Dar cât de reale sunt aceste prejudecăți ? Aproape deloc. Dacă ești rocker, dacă porți un tricou negru cu o trupă sau dacă ai plete nu înseamnă că ești un monstru. Dacă nu tinzi să mergi în discoteci nu înseamnă că-ți petreci nopțile sacrificând pisici undeva prin cimitir. Chiar deloc. Muzica rock nu are nimic de a face cu această imagine tâmpită.
O imagine care nu reflectă realitatea muzicii rock, dar reflectă perfect psihicul celor care o promovează. Acei oameni care și-au abandonat prea ușor propria individualitate pentru a face parte din mulțime. Pentru a se subordona unui set clar de reguli și unei viziuni. Iar cei care se îndepărtează de acea viziune sunt adesea etichetați drept ciudați, un fel de eretici ai sec. XXI.
Acest lucru nu este deloc unul surprinzător. Până la urmele individul își sacrifică nu doar individualitatea, ci și inteligența, când devine o simplă componentă a mulțimii. Moment în care orice idee provine din latura emoțional a creierului, nu din rațiune. Nu mai stă să proceseze informația, ci spune și face la fel ca restul. Cu alte cuvinte spiritul de turmă.
Nu mai contează că fiecare individ este diferit. Dacă asculți rock, dacă porți haine negre și ai plete sau chelie, sigur ești așa cum te reprezintă o imagine preconcepută a mulțimii. O mulțime care te judecă pe tine, individ, ca pe o altă mulțime. Nefiind capabilă să accepte individualitatea persoanei umane.
Probabil de asta muzica rock este adesea și cea mai criticată de cei care-și sacrifică propria individualitate în favoarea conformismului mulțimii. Pentru că acest gen muzical este în sine unul al libertății.
Muzica, precum orice artă, exprimă o stare, o trăire a psihicului uman. Un arhetip. Dacă muzica cultă este legată de inteligență, noblețe, rafinament, jazz-ul de creativitate, tot așa și muzica rock este legată de libertate. O muzică grea, de unde-i vine și numele, pentru că transmite un mesaj greu.
Deși fiecare trupă are mesaje diferite principala idee a rockului este libertatea umană. Nici nu se putea altfel. Un gen muzical apărut într-o perioadă a dictaturii și totalitarismului nu putea exprima altceva decât dorința de libertate a noilor generații. Iar asta exprimă și astăzi. O luptă împotriva conformismului și tiraniei, o luptă pentru libertatea de a fi o persoană adevărată, nu o parte dintr-o mulțime.
Comunismul a prigonit muzica rock din cauza asta. Cum să promovezi individualitatea într-o lume socialistă ? Mulțimile fac același lucru. Individualitatea este prea grea pentru cei mulți care-și sacrifică personalitatea în favoarea confortului. Acel confort pe care-l ai când ești o piesă printre altele și nu un individ printre indivizi.
De asta apar mituri, de asta indivizii sunt judecați ca un colectiv. Există rockeri violenți, există sataniști care ascultă rock, dar există și criminali care ascultă muzică cultă. De fapt oamenii ar fi surprinși de câți narcisiști și psihopați ascultă operete. Deși muzica spune ceva despre noi ca persoane, ea nu spune totul și nici nu poate fi judecată la rândul ei pentru o persoană în parte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu