Ascensiunea Japoniei în relațiile internaționale

Japonia este unul din cei mai importanți (dacă nu chiar cel mai important) parteneri ai Statelor Unite din regiunea Asia-Pacific. Ca și stat este este o putere din toate punctele de vedere, mai puțin cel militar. Are o identitate bine definită, una din cele mai puternice economii și o poziție geografică foarte avantajoasă. O poziție care implică și anumite conflicte teritoriale cu alte puteri asiatice precum China și Coreea de Nord, care prin extensie naște nevoia unui parteneriat bine definit cu Statele Unite ale Americii, la rândul lor atrase de Japonia pentru a pune China în șah și a-și păstra influența în Asia.

În actualul context geopolitic această realitate s-a accentuat. Relația strategică dintre China și Rusia, criza din Ucraina și noile ostilități dintre vest și est, ca și ultimele mișcări ale Chinei în Pacific, au determinat SUA să acorde o atenție sporită avangardei pe care o deține în Asia. Japonia este o piesă importantă pe tabla de șah a politicii internaționale, fiind mereu ghimpele din spatele Chinei și pilonul prezenței americane în Asia. Pentru o politică a sferelor de influență ea este o piesă relevantă, dar și foarte dependentă de SUA în ceea ce privește capacitatea militară. Deși pe alte planuri se descurcă foarte bine, Japonia are o forță militară foarte slabă și incapabilă să provoace teamă vecinului chinez, problema apărării Japoniei picând mai mult pe umerii americanilor.

O schimbare de situație

Situația pare totuși să se schimbe. Tot mai multe evenimente din ultima vreme confirmă o astfel de tendință. Partidul de guvernare condus de prim-ministrul Shinzo Abe a încercat să aducă în atenția publică revizuirea Constituției și discutarea problemei forțelor armate. Dorința ar fi cea a creșterii capacității militare, a numărului maxim de soldați. Cu alte cuvinte transformarea forțelor de apărare în niște forțe armate veritabile, în opoziție cu regulile doctrinei pacifiste afirmate (inadecvat aș crede) în legea fundamentală a statului nipon.

Totodată ultima vizită a premierului nipon în Statele Unite și alte evenimente diplomatice par să confirme o încercare de consolidare a relației dintre cele două state. O relație construită în primul rând pe interesele geostrategice și geopolitice pe care cele două națiuni le împart, ca și pe unele valori comune. SUA are nevoie de o Japonie puternică pentru a ține China în șah și pentru a-și întări influența în regiunea Asia-Pacific, iar Japonia are nevoie de sprijinul SUA pentru a-și asigura propria apărare teritorială și propriile interese geopolitice, aflate mai mereu în opoziție cu politica Beijing-ului. Nu putem ignora nici aspectele ideatice, unde trebuie să ținem cont de faptul că Japonia este una dintre puține națiuni (și chiar singura putere) democratice din Asia, ceea ce transformă parteneriatul americano-nipon în ceva cât se poate de firesc.

În virtutea acestor considerente se pare că Japonia a pornit pe un nou traseu, unul spre un rol mai important în relațiile internaționale. Politica lui Shinzo Abe urmărește un rol mai relevant pentru națiunea sa în jocurile politicii dintre națiuni, iar SUA par a susține (au și acest interes) noua direcție dorită de guvernul din Tokyo. O Japonie puternică este o piedică serioasă pentru China și un avantaj strategic relevant pentru Statele Unite, lucru care poate limita unele ambiții ale Chinei, la fel cum creșterea forțelor armate și un rol mai activ al Japoniei i-ar putea face pe chinezi să se simtă amenințați.

Ambele posibilități sunt destul de mari, dar alternativa pacifistă nu este una capabilă să oprească ambițiile Chinei, o națiune a cărei ascensiune în politica internațională se transformă tot mai mult într-o amenințare pentru interesele altor puteri, uneori chiar și pentru interesele Rusiei, un aliat important al Chinei și viceversa, dar care este slăbit în mod constant de conflictul cu occidentul, lăsând mai mult loc în top-ul marilor puteri pentru un stat chinez care așteaptă mereu după colț, urmărind să profite de slăbiciunile altora.

Exact această imagine determină o necesitate a întăririi colaborării dintre SUA și Japonia și limitarea ambițiilor Chinei. Ambiții care provoacă teamă ambelor puteri. Japonia este piesa fundamentală în orice strategie de înfruntare a Chinei, iar acest lucru face inevitabilă susținerea din partea SUA pentru proiectele guvernului conservator-liberal condus de Shinzo Abe. Soft power-ului japonez urmează să-i fie adăugat un hard power, sau cel puțin asta se intenționează (apar dificultăți pe plan social, cu o populație care se opune unor astfel de planuri), iar rolul Japoniei în jocul de șah al geopoliticii urmează să devină unul mult mai important decât în momentul de față.

”Următorii 100 de ani…”

Momentan nu putem separa această revenire în forță a Japoniei în relațiile internaționale de relația specială cu Statele Unite. Interesele și valorile comune determină o strânsă legătură. Totuși pe termen lung apar și alte perspective. În momentul de față Japonia este într-o poziție de ascensiune, cu timpul poate deveni o putere foarte mare, imperială chiar, din nou. Atuul economic și cel geografic, susținute de o putere militară serioasă, pot oferi Japoniei și șansa unei dependențe mai mici față de SUA, atribuindu-i chiar un rol mai mare pe scena internațională.

Această teorie a fost propusă la un moment dat și de către analistul geopolitic George Friedman în cartea sa ”Următorii 100 de ani”, unde autorul folosește știința geopoliticii pentru a ”prevesti” cursul viitor al statelor și al relațiilor internaționale. Asumpția este cât se poate de posibilă, ținând cont de faptul că istoria se află în continuă schimbare. Dacă parteneriatul americano-japonez este extrem de bine consolidat astăzi și se va întări în viitorul apropiat, situația se poate schimba la un moment dat odată ce și situația geopolitică se schimbă la rândul ei.

Japonia chiar are posibilitatea de a deveni o mare putere în adevăratul sens al cuvântului. Deține o parte din elementele pe care Hans J. Morgenthau le considera importante pentru puterea națională. Pe lângă un evident avantaj tehnologic există și un imens avantaj geografic. Poziția Japoniei pe glob ne face să ne gândim la posibilitatea ascensiunii unei noi puteri maritime, ca și a unei importante puteri economice care deține investiții în foarte multe state. Investiții ce nu pot să fie ignorate în contextul globalizării și al interdependenței economice.

Soarele răsare

Vorbim de o posibilitate. Cert este că SUA și Japonia au un interes comun în a pune China în șah și a opri ascensiunea acesteia ca mare putere. SUA are nevoie de Japonia în acest sens, iar Japonia are nevoie de susținerea Statelor Unite. O Japonie mai puternică ar permite americanilor să scape măcar de unele griji cu privire la continentul asiatic, iar singurul lucru ce-i lipsește Japoniei pentru a juca un rol mai relevant este o forță armată serioasă, puternică. Japonia pare să se îndrepte înspre acest obiectiv și înspre un rol tot mai important în zona Asiei. Rămâne de văzut în ce măsură guvernul lui Shinzo Abe va reuși să satisfacă interesele geopolitice ale Japoniei și când.

Non-Statul pe scena relațiilor internaționale

Fenomenul globalizării a devenit o caracteristică a lumii în care trăim. Fie că ne place sau nu acest proces se află în plină derulare și afectează viața tuturor celor implicați. Felul în care ne afectează diferă de cele mai multe ori, iar globalizarea are atât consecințe pozitive, cât și consecințe negative, așa cum afirma și dl. ambasador George C. Maior. Printre consecințele negative ale globalizării se numără și rolul pe care diferiți actori non-statali au început să-l joace, de ceva vreme, pe scena relațiilor internaționale și felul în care influențează politica internațională.

Un concept dezvoltat de Francis Fukuyama, non-statul este definit ca ”o entitate indefinită politic și strategic, lipsită de atributele nominale și structurale ale statalității”. Non-statul poate să fie o corporație multinațională sau o organizație puternică la nivel global, ambele având posibilitatea de a influența ceea ce se petrece în viața politică sau la nivelul relațiilor internaționale.Un exemplu de non-stat este organizația teroristă al-Qaeda care, deși nu deține un teritoriu propriu, definit prin granițe, a reușit să impună o schimbare majoră asupra paradigmei de securitate contemporană.

Non-statul a devenit practic un actor la fel de important pe scena globală ca și actorii statali. Are abilitatea de a influența ceea ce se petrece la nivel global, de a-și lăsa amprenta și de a ridica amenințări de securitate asupra unor state puternice sau asupra păcii, a ordinii internaționale. Rolul actorilor non-statali este similar cu o piesă care apare din senin pe tabla de șah și care nu se află în controlul nici unuia din actorii prezenți, iar ceea ce poate face nu este cunoscut de către jucători.

Din acest punct de vedere analiza riscurilor de securitate și actele de decizie în relațiile internaționale nu se mai pot concentra exclusiv pe riscurile reprezentate de către diferiți actori statali. Deși statele propriu-zise nu și-au pierdut rolul și importanța pe scena RI, ele nu mai sunt singurii actori implicați, singura forță capabilă să afecteze ce se petrece la nivel internațional. Tronul global este împărțit acum cu noii actori implicați, iar o bună înțelegere a riscurilor existente nu se poate face fără a ține cont de această realitate.

Există corporații care au interese și influență asupra unor actori statali și care pot deține, la rândul lor, capacitatea de a face mișcări în politica altor state și de a afecta economia, politica internă și securitatea acestora, eventual chiar stabilitatea globală, în interes propriu. Chiar și în cazul proliferării armelor nucleare mereu va exista posibilitatea ca diferiți oameni cu putere din sectorul privat să urmărească obținerea unor astfel de arme pentru profitul propriu, în ciuda riscurilor existente, lucru care poate de asemenea afecta ceea ce se petrece la nivelul relațiilor dintre state și chiar echilibrul puterii, securitatea națională și individuală.

Nici organizațiile teroriste nu sunt mai puțin importante. Am dat exemplul al-Qaeda. Nu este singurul. În orice caz astfel de organizații au reușit și reușesc să afecteze securitatea unor state puternice precum America sau Rusia și să încurce interesele lor pe tabla de șah a relațiilor internaționale. Nu au nevoie de un stat pentru a face asta, ele dețin deja o armată proprie, chiar dacă în alt înțeles decât cel tradițional și folosesc uneltele globalizării (internetul, de pildă) pentru a inspira teroare, pentru a-și coordona acțiunile și pentru a-și atrage recruți.

Astfel de organizații pot urmări și posibilitatea de a deveni la rândul lor state. Exemplul Statului Islamic fiind cel mai clar. Ceea ce a pornit ca o simplă ramură a grupării teroriste al-Qaeda se dezvoltă acum spre statutul de stat. Un stat pre-modern, construit pe fundamente religioase și pornit împotriva întregii lumi. Nu este cazul încă de a vorbi de un stat, vorbim de fapt tot de un actor non-statal, dar știm ce urmărește acest actor și vedem cum duce o lungă campanie de cucerire a unor teritorii pentru atingerea acestui obiectiv.

Într-o campanie de acest tip Daesh amenință interesele și securitatea altor state și destabilizează situația internațională. Atât cu privire la resurse, cât și poziția diferitelor puteri în Orientul Mijlociu. Lumea occidentală și-a făcut un obiectiv din distrugerea ISIS tocmai datorită faptului că o astfel de organizație are abilitatea de a lovi în poziția și influența pe care diferite state le dețin în Orientul Mijlociu, destabilizând ordinea creată până acum și putând lovi mai departe chiar lumea occidentală, așa cum s-a făcut deja prin intermediul unor atentate teroriste.

Chiar simpli indivizi și instituții religioase pot juca un rol important în noua paradigmă. Desigur, cu acești doi actori avem o istorie, îi cunoaștem mai bine. Dar pot afecta la fel de mult diferitele evenimente care au loc în această lume și pot derula întreprinderi care favorizează politica unor state sau, din contră, devin o piedică pentru acestea, chiar acțiuni care răstoarnă anumite construcții ale politicii internaționale.

Felul în care actorii non-statali se pot folosi de tehnologie pentru a-și derula diferitele acțiuni nu este mai puțin important. Amenințările cibernetice, precum cybercrime, aduc atingere securității statelor, iar această amenințare vine atât din direcția altor actori statali, cât și din direcția actorilor non-statali. De fapt această a doua categorie a reușit să utilizeze internetul cel mai bine, nefiind blocată de vreo limită impusă prin lege instituțiilor specializate ale statului, iar o astfel de realitate ridică și acum semnul întrebării asupra limitelor pe care instituțiile de securitate ar trebui să le aibă în combaterea infracțiunilor și amenințări cibernetice.

Grupări precum Anonymous reprezintă un exemplu cu privire la felul în care un actor non-statal poate folosi spațiul virtual pentru a ridica probleme actorilor statali. Nu e singurul exemplu, nici corporațiile nu sunt mai inocente și chiar au existat războaie cibernetice prin atacuri de tip DOS între unele corporații. Să nu uităm chiar faptul că prin intermediul spațiului virtual se poate fura tehnologie, se pot fura informații care apoi sunt utilizate în diferite scopuri de către actori statali și non-statali. O corporație ar putea fura informații pentru a le vinde altor organizații (teroriste sau actori statali). Deci amenințarea este la fel de prezentă și în lumea reală ca și în cea virtuală, două dimensiuni interconectate când vine vorba de securitate.

Statele tradiționale nu mai sunt singurii actori relevanți în politica internațională, iar diferitele organizații, corporații și ONG-uri care apar ridică nivelul incertitudinii. Această sferă este împărțită acum, de voie sau fără voie, cu diferiți actori non-statali, mai mult sau mai puțin periculoși. Actori care folosesc state-eșuate (Noam Chomsky) precum Afganistan pe post de ascunzătoare și adăpost pentru diferite acțiuni și lovituri împotriva adversarilor lor. Înțelegerea lumii în care trăim și a riscurilor existente în această lume nu se poate face fără a ține cont de realitatea rolului pe care non-statele îl joacă în momentul de față și felul în care acestea pot afecta deciziile și interesele actorilor statali.

Ce urmărește Rusia ?

Încă de la semnarea acordului de non-agresiune de la Minsk toată Europa așteaptă o mișcare din partea lui Putin. Ce va face mai departe ? Va respecta prevederile tratatului sau îl va încălca așa cum a făcut și cu precedentul ? Nu există un răspuns clar pentru această întrebare Există în schimb suficiente necunoscute cu privire la factorii care impun decizia Kremlinului. Până acum tratatul a fost respectat într-o oarecare măsură și am putut observa o retragere a trupelor și armamentului greu de pe linia frontului, o detensionare de moment, dar va dura ? 

O întrebare mai adecvată care ne poate ajută să obținem un răspuns la cele de mai sus este ce urmărește de fapt Federația Rusia ? Interesele geopolitice și strategice ale Kremlinului, interesele de imagine și politică internă, cele de natură economică, felul în care sancțiunile afectează Rusia, dar și schimbările la nivel geografic, acestea sunt lucrurile care determină acțiunile curente și viitoare ale Kremlinului mai mult decât orice altceva. Nu dreptul internațional, nu teoriile iluzorii pe care ne-am pus de acord să le credem și să le apărăm pentru a păstra pacea, ci conceptul de interes național.

Stabilitatea internă a Rusiei

Un astfel de concept este prin natura sa subiectiv. Depinde foarte mult de cei care conduc Rusia, de ideologia dominantă în spațiul rusesc și de ce alimentează sufletul colectiv al Rusiei. Aici apare o mică problemă fiindcă Rusia nu este o națiune unitară în adevăratul sens al cuvântului, ci o federație care încearcă să împace etnii și culturi diferite pe teritoriul propriu, contând foarte mult pe forța instituțiilor sale pentru a impune o idee de stat fragilă și considerată ilegitimă în unele părți ale Federației Ruse.

Chiar de aici putem deduce un prim interes al Rusiei, care ține de politică internă și anume apărarea stabilității sale interne. Kremlinul știe cât de fragilă este construcția pe care o dirijează. În afară Rusia se prezintă ca un colos, o uriașă putere militară și nucleară care se impune în sfera relațiilor internaționale prin forța proprie. Lucru corect, Rusia este o mare putere, dar puterea sa internă, ca stat, este extrem de fragilă. Ideea de stat în sine este dependentă de impresia pe care o lasă asupra cetățenilor ei, impresia de putere și prosperitate, dar mai ales de forța instituțiilor sale.

Din acest motiv Rusia nu poate risca absolut nimic care să perturbeze această imagine și implicit stabilitatea sa internă. A pierde putere sau influență pe plan extern, prin crize precum cea din Ucraina sau Georgia, poate reprezenta o discreditare a puterii Kremlinului în ochii populației, iar liderii ruși ar trebui să se confrunte pe de o parte cu susținătorii unei federații puternice, dezamăgiți și deziluzionați, împinși spre curente mai radicale, iar pe de alta cu diferitele etnii care fac parte, teoretic, din Federația Rusă, dar nu sunt fericite cu această realitate și și-au făcut o menire din a se opune autorității centrale.

A permite o astfel de situație pune în pericol puterea internă a statului, motiv pentru care Rusia nu va accepta niciodată astfel de mișcări care să atingă imaginea sa de mare putere. Motiv pentru care va acționa în direcția impunerii propriilor obiective și a propriei viziuni, de multe ori prin forță. Și această forță este limitată de un alt interes de natură economică, un interes care se îmbină cu cel socio-politic.

Rolul și importanța economiei

Globalizarea a făcut în așa fel încât cel puțin la nivel economic există o legătură între majoritatea statelor puternice, iar o decizie luată de un stat poate afecta cu ușurință economia altor state. După cum am văzut în ultima vreme economia Rusiei este constant afectată într-un mod negativ de sancțiunile economice impuse de către SUA și țările membre ale Uniunii Europene. Decăderea economică slăbește puterea internă a Kremlinului, abilitatea sa de a menține funcționarea infrastructurii și a economiei, provocând de asemenea reacții negative din partea populației. Această realitate impune anumite limite până la care Rusia ar fi dispusă să meargă, deși nu știm sigur care.

Cert este că mixajul dintre sancțiunile economice și problema puterii interne a statului pot slăbi radical autoritatea pe termen lung a Kremlinului. Putin este obligat să țină cont de acest lucru, motiv pentru care nici el nu dorește o confruntare prea amplă sau prea deschisă cu lumea occidentală, alături de restul temerilor cu privire la conflictul nuclear care ar putea izbucni ca și consecință a unei confruntări militare directe. Nici Rusia și nici SUA, de exemplu, nu-și doresc în realitate o astfel de situație, la fel cum nu sunt dispuse să renunțe la interesele proprii, așa că luptă prin interpuși și se lovesc ocazional cu o mănușă fiecare.

Pe piața globală Rusia încearcă să șantajeze puterile occidentale prin intermediul gazelor, dar trebuie să ținem cont că pe plan intern nu deține foarte multe posibilități pentru dezvoltare și depinde destul de mult de piața externă. Infrastructura Rusiei are ghinionul de a trebui să cuprindă una din cele mai largi porțiuni de pământ ale globului. Situația dată provoacă probleme pentru ambele părți implicate și nici Rusia nu este capabilă să ducă un război de șantaj pe termen lung fără să aibă la rândul ei diferite pierderi.

”Blestemul geografiei” și interesele strategice

Problema nu se rezumă doar la interese cu privire la stabilitatea internă sau la economie. Geopolitica și interesele strategice joacă un rol la fel de important, dacă nu mai important. Istoria Rusiei ne arată o politică evidentă de expansiune în toate părțile, o politică prin care s-a încercat trecerea peste un dezavantaj de natură geografică. Drumul spre Moscova nu ridică nici un obstacol real pentru posibili invadatori, iar o Rusie construită pe mentalitatea paranoică de tip-KGB nu poate ignora trecerea către vest a unor state situate lângă granița Rusiei. Acest lucru lasă Rusia fără state interpuse și Moscova vulnerabilă unei posibile invazii, lucru care rămâne încă un factor de decizie în politica externă a Rusiei.

La fel de importantă este și pierderea influenței regionale pe care Rusia și-a exercitat-o prin intermediul unor state precum Ucraina. Dorința de libertate și suveranitate a ucrainienilor se confruntă cu interesul de securitate al Rusiei, dar și cu interesul de influență geopolitică a acesteia. Accesul rapid la Marea Neagră, la resursele acesteia și conexiunea cu rogue-state-ul din Transnistria sunt toate rupte prin schimbarea orientării politice a Ucrainei. Acesta este și motivul pentru care Rusia s-a folosit de minoritățile etnice din sud-estul Ucrainei pentru a distruge legitimitatea internă a Kievului, a desprinde Crimeea de Ucraina și a clădi câteva republici vasale în zonă.

Ceea ce a fost achiziționat de Rusia, sau mai bine zis cucerit, nu va fi oferit înapoi Ucrainei tocmai fiindcă aceste locații joacă un rol geopolitic de bază în viziunea Rusiei. Crimeea oferă deschidere la Marea Neagră și o mulțime de resurse, resurse necesare Ucrainei, iar republicile recent stabilite prin forța armelor pot rămâne autonome în cadrul Ucrainei, din câte am înțeles, lucru care ar duce la o păstrare a influenței rusești în interiorul statului ucrainean. Pe lângă asta mai există problema legăturii cu Transnistria și a influenței asupra lucrurile care se întâmplă la periferia Europei.

Această problemă este de natură să creeze temeri cu privire la stabilitatea acordului de la Minsk, pentru că Putin tot nu a rezolvat problema Transnistriei și a legăturii dintre această și Rusia. Lucru care face dificilă susținerea acestui stat de către partenerul rus și pune sub semnul întrebării șansele sale de supraviețuire într-o posibilă maree euroatlantică. Legătură maritimă oferă de Crimeea ar putea ameliora situația, dar nu foarte mult, iar această realitatea l-ar putea face pe Putin să continue o campanie pe tot ce înseamnă de fapt coasta Ucrainei înspre Transnistria, pentru a forma un coridor în acea direcție, fie prin intermediul armelor, fie prin diferite acțiuni de ordin politic.

Cel puțin cu privire la criza politică putem spune că avem o certitudine. Dacă situația legată de criza armelor este plină de necunoscute putem afirma relativ sigur că Rusia nu se va opri din a face probleme în estul Europei, cel puțin nu pe durata a ce a mai rămas din mandatul lui Obama. Cum se vor desfășura aceste amenințări de ordin politic rămâne de văzut, dar ele rămân o unealtă importantă în arsenalul rusesc post-război rece.

Sigur, situația Rusiei este puțin mai complicată dacă vrea să-și dezvolte un coridor înspre Transnistria. Nu știu sigur dacă avantajul oferit de existența unei minorități etnice rusești masive în regiunile cucerite mai există și în restul sudului Ucrainei, până la granița cu Transnistria. Până acum această minoritate etnică a fost folosită ca unealtă de baza în tot ce înseamnă expansiunea rusească, iar fără sprijinul consistent al acestei minorități nu știm sigur ce tactici ar mai putea dezvolta Kremlinul.

Ce urmărește Rusia în momentul de față este: 

a)să-și mențină stabilitatea internă, o stabilitate relativ fragilă, construită pe puterea instituțiilor sale și pe o idee de stat dependentă de imaginea externă a Rusiei și cum este recepționată pe plan intern.
b)să păstreze un nivel ridicat de influență în teritoriile aflate în apropierea sa și să nu pară că cedează în fața unei așa-zise expansiuni a NATO
c)să-și asigure accesul rapid la Marea Neagră și să păstreze statele din jur într-o poziție de teamă sau neutralitate, pentru a-și asigura astfel securitatea granițelor

Pentru a îndeplini aceste obiective Rusia este dispusă să folosească o mulțime de metode și vedem că nici forța armelor nu este exclusă. Războiul psihologic și interferența în politica europeană este un factor la fel de important, Rusia profitând de slăbiciunile unor state precum Cipru, Grecia, Italia sau Ungaria. Înțelegând dorințele Rusiei putem anticipa anumite mișcări pe care aceasta le va face, cât de departe este dispusă să meargă și care-i sunt limitele, temerile, lucruri pe care mai apoi le putem exploata, dacă nu o facem deja.

Ideile contează, dar nu cum am crede

O caracteristică importantă a tezei liberale în domeniul relațiilor internaționale este cea că ideile ghidează politica statelor. Acestea joacă un rol primar în tot ce ține de relațiile internaționale, iar statele care împart valori comune se reunesc pentru apărarea și promovarea valorilor respective, chiar dincolo de ceea ce se numește interes național. De asemenea liberalismul susține că politica internă trebuie să se identifice cu cea externă, iar valorile publice trebuie să fie vizibile în aceasta.

Desigur, dintr-o perspectivă ideală nu putem decât să susținem o astfel de perspectivă. Totuși realitatea diferă. Nu în totalitate cum ar pretinde adepții realismului clasic, mereu porniți să vadă, dar și să susțină, partea mai rea a firii umane, dar totuși suficient cât să conteze. Putem spune că da, ideile contează în tot ceea ce ține de politica internă, respectiv externă, a unui stat, dar nu sunt dominante, ele găsindu-se, de cele mai multe ori, într-un echilibru cu interesele reale ale statului respectiv.

Exprimarea suprastatală a ideilor

Dacă ne uităm la Uniunea Europeană, respectiv NATO, vedem că o serie de state care împart idei și valori comune s-au unit în cadrul acestor structuri suprastatale tocmai pentru apărarea acestor valori. În egală măsură pute observa că aceste alianțe nu funcționează doar în virtutea valorilor respective, ci și a intereselor pe care aceste state le au. Practic vorbim de o serie de state care au format o familie, având pe post de ADN moștenirea istorică și politică, dar care încearcă, împreună, să-și apere interesele.

Lucru similar cu ce se petrece în partea mai haotică a lumii, la răsărit și în orient, unde state precum Rusia, China și Coreea de Nord, care împart ideologii diferite, dar se asemănă în perspectiva lor asupra lumii, au ales să-și satisfacă interesele în comun. Valoarea comună în cazul de față este tocmai haosul caracteristic lumii lor, politica dură, necontrolată de legi internaționale, ci doar de puterea adversarului. Și era normal ca aceste valori comune să-i facă să conlucreze pentru interesele lor.

În ciuda acestui fapt vedem că fiecare stat, indiferent de familia sa ideologică, își urmărește, cu precădere, interesele proprii. Nimeni, nici Germania, nici Franța și nici SUA nu vor face vreodată ceva care să dăuneze interesului național al statului propriu, mandatul clasei politice fiind cel de servire a interesului național mai presus de oricare altul. O foarte mică parte din acest interes, cel conflictual între europeni, să zicem, este cedat pentru o mai bună înțelegere și conlucrare în apărarea unor interese comune și a unor valori specifice.

Două paradigme cu deficiențe

Vorbim, de fapt, despre păstrarea unui echilibru între două paradigme ale relațiilor internaționale, una ideală, adică paradigma liberală, și o alta realistă. Ambele paradigme se regăsesc, într-o măsură mai mare sau mai mică, în ceea ce numim politica externă a fiecărui stat. Vedem că ideile joacă un rol important în deciziile și acțiunile statelor, dar nu suficient de important încât să oprească statele de la a lua decizii care contrazic valorile asumate în favoarea unor interese specifice.

Este o realitate vizibilă. Recenta criză din Irak ne confirmă asta. Vedem cum Germania și Franța, care au interes economice față de Rusia, au acționat ghidate de aceste interese și mai puțin, dar nu lipsite de valorile pe care și le asumă. Idealul păcii în Europa a fost un factor, la fel a fost și păstrarea libertății ucrainiene, dar la fel de importantă a fost și natura economică a relației germano-ruse. Același lucru îl putem spune și despre SUA, a căror politică externă îmbină atât de des apărarea și promovare valorilor asumate cu interesele naționale ale Americii. O idee enunțată și de geopoliticianul Robert D. Kaplan.

Unde ne găsim de fapt ? Într-un stadiu în care realismul politic și liberalismul par a se îmbina, iar o conlucrare a acestora devine tot mai necesară. Toți par să recunoască în ce fel de lume trăim, una anarhică, dar toți dorim să facem o schimbare. Iar aceste două perspective devin din ce în ce mai unite. S-ar putea ca în viitorul apropiat să vedem o altă paradigmă a RI rezultate din acestea două, una care să țină cont de ambele realități, cea ideală și cea concretă, și să le utilizeze împreună.

Exemplul crizei din Ucraina

Ce s-a întâmplat în Ucraina reprezintă cea mai bună dovadă a felului în care ideile joacă un rol important în politică, unul concomitent cu cel jucat de interese și putere. Conflictul ucrainean nu este doar unul de tip realpolitik între Rusia și SUA pentru o poziție geopolitică utilă. Are și o latură ideologică vizibilă prin gura unor oameni ca Dughin. Vorbim de un conflict realist între state cu interese în zone la fel de mult cum vorbim de un conflict între două lumi, două paradigme.

Ordinea și haosul se confruntă în Ucraina, iar statele care tind spre o anumită paradigmă conlucrează pentru ajutorarea uneia dintre forțele implicate. Această conlucrare este limitată, totuși, de interesele fiecăruia. De aceia nu vom vedea trupe chineze intrând în Ucraina de partea Rusiei, la fel cum nu vom vedea țări precum Franța sau Germania riscând totul în relația lor cu Rusia, adică mai mult decât ar trebui pentru a obține condiții minime favorabile unui stat care vrea să meargă pe calea democrației.

Perspectiva euroatlantică este că trebuie să ajutăm Ucraina. Înfrângerea acesteia este înfrângerea Euromaidanului, a eliberării unui stat de sub corupție și ocupație, a trecerii sale la democrație. Apărând Ucraina ne apărăm valorile și paradigma. În ciuda acestui fapt nimeni nu-și riscă interesele reale, oferind mai degrabă un ajutor echilibrat cu satisfacerea acestor interese. America și țările din estul Europei au cele mai mari interese cu privire la Ucraina, eventual temeri, pe când țări precum Germania și Franța sprijină Ucraina mai mult de dragul valorilor comune asumate, decât de dragul intereselor, care necesită mai degrabă liniște în est.

La urma urmei tocmai acest lucru ar fi ideal.

Atât paradigma realistă, cât și cea liberală, au deficiențe destul de evidente. Perspectiva mult prea idealistă a liberalismului ignoră natura anarhică a lumii și faptul că dacă noi adoptăm un alt tip de politică asta nu înseamnă că și restul lumii o va face, iar paradigma realistă pune prea mult preț pe stat și puterea sa, crezând că totul se rezumă la conceptul de hard-power și negând, totodată, posibilitatea de schimbare și evoluție în RI.

Ideile și puterea, cooperarea și politica interesului național, sunt lucruri care alcătuiesc împreună ghidul politic necesar oricărui stat din lume. O perspectivă sănătoasă are nevoie de ambele. Un stat are nevoie de valori în politica externă care să-i ofere certitudini, o destinație finală de urmărit, la fel de mult cum are nevoie de o privire realistă pentru a ajunge la destinația respectivă, iar interesele sale, mai ales în lumea contemporană, sunt interdependente de noțiune de cooperare cu alte state.

Argument pentru o Europă unită

Recent am citit o carte, Pierre Manent - Știința Politică autentică. Cartea reprezintă un dialog foarte interesant cu filosoful politic Pierre Manent, care a contribuit la renașterea (ca să zicem așa) liberalismului francez. Subiectele abordate variază și toate reprezintă teme de interes pentru ceea ce înseamnă filosofia politică, respectiv știința politică. Dar unul a ieșit în evidență pentru mine și anume tema unificării Europei.

O constantă a discursului lui Manent ține de o viziune eurorealistă. Fiind de acord cu o bună colaborare între statele naționale din Europa, Manent nu împarte aceeași opinie și cu privire la o posibilă federalizare, sau unificare a vechiului continent. Pentru Manent opțiunea nu pare să fie una dezirabilă și nici cu adevărat posibilă. El tratează totul ca pe rezultatul unui idealism frumos care pleacă din ”nihil” și se îndreaptă spre ”nihil”. 

Contextul general

În ciuda opinie lui Manent, cât și a argumentul invocate, personal nu reușesc să fiu de acord cu acesta. Nu în totalitate cel puțin. Are dreptate când spune că birocrația europeană este oarbă și nu funcționează în mod adecvat. Vorbim fie de grupuri mercantile, pe de o parte, fie de idealiști lipsiți de simț practic, pe de alta. Cer este că astfel de grupuri țin evoluția bătrânului continent pe loc și drept urmare reprezintă stagnarea Europei, lucru care a adus sfârșitul oricărui mare imperiu. 

Pe baza acestei situații date, cât și a crizei economice care a retras o mare parte din susținerea populară pentru construcția europeană, cea mai normală posibilitate constă în mergerea UE spre abis. Un alt proiect eșuat de unificare a Europei. Asta ne-ar îndemna să credem o primă privire la acest context general deloc favorabil. Și totuși situația nu e chiar neagră, la fel cum nu e chiar roz. Europa nu este pe moarte, nici nu este foarte sănătoasă, este doar bolnavă, iar drumul este încă unul deschis în multe direcții.

Sigur, este mult mai ușor să abordăm totul dintr-o perspectivă de tip ”Seldon”, așa cum făceau populațiile din ”Fundația” lui Asimov, care prevedea căderea Imperiului tocmai pe baza unor probleme actuale ale Uniunii Europene, un imperiu în sine. Dar situația este puțin mai complexă. Iar factorii care indică o posibilă decădere a Uniunii Europene sunt acompaniați de alții care păstrează poarta deschisă, asumând că se va acționa în această direcție, pentru salvarea acestui proiect.

Totodată există și argumente de natură filosofică sau ideologică împotriva acestei construcții. Nu doar de ordin pragmatic, analitic. Mulți se tem că Europa nu este în sine un proiect dezirabil, ci o nouă formă de imperialism menit a subjuga națiunile libere și nu prea ale bătrânului nostru continent. Dar la fel de mult există argumente și pe această latură, argumente care indică nu doar că unificarea Europei este posibilă, ci și dezirabilă. 

O perspectivă pragmatică

Ca și Bismarck sau Richelieu plec cu realpolitik-ul înainte. Cu alte cuvinte cu ce am la îndemână, ce este, nu ce s-ar putea să fie. Europa, cum am arătat mai sus, nu se găsește într-o situație foarte bună, din contră. Este un sistem birocratic plin de corupție sau de naivitate, două extreme nocive. Nu știe cu certitudine ce identitate are și uneori, pentru a-și construi una, blochează alte perspective. Blochează o viziune realistă asupra unor probleme de dragul idealului umanist, cum ar zice Manent. 

Dar totodată este un sistem necesar și un pas înainte într-un lung proces de evoluție. Națiunile europene nu au pornit pe acest drum doar pentru că erau atrase de culoarea albastră, ci din cauza unei necesități. Aceasta necesitate le ține unite și în momentul de față, când situația UE este în mod vizibil una nu prea favorabilă. Vorbim aici despre contextul procesului de globalizare, al cărui rezultat este diminuarea vizibilă a puterii și influenței națiunilor în particular, acestea fiind înlocuite, treptat, de mari federații.

Actorii globali de model federal, cum sunt SUA sau Rusia, sau cu o populație imensă, cum este China, au început să domine scena relațiilor internaționale. Între timp statele europene și-au pierdut din influență și pe cont propriu nu mai pot să facă față unor puteri masive. Ăsta este și motivul pentru care, momentan, suntem dependenți în materie de securitate de Statele Unite și tocmai această situație se încearcă a fi schimbată prin proiectul denumit Uniunea Europeană. 

Ca să avem o influență pe scena relațiilor internaționale, în materie de geopolitică, pentru a ne asigura o securitate colectivă serioasă, cât și șanse de prosperitate economică, Uniunea Europeană este un lucru necesar. Un pas fără de care statele europene devin doar puteri de mâna a doua, sau deloc, în jocul politic global. Lucru deloc favorabil fiindcă ne-ar pune permanent în situația de a alege un fel de protectori față de care să fim dependenți, nicidecum parteneri în adevăratul sens al cuvântului. 

Această necesitate în sine motivează forțele politice ale națiunilor europene să meargă înainte cu acest proiect, chiar au apărut atâtea perspective negative cu privire la finalizarea proiectului. Iar pentru această viziune pragmatic forțele politice pot lucra la o schimbare, la o adaptare, singurul lucru necesar este ca o forță să dea startul. Nimeni nu este dispus să lase proiectul european să pice. Cel puțin nu una dintre națiunile continentale serioase, care țin la influența lor în lume. 

Este greșit să credem că starea actuală a UE este una permanentă, sau criza economică. Sunt lucruri care se pot remedia sau nu. Iar din această perspectivă porțile rămân deschise. Europa poartă să meargă spre stagnare și decădere, sau spre progres și întărire. Un lucru care ține de interesul tuturor națiunilor europene într-o lume tot mai dominată de spiritul globalizării, de avantajele, dar și de riscurile, aduse de acest spirit încă haotic, nebulos. 

Un ideal al păcii

Pe de altă parte avem perspectiva idealistă. Aici, ca și la perspectiva pragmatică, găsim un conflict între viziunile pro și contra europene. Temeri cu privire la un viitor totalitar care nu este de dorit. Până la urmă Europa este un imperiu în construcție, iar experiența noastră cu imperiile a implicat mereu o autoritate supremă și o ideologie de stat. Plus o cantitate enormă de imperialism, desigur, de expansionism și militarism. 

Din acest punct de vedere cred că suntem prea blocați la experiențele trecutului. Și statele s-au bazat la început pe autorități destul de dure. Doar Revoluția Franceză a început prin sânge, deci formarea statului național francez este, la rândul ei, pătată cu sânge. Și totuși asta nu înseamnă că orice proiect național este condamnat să meargă spre dictatură, crime, totalitarism. Există mai multe posibilități, ca și-n cazul proiectului european în sine. Un alt fel de imperiu.

Uniunea Europeană își fundamentează existența pe o ”religie a umanității”, ca să-l citez pe Manent, lucru uneori bun, uneori rău. Ca ideal este pozitiv. Când se amestecă în probleme pragmatice ale politicii europene devine negativ, fiindcă ne orbește cu privire la realitatea exterioară a Europei. Ne ține închiși într-un turn de fildeș. Dar aici contează foarte mult echilibrul. Iar acest echilibru nu trebuie ignorat când ne raportăm la prezentul și viitorul UE, fiindcă viitorul depinde el. 

Națiunile europene nu au aderat la UE prin forța sabiei, ci din propria voință, ca răspuns adus unor necesități și amenințări exterioare, dar și datorită unui ideal comun. Idealul păcii. După două războaie mondiale s-a înțeles că echilibrul puterii nu este suficient pentru a menține pacea europeană. Că avem nevoie de legi și organisme superioare celor naționale pentru a impune o rânduială care să mențină această pace și care să arbitreze diferitele probleme între multitudinea de state naționale. 

Putem vedea astăzi că Europa este un continent scutit de conflicte militare propriu-zise. Lumea din jurul nostru trăiește sub zodia haosului. Europa nu. Uniunea Europeană s-a izolat într-o lume post-modernă de unde încearcă să-și rezolve toată problemele printr-o perspectivă cu mult diferită de cea modernă sau premodernă dominante în afara ei. Proiectul european este singurul lucru care a stat în calea conflictelor dintre națiunile europene și care ne-a permis să atingem acest ideal al păcii.

Încă un lucru. Am afirmat că Europa tinde să-și fundamenteze deciziile pe o religie a umanității. Nu putem să ignorăm posibilitatea ca, în contextul în care stagnarea Europei continuă, mulțimile să revină la vechile valori. Fie ele de natură ideologică sau religioasă. Dacă acest lucru este unul pozitiv sau negativ rămâne sub semnul întrebării. Dar este o variabilă care ar putea ajuta Europa sau, din contră, ar putea duce la o descindere în și mai mult haos. 

Încheiere: să ne alegem drumul

Europa se află la o intersecție cu multe posibilități. Momentan situația este una negativă, cum evidenția și George Friedman într-n interviu dat în România. Europa nu pare să-și găsească stabilitatea, iar criza economică nu-i este foarte favorabilă în raport cu mulțimile de votanți. Există factori care indică o posibilă stagnare și decădere a Europei. Dar în egală măsură există o necesitate și un ideal care mențin acest proiect în funcțiune, iar criza de securitate pare să fie un argument pentru întărirea construcției europene. 

Cert este că avem mai multe opțiuni. Lucrurile nu sunt bătute în cuie, iar un traseu se poate schimba din senin oricând. Viitorul Uniunii Europene și implicit al statelor membre este dependent nu doar de acțiunile anterioare care se reflectă în situația curentă, ci și de acțiunile noastre. Generația noastră, generațiile ce vin, au un cuvânt de spus cu privire la identitate Europei și la viitorul ei, la stagnarea sau progresul acestei construcții urmărite de foarte multă vreme sub diferite denumiri. 

Pas cu pas spre unire

Vineri președintele ales al României, dl. Klaus Werner Iohannis, va vizita Republica Moldova. Acest lucru se întâmplă în contextul apropiatelor alegeri parlamentari de pe teritoriul aceluiași stat, cât și ca urmare a unui mesaj venit din partea cancelarului german Angela Merkel: ”haideți să facem ceva”. Un mesaj care ne arată că Germania este dispusă, de ceva vreme bună, să susțină proiectul de unificare (indiferent sub ce formă, teritorială sau în cadrul UE) a celor două state românești.

Drumul lui Klaus Iohannis dincolo de Prut și apoi la Washington nu face decât să arate că și partea română este dornică, fără echivoc, să susțină acest proiect. Un proiect care ține atât de o voință populară (majoritatea tinerilor susțin unirea), cât și de o serie de obiective strategice, respectiv geopolitice, ale statului român și ale comunității europene. Obiective care s-au definitivat tot mai clar în urma recentei crize din Ucraina și a felului în care Rusia provoacă ordinea internațională existentă.

Astfel dezideratul unirii între Moldova și România, sau a integrării celei dintâi în cadrul Uniunii Europene, reprezintă un obiectiv actual al statelor puternice din cadrul comunității euroatlantice. Un obiectiv care ține de configurarea puterii actuale în zona Mării Negre, pe de o parte, și de o dorință mult mai veche a unui stat european, membru NATO, precum România. Un stat care este susținut astăzi în a face ceea ce Germania a făcut imediat după dărâmarea zidului Berlinului.

Deci, pas cu pas, ne îndreptăm spre unire. Lucru evident de la sine, prin acțiunile și comunicatele oamenilor politici de pe ambele maluri ale Prutului, dar și din lumea occidentală. Criza din Ucraina este momentul istoric care ne-a permis acest lucru și chiar ne-a obligat, pe noi și pe frații de peste Prut, a strânge legăturile diplomatice și a conlucra în favoarea binelui comun. Vorbim aici de o situație de haos în sfera relațiilor internaționale, o situație care ne permite și ne obligă la schimbări majore.

Victoria lui Klaus Iohannis la ultimele alegeri prezidențiale nu face decât să ajute Moldova pe traseul ei european, axa Berlin-București-Washington fiind principalul garant al Republicii Moldova pe acest traseu oarecum dificil. Dificil, dar pe care toată lumea și-a asumat să lucreze, iar vizita lui Klaus Iohannis la Chișinău reprezintă exact această asigurare că da, lumea occidentală, România și Germania în special, susțin fără echivoc trecerea Moldovei în lumea occidentală.

Dacă aceste lucruri sunt clare nu același lucru poate fi spus despre felul în care va reacționa Moscova. În mod cert voința Federației Ruse cu privire la problema Basarabiei este mult mai irelevantă decât acum câțiva ani. Fără pionul numit Ucraina Rusia nu mai are aceeași putere și influență. Practic Ucraina devine chiar o barieră, iar influența rusească la Marea Neagră dispare și ea. La fel cum atenția Federației Ruse este acaparată de acest ghimpe în coasta ursului până acum adormit.

În ciuda acestui fapt Rusia nu poate asistat în totalitate pasivă la felul în care-și pierde influența. Chiar și cu o influență mai slăbită ne putem aștepta la acțiuni din partea Federației Ruse în zona Republicii Moldova. O curiozitate în acest sens este ce se va întâmpla dacă alegerile parlamentare din Moldova sunt câștigate de forțele pro-europene. Va merge Rusia, sau mai bine zis vor merge pionii ruși din Moldova, la acțiuni mai dure decât războiului psihologic desfășurat până acum ?

Știrile din Moldova nu sunt dintre cele mai fericite. Autoritățile se pot aștepta la diferite izbucniri din partea minorității ruse în cazul în care victoria forțelor pro-românești și pro-europene devine evidentă. Un caz mai puțin probabil, dar demn de luat în considerare, este riscul trezirii cu omuleți verzi care se plimbă prin interiorul Moldovei. Cert este că diplomația rusească va izbucni în tradiționalele ei crize de nervi și va critica acțiunile imperialisto-fasciste de sorginte românească.

Diplomația rusească va critica orice acțiuni și orice alegeri al căror rezultat este slăbirea influenței ei geopolitice. În special când acest lucru se întâmplă atât de aproape de zona Mării Negre, foarte importantă din punct de vedere strategic. În cazul Moldovei se va folosi și de factorii de influență pe care-i are în acea zonă. Instituții precum biserica ortodoxă subordonată patriarhiei de la Moscova, diferite trusturi de presă sau organizații moldoveniste, respectiv anarhiste.

Autoritățile din Moldova trebuie să fie pregătite pentru a acționa, iar diferitele grupări unioniste trebuie să acționeze pentru a combate orice influență mediatică moldovenistă. Atât înainte, cât și după alegeri. Rezultatul acestor alegeri este unul foarte important pentru dezvoltarea relațiilor între vest și Republica Moldova, iar felul în care alegerile vor fi reflectate în lume joacă un rol la fel de important, de care România și Republica Moldova trebuie să țină cont în egală măsură.

Ne rămâne să așteptăm. Să vedem o țară și un popor. Unirea nu s-a putut realiza imediat după revoluția din decembrie 1989 pentru că nu ne aflam în aceeași situație ca și Germania. Dacă Germania avea o latură occidentală, liberă, democratică și puternică, o latură capabilă să o preia pe cea comunistă, noi nu ne-am aflat în aceeași situație, vorbind de un stat proaspăt ieșit, nici atunci complet, din comunism și un altul încă blocat. Nu aveam ce să preluăm pentru a curăța.

Astăzi situația s-a schimbat. România este un stat european, integrat în tot ceea ce înseamnă spațiu euroatlantic și se bucură de sprijin cu privire la Republica Moldova. Un sprijin care reunește atât latura de realpolitik a lumii europene, obiective pragmatice cu privire la Moldova și zona Mării Negre, dar și idealul viu al unirii. Unirea a doua state latine care împart același grai și care au fost despărțite, la fel ca Germania, datorită unei puteri invadatoare vinovată de o mulțime de crime.

Mai este Ungaria un stat european ?

De la începuturile crizei din Ucraina Uniunea Europeană și NATO se confruntă cu o mulțime de probleme. Natura lor diferă de la caz la caz, la fel și felul în care acestea afectează interesele strategice și politice ale acestor organisme suprastatale. Dar printre aceste probleme se numără și copiii obraznici (ca să le spun așa) de la sânul Europei. Etnii care-și cer independența în momente precum acesta sau, după caz, state care prin politica lor aduc un deserviciu intereselor comune ale Europei.

Un astfel de stat este și cel ungar, un stat care s-a evidențiat printr-o colaborare tot mai strânsă cu Federația Rusă și partenerii acesteia. Printr-o politică cu un vădit caracter ultra-naționalist care vine în opoziție cu direcția post-modernă a lumii occidentale, ca și prin diferite tentative de a provoca haos, în interesul aliatului răsăritean, la granița estică a spațiului euroatlantic. Lucruri care se văd, care sunt și afirmate de lideri maghiari precum Viktor Orban (admiratorul lui Putin și cel care a spus că lumea liberală este de domeniul trecutului) și care ridică o întrebare legitimă: mai este Ungaria un stat european ?

Nu vreau să intru în argumente de natură istorică, argumente legate de originea maghiarilor sau de poziția lor în sfera relațiilor internaționale de-a lungul timpului. În schimb vreau să mă leg de prezent și să-mi exprim o îngrijorare serioasă cu privire la acest partener de neîncredere. Larry Watts și-a denumit o carte cu titlul de Ferește-mă Doamne de prieteni, iar această denumire ne poate atrage atenția și asupra prietenei noastre din cadrul UE, Ungaria. O prietenă de neîncredere, de la care nu știm la ce să ne așteptăm și care ne poate lovi pe la spate din poziția de... aliat.

În momentul de față Ungaria este un stat membru al Uniunii Europene și al Alianței Nord-Atlantice. Din această perspectivă ea este un aliat al nostru, un aliat la care credem că putem întoarce spatele pentru a ne confrunta cu alți adversari, adversari pe față. Într-un astfel de moment acest aliat ne poate înjunghia pe la spate. Un lucru de care orice analist de securitate ar trebui să țină cont atunci când pune în discuție conflictele prezentului și ale viitorului. Conflicte în care un stat mic precum Ungaria poate duce la foarte mult haos în strategia comună de securitate a lumii euroatlantice.

Deja am văzut tentative ale Ungariei pentru destabilizarea securității României și implicit ale graniței estice a NATO și UE. Am văzut tentative ale Ungariei pentru a sprijini politica externă a Federației Ruse în opoziție cu politica Uniunii Europene din care Ungaria face parte. Întoarcerea de la Moscova a liderului Jobbik, Gabor Vona, a avut un popas prin România. Concomitent în Ținutul Secuiesc au existat tensiuni ale minorității maghiare. Statul maghiar a încercat să se alăture politicii rusești de dezmembrare a Ucrainei, în ciuda vocii comune a Europei, iar în momentul de față ignoră sancțiunile economice date de Europa Rusiei.

Ce reiese clar din aceste lucruri, cât și din declarațiile liderilor de la Budapesta, este că Ungaria și-a reorientat cu totul traseul politic. Atât cel intern, dar mai ales cel extern. Iar în momentul de față nu există o garanție solidă pentru un stat ca România că Ungaria va continua să  respecte deciziile NATO și UE, sau că această nu ne va lovi pe la spate atunci când se va ivi ocazia. Putem asuma că tocmai acesta este obiectivul statului maghiar. Recucerirea Transilvaniei sub autoritatea Moscovei. Ceea ce nu le-a reușit la Bruxelles caută acum la Moscova, alături de o politică ultra-naționalistă regrupată în jurul țarului de la Kremlin.

Oricând putem vedea omuleți verzi venind din Ungaria în Ținutul Secuiesc. Oricând putem vedea Ungaria cum boicotează diferite acțiuni economice, politice sau chiar militare ale lumii euroatlantice. Nu cred că vrem să fim luați prin surprindere de niște mișcări care sunt tot mai evidente în contextul actual. Din contră, vrem să fim pregătiți, iar pentru asta trebuie să vedem Ungaria așa cum este ea de fapt. Ca un outpost eurasiatic în spațiul european. Un outpost care așteaptă ordinele de la Moscova și totodată șansa de a captura diferite teritorii ce i-au aparținut odată.

Nu știm cu certitudine ce va urma, dar trebuie să ținem cont de niște schimbări la nivel geopolitic și la cel al relațiilor internaționale. State precum Ungaria își schimbă politică și sacrifică post-modernitatea în favoarea modernității. Un lucru ce era previzibil printr-o simplă analiză sociologică a mentalității generale care predomină în spațiul maghiar. Momentan acest stat face parte din UE și NATO, deși are o politică opusă, dar noi trebuie să ținem cont de interesele noastre strategice, iar atunci când privim spre est unde au loc atâtea conflicte să tragem cu ochiul și la vecina noastră. O vecină de neîncredere.

Europa viitorului

Un prieten m-a întrebat cum văd viitorul Uniunii Europene. Primul meu gând a fost: Rusia e trecutul, America e prezentul, Europa și China reprezintă viitorul. Pe scurt, mare. Pe termen lung Uniunea Europeană are potențialul să devină o nouă forță globală. Asta prin accentuarea puterii și rolului structurilor europene.

Accentuarea nu înseamnă o federalizare totală, ci mai degrabă felul în care Uniunea Europeană va avea o politică externă și de securitate comună, în timp ce statele naționale vor dirija doar politica internă, discutând restul în cadrul Uniunii. În mare parte U.E. va funcționa ca un commonwealth britanic fără monarh. Va avea armate naționale ce vor răspunde și apelului Uniunii, dar și trupe proprii mult mai puternice decât acum.

Ca valori nu văd Europa regresând la ideile trecutului, populare în foarte puține state din estul Europei. Europa se va dezvolta ca o construcție în primul rând seculară și liberală.

Că-i de bine, că-i de rău, este un lucru discutabil și complet relativ. Bazat doar pe opinia și ideologia fiecărui individ. Dincolo de acestea o astfel de construcție este singura opțiune viabilă pentru ca statele europene să aibă o voce în relațiile internaționale ale viitorului.

Un viitor care nu aparține unor state mici și dezbinate, ci marilor federații, confederații și Chinei. În acest sens opțiunile noastre sunt trei. Fie mergem mai departe pe ideea europeană, fie rămânem dependenți de SUA, fie ne subordonăm Rusiei. Dintre cele trei prima este preferabilă și mult mai posibilă în momentul de față.

Ce trebuie să facă România ? Interesele sale prezente sunt alături de SUA ca aliat principal. Deci trebuie să întărim această alianță. Dar viitorul aparține Europei, ca atare nu trebuie să neglijăm relația noastră cu marile puteri europene și să fim mereu pregătiți pentru niște schimbări. Schimbări ce apar încet și pe rând.

De la bipolaritate la multipolaritate

Bipolaritate, unipolaritate și multipolaritate. Acesta este traseul parcurs de omenire după terminarea celui de-al doilea război mondial. Război în urma căruia lumea a fost împărțită între vest și est, între America și Rusia. O împărțire care s-a limitat la perioada Războiului Rece, căci odată cu căderea URSS-ului America a devenit forța dominantă, lumea intrând în unipolaritate. O lume în care puterea se afla în mâinile SUA.

Situația nu a durat mult, iar SUA a pierdut în scurt timp așa-zisul monopol al puterii globale pe care-l deținea, sau cel puțin credea că-l deține. Alte puteri s-au ridicat și și-au făcut simțită prezența. De la o Rusie revitalizată, oarecum, la noi jucători globali precum China și mai nou Uniunea Europeană până la actori non-statali precum marile corporații, al-Qaeda sau, recent, Statul Islamic. Astfel monopolul Americii asupra puterii globale s-a încheiat, iar astăzi ne găsim în fața unei lumi multipolare.

Teoriile aberante pe care le-am auzit de la diverși ideologi anti-americani cum că America ar domina lumea sunt complet absurde. Ele nu reflectă o realitate geopolitică, ci mai degrabă o fantezie menită să motiveze un conflict de natură ideologică. Un exemplu concret este retorica unui Dughin care afirmase în repetate rânduri că lumea unipolară dominată de SUA trebuie distrusă, iar Rusia este principalul centrul al acestui obiectiv ideologic reprezentativ pentru ultranaționaliști, marxiști și alte cele.

Marea problemă în teoria lui Dughin este că nu există o lume unipolară care să fie dărâmată. Lumea unipolară a dispărut de multă vreme, ea neexistând decât o scurtă perioadă după căderea Uniunii Sovietice. De atunci lumea se adâncește tot mai mult în teoria multipolarității cu diferiți actori statali și non-statali. Fiecare mânați de interese proprii sau comune, dar nefiind dominați de o supraputere americană așa cum greșit interpretează diferiți ideologi pravoslavnici.

Mai mult, acest lucru este de la sine evident în raporturile dintre SUA și Uniunea Europeană, în loviturile teroriste suferite de SUA, în apariția și progresul Statului Islamic sau în jocurile geopolitice ale unor state precum Federația Rusă și China.

America nu deține o putere absolută. Este unul din jucătorii importanți de pe scena relațiilor internaționale, dar nu este singur și nu monopolizează această scenă plină de alte puteri. Lucru vizibil astăzi mai mult ca oricând. Într-o perioadă în care relațiile internaționale par a fi cuprinse de haos în locul vechii ordini care le caracteriza, ordine bazată pe niște legi asupra căreia s-a căzut de acord în repetate rânduri.

Aceste legi sunt sfidate și înlocuite în diferite părți ale lumii de legea forței. Singurele excepții de la acest curent sunt Europa și Statele Unite, unde regulile lumii postmoderne mai sunt, slavă Domnului, încă valabile. Lumea din afara spațiului vestic intră într-o nouă paradigmă geopolitică, iar acest lucru nu poate fi ignorat de nimeni. Dar această nouă paradigmă a haosului a apărut tocmai ca o urmare a multipolarității deja existente, nu a unei unipolarități care a dispărut de foarte multă vreme.

Factorii de putere diferă. SUA are o forță considerabilă, dar nu e singură. Același lucru se poate spune despre Rusia, China, despre potențialul unei Uniuni Europene care se va dezvolta tot mai mult și mai separat de aliatul său atlantic. Și asta fără să uităm de actorii non-statali care au reușit să sfideze și să provoace daune unor mari puteri statale sau de criza din Ucraina în care nici o parte nu a reușit, până acum, să facă o mutare cu adevărat decisivă. Tot în Ucraina avem o Europă cu o politică pacifistă, o Rusie obsedată de satisfacerea propriilor interese și Statele Unite care au interese proprii.

Lumea a parcurs un mic traseu de la bipolaritatea războiului rece, la o scurtă perioadă de unipolaritate până la o perioadă în care ne regăsim și acum, aceea de multipolaritate. Ne găsim în fața unei paradigme destul de evidente, dar care oferă multă libertate unor actori statali și non-statali să-și satisfacă interesele în defavoarea altora. Sec. 21 este un secol multipolar, iar a vorbi despre un război împotriva unipolarității imaginare a SUA este o aberație propagandistică marca Kremlin.

Între ordin și haos (II)

Ieri am publicat pe blog un articol mai vechi sub titlul ''Între ordine și haos''. În articolul cu pricina am abordat aspectul ideologic al conflictului din Ucraina la începuturile sale, când bătrânul Dughin încă urla ca istericul prin presa internațională. Astăzi duc mai departe teza acestui conflict ideologic între ordine și haos, între lumea postmodernă și cea modernă, cu o analiză asupra stării de facto în care ne aflăm și cu o întrebare: intrăm în paradigma haosului ?

Dacă atunci când am abordat prima dată această temă situația era una oarecum neclară, astăzi lumea pare să tindă spre o paradigmă geopolitică a haosului. Acea paradigmă în care lumea nu mai este guvernată de legile unei ordini mondiale bine stabilite, ci de legea puterii statale și a intereselor exclusiv naționale.

În acest sens vedem cum Rusia abordează criza din Ucraina exclusiv din punctul de vedere al intereselor proprii și nu se lasă dominată de aspecte ale dreptului internațional, ci de dreptul puterii. În Siria și Irak asistăm la revenirea pre-modernității pe scena internațională sub forma Statului Islamic, un fenomen întemeiat exclusiv pe conceptul legii islamice. În Ungaria avem un vecin care nu se mai subordonează regulamentelor în vigoare ale Uniunii Europene și ale NATO, ci își urmărește propriul traseu alături de Federația Rusă. La fel cum procedează și China în orient care-i continuă drumul de putere mondială separată de restul.

Cel puțin în momentul de față anul 2014 pare să fie un an dominat de paradigma haosului în relațiile internaționale. Fie că vorbim de viziunea modernă asupra lumii, sau de cea pre-modernă, acestea se ridică împotriva unei orânduiri acceptate tacit până în momentul de față și sfidează conceptul de ordine internațională. Un lucru evidențiat și de Henry Kissinger într-un interviu care poate fi citit și pe site-ului ziarului Adevărul.

Sunt forțe care se arată cu totul indiferente față de orice lege internațională și abordează orice acțiuni politico-militară pe baza propriilor interese și obiective. În momentul de față lumea pare să intre sub zodia haosului. Cel puțin așa pare. Nu este un lucru care poate fi afirmat în totalitate, ci mai degrabă o mică făclie care așteaptă să izbucnească.

Din această perspectivă situația este neclară și pentru state precum România, a căror interese depind oarecum de această stabilitate internațională și abilitatea SUA, respectiv UE, de a asigura ordinea. Dacă ceva a oprit state precum Ungaria sau Rusia din acțiuni haotice îndreptate împotriva României acel ceva este structura euroatlantică și ordinea impusă de această structură în relațiile internaționale. Fără această ordine situația noastră este una neclară. Ca și a restului lumii. Nu știm ce se poate naște din haos, dar un vechi dicton latin ne spune că oricând se poate naște o nouă ordine din haosul vechii lumi. Așteptăm și vedem.

S-ar putea ca acum Uniunea Europeană și state precum China să se afirme mai puternic decât înainte. În orice caz locuri precum Ucraina sau Irak și Siria reprezintă adevărate fronturi nu doar ale intereselor unor națiuni, ci și al unor ideologii globale, a unor viziuni asupra lumii. Rezultatul de pe aceste fronturi va determina un fel de victoria a uneia dintre cele două perspective.

Între ordin și haos (I)

În ultima vreme am tot auzit un nume: Aleksandr’ Dughin. Unul din principalii ideologi ai Kremlin-ului, mai nou rămas fără cont de facebook după ce a îndemnat oamenii la violenţă. Acesta a tot apărut în media pentru a discuta despre situaţia din Ucraina şi despre viziunea geopolitică rusească. Ce am reuşit să disting în cocktail-ul său ideologic a fost o nouă paradigmă politică pe care şi-o imaginează bărbosul de la Kremlin. O paradigmă a haosului absolut în care toţi se unesc pentru a scăpa de paradigma ordinii, iar apoi se ucid între ei până la sfârşitul veacurilor.

O paradigmă absurdă, dar care-şi face mulţi adepţi printre grămada de nebuni conspiraţionişti, izolaţi social sau paranoici care cred că le ştiu pe toate. O paradigmă absurdă, dar prezentă în tot ceea ce înseamnă viziune de politică externă a Moscovei, cât şi a statelor orientale aliate cu Rusia. Acest lucru mă face să observ, pe lângă paradigma multipolară a puterii internaţionale, şi o paradigmă bipolară de natură ideologică. La nivel ideologic, în momentul de faţă, vorbim de ordine şi haos.
Ordinea reprezentată de statele vestice care doresc o politică internaţională întemeiată pe legi, reglementări clare şi procesul de globalizare, şi haosul reprezentat de statele estice, orientale, care doresc o lume întemeiată doar pe putere, în care fiecare să-şi urmeze interesele după bunul plac.

Acestea sunt adevăratele concepte ideologice ale conflictelor sec. XXI. Dincolo de orice raţiune naţională sau economică putem vedea această raţiune ideologică şi bipolară care se ridică. Nu mai putem vorbi sub nici o formă de un conflict internaţional între dreapta şi stânga, între naţionalism şi comunism, sau capitalism şi comunism. Astăzi raţiunea ideologică se rezumă la ordine şi haos. Un haos din care inevitabil se va ridică o altă ordine, după placul câştigătorului şi după secole de durere ( lucru de care principalii promotori ai teoriei haosului sunt conştienţi ) şi o ordine care urmăreşte un proces mai degrabă paşnic şi sigur, definit de concepţii ale dreptului internaţional.

Evident, din punct de vedere geopolitic putem vorbi de mai mulţi jucători, de o multipolaritate a puterilor influente. Dar ideologic vorbind jucătorii sunt reduşi la doi sub denumiri diferite. Doi jucători geopolitici importanţi sunt SUA şi Rusia, alţii sunt Uniunea Europeană, lumea islamică, firmele private, terorismul internaţional, societăţile secrete, etc. Dar toţi se regăsesc într-una din cele două categorii ideologice. SUA şi Europa tind, de exemplu, spre ideologia ordinii. O ordine mondială nu clădită pe tiranie, ci pe legi şi valori comune. În timp ce Rusia, lumea islamică şi diferite grupări diferite au o tendinţă clară spre teoria haosului. Considerând că prin această viziune ideologică îşi pot atinge obiectivele. Obiective care sunt de multe ori opuse, dar care reprezintă aceeaşi dimensiune ideologică.

În acest sens ideologica promovată de Dughin arată exact felul în care sub teoria haosului se reunesc ideologii totalmente opuse: nazism, fascism, comunism, anarhism, ortodoxism, islamism, pan-slavism, etc. Toate acestea se reunesc pentru a combate un concept de ordine care nu le permite să-şi urmărească obiectivele fundamentale, ce vin în contradicţie cu ordinea stabilită. Dacă acest obiectiv al haosului este îndeplinit, atunci toate grupările mai sus menţionate merg mai departe la a se distruge între ele. Rezultatul fiind o nouă perioadă întunecată de conflicte militară pentru umanitate.

Evident, susţinătorii teoriei haosului nu sunt interesaţi de asta. Majoritatea trăiesc izolaţi de societate şi nu reuşesc să perceapă fiinţa umană ca pe ceva viu, ci ca pe o statistică subordonat ideilor proprii.
Astăzi lumea este ghidată de mai multe interese, interese de natură diferită, iar rolul ideologiilor s-a diminuat considerabil. Dar trebuie să ţinem cont de faptul că aceste conflicte de natură ideologică nu au dispărut. Un conflict încă există. Omenirea se găseşte într-un conflict ideologic între ordine şi haos. Între două concepte geopolitice diferite şi care însumează sub mantia lor forţe diferite, dar cu o viziune comună privind politica internaţională şi felul în care această trebuie să se desfăşoare. Care este varianta adevărată, bună, morală ? Întrebarea este una relativă şi depinde de opinia fiecărui individ în parte. Mai puţin relativă este realitatea acestui conflict omniprezent în care Dughin începe să joace rolul de ideologic principal al haosului.

Mențiune: Acest articol a fost scris cu ceva vreme în urmă pentru blogul Vocea Patriei. L-am publicat și pe acest blog ca o introducere într-o serie de idei pe care vreau să o dezvolt în aceste zile cu privire la conflictul dintre ordine și haos, postmodernitate, modernitate și pre-modernitate. În special felul în care se pare că intrăm într-o nouă paradigmă geopolitică a haosului. 

Mai este unirea posibilă ?

În ultima vreme tema unirii Basarabiei cu România a fost tot mai des abordată în spațiul public. De la oameni politici, inclusiv candidați la prezidențiale, până la jurnaliști, toți au abordat această tematică. Lucru de înțeles în contextul crizei din Ucraina, cât și în virtutea unor sentimente firești între două state surori. Întrebarea este, mai e unirea posibilă ?

 O posibilitate pentru realizarea idealului de unire a existat după 1989. Totuși această posibilitate a fost ratată nu datorită contextului, ci datorită oamenilor. Atunci au lipsit oamenii politici deși exista contextul geopolitic favorabil unei astfel de inițiative. Astăzi în schimb se pare că avem oamenii politici dispuși să lucreze în acest sens, dar mai avem contextul geopolitic necesar ?

Personal tind să cred că da. Nu datorită unor sentimente patriotice, cât datorită unei realități vizibile. Criza din Ucraina aduce o cantitate imensă de haos la granița estică a României și, implicit, a Europei. Ori cred că știm bine vechea vorbă latină ''Ordo ab Chao'', ordine din haos. Din haosul prezent în estul Europei se pot face multe schimbări, iar Republica Moldova este clar implicată în acest joc, ea atrăgând atât atenția Uniunii Europei, axei Londra-Washington, cât și a Federației Ruse.

Pe de o parte avem o Moldovă care a semnat un acord de asociere la Uniunea Europeană și tinde tot mai mult spre occident. Pe de alta avem o Federație Rusă care urmărește o politică de expansiune tot mai vizibilă și de care Republica Moldova încearcă să se ferească tocmai prin trecerea noii cortine de fier, trecerea spre occident. O trecere care iată, se face în primul rând prin mijlocirea României.

Interesul geopolitic al Europei este ca granița răsăriteană să fie cât mai stabilă, iar în acest sens aderarea unui stat precum Republica Moldova reprezintă un obiectiv important. La fel de important pentru Uniunea Europeană și NATO ca și pentru România. În egală măsură interesul Moldovei este acela de a obține umbrela de protecție garantată de structurile euroatlantice în fața pericolului rusesc care amenință astăzi Ucraina, dar și statele vecine ce s-au separat de vechea structură sovietică.

De fapt Republica Moldova încearcă să scape de curentul de restabilire al URSS sub forma Uniunii Eurasiatice. Este clar că intenția lui Putin este de a încorpora în această uniune statele care au făcut parte din URSS și care, până-n momentul de față, n-au reușit să se integreze în cadrul structurilor de securitate occidentale. Rămânând astfel fără apărare, complet vulnerabil în fața altor super puteri precum Federația Rusă. 

Acum Moldova încearcă să-și croiască drumul înapoi acasă, în Europa. Dacă va reuși să o facă în timp rămâne de văzut. România oferă Moldovei tot sprijinul necesar în această direcție. Momentan România oferă Moldovei tot sprijinul pe care-l poate oferi. Dar trebuie amintit faptul că unificare directă ar fi cea mai rapidă și mai sigură cale de aderare la UE, mai ales că Moldova nu face încă parte din NATO, ceea ce ar fi o necesitate pentru aderarea ulterioară la UE. 

Lucrurile se pot schimba, dar, în orice caz, unirea este posibilă. Fie prin unificarea directă a celor două state fie prin unificarea în cadrul unui organism comun, Uniunea Europeană, iar de acolo putem vorbi deja de un soi de unire, o unire care, cu timpul, poate fi dusă la nivele mai înalte. Important este ca Republica Moldova să intre în cadrul unei structuri euroatlantice la timp, la fel cum este important ca Ucraina să rămână independentă de Federația Rusă, asigurând astfel și o oarecare stabilitate pentru Republica Moldova.