile relațiilor internaționale. Tot Turcia este unul din actorii cei mai relevanți în lupta împotriva Statului Islamic, iar acest lucruri nu pot fi ignorate.

Rolul președintelui (II)

În ultimul meu articol despre rolul președintelui am făcut o abordare în primul rând teoretică și generală asupra îndatoririlor care-i revin acestuia prin lege. Nu m-am referit suficient și la ceea ce înseamnă rolul unui președinte în actualul context geopolitic, pentru ce ar trebui să fie pregătit și cum ar trebui să fie acesta pentru a rezolva niște probleme extrem de serioase sau amenințări care pândesc la granița României.

O astfel de abordare am să încerc în articolul de față. Evident, fără a-mi face mari speranțe că actualii candidați ar putea să rezolve astfel de probleme. Cu atât mai mult cu cât experiența unora este nulă, iar alții aleg să fie chiar ei problema. Ca să nu mai spun despre felul în care toți candidații înțeleg să joace un teatru ieftin, urmărind mai mult interese politice și personale decât acele interese naționale față de care clasa politică ar trebui să se subordoneze. Cel puțin teoretic.

Printre primele amenințări care pândesc România și față de care un președinte trebuie să poată oferi un răspuns se numără amenințarea extremismului. De toate felurile. Fie că vorbim de extremism de dreapta, fie de stânga. Această formă de gândire este o amenințare pentru întreaga comunitate europeană, inclusiv România. Atât fenomenele externe, precum extremismul și separatismul maghiar care amenință România, cât și cele interne, precum ultra-naționalismul care amenință actualele valori sociale și servește adesea unor interese străine.

O altă amenințare prezentă la care un președinte al României trebuie să poată răspunde este cea rusească. Războiul psihologic și planurile Federației Ruse în conflictul cu statele membre NATO sunt pericole la care un șef de ștat trebuie să poată răspunde. Cu atât mai mult într-o perioadă de criză precum cea actuală, în care rolul președintelui de comandant suprem al armatei și factor de stabilitate în societate este tot mai important pentru supraviețuirea unei națiuni.

Amenințări comune la adresa comunității euroatlantice apar și ele, precum, Statul Islamic. Amenințări în legătură cu care un președinte trebuie să știe cum să acționeze. Ce politică să adopte, cum să colaboreze cu aliații, să înțeleagă posibilitatea unor amenințări pe termen lung, mediu și scurt.

Președintele nu trebuie să fie doar un bun diplomat, un expert al relațiilor internaționale și un arbitru politic. El trebuie să fie și capabil să răspundă unor provocări actuale. Iar asta se vede încă din perioada alegerilor și din abordarea candidaților. Felul în care aceștia acționează ne indică dacă înțeleg riscurile majore care ne înconjoară, dacă se gândesc la ele și dacă sunt capabili să cedeze interesele de partid sau personale în favoarea intereselor statale.

În final un președinte trebuie să fie capabil să coordoneze țara printre valurile prezentului. Există riscuri majore față de care un președinte trebuie să dea un răspuns, oferind totodată cetățenilor siguranța și unitatea de care statul are nevoie în astfel de situații. De asta alegerile de anul acesta sunt importante. Și pentru viitorul nostru, și pentru imaginea și poziția noastră în NATO sau UE. Din păcate actualii candidați se complac în jocuri politice umile, iar interesul național este din nou sacrificat. 

Candidatul 007 - concluzii

Jocul spionilor pare să fie pe sfârșite, iar candidatul 007 despre care s-a făcut atâta vâlvă, jurnalistul ofițer sub acoperire și alte cele s-au întors, momentan, în anonimat. Cât va dura asta înainte ca președintele să mai arunce și alte fumigene nu știu, dar putem trage niște concluzii de aici.

Teorii despre tot jocul acesta au apărut la toate posturile de știri. Cea mai vehiculată este cea a fumigenei, dar dacă le legăm de la cap la coadă vedem o acțiune destul de interesantă. Cel puțin pentru mine pare a fi mai mult o reclamă decât orice altceva, un joc operativ de promovare.

Promovare pentru o lovitură dură la adresa premierului Victor Ponta. Nu știu câți au auzit de un film la care se lucrează acum. Un film despre un procuror Cristian care se luptă cu un sistem corupt, același despre care Băsescu se laudă că l-a îngenuncheat.

Ei bine, acest procuror nu este un personaj ficțional. Cristian Panait este numele unui procuror în legătură cu moartea căruia Ponta a fost acuzat de foarte multe persoane. Este o pată în istoria lui Victor Ponta, fictivă sau nu, dar o pată pe care președintele în funcție vrea să o folosească.

Traian Băsescu a lansat o fumigenă pentru a atrage atenția oamenilor asupra unui lanț de evenimente, direcționând astfel dezbaterea în direcția dorită de el. Nu a făcut public numele ofițerului sub acoperire, dar ne-a dat indicii că ar fi Ponta și ne-a atras atenția.

A venit rândul lui Robert Turcescu. Acesta și-a făcut spovedania de tip mistico-religios în direct și ne-a zis că… este un ofițer sub acoperire. Unul al armatei. Toate discuțiile despre candidatul 007 s-au mutat pe jurnalistul 007, Robert Turcescu, care și-a sporit popularitatea.

Acum vine acest film despre un procuror în luptă cu sistemul, chiar cu structurile de informații. Un film despre un om de moartea căruia Victor Ponta a fost acuzat adeseori. Și un film în care Robert Turcescu joacă, el fiind actor în acest film.

Cred că putem spune cu ușurință că acest șir de evenimente a fost menit să ne ducă la acest film și să-i asigure succesul. E o lovitură directă la Ponta și o parte din tactica lui Traian Băsescu. Un președinte care-și încheie mandatul, dar care refuză să plece.

Ne putem aștepta la mai multe. Scopul președintelui în momentul de față este discreditarea lui Victor Ponta, dar și a lui Klaus Iohannis, dorind voturi pentru aleasa sa, Elena Udrea. Nu neapărat să câștige, dar să-și asigure rolul viitor de portavoce a dreptei împotriva guvernării PSD.