Grecia – fiica nebună a Europei

Premierul grec Alexis Tsipras s-a deplasat într-un ”pelerinaj” până la Moscova pentru a se închina țarului Vladimir. Așa arată situația la prima vedere. Un lider european vizitează un om politic față de care Uniunea Europeană a adoptat o politică mult mai ostilă decât în anii precedenți și vorbește despre opoziția Greciei față de sancțiunile economice impuse Rusiei. Mai mult, caută formarea unor parteneriate și legături între Federația Rusă și Grecia și eliminarea, de facto, a acestor sancțiuni pentru ca Rusia și Grecia să poată conlucra.

Situația este una mai complexă decât se vede la prima vedere și un articol de pe site-ul în limba română a celor de la Deutsche Welle scoate în evidență acest lucru. Chiar dacă Tsipras își face speranțe să se întoarcă cu un acord economic din Rusia șansele sale sunt relativ mici. Nici Rusia și nici Grecia nu au o poziție economică din care să se ajute foarte mult. Un acord minim este posibil, dar vizita lui Tsipras trebuie să urmărească ceva mai mult.

Avocatul ”diavolului” în UE

Acest ceva poate să fie șantajul la adresa Uniunii Europene. Pe lângă formarea unor legături cu Rusia premierul elen s-ar putea să urmărească exact folosirea acestor legături pentru a șantaja partenerii occidentali și eurocrații de la Bruxelles. Un șantaj care să-i facă mai ”înțelegători” față de problema grecească prin prezentarea Rusiei ca un partener alternativ pentru Grecia, propunând astfel și posibilitatea Greciei de a lucra împotriva acțiunilor de opoziție față de Rusia în interiorul UE, similar unui cal troian.

Posibilitatea în sine este mare și putem deduce asta din declarațiile comune ale premierul grec și ale președintelui rus. Parteneriat economic, opoziția Greciei în cadrul UE față de sancțiunile economice asupra Rusiei și susținerea unei implicări mai mari din partea Rusiei în ceea ce am putea numi arhitectura de securitate europeană. Vocea Greciei s-ar alătura astfel Ungariei în rolul de parteneri ai Moscovei în interiorul Uniunii Europene, sfidând și sabotând acțiunile de securitate colectivă și obiectivele comune ale Uniunii.

Remarcăm astfel recrudescența naționalismului pe scena politică europeană, a interesului național limitat pus peste interesele și valorile colective ale Uniunii Europene. O problemă care amenință proiectul european în sine și nu doar în state precum Grecia, ci chiar și în occident unde, momentan, domină forțele democratice și pro-europene, dar unde remarcăm și o creștere a simpatiei pentru radicalii eurosceptici, probabil ca și rezultat al crizei economice și a eșecului proiectului multicultural, de integrare a imigranților în spiritul valorilor europene.

Parteneriatul economic dintre Grecia și Rusia s-ar putea realiza prin mai multe moduri, dar din declarațiile celor doi lideri putem deduce o posibilitate a legăturii între gazele trimise prin Turcia și Grecia. Aceleași gaze care vor ajunge în Europa și prin intermediul Ungariei, oferind astfel o voce mai importantă statelor partenere Rusiei în politica economică europeană. În sfârșit, Grecia și Ungaria urmează să facă un concert de toată frumusețea în Consiliul Europei și în Parlamentul European ori de câte ori Rusia va avea nevoia de susținere.

Cum am afirmat și mai sus, Tsipras speră să câștige în felul ăsta un avantaj pentru țara sa în negocierile cu vestul, cât și o colaborare economică cu Moscova. Nu cred că este dornic ca Grecia să părăsească pe deplin proiectul european, dar joacă la risc și vrea să folosească o carte a șantajului, pe care Rusia le-o oferă grecilor, pentru a-și atinge obiectivele în negocierile cu state precum Germania și cu birocrații europeni, arătând că Grecia nu este dependentă de vest și că poate căuta alți parteneri, parteneri a căror interesele le-ar poate susține în interiorul unei uniuni tot mai divizate de naționalism și interese diferite, de multe ori opuse, între statele membre.

Șantajul devenit o glumă

Va reuși Tsipras într-o astfel de întreprindere ? Nu cred. Orice ar încerca nu văd de ce vestul ar da înapoi. Personal cred că Grecia ar trebui calmată prin intermediul unor sancțiuni economice asupra fiicei nebune a Europei, dar nici la asta nu cred că se va ajunge. Grecia ar sfârși prin a ridica vocea în favoarea Rusiei, dar fără să câștige mare lucru nici din partea partenerului rus (care promite puține și cere multe) și nici din partea Germaniei sau a Uniunii Europene (care probabil vă rămâne rece la vocea isterică sau lacrimogenă, în funcție de situație, a Greciei).

Sigur, Grecia ar putea să ridice câteva probleme în interiorul UE, dar nimeni nu este dispus, dintre statele care contează, să cedeze prea multe la masa negocierilor, iar pe termen lung Grecia nu pare să câștige nimic relevant. Rusia în schimb are de câștigat că mai bagă puțină discordie între europeni, interesul principal al uriașului de la răsărit fiind tocmai dezbinarea NATO și UE, respectiv distrugerea încrederii pe care statele membre o au în securitatea colectivă și slăbirea lor în fața influenței rusești.

Tsipras: cel mai prost din curtea școlii

Poate acum, pe ultima sută de metri, premierul elen va realiza că pentru un ajutor economic real și pentru rezolvarea problemei grecești atenția sa trebuie să se îndrepte către partenerii occidentali. Nici economia Rusiei nu este cea mai sănătoasă și cu siguranță Vladimir Putin nu are un interes prea mare să-și sacrifice interesele de dragul Greciei, în schimb ar un interes major în a oferi puțin pentru ca Grecia să facă multe și, în final, să se auto-condamne.

O condamnare prin prisma faptului că Tsipras va trebui să vină în fața acelorași șefi de stat pe care-i provoacă neîncetat prin astfel de acțiuni. Credința că-și poate consolida astfel poziția la masa negocierilor este legitimă doar pe jumătate, pentru că în mare partea nu are șanse mari. Mai mult, și-ar putea distruge propria poziție în raport cu Germania și cu occidentul, statele vestice fiind tot mai puțin tolerante față de politica de huligan ratat din curtea școlii, tipul care nu reușește nici să sperie pe nimeni, nici să-și facă prieteni, nici să învețe, Grecia de astăzi.

Da, câteva probleme poate ridica și câteva acorduri cu Rusia poate câștiga, dar sub nici o formă nu va reuși să șantajeze Germania în raport cu situația economică a Greciei. Șansa Greciei este tocmai o relație bună și roditoare cu statul german și găsirea unor soluții pentru a redresa economia și a plăti datoriile existente, în nici un caz adâncirea ostilității dintre cele două state printr-un joc cu șanse foarte mici de reușită și demn de tot râsul.

Pot apărea probleme și dacă ideile demne de tot dezgustul ale extremiștilor de dreapta din guvernul de la Atena (da, există și extremiști de stânga și de dreapta în același guvern), cu privire la deschiderea granițelor pentru teroriști, s-ar pune în aplicare. But then again, statele europene vecine cu Grecia pot la fel de bine să-și închidă la rândul lor granițele față de Grecia și să pornească o politică de sancționare a micului stat care prin propria prostie și incapacitate, prin corupție și dezordine, a ajuns unde este și dă astăzi vina pe toți cei care au încercat să-l ajute.

Pe de altă parte cazul izolat al Greciei nu trebuie să fie unul de amuzament pentru noi, o îngrijorare există, aceea că viziunea greco-maghiară s-ar putea extinde și la alte state din cadrul UE, șubrezind astfel unitatea europeană în fața noilor amenințări de securitate, geostrategice și geopolitice. Europa trebuie să găsească metode de a ieși dintr-o situație economică defavorabilă, de a reface echilibrul puterii pe continent și a obține stabilitate în raport cu vecinii săi, cât și pe plan intern, în raport cu statele membre. Europa nu poate stagna în poziția actuală, poate doar să meargă înapoi spre dezintegrare, sau înainte spre unificare, dar într-o formă rațională, realistă, realizabilă.

România și veșnica-i vigilență

Situația României este unul destul de interesantă, ținând cont de faptul că am rămas singurul partener loial, de încredere, al occidentului (SUA și Germania), în sud-estul Europei. Mizele devin mai mari, presiunea crește și la fel cresc și oportunitățile. Diplomația română este chemată să consolideze cât mai mult parteneriatele strategice cu țări precum SUA, Germania sau Polonia, respectiva Ucraina, pentru interesele proprii, iar România este obligată să continue ”curățenia de primăvară” pentru a elimina astfel riscul major de securitate reprezentat de corupție.

Să ținem cont că Grecia este doar unul din statele care se orientează mai mult spre Rusia decât spre vest, fără a lua o decizie finală în această direcție. Ungaria, Serbia, Bulgaria și mai nou chiar Turcia par să urmeze un curs similar. Fără îndoială ca urmare a dezamăgirilor interne cu privire la proiectul european și dorința de a-și proteja singure interesele, nu toate fiind identice cu cele colective europene. Pe harta culturală suntem o insulă de latinitate într-un ocean slav și cu alte imixtiuni răsăritene, iar pe cea geopolitică am devenit o insulă euroatlantică într-un ocean rusofil și naționalist.

Nu ar trebui să ne mire că Rusia va purcede în atacuri declarative, din Rusia sau prin intermediul agenților de influență europeni, la adresa României. România este un ghimpe în coastă care, având o experiență mai proastă cu Rusia și interese strategice opuse, nu acceptă să meargă pe o rută similară cu a vecinilor ei. Lucru care a determinat și va determina Rusia să continue în campania sa de atac mediatic la adresa României și în încercarea de a speria factorii de decizie de la București (chiar și prin șantajul intern cu un electorat ortodoxist pro-rus, din fericire prea mic și irelevant, momentan).

Deci, ”să stăm cu frică, să luăm aminte”, că tot m-am referit la ortodoxie și să continuăm întărirea relațiilor cu partenerii occidentali. România nu trebuie să dea înapoi, neavând privilegiul Greciei de distanță prea mare față de Federația Rusă. Vigilența este necesară, iar interesele României sunt legate de cele ale structurilor suprastatale la care am aderat (cu speranța că într-o bună zi vom putea vorbi doar de interese comun în cadrul unei Europe mai unite, wilsoniană pe interior și realistă pe exterior).

Rusia și ortodoxismul

Spațiul virtual colcăie de articole și dezbateri cu privire la legătură dintre Federația Rusă și ortodoxie sau mai exact ortodoxism. Am urmărit câteva discuții interesante în care vedeam cum mulți acuză Biserica Ortodoxă Română că este o susținătoare a Kremlinului, un fel de coloană a nu știu câta, iar pe de altă parte alții afirmă cu nonșalanță că între cultul ortodox și manevrele de război informațional ale Federației Ruse nu există nici o legătură. Opinia mea este că ambele tabere greșesc și au dreptate în egală măsură, ignorând câteva aspecte ale realității din motive mai mult sau mai puțin subiective.

Biserica Ortodoxă Română ca și instituție nu pare să susțină politica Kremlinului, acest lucru mi se pare evident, iar în sânul instituției bisericești există oameni care au scris și au vorbit împotriva lui Vladimir Putin. Într-un mod destul de similar cu ortodoxii ucrainieni. În schimb ortodoxia românească are o legătură cu Rusia, nu prin instituția bisericească, ci prin diferiți teologi/ideologi ortodoxiști care-și asumă un fel de stindard al creștinătății, atacă de dimineața până seara ”occidentul decadent” și laudă politica ”ortodoxă” a Rusiei, ”sora noastră” cu care ar trebui să formăm ”o axă ortodoxă”.

Ar trebui să știu mai bine. Am o lungă experiență cu astfel de oameni și le cunosc ideile, psihologia. Ei nu reprezintă instituția Bisericii Ortodoxe Române, o instituție care rămâne în esență neutră și a cărei angajați se împart în tabere diferite și cu opinii diferite. În schimb reprezintă un curent foarte prezent în rândul creștinilor ortodocși din România și anume curentul ortodoxist, iar prin ortodoxism înțelegem o întreagă ideologie, nu doar credința ortodoxă propriu-zisă.

Oameni precum Dan Puric, Iulian Capsali sau diferiți bloggeri anonimi apără și susțin politica Rusiei, aducând o critică constantă față de tot ce reprezintă occidentul. Motivația lor este relativ simplă și se rezumă la ideea că Rusia apără valorile tradiționale, creștin-ortodoxe, în timp ce occidentul le calcă în picioare. Evident, în politică nu mai există loc pentru altceva. Totul se rezumă la valorile relative ale unui cult religios printre multe altele. Concepte precum interesul național nu au importanța în opinia domnilor mai sus menționați, ci doar faptul că lui Putin nu-i plac homosexualii, iar lui Merkel da.

Când politica se reduce la așa ceva este trist, mai ales că astfel de oameni au în jurul lor un nucleu de simpatizanți și au totuși o influență în rândul cultului religios de care aparțin, chiar dacă nu una oficială. Dar cred că ar trebui să fac o mică paranteză și să pun în discuție și problema legăturii lui Putin cu ortodoxia. Lui Vladimir Putin îi displac homosexualii ? Sincer, nu știm. Dar îi place puterea, îi plac voturile, iar într-o țară cu o populație profund homofobă nu poți face politică fiind pro-LGBT.

De fapt pentru Putin valorile religioase nu contează deloc, iar acest lucru a fost dovedit în repetate rânduri. Nu a părut să-i pese de faptul că Georgia este o țară cu o populație majoritar ortodoxă, sau de faptul că Ucraina este o țară majoritar ortodoxă. Nu l-a interesat nici că divorțul reprezintă un păcat în teologia creștin-ortodoxă. În schimb Putin ne-a arătat că politica sa se reduce la ceea ce consideră drept interes național/strategic/geopolitic. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Cu totul altă mentalitate decât cea a bieților teologi de carton de la noi, care au devenit peste noapte și politologi.

Din fericire acești teologi nu reprezintă instituția bisericească într-un mod oficial, dar fac partea din ea. La fel cum fac parte și oameni respectabili precum Mihail Neamțu, a căror opinii pro-occidentale și anti-rusești sunt cunoscute. Nu există o legătură oficială și absolută între BOR, cultul ortodox și Federația Rusă, iar a spune altfel mi se pare o exagerare, dar la fel de exagerată și naivă este asumpția că în rândul cultului ortodox nu există oameni care susțin Rusia și îi fac servicii, voluntar sau involuntar, în acest război informațional, iar ortodoxia nu este folosită, de fapt, ca și o unealtă propagandistică. Un război informațional în care Federația Rusă se folosește de tot ce are la îndemână: ideologii politice, credințe religioase, temeri identitare,etc.

România este o țară cu o populație majoritară creștin-ortodoxă. Evident, mai mult nepracticantă, dar asta nu taie foarte mult din influența unui discurs religios peste sutele de oameni care, deși nu-și trăiesc religia, au o sensibilitate psihologică pentru aceasta. Organele de propagandă moscovită încearcă să folosească această realitate, iar ortodoxia devine o simplă unealtă propagandistică (nu o valoare a statului rus cum crede dl. Capsali) cu sau fără voia clerului ortodox din România.

Mai interesant este totuși faptul că susținătorii ortodoxiști ai Rusiei sunt gata să calce pe interesul național și alte valori în favoarea a ceea ce ei consideră interesul cultului de care aparțin. Să facă ce vor, e dreptul lor. Totuși să nu asume că statul are obligația de a servi interesele unuia din cultele prezente pe teritoriul său. Statul urmărește doar două tipuri de interese: cele naționale și cele individuale, ale cetățenilor care compun totalitatea unei națiuni. În momentul de față nici unul din aceste două tipuri de interese nu impun o viziune moscovită și nu, drepturile comunității LGBT nu sunt o problemă serioasă când vine vorba de relațiile internaționale. Statul român are alte interese decât tradiționaliștii ortodocși și alte valori decât cele religioase.

Putin pare să înțeleagă aceste lucruri cel mai bine. Face alianțe cu Coreea de Nord, un stat comunist și ateu, cu China sau cu lumea islamică. Religia contează pentru el în măsura în care este utilă ca unealtă politică pe plan intern, respectiv extern, iar acesta este cazul la majoritatea oamenilor politici. Dacă politica s-ar face exclusiv pe baza credințelor religioase trebuia să trăim într-un singur imperiu ortodoxist pus pe a cuceri lumea ”păgână”. Statul român și-a asumat alte valori, seculare și liberale, iar interesele sale naționale nu sunt în conformitate cu cele ale Rusiei, mai ales când vorbim de suveranitate, prosperitate economică, situația Basarabiei și așa mai departe.

Ce urmărește Rusia ?

Încă de la semnarea acordului de non-agresiune de la Minsk toată Europa așteaptă o mișcare din partea lui Putin. Ce va face mai departe ? Va respecta prevederile tratatului sau îl va încălca așa cum a făcut și cu precedentul ? Nu există un răspuns clar pentru această întrebare Există în schimb suficiente necunoscute cu privire la factorii care impun decizia Kremlinului. Până acum tratatul a fost respectat într-o oarecare măsură și am putut observa o retragere a trupelor și armamentului greu de pe linia frontului, o detensionare de moment, dar va dura ? 

O întrebare mai adecvată care ne poate ajută să obținem un răspuns la cele de mai sus este ce urmărește de fapt Federația Rusia ? Interesele geopolitice și strategice ale Kremlinului, interesele de imagine și politică internă, cele de natură economică, felul în care sancțiunile afectează Rusia, dar și schimbările la nivel geografic, acestea sunt lucrurile care determină acțiunile curente și viitoare ale Kremlinului mai mult decât orice altceva. Nu dreptul internațional, nu teoriile iluzorii pe care ne-am pus de acord să le credem și să le apărăm pentru a păstra pacea, ci conceptul de interes național.

Stabilitatea internă a Rusiei

Un astfel de concept este prin natura sa subiectiv. Depinde foarte mult de cei care conduc Rusia, de ideologia dominantă în spațiul rusesc și de ce alimentează sufletul colectiv al Rusiei. Aici apare o mică problemă fiindcă Rusia nu este o națiune unitară în adevăratul sens al cuvântului, ci o federație care încearcă să împace etnii și culturi diferite pe teritoriul propriu, contând foarte mult pe forța instituțiilor sale pentru a impune o idee de stat fragilă și considerată ilegitimă în unele părți ale Federației Ruse.

Chiar de aici putem deduce un prim interes al Rusiei, care ține de politică internă și anume apărarea stabilității sale interne. Kremlinul știe cât de fragilă este construcția pe care o dirijează. În afară Rusia se prezintă ca un colos, o uriașă putere militară și nucleară care se impune în sfera relațiilor internaționale prin forța proprie. Lucru corect, Rusia este o mare putere, dar puterea sa internă, ca stat, este extrem de fragilă. Ideea de stat în sine este dependentă de impresia pe care o lasă asupra cetățenilor ei, impresia de putere și prosperitate, dar mai ales de forța instituțiilor sale.

Din acest motiv Rusia nu poate risca absolut nimic care să perturbeze această imagine și implicit stabilitatea sa internă. A pierde putere sau influență pe plan extern, prin crize precum cea din Ucraina sau Georgia, poate reprezenta o discreditare a puterii Kremlinului în ochii populației, iar liderii ruși ar trebui să se confrunte pe de o parte cu susținătorii unei federații puternice, dezamăgiți și deziluzionați, împinși spre curente mai radicale, iar pe de alta cu diferitele etnii care fac parte, teoretic, din Federația Rusă, dar nu sunt fericite cu această realitate și și-au făcut o menire din a se opune autorității centrale.

A permite o astfel de situație pune în pericol puterea internă a statului, motiv pentru care Rusia nu va accepta niciodată astfel de mișcări care să atingă imaginea sa de mare putere. Motiv pentru care va acționa în direcția impunerii propriilor obiective și a propriei viziuni, de multe ori prin forță. Și această forță este limitată de un alt interes de natură economică, un interes care se îmbină cu cel socio-politic.

Rolul și importanța economiei

Globalizarea a făcut în așa fel încât cel puțin la nivel economic există o legătură între majoritatea statelor puternice, iar o decizie luată de un stat poate afecta cu ușurință economia altor state. După cum am văzut în ultima vreme economia Rusiei este constant afectată într-un mod negativ de sancțiunile economice impuse de către SUA și țările membre ale Uniunii Europene. Decăderea economică slăbește puterea internă a Kremlinului, abilitatea sa de a menține funcționarea infrastructurii și a economiei, provocând de asemenea reacții negative din partea populației. Această realitate impune anumite limite până la care Rusia ar fi dispusă să meargă, deși nu știm sigur care.

Cert este că mixajul dintre sancțiunile economice și problema puterii interne a statului pot slăbi radical autoritatea pe termen lung a Kremlinului. Putin este obligat să țină cont de acest lucru, motiv pentru care nici el nu dorește o confruntare prea amplă sau prea deschisă cu lumea occidentală, alături de restul temerilor cu privire la conflictul nuclear care ar putea izbucni ca și consecință a unei confruntări militare directe. Nici Rusia și nici SUA, de exemplu, nu-și doresc în realitate o astfel de situație, la fel cum nu sunt dispuse să renunțe la interesele proprii, așa că luptă prin interpuși și se lovesc ocazional cu o mănușă fiecare.

Pe piața globală Rusia încearcă să șantajeze puterile occidentale prin intermediul gazelor, dar trebuie să ținem cont că pe plan intern nu deține foarte multe posibilități pentru dezvoltare și depinde destul de mult de piața externă. Infrastructura Rusiei are ghinionul de a trebui să cuprindă una din cele mai largi porțiuni de pământ ale globului. Situația dată provoacă probleme pentru ambele părți implicate și nici Rusia nu este capabilă să ducă un război de șantaj pe termen lung fără să aibă la rândul ei diferite pierderi.

”Blestemul geografiei” și interesele strategice

Problema nu se rezumă doar la interese cu privire la stabilitatea internă sau la economie. Geopolitica și interesele strategice joacă un rol la fel de important, dacă nu mai important. Istoria Rusiei ne arată o politică evidentă de expansiune în toate părțile, o politică prin care s-a încercat trecerea peste un dezavantaj de natură geografică. Drumul spre Moscova nu ridică nici un obstacol real pentru posibili invadatori, iar o Rusie construită pe mentalitatea paranoică de tip-KGB nu poate ignora trecerea către vest a unor state situate lângă granița Rusiei. Acest lucru lasă Rusia fără state interpuse și Moscova vulnerabilă unei posibile invazii, lucru care rămâne încă un factor de decizie în politica externă a Rusiei.

La fel de importantă este și pierderea influenței regionale pe care Rusia și-a exercitat-o prin intermediul unor state precum Ucraina. Dorința de libertate și suveranitate a ucrainienilor se confruntă cu interesul de securitate al Rusiei, dar și cu interesul de influență geopolitică a acesteia. Accesul rapid la Marea Neagră, la resursele acesteia și conexiunea cu rogue-state-ul din Transnistria sunt toate rupte prin schimbarea orientării politice a Ucrainei. Acesta este și motivul pentru care Rusia s-a folosit de minoritățile etnice din sud-estul Ucrainei pentru a distruge legitimitatea internă a Kievului, a desprinde Crimeea de Ucraina și a clădi câteva republici vasale în zonă.

Ceea ce a fost achiziționat de Rusia, sau mai bine zis cucerit, nu va fi oferit înapoi Ucrainei tocmai fiindcă aceste locații joacă un rol geopolitic de bază în viziunea Rusiei. Crimeea oferă deschidere la Marea Neagră și o mulțime de resurse, resurse necesare Ucrainei, iar republicile recent stabilite prin forța armelor pot rămâne autonome în cadrul Ucrainei, din câte am înțeles, lucru care ar duce la o păstrare a influenței rusești în interiorul statului ucrainean. Pe lângă asta mai există problema legăturii cu Transnistria și a influenței asupra lucrurile care se întâmplă la periferia Europei.

Această problemă este de natură să creeze temeri cu privire la stabilitatea acordului de la Minsk, pentru că Putin tot nu a rezolvat problema Transnistriei și a legăturii dintre această și Rusia. Lucru care face dificilă susținerea acestui stat de către partenerul rus și pune sub semnul întrebării șansele sale de supraviețuire într-o posibilă maree euroatlantică. Legătură maritimă oferă de Crimeea ar putea ameliora situația, dar nu foarte mult, iar această realitatea l-ar putea face pe Putin să continue o campanie pe tot ce înseamnă de fapt coasta Ucrainei înspre Transnistria, pentru a forma un coridor în acea direcție, fie prin intermediul armelor, fie prin diferite acțiuni de ordin politic.

Cel puțin cu privire la criza politică putem spune că avem o certitudine. Dacă situația legată de criza armelor este plină de necunoscute putem afirma relativ sigur că Rusia nu se va opri din a face probleme în estul Europei, cel puțin nu pe durata a ce a mai rămas din mandatul lui Obama. Cum se vor desfășura aceste amenințări de ordin politic rămâne de văzut, dar ele rămân o unealtă importantă în arsenalul rusesc post-război rece.

Sigur, situația Rusiei este puțin mai complicată dacă vrea să-și dezvolte un coridor înspre Transnistria. Nu știu sigur dacă avantajul oferit de existența unei minorități etnice rusești masive în regiunile cucerite mai există și în restul sudului Ucrainei, până la granița cu Transnistria. Până acum această minoritate etnică a fost folosită ca unealtă de baza în tot ce înseamnă expansiunea rusească, iar fără sprijinul consistent al acestei minorități nu știm sigur ce tactici ar mai putea dezvolta Kremlinul.

Ce urmărește Rusia în momentul de față este: 

a)să-și mențină stabilitatea internă, o stabilitate relativ fragilă, construită pe puterea instituțiilor sale și pe o idee de stat dependentă de imaginea externă a Rusiei și cum este recepționată pe plan intern.
b)să păstreze un nivel ridicat de influență în teritoriile aflate în apropierea sa și să nu pară că cedează în fața unei așa-zise expansiuni a NATO
c)să-și asigure accesul rapid la Marea Neagră și să păstreze statele din jur într-o poziție de teamă sau neutralitate, pentru a-și asigura astfel securitatea granițelor

Pentru a îndeplini aceste obiective Rusia este dispusă să folosească o mulțime de metode și vedem că nici forța armelor nu este exclusă. Războiul psihologic și interferența în politica europeană este un factor la fel de important, Rusia profitând de slăbiciunile unor state precum Cipru, Grecia, Italia sau Ungaria. Înțelegând dorințele Rusiei putem anticipa anumite mișcări pe care aceasta le va face, cât de departe este dispusă să meargă și care-i sunt limitele, temerile, lucruri pe care mai apoi le putem exploata, dacă nu o facem deja.

Asasinarea lui Nemțov

Trăind în Europa, într-o paradigmă post-modernă și democratică am crezut cu toții că secolul asasinatului politic a trecut. Realitatea a contrazis acest lucru de multe ori, iar Rusia a ieșit în față să ne arate această realitate. Vestea uciderii unui lider al opoziției și un critic al invadării Ucrainei a oripilat o bună parte din cetățenii lumii libere, iar acum fiecare se întreabă ce s-a întâmplat mai exact și de cine a fost ucis Nemțov, răspunsul comun fiind Vladimir Putin.

Este acesta un răspuns corect ? Nu pot să zic cu certitudine și probabil că nimeni nu poate. Tot ce avem la dispoziție sunt supoziții. Nemțov a fost amenințat, conform propriilor declarații, cu moartea. Acest lucru s-a întâmplat recent, astfel încât asasinarea sa nu ar trebui să fie chiar o surpriză. El a fost ucis de mai mulți indivizi dintr-o mașină albă și tocmai în apropierea Kremlinului. Soarta unui lider al opoziției rusești, unul credibil.

Vladimir Putin: responsabil sau nu ?

Vladimir Putin este primul blamat pentru asta. Peste tot pe unde m-am uitat toți invocă, cum e și normal, numele său. Avem un lider autoritar și machiavelic și un lider al opoziției ucis. Este normal ca în astfel de condiții vina să cadă pe Vladimir Putin, dar oare Putin nu s-a gândit la acest lucru ? A mers înainte cu asasinatul chiar dacă era previzibil că întreaga lume îl va blama ? O întrebare destul de interesantă, mai ales în contextul în care liderul opoziției a fost tolerat pentru o lungă perioadă de timp, ocupând chiar funcția de vicepremier.

Asasinatul putea să fie la fel de bine opera unor grupuri radicale. Să nu uităm că mentalitatea specifică poporului rus este una construită în jurul violenței, promovată atât de condițiile de viață, dar și de propaganda Kremlinului. Un om care era un susținător al păcii și un critic vehement al invadării Ucrainei reprezenta o țintă pentru mulți extremiști ruși, adepți ai lui Dughin sau ai altor curente neo-naziste/național-bolșevice.

Totuși a fost destul de oportun pentru Vladimir Putin, iar această mentalitate specifică poporului rus, majoritară în rândul rușilor, ar putea explica de ce lui Putin nu-i prea pasă că va fi sau nu blamat. El știe că violența este iubită în Rusia, că majoritatea oamenilor de acolo nu vor fi prea interesați, iar ei ascultă mereu propaganda televizată și scrisă a Kremlinului.

Mă îndoiesc că vom avea un răspuns clar la această întrebare, cu atât mai mult cu cât investigația este condusă tocmai de Vladimir Putin și de autoritățile moscovite. Dar trebuie să ținem cont de niște realități evidente. Rusia este un stat condus în stil autoritar, iar Putin are tot ce-i trebuie pentru a face ce vrea: putere și legitimitate. În egală măsură există o mulțime de grupuri extremiste capabile să facă astfel de lucruri. Merită să menționăm și faptul că Nemțov nu este primul opozant al lui Putin care a fost scos cu glonțul din viața publică. Au mai existat. Un preot anti-Putin, un Alexandr Litvienko. Nu este nici primul și probabil nici ultimul.

Modelul politic rusesc

Această ultimă mențiune mă duce cu gândul la o problemă și mai importantă. Modelul politic rusesc. Indiferent cine este autorul asasinatului nu putem ignora faptul că astfel de acțiuni reprezintă o constantă a modelului politic rusesc. Un lucru deranjant când te gândești că există români care doresc adoptarea unui astfel de model aici, în România și care-l ridică în slăvi pe Vladimir Putin, un lider autoritar care iată, pare a se întoarce de fiecare dată la metodele de tip KGB.

Pentru Rusia nu este nici primul și nici ultimul asasinat politic. În general personalitățile vizibile din opoziție împart o soartă similară. Drepturile omului și valorile democratice nu rezonează în Rusia. Nu rezonează la nivelul clasei politice și nici la nivelul societății în care această clasă politică se reflectă. Nu știu dacă acest lucru se va schimba vreodată, dar nu-mi doresc să văd o transmitere a bolii rusești în spațiul european și mai exact în țara în care locuiesc.

Nu îmi doresc să trăiesc într-o țară în care politica se face prin forță și cetățenii trăiesc împăcați cu o astfel de realitate, acceptând și chiar susținând orice formă de asasinat politic, terorism de stat sau călcare în picioare a demnității umane. O țară numai bună pentru psihopați, dar nu pentru oameni normali. Modelul politic rusesc nu este unul care trebuie ridicat în slavă sau transpus în viața politică românească, sau în societatea românească, ci din contră.

Lumea trebuie să vadă ce se petrece de fapt în Rusia și cum funcționează lucrurile. Să vadă ce se află dincolo de zidurile iluzorii ale țarului ortodox al surorii ortodoxe. Rusia nu este un bastion al civilizației, ci din contră, este un bastion al barbariei. Cu sau fără comunism. Am văzut asta în repetate rânduri. Indiferent cine a comis asasinatul el este simbolic pentru felul în care se înțelege viața politică și chiar viața socială în Federația Rusă. Puterea este totul.

Cum arată viitorul ?

Am spus că Vladimir Putin și acest model politic se bucură de oarecare legitimitate în interiorul Rusiei, la nivel social, dar cât poate dura această legitimitate ? O întrebare destul de dificilă la care nu pot oferi un răspuns clar. Mentalitatea societății rusești pare să fie un rezultat natural al istoriei, condițiilor de dezvoltare și educației. Viața de zi cu zi pentru un rus este mai dificilă decât pentru un român, iar pentru el valorile nu mai joacă un rol așa important, supraviețuirea și violența devin lucruri mai demne de urmărit.

Doar înrăutățirea teribilă a condițiilor de trai ar putea duce la slăbirea puterii centrale a Kremlinului și la o stare conflictuală la nivel social, prin care rușii să se împotrivească unui regim vizibil autoritar. Astfel, cu excepția unor mici grupuri de intelectuali sau oligarhi, nu există șanse mari pentru o forță de opoziție în Rusia, una care să nu fie mai la fel de radicală și autoritară, dacă nu mai mult, decât cea reprezentată de Vladimir Putin.

S-ar putea ca Kremlinul să arunce vina pe altcineva. Grupurile de extremiști, oligarhi sau chiar CIA-ului reprezintă trei ținte posibile. Ce va urma va fi aruncarea cadavrului sub covor, iar majoritatea rușilor vor tăcea, chiar dacă grupuri mici vor protesta. Motivul tăcerii se găsește în frică, pe de o parte și în împăcarea cu realitatea socio-politică pe de alta, ca și-n mulțumirea cu faptul că Putin transformă Rusia într-o mare putere.

Mai există, totuși, opțiuni

În ciuda acestui fapt există o posibilitate de a stârni proteste vizibile, dar depinde de condiții. Uciderea lui Nemțov poate aduce grupuri mici de protestatari în stradă, dar dacă adăugăm la asta condițiile economice din ce în ce mai proaste prin care trece Rusia, ca și urmare a sancțiunilor venite din partea UE și SUA, există o șansă ca protestele să stârnească un număr mai mare de participanți. Depinde foarte mult de circumstanțe și de cum va evolua economia Rusiei în timp.

Un altfel de scenariu ar merge mână-n mână cu o analiză a celor de la Stratfor în care se prevedea decăderea și chiar destrămarea Rusiei. Cel puțin la capitolul decădere am putea da puțină crezare. În condițiile unor proteste majore pe cuprinsul Rusiei am putea vorbi despre o slăbire a influenței și implicit a puterii centrale, ceea ce ar implica dezavantaje majore pentru Kremlin și i-ar slăbi poziția pe arena internațională, dar și pe cea internă, în raport cu oligarhii și grupurile etnice sau culturale opuse autorității Kremlinului.

Scenariul nu este unul puțin probabil, dar depinde foarte mult de circumstanțe, de cum vor evolua lucrurile. Trebuie să ținem cont de faptul că mentalitatea, valorile și cultura specifică societății rusești diferă de cea occidentală. Rușii reacționează în masă doar când le ajunge cuțitul la os, ca să vorbim în termeni mai populari și când se văd nedreptăți. Împreună aceste două condiții pot slăbi puterea internă a Kremlinului prin stârnirea unor forțe protestatare majore pe cuprinsul Rusiei.

Într-un astfel de caz, ce urmează ?

O întrebare perfect rațională într-un astfel de caz este ce urmează slăbirii puterii Kremlinului. Există și aici mai multe posibilități, doua mai mult ca altele. Eliminarea lui Vladimir Putin de la putere și înlocuirea acestuia cu ceva și mai radical, care s-ar dezvolta tocmai prin intermediul protestelor sau scenariul de tip Stratfor, decăderea, respectiv dezmembrarea Rusiei. Acest al doilea scenariu fiind valabil atât în cazul eliminării lui Putin, cât și al rămânerii sale, cumva, la putere.

Când vorbim despre eliminarea lui Putin de la putere trebuie să ne gândim la felul în care guvernul și legitimitatea acestuia sunt afectate în condițiile unor proteste masive în toată țara. Mai ales într-o țară atât de largă, cu o populație redusă comparativ cu arealul geografic și care trăiește în condiții grele. Orice rețea solidă de proteste slăbește influența și autoritatea Kremlinului, slăbind poziția politică a lui Putin și oferind oportunitatea ca alți actori politici să se ridice și să conducă mulțimile furioase.

Nu așa s-a întâmplat și după primul război mondial ? Un popor înfometat și un lider puternic care maltrata poporul respectiv. Alimentul ideal pentru buna dezvoltare a unei mișcări extremiste precum cea comunistă, care a preluat mai apoi supărarea poporului, folosind-o ca aliment pentru o revoluție proprie, tot într-o perioadă de conflict militar și politic, dar și de decădere economico-financiară. O situație relativ similară cu cea actuală, dacă tot ne place să-l numim pe Putin țar.

Decăderea sau dezmembrarea Rusiei s-ar putea ivi ca o consecință a conflictului între diferitele grupuri etnice, religioase, culturale, politice sau de interese de pe teritoriul Rusiei, posibile dacă puterea Kremlinului dispare. Lucru care ar destabiliza cu totul statul rus și ar permite fiecăruia să-și urmeze propria agendă. Venirea unor forțe mai radicale decât Putin la Kremlin ar putea alimenta o stare de fapt similară, plus că nu știm dacă ar reuși să țină sub control lucrurile ce ar urma unei schimbări majore și neorganizate.

Dincolo de speculații

Evident, aici prezint doar speculații. Analiza informațiilor este foarte dependentă nu doar de factori realiști, precum informația în sine, ci și de imaginație, creativitate, abilitatea de a dezvolta scenarii posibile pe baza unor informații. Concret avem un stat în care asasinatul politic este un lucru tot mai frecvent, iar nimeni nu pare să fie cu adevărat interesat de acest lucru. Asasinarea lui Nemțov poate avea repercursiuni sau poate trece neobservată, dar pentru noi ne arată ce înseamnă de fapt și de drept modelul politic rusesc.

Axa Moscovei în Europa

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, și-a vizitat recent partenerul maghiar, Viktor Orban, în timpul unei deplasări la Budapesta. O astfel de vizită nu ridică nici o problemă nouă. La urma urmei, relația dintre Rusia și Ungaria este deja un fapt bine cunoscut și înțeles de majoritatea analiștilor politici. În schimb vizita lui Putin la Budapesta pare să ridice o altă problemă, una mult mai amenințătoare pentru Uniunea Europeană, dar mai ales pentru România.

Ca urmare a vizitei sale la Budapesta o știre a fost lansată în media. Mai exact mutarea proiectului South Stream pe un nou traseu: Turcia-Bulgaria-Serbia și, în sfârșit, Ungaria. Practic ce se întâmplă ? Prin această mișcare Federația Rusă își asigure două sau chiar trei interese majore. Unul de influență în cadrul Uniunii Europene, altul de întărire a partenerilor săi, dar și a relațiilor cu aceștia, plus un interes la fel de important în ceea ce privește limitarea importanței statului ucrainean în exportul de gaze.

În acest context NATO, Uniunea Europeană și, nu în cele din urmă, România, nu ies deloc avantajate, ci din contră. Ne găsim într-o situație foarte nefavorabilă și mai ales amenințătoare, în special în ceea ce privește interesele și securitatea României pe termen lung. Partenerii loiali ai Rusiei tocmai au câștigat o voce mai puternică în economia Uniunii Europene, a principalelor state din vârful UE, crescând totodată și importanța, pentru aceste state, a colaborării cu Rusia.

România, în mod special, se află prinsă într-un lanț al adversarilor strategici. O Ungarie mereu revizionistă, o Serbie înverșunată împotriva lumii occidentale și loială aliatului rus, o Bulgarie care nu prezintă nici o garanție reală pentru nimeni și o Turcie care, drept urmare firească a respingerii continue a cererilor de intrare în UE, a ales un traseu mult mai diferit și neclar încă, dar care pare să se construiască în jurul unui parteneriat important cu Federația Rusă. 

Geografic vorbind suntem prinși, prinși într-un lanț format datorită naivității politice a europenilor. Alături de Polonia suntem singurul stat de încredere pentru NATO, pentru SUA și pentru Europa, dar totodată suntem aproape singuri, SUA fiind singurul aliat pe care ne putem bizui în mod real, atât noi, dar și polonezii, cu privire la securitatea noastră permanentă. O securitate lipsită de compromisuri de dragul unor interese economice cu vecinii noștri de la răsărit. 

Europa, înțelegând prin asta statele principale precum Germania și Franța, este la rândul ei obligată să trateze cu Budapesta și cu Ankara pentru gazele rusești. Rolul lor crescând odată cu importanța în ceea ce privește livrarea gazelor de care Germania este aproape dependentă. Ceea ce înseamnă că statul maghiar, respectiv cel turc, și poate cei doi actori mai mici, Serbia și Bulgaria, vor căpăta o voce mult mai puternică, o voce capabilă să aducă probleme construcției europene, intereselor americane în Europa, dar și avantaje intereselor rusești în acest spațiu continental. 

Importanța Ucrainei se va diminua și ea, ținând cont de faptul că nu mai poate bloca traseul gazelor spre vest, iar acest lucru s-ar putea să slăbească sprijinul unor state occidentale pentru cauza ucraineană. Printr-o singură mișcare Rusia a reușit să lovească în mai multe locuri deodată, asigurându-și un anumit nivel de influență, prin partenerii ei, la nivelul Uniunii Europene, punând un lanț la gâtul principalilor parteneri ai SUA din estul Europei și minimalizând rolul Ucrainei.

Dacă e să luăm în considerare ideile enunțate de George Friedman în cartea sa, ”Următorii 100 de ani” (dintre care o mare parte s-au adeverit), vom vedea că România și Polonia rămân, oarecum, singurii aliați reali ai SUA în această parte a Europei, iar SUA cel mai important aliat al celor două țări. Lucru care ne forțează să abordăm o politică mult mai vocală, mai vizibilă la nivel înalt.

Ce putem face ? România este prinsă între inamici, iar vocea acestora printre aliați devine mult mai puternică decât înainte. Opțiunile noastre sunt destul de limitate. Trebuie să păstrăm o relație echilibrată cu puterile europene, dar în mod cert nu ne putem bizui pe acestea, cel puțin nu atâta timp cât ele sunt dependente de resursele venite de la un adversar strategic prin intermediul unui alt adversar, unul istoric.

Ținând cont de această realitate România trebuie să urmeze o politică prin care să-și asigure independența, indiferent că ne referim la independența noastră militară, economică sau energetică. Nu putem depinde de Europa la aceste capitole, la fel cum nu ne putem lăsa pradă lanțului pe care Rusia ni-l pune la gât. Exploatarea resurselor din subsolul României și o investiție mai mare în domeniul apărării reprezinte două obiective majore pentru consolidarea poziției noastre.

Aceste acțiuni nu sunt, evident, suficiente. România nu este o mare putere, ci o putere minoră. Drept urmare ea nu are puterea necesară pentru a se apăra singură în fața unor puteri majore. Colaborarea joacă un rol foarte important aici, iar pentru asta trebuie să ne consolidăm relațiile cu acei parteneri și aliați care au obiective, dar mai ales interese, similare cu ale noastre. Mă refer aici la Polonia, Țările Baltice și Statele Unite ale Americii.

Cum am mai spus, relația noastră cu Germania și Franța este una importantă, iar aceasta trebuie să fie cât mai cordială cu putință. Mai ales în ceea ce privește atragerea de investitori și colaborarea în interiorul UE. Dar nu putem să ne bazăm mai mult decât trebuie pe o astfel de relație, fiindcă cele două puteri continentale au unele interese care, chiar în ciuda paradigmei post-moderniste din cadrul Uniunii Europene, nu se împacă prea mult cu interesele noastre.

Germania se află în punctul în care un șantaj economic din partea Rusiei, Turciei sau a Ungariei nu reprezintă ceva inevitabil, iar importanța relațiilor economice cu Rusia, pe lângă idealul păcii, s-a văzut și în contextul negocierilor de la Minsk. Poziția unui stat precum Germania este una a paradoxurilor, nefiind capabilă în a se decide ce vrea aceasta urmărește două obiective contrarii și sfârșește prin a se împotmoli în ele.

Principala relație pe care trebuie să o consolidăm este cea cu Statele Unite. Această relația nu este doar una a valorilor comune, ci mai ales una a intereselor comune. Interesele SUA în estul Europei sunt cele mai apropiate de interesele României, drept urmare România trebuie să mizeze pe acest parteneriat strategic și să devină o voce a SUA în Europa, așa cum Ungaria reprezintă o voce a Rusiei în cadrul Uniunii Europene.

Relația cu SUA nu este una la care putem renunța sau fără de care ne-am putea asigura interesele. Din fericire nici SUA nu poate renunța la România, singurul partener de încredere în zona Mării Negre. Cu alte cuvinte singura țară prin care America își poate asigura influența la Marea Neagră și, prin extensie, în statele din jurul acestui important punct strategic.

Totuși SUA sunt departe de noi, iar câteva trupe staționate aici nu sunt suficiente pentru asigurarea securității noastre teritoriale. Propria noastră capacitate de apărare și intimidare joacă un rol important, iar colaborarea cu aliați mai apropiați este la fel de relevantă. Consolidarea relației strategice pe care o avem cu Polonia este la fel de importantă ca și cea cu SUA. Motivul este relativ simplu, Polonia este al doilea partener de încredere al SUA în estul Europei și totodată un stat a cărui interese sunt aproape identice cu ale României, la fel ca și amenințările la adresa propriei securități.

Putin joacă tare și dacă există șanse pentru aplanarea conflictului militar din Ucraina nu același lucru este valabil pe plan politic. Amenințările de securitate pe plan politic, dar și economic, sunt tot mai vizibile, iar pe lângă vocea extremistă a Rusiei în cadrul Uniunii Europene iată că avem și o voce statală. O axă a Moscovei se formează în spațiul european, o axă prin care Moscova își întărește poziția chiar în cadrul granițelor noastre (europene) și prin care ne prinde într-un lanț extrem de periculos. Rămâne să ne asigurăm că nu vom juca rolul de victime. 

Cum funcţionează propaganda rusească – pesimism, euroscepticism, rusofilie

Ruşii au fost mereu stăpâni în arta propagandei. Au ştiut mereu să manipuleze mulţimea şi să obţină ceea ce-şi doresc. Atât pe vremea Imperiului Ţarist, dar mai ales pe vremea Uniunii Sovietice şi a Războiului Rece, lucru ce a evoluat până astăzi. Moment în care ne găsim prinşi între trei piloni de bază ai propagandei desfăşurate de psihologii operativi ai Rusiei pe teritoriul statului român cu scopul de a destabiliza morala generală a populaţiei : pesimism, euroscepticism şi rusofilie.

Aceşti trei piloni propagandistici ai Rusiei reprezintă o scară de obiective urmărite de către Moscova pe teritoriul României. Un proces propagandistic care foloseşte cu desăvârşire concepte de ordin ideologic şi religios pentru atingerea obiectivelor fixate de Moscova. Astfel contra conceptelor de libertate şi democraţie Rusia aduce comunismul şi ultra-naţionalismul, a patria cale politică setată de Dughin, iar contra unei lumi seculare şi a statelor suverane aduce conceptul de imperiu teocratic după model bizantin, evident cu centrul la Moscova. În acest traseu cei trei piloni propagandistici joacă un rol fundamental de slăbire a moralei şi de îndoctrinare a populaţiei.

În primul rând pesimismul. Citeam recent pe Vocea Rusiei un articol în care ni se atrăgea atenţia că România n-ar putea rezista mai mult de 30 de minute în faţa unui război cu Rusia. Fiind un om realist îmi dau seama că România nu este o super-putere mondială, dar şi că articolul este unul pur propagandistic, lipsit de orice sens al realităţii. Pentru că Armata Română, deşi slăbită, este totuşi pregătită de un conflict, iar pe lângă asta avem trupe NATO în România. Facem parte dintr-o mare alianţă, cea mai puternică de la Imperiul Roman încoace, iar acest lucru face diferenţa.

Ce doreau tovarăşii să facă printr-un astfel de articol şi prin altele de genul era inducerea mentalităţii de învins, a conceptului că noi suntem slabi şi nu putem lupta, că politicienii ne trimit la război degeaba. Cu alte cuvinte, inducerea unei stări de revoltă şi laşitatea prin demoralizare. Lucru de care ruşii nu sunt străini şi care face parte din arsenalul lor propagandistic. Ei îşi doresc o României pesimistă, lipsită de curaj, cu tineri care îşi doresc să fugă de arme şi nu văd rostul în a sta drepţi contra uriaşului de la răsărit.

În al doilea rând avem euroscepticismul ca şi component de bază pentru arsenalul propagandistic al Kremlinului. Ruşii au reuşit să-şi adune fani în lume prin criticarea constantă a structurilor euro-atlantice, a ”imperialismului” occidental şi a secularismului ”eretic”. Un discurs dughinisto-marxist care provoacă silă oricărui om raţional, dar care ţinteşte spre latura emoţională a celor care sunt mai puţin raţionali. Construind astfel din mizeria urii şi pe ruinele ultra-naţionalismului sau ale comunismului o adevărată coloană rusească pe teritoriul României.

Evident propaganda lor e lipsită de logică şi, cum am mai spus, atacă latura emoţională a gândirii. Ne face să ne revoltăm contra unor idei imaginare, să ne revoltăm contra faptului că occidentul atacă orientul, elimină dictatori apoi pleacă şi le lasă şansa arabilor să se reconstruiască singuri, uitând că Rusia când atac şi cuceresc, nu mai pleacă decât cu forţa. Critică secularismul european şi politica de globalizare, preferând probabil ca religia să fie un simplu pilon politic, cum e la ei, nu ceva trăit de oameni, iar globalizarea să se facă sub steagul ţarist, sau comunist.

Şi în sfârşit al treilea element de propagandă rusească, rusofilia, care îşi are originile în ce am menţionat mai sus. Se formează pe baza euroscepticismului dar şi a unor simpatii de ordin ideologic sau religios. Din aceste concepte ruşii ating obiectivul al treilea al propagandei lor, formându-şi o coloană rusească pe teritoriul României. ”Să luptăm alături de fraţii ortodocşi”, zic anumite persoane uitând că ruşii n-au fost interesaţi de asta când au invadat Georgia sau Ucraina. ”Rusia este bastionul anti-globalizării”, zic alţii ghidaţi de un anti-americanism ieftin, demn de propaganda marxistă, construit pe moda de a fi anti-american. ”Suntem prea slabi să stăm contra Rusiei”, spun alţii plătiţi din banii Moscovei pe teritoriul României.

Aşa funcţionează propaganda rusească pe teritoriul României. Acestea sunt trei elemente de bază prin care propaganda Moscovei funcţionează. Plină de clişee şi lipsită de raţiune ea duce mai departe moştenirea sovietică. Mai mult ca sigur vechii kgb-işti ar fi mândri de urmaşii lor de astăzi, urmaşi care se dau jurnalişti şi păcălesc lumea că la un site de ştiri cu nume de stat ei chiar sunt obiectivi şi prezintă ştiri obiective, fără interese politice. Serios ? Doar oamenii orbiţi de prea mult anti-americanism şi anti-occidentalism mai cred asta. Propaganda rusească este asemeni unui container de gunoi care tocmai a fost deschis şi acum iese tot mirosul infect afară, dar în final trece şi asta.

Roșia Montană, gazele de șist și interesul național

În România ultimilor ani este la modă discursul anti-sistem. Un discurs care s-a împletit tot mai mult cu cel naționalist, populist și, nu-n cele din urmă, ecologist. Cel din urmă fiind și cel mai popular. Un discurs care prinde, uneori pe bună dreptate, la foarte mulți oameni. Dar prea puțini înțeleg să nu se lase angrenați într-un fanatism verde și să privească lucrurile dintr-o sferă holistică. 

Acesta este și cazul exploatării resurselor naturale care se află ascunse în subsolurile țării noastre. Cazul exploatării aurului de la Roșia Montană și cel al exploatării gazelor de șist. Ambele foarte populare în mediile ecologiste și anti-sistem, dar nici unul privit dintr-o perspectivă holistică, ci una extrem de limitată. Pur ecologistă sau pur naționalistă, pe extrema cealaltă pur mercantilistă. 

Viziuni total greșire, în opinia mea. Pentru că exploatarea resurselor naturale ale României reprezintă atât o chestiune de siguranță a mediului, dar și una de interes național. Iar aceste proiecte de exploatarea ar trebui abordate din toate perspectivele existente, nu doar dintr-una sau alta. Una la modă, alta mai puțin la modă, dar mai profitabilă din punct de vedere financiar. 

Este destul de clar că interesul statului român este acela de a obține independență energetică. Față de Rusia, față de orice altă putere. Independența energetică joacă un rol extrem de important în securitatea noastră și în felul în care ne raportăm la marile puteri. La fel dorim și prosperitate economică. Prima dorință depinde de gazele de șist, iar a doua este legată și de Roșia Montană.

Ecologiștii și fanaticii anti-sistem ignoră aceste interese. În mare parte nici nu le pasă. Ei nu sunt capabili să privească dintr-o perspectivă a geopoliticii, a intereselor strategice, dar sunt capabili să se plângă dacă nu primesc gaze pentru încălzire, sau dacă România este în criză economică și nu are resursele necesare pentru a dezvolta infrastructura sau a plăti salariile altora. 

O abordare pur ecologistă este greșită. În ambele cazuri. Dar ignorarea protecției mediului nu este preferabilă. Statul român are obligația de a se ocupa de siguranța tuturor cetățenilor și a mediului în care aceștia trăiesc. A distruge mediul înconjurător aduce un risc la adresa oamenilor. Avem aici o situație care trebuie abordată și explicată din ambele perspective. A mediului și a intereselor naționale.

Rezolvarea problemelor privitoare la exploatarea resurselor din subsolul României este condiționată de dialog și de o abordare holistică. O abordare care să includă toate perspectivele asupra celor două proiecte și care să le explice cetățenilor toate aceste perspective, riscurile și avantajele. Totodată trebuie să ținem cont că între exploatarea gazelor de șist și aurul de la Roșia Montană e o diferență.

O diferență care se reflectă inclusiv dincolo de latura ecologică. În cea a interesului național. Dacă exploatarea gazelor de șist servește interesului național de a dobândi independență energetică (motiv pentru care Rusia sprijină grupările și manifestările împotriva exploatării) cu riscuri minime de mediu, nu același lucru se poate spune despre cazul Roșie Montană.

Exploatarea aurului de la Roșia Montană nu servește, în proiectul actual, nici interesului național și nici mediului înconjurător, pentru care prezintă riscuri maxime. Prea puțin din aurul exploatat ar ajunge în mâinile statului român și prea mult în mâinile unei corporații canadiene. Ori în acest context statul nu are nimic de câștigat pe termen lung, iar pe termen scurt nu prea contează.

Părerea mea personală este că atât exploatarea aurului de la Roșia Montană cât și a gazelor de șist sunt și teme de ecologie, dar și de interes național. Exploatarea aurului n-ar trebui să se facă. Nu sub forma proiectului actual. Ar trebui să se facă dacă am avea condiții sigure pentru mediu și dacă aurul ar ajunge în cea mai mare parte la statul român. 

Exploatarea gazelor de șist, atât cât m-am documentat, prezintă riscuri minime pentru mediu comparativ cu proiectul Roșia Montană. În schimb avantajele aduse intereselor noastre sunt mult mai mari. Exploatarea acestora contribuie la independența energetică a României. Cei care combat un astfel de proiect contribuie, direct sau indirect, la planurile Rusiei.

Rusia nu dorește o României sau o Europă independentă energetic de gazele sale. Proiectele precum exploatarea gazelor de șist din România reprezintă o mișcare care ar scoate dintr-un wanna-be șah rusesc această țară. Tema este în primul rând una de interes strategic, de securitate și independență și mult mai puțin una de mediu. Lucru ignorat de fanaticii ecologiști și anti-sistem.

În acest sens vă aduc aminte că principalele organe de presă care se opun exploatării gazelor de șist sunt, nu întâmplător, cele de sorginte rusească. Vocea Rusiei, Russia Today și site-urile anexe care servesc, conștient sau nu, aceleași interese. Independența energetică a României este atacată prin armele războiului psihologic. 

Statul trebuie să explice aceste lucruri populației. Trebuie să organizeze discuții cu societatea civilă și să abordeze ambele cazuri din ambele perspective. Resursele din subsolul României trebuie explorate și trebuie exploatate. Dar în avantajul statului și al populației, o populație căreia trebuie să i se explice clar avantajele și dezavantajele fiecărui tip de exploatare în parte. 

Între ordin și haos (I)

În ultima vreme am tot auzit un nume: Aleksandr’ Dughin. Unul din principalii ideologi ai Kremlin-ului, mai nou rămas fără cont de facebook după ce a îndemnat oamenii la violenţă. Acesta a tot apărut în media pentru a discuta despre situaţia din Ucraina şi despre viziunea geopolitică rusească. Ce am reuşit să disting în cocktail-ul său ideologic a fost o nouă paradigmă politică pe care şi-o imaginează bărbosul de la Kremlin. O paradigmă a haosului absolut în care toţi se unesc pentru a scăpa de paradigma ordinii, iar apoi se ucid între ei până la sfârşitul veacurilor.

O paradigmă absurdă, dar care-şi face mulţi adepţi printre grămada de nebuni conspiraţionişti, izolaţi social sau paranoici care cred că le ştiu pe toate. O paradigmă absurdă, dar prezentă în tot ceea ce înseamnă viziune de politică externă a Moscovei, cât şi a statelor orientale aliate cu Rusia. Acest lucru mă face să observ, pe lângă paradigma multipolară a puterii internaţionale, şi o paradigmă bipolară de natură ideologică. La nivel ideologic, în momentul de faţă, vorbim de ordine şi haos.
Ordinea reprezentată de statele vestice care doresc o politică internaţională întemeiată pe legi, reglementări clare şi procesul de globalizare, şi haosul reprezentat de statele estice, orientale, care doresc o lume întemeiată doar pe putere, în care fiecare să-şi urmeze interesele după bunul plac.

Acestea sunt adevăratele concepte ideologice ale conflictelor sec. XXI. Dincolo de orice raţiune naţională sau economică putem vedea această raţiune ideologică şi bipolară care se ridică. Nu mai putem vorbi sub nici o formă de un conflict internaţional între dreapta şi stânga, între naţionalism şi comunism, sau capitalism şi comunism. Astăzi raţiunea ideologică se rezumă la ordine şi haos. Un haos din care inevitabil se va ridică o altă ordine, după placul câştigătorului şi după secole de durere ( lucru de care principalii promotori ai teoriei haosului sunt conştienţi ) şi o ordine care urmăreşte un proces mai degrabă paşnic şi sigur, definit de concepţii ale dreptului internaţional.

Evident, din punct de vedere geopolitic putem vorbi de mai mulţi jucători, de o multipolaritate a puterilor influente. Dar ideologic vorbind jucătorii sunt reduşi la doi sub denumiri diferite. Doi jucători geopolitici importanţi sunt SUA şi Rusia, alţii sunt Uniunea Europeană, lumea islamică, firmele private, terorismul internaţional, societăţile secrete, etc. Dar toţi se regăsesc într-una din cele două categorii ideologice. SUA şi Europa tind, de exemplu, spre ideologia ordinii. O ordine mondială nu clădită pe tiranie, ci pe legi şi valori comune. În timp ce Rusia, lumea islamică şi diferite grupări diferite au o tendinţă clară spre teoria haosului. Considerând că prin această viziune ideologică îşi pot atinge obiectivele. Obiective care sunt de multe ori opuse, dar care reprezintă aceeaşi dimensiune ideologică.

În acest sens ideologica promovată de Dughin arată exact felul în care sub teoria haosului se reunesc ideologii totalmente opuse: nazism, fascism, comunism, anarhism, ortodoxism, islamism, pan-slavism, etc. Toate acestea se reunesc pentru a combate un concept de ordine care nu le permite să-şi urmărească obiectivele fundamentale, ce vin în contradicţie cu ordinea stabilită. Dacă acest obiectiv al haosului este îndeplinit, atunci toate grupările mai sus menţionate merg mai departe la a se distruge între ele. Rezultatul fiind o nouă perioadă întunecată de conflicte militară pentru umanitate.

Evident, susţinătorii teoriei haosului nu sunt interesaţi de asta. Majoritatea trăiesc izolaţi de societate şi nu reuşesc să perceapă fiinţa umană ca pe ceva viu, ci ca pe o statistică subordonat ideilor proprii.
Astăzi lumea este ghidată de mai multe interese, interese de natură diferită, iar rolul ideologiilor s-a diminuat considerabil. Dar trebuie să ţinem cont de faptul că aceste conflicte de natură ideologică nu au dispărut. Un conflict încă există. Omenirea se găseşte într-un conflict ideologic între ordine şi haos. Între două concepte geopolitice diferite şi care însumează sub mantia lor forţe diferite, dar cu o viziune comună privind politica internaţională şi felul în care această trebuie să se desfăşoare. Care este varianta adevărată, bună, morală ? Întrebarea este una relativă şi depinde de opinia fiecărui individ în parte. Mai puţin relativă este realitatea acestui conflict omniprezent în care Dughin începe să joace rolul de ideologic principal al haosului.

Mențiune: Acest articol a fost scris cu ceva vreme în urmă pentru blogul Vocea Patriei. L-am publicat și pe acest blog ca o introducere într-o serie de idei pe care vreau să o dezvolt în aceste zile cu privire la conflictul dintre ordine și haos, postmodernitate, modernitate și pre-modernitate. În special felul în care se pare că intrăm într-o nouă paradigmă geopolitică a haosului. 

Rusia și războiul psihologic

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial și începutul războiului rece a marcat un moment de cotitură pentru tehnicile de război între state. Armele și metodele convenționale au trecut pe planul secund, iar în prim plan au intrat metode precum spionajul sau propaganda, manipularea, mai bine zis războiul psihologic. O latură importantă a ceea ce numim astăzi război informațional.

Uniunea Sovietică a investit cel mai mult în acest război al serviciilor de informații, desăvârșindu-se astfel în direcția războiului psihologic. Un front pe care KGB-ul a evoluat din plin, spre deosebire de alte structuri din state opuse. Avem în acest sens exemplul puternicei propagande pacifiste sau anti-religioase derulate în lumea occidentală, de multe ori cu sprijinul KGB. Formând curente opuse intereselor statelor vestice.

Astăzi situația nu s-a schimbat foarte mult. Uniunea Sovietică a căzut, dar Federația Rusă, condusă de un fost ofițer KGB, duce mai departe tradiția sovietică a războiului psihologic ca primă metodă de luptă împotriva adversarilor occidentali. Am văzut asta inclusiv în cadrul crizei din Ucraina și am simțit propaganda rusească și aici, pe teritoriul României.

De fapt doar un ignorant ar putea spune că propaganda nu este principala armă a Rusiei. În ultima vreme Kremlinul a investit mai mult în posturi de televiziune pro-ruse și-n campanii de promovare online decât în forțele militare obișnuite. Russia Today și Vocea Rusiei sunt doar două exemple despre modul în care Federația Rusă își dezvoltă un amplu aparat de propagandă pentru a manipula populația altor state în direcția dorită de către oligarhii de la Kremlin.

Această manipulare se desfășoară prin intermediul factorilor mediatici și a unor agenți de influență (din fericire nici ofițerii SIE de la noi nu sunt străini de aceste metode) care să formeze adevărate coloane de adepți ai pan-slavismului în interiorul altor state. Inclusiv la noi. Adepți care în mod inconștient să promoveze interesele Federației Ruse în locul celor ale statului în care trăiesc.

Pentru acest lucru se folosesc diferite metode. Cea mai vizibilă în raportul cu masele este identificarea unor curente ideologice sau religioase care se găsesc în opoziție cu diferite forțe opuse Rusiei.

Spre exemplu naționalismul poate fi și este folosit de către Federația Rusă pentru a-și aduna simpatizanți în occident în virtutea anti-americanismului și anti-globalizării. Federația Rusă opunându-se, din motive geostrategice, acestor idei și promovând un cocktail ideologic de naționalism, extremism de dreapta, extremism de stânga și islamism anti-american de care, mai apoi, se poate folosi.

Un alt exemplu este cel al religiei. În mod paradoxal KGB-ul a promovat o amplă campanie anti-religioasă în sec. XX, îndreptată în special împotriva Vaticanului. Atunci religia creștină era principalul adversar ideologic al comunismului sovietic. Cunoaștem bine cazul campaniei anti-catolice de dezinformare asupra colaborării dintre Vatican și naziști.

Astăzi continuatorii aceluiași KGB duc mai departe tradiția, dar inversată. Atacă tocmai secularismul lumii occidentale și adună în jurul Rusiei simpatia diverselor cercuri religioase, în special de rit răsăritean, prin care mai apoi își formează adepți care văd în America și Uniunea Europeană manifestări ale răului în lume. Aici atitudinea liberală a lumii euroatlantice este invocată ca un inamic împotriva religiei creștine.

În spațiile ortodoxe se mai folosește și retorica anti-catolică prin care vestul este prezentat ca o invenție papistașă, iar noi ca ortodocși avem datoria de a nea alătura celor de o credință cu noi. Astfel se mizează pe anumite slăbiciuni sentimentale de origine identitară pentru a forma grupuri de simpatizanți care să servească, în diferite forme, intereselor pan-slaviste.

Când vine vorba de a servi intereselor rusești am văzut în România exemple clare cu protestele împotriva gazelor de șist. Deși nu sunt un fan al acestei metode faptul că aceste proteste au fost influențate de media pro-rusă este incontestabil. La fel ca și felul în care neexploatarea gazelor de șist servește intereselor rusești ca România să nu fie o țară independentă energetic. Așa până și ecologiștii, care nu prea înțeleg concepte geopolitice și informativ-operative, au devenit o unealtă pentru interesele altui stat pe teritoriul României.

Federația Rusă a primit o moștenire valoroasă de la Uniunea Sovietică, o amplă experiență și un amplu aparat în ceea ce se numește război psihologic. Spațiul online în special a devenit un front de atac pentru Rusia, în acest sens Kremlinul având proprii troli de serviciu, proprii editorialiști și propriile cercuri media. Cert este că războiul psihologic este principala armă a Federației Ruse și România este o țintă mai mult decât evidentă în acest război.

Evident că nici lumea occidentală nu este străină de această metodă. Ea nu este rea sau bună, ci utilă pentru diferite obiective strategice. De aceea este important ca toți să cunoască mecanismele războiului psihologic și să fie capabili să primească o informație în mod critic, fără a memora direct informația respectivă ca pe un adevăr absolut. Sursele variate de informare sunt importante, la fel ca și abilitatea de a procesa și de a gândi critic. O cultură de securitate în mediul civil este necesară.  

Securitatea cibernetică în sec. XXI

Ieri România a fost atacată de Rusia. Nu a fost atacată cu tancuri, nu a fost atacă cu bombardiere sau prin intermediul infanteriei, ci a fost atacată cibernetic. Un grup de hackeri ruși (cum circulă informația) a derulat o operațiune de spionaj cibernetic la nivel global, iar România se numără printre victimele acestei operațiuni. Scopul direct al operațiunii a fost obținerea de informații clasificate legate de Uniunea Europeană, NATO și, destul de interesant, politica energetică a Europei.

Nu știu în ce măsură atacul a reușit, dar acesta este doar unul din atacurile care au adesea loc pe frontul informatic. Un front care este adesea ignorat de mass-media, dar care reprezintă un domeniu extrem de important pentru siguranța oricărui stat modern. Atacul de ieri vine ca să confirme acest lucru. Vine să ne confirme că prin intermediul noilor metode de luptă, precum SIGINT, precum spionajul cibernetic, se încearcă prea des obținerea de informații clasificate, iar asta nu e singurul risc al spațiului virtual, căci tot prin acest spațiu întreaga infrastructură a unui stat poate fi dărâmată.

În orice caz riscul est evident. Suficient de evident încât să realizăm rolul important jucat de securitatea cibernetică, de cyberintelligence, în sec. XXI. Un secol al tehnologiei, al calculatoarelor, al ciberneticii și al informației. Un secol în care totul este conectat la internet și prin asta totul este vulnerabil în fața atacurilor cibernetice.

Orice strategie de apărare a unui stat modern, sau de obținere a informației, trebuie să țină cont de această realitate actuală. Spațiul virtual este un nou front, un front pe care se derulează o bună parte din conflictele informaționale ale lumii noastre. Aici, pe spațiul virtual, ofițerii de cyber intelligence pot obține informații clasificate extrem de importante pentru politica unui stat. Tot aici ei pot dărâma printr-un click infrastructura modernă a oricărui stat (să ne imaginăm o lume fără energie electrică, telefonie, internet, etc.) sau infrastructura unui minister. La fel cum pot derula campanii de propagandă și război psihologic împotriva altor state sau grupuri.

Astfel rolul de front al spațiului virtual se definește tot mai bine drept un rol important și cât se poate de relevant pentru securitatea națională. Nu degeaba structurile de informații ale diferitelor state investesc adesea în acest domeniu și în recrutarea de specialiști IT pentru securitatea internă sau, după caz, externă. Spațiul virtual reprezintă un beneficiu imens pentru umanitate, pentru securitatea unui stat, pentru comunicarea interpersonală, dar, ca și globalizarea, aduce cu sine riscuri certe.

Este înțelept ca statul român se investească în acest domeniu și să fie mereu pregătit pentru riscurile inerente. Dar la fel de bine ar fi ca și societatea civilă să fie educată cu privire la importanța și riscurile pe care domeniul IT le aduce în lumea noastră. Riscuri care ne afectează pe toți și care sunt domenii de interes pentru toți cetățenii români. De fapt România are nevoi de o mai mare cultură de securitate în spațiul public. Această cultură tinde să lipsească, iar o țară nu poate fi puternică fără un organism intern puternic și sănătos, sănătate care depinde de educația și cultura maselor.

Mitul dependenţei

De la Uniunea Sovietică până astăzi Kremlinul s-a desăvârşit în materie de război. Nu de război convenţional, ci de război psihologic. Fondurile acordate propagandei din partea Kremlinului sunt imense. La fel ca şi eforturile depuse de structurile de informaţii ale Federaţiei Ruse pe acest front nevăzut. Astfel s-a ajuns ca idei cu totul incorecte să fie propagate în spaţiul european şi american, promovând poziţia Rusiei pe diferite probleme. Un astfel de exemplu este mitul dependenţei Europei de gazele ruseşti. Cu totul incorect.

Acest mit este bun şi folositor pentru interesele Rusiei în spaţiul european, dar nu este adevărat şi nici folositor pentru noi. El este propagat în mod conştient de către diferite trusturi de presă aservite Moscovei şi inconştient de către trusturi de presă stângiste, ecologiste sau chiar oameni valoroşi în domeniul securităţii. Ideea că noi am fi dependenţi de gazele ruseşti şi asta ne obligă să fim drăguţi cu Moscova este una eronată.

Uniunea Europeană şi în special România pot găsi oricând surse diferite de energie, chiar de gaz. Astfel de surse găsim inclusiv pe teritoriul propriei noastre ţări. Nu degeaba Rusia susţine diferitele grupuri eco-anarhiste şi naţionaliste când vine vorba de oprirea diferitelor proiecte cu privire la gazele de şist care au loc pe teritoriul României şi al Bulgariei. Interesul Rusiei este ca România, Bulgaria şi Europa în general să fie dependente energetic de Rusia, dar aceste state au alternative la gazele ruseşti.

Singura diferenţă, în cazul unui conflict energetic cu Moscova, este că economia europeană ar fi puţin mai îngreunată pentru o perioadă de timp, dar nu ar fi distrusă. În schimb economia rusească ar fi ruinată dacă sancţiunile Europei s-ar agrava, lucru aplicabil şi pentru continuare sancţiunilor actuale pe termen lung. Nu degeaba numele grele ale sectorului privat din Rusia nu mai sunt de acord cu politica externă dusă de Vladimir Putin. Economia Rusiei suferă de pe urma sancţiunilor europene.

Rusia a mai încercat să sperie Europa cu gazele. A încercat să ofere gazele pentru Europa prietenilor din China, dar statul chinez le-a refuzat politicos, nedorind să strice relaţia cu lumea europeană. Acum Rusia merge mai departe cu tacticile sale de război psihologic, păstrând mitul dependenţei energetice, dar tot mai mulţi analişti afirmă în public prostia din spatele acestui mit.

Într-adevăr, calea gazelor ruseşti este calea mai uşoară, dar nu este singura cale şi nu suntem dependenţi de ea. Dacă Rusia continuă să meargă pe drumul actual atunci Europa este liberă să sancţioneze Rusia cât mai dur. Avem alternative energetice şi nu noi suntem cei care depind de gazele ruseşti, ci Rusia depinde de sectorul privat european. Gazele vândute de Rusia întăresc economia rusească, firmele private din America şi Europa sunt extrem de importante în sectorul privat rusesc. Lipsa lor ar destabiliza economia rusească.

O incursiune în spiritul rusesc

Un actor rus a spus că ruşii sunt un popor de sclavi. Nu o să-i contest afirmaţia, dar am să o dublez cu o alta. Un popor de sclavi şi un popor de tirani. Spiritul popoarelor slave este prin natura sa unul bipolar. Acelaşi lucru se poate spune şi pentru spiritul mai individualizat al poporului rus, pentru psihicul maselor ruseşti. Felul de a fi al acestor oameni diferă cu mult de al nostru. Tendinţele de sclavagism faţă de conducători sunt dublate de o tendinţă de expansiune şi imperialism faţă de alte popoare.

De unde această tendinţă a ruşilor ? Ea ţine nu doar de o moştenire biologică, dar şi de procesul evolutiv al psihicului uman. Un proces care se desfăşoară încă de la naştere pe parcursul vieţii fiecărui individ. De mic copil rusul este învăţat cu duritatea şi cu lupta pentru supravieţuire, sau cel puţin aşa stăteau lucrurile în trecut, în spaţiul dur şi rece al Rusiei. Astăzi această învăţătură a devenit o tradiţie, iar un fel de spirit spartan este transmis mai departe tuturor ruşilor prin educaţie. Aceştia cresc pentru a se supune celor care-i conduc spre putere, o putere care derivă la rândul ei din supunurea altor popoare.

Aici intervine o chestie interesantă în psihologia maselor. Ruşii nu sunt interesaţi de valori precum libertatea, democraţia sau chiar adevărul. Dorinţa lăuntrică a maselor ruseşti este ideea de glorie, de putere. Aceştia doresc să ştie că Rusia este o putere mondială. De asta orice lider criminal, anti-democratic, poate să prospere în Rusia doar gâdilând orgoliul maselor, orgoliul naţional. Asta au făcut toţi tiranii Rusiei. Asta nu a făcut Nicolae al II-lea când a fost detronat de către o revoluţie criminală, dar atrăgătoare pentru mase.

Un alt aspect interesant în evoluţia psihicului rusesc este reprezentat de religie. Ruşii nu sunt recunoscuţi pentru spiritul lor globalist, pentru deschiderea spre restul lumii. Deschiderea lor fiind mai mult de natură imperialistă, decât de dialog. Nu putem contesta influenţa religiei cu privire la acest lucru. Ruşii au crescut izolaţi, într-un spaţiu dur şi cu o religie prin natura sa naţională. De la căderea Imperiului Bizantin bisericile ortodoxe au luat o turnură tot mai naţională, ceea ce a influenţat mentalitate populară naţionalistă a popoarelor ortodoxe, mult mai naţionalistă decât a celor catolice care au fost învăţate mai mult cu universalitatea în spiritul credinţei, decât cu naţionalitatea acesteia.

Evident religia nu reprezintă o cauză unică pentru felul de a fi a poporului rus, dar în raport cu alte aspecte precum, să zicem, mediul înconjurător sau poziţia geografică, ea contribuie la spiritul izolaţionist al ruşilor. Un spirit care din dorinţa de putere şi siguranţă se transformă într-un spirit expansionist.

Poporul rus are o mentalitate profund diferită de lumea occidentală. O mentalitate care s-a născut la graniţa dintre Europa şi Asia. O mentalitate în care puterea joacă rolul primordial, iar orice alt lucru vine dupaia. Prin această mentalitate specifică lor ruşii sunt condamnaţi să stea mereu în afara oricărei construcţii postmoderne, fiindcă nu se pot regăsi într-o astfel de construcţie, o construcţie care nu mai e construită pe dreptul puterii, ci pe dreptul legii. Nu ştiu dacă acest lucru se poate schimba, cazurile individuale nu reprezintă ceva relevant pentru spiritul maselor, dar reprezintă un lucru de care trebuie să ţinem cont în raportul nostru cu Rusia.

Rusia este prin natura sa un stat modern şi nu doreşte să evolueze de la acest stadiu la acela al postmodernităţii. Ruşii îşi doresc o politică de forţă, o politică exclusiv bazată pe satisfacerea intereselor ruseşti. Lucru ce vine în contradicţie cu felul de a fi a postmodernităţii. O lume în care interesul naţional se găseşte în echilibru cu dreptul internaţional, în care interesul comun ( pacea şi prosperitatea, libertatea şi democraţia ) ajunge să treacă uneori peste anumite interese naţionale. Cu totul altă lume şi altă mentalitate decât cea rusească.

Dialogul pe care lumea postmodernă trebuie să-l aibă cu Rusia nu poate fi la fel ca dialogul dintre România şi Franţa, sau Germania şi Marea Britanie. Un astfel de dialog nu poate fi întemeiat pe valori comune, pe legi internaţionale, ci pe raportul de forţă între state. Singura valoare de care Rusia ţine cont în politica sa externă. Orice altă abordare a dialogului cu Rusia este din start menită eşecului, aşa cum bine vedem în ''rezultatele'' dialogului pacifist pe care Uniunea Europeană îl poartă cu Federaţia Rusă privitor la Ucraina. Evident, războiul nu este o opţiune viabilă, dar o anumită duritate diplomatică şi acţiuni mai ferme sunt necesare.