Dreptate și destabilizare în Republica Moldova

Pe 6 septembrie în Republica Moldova s-a desfășurat un protest masiv împotriva guvernului. Alianța Dreptate și Adevăr a cerut, printre altele, demisia președintelui Moldovei, dl. Nicolae Timofti. Știrea nu reprezintă nimic nou de fapt, lanțul de proteste și nemulțumiri fiind preconizat de mai mulți analiști politici în lunile anterioare (de pildă Dan Dungaciu). Vine ca și o consecință firească a corupției care afectează societatea și politica de dincolo de Prut, lucru pe care politicienii de la Chișinău n-au știut să-l anticipeze, continuându-și jocul politic într-o societate aflată în schimbare.

În ciuda acestui fapt atitudinea mea față de protest este una sceptică. Deși am putea spune că protestatarii au o cauză dreaptă, un termen studiat la cursul de sociologie politică îmi vine în minte și anume cel de efect pervers. Efectul pervers are loc atunci când facem un lucru bine intenționați, iar efectul acestei acțiuni este unul opus sau negativ față de ce am intenționat inițial. Cred că același lucru se poate petrece în Republica Moldova ținând cont de contextul dat, lucre ce mă face să nu fiu prea entuziasmat, din contră. Lupta pentru dreptate și adevăr vine la pachet cu destabilizarea statului.

Corupția și nemulțumirea populației

Vedem astăzi efectul direct al situației neplăcute în care se află Moldova. Corupția și incompetența clasei politice de la Chișinău au făcut ca populația să nu se mai identifice cu partidele ”mainstream”, dând naștere unor nemulțumiri generale în rândul cetățenilor. Situația este oarecum similar cu cea din România post-decembristă, când românii au ieșit în Piața Universității pentru a protesta împotriva regimului Iliescu și a corupției, a neo-comunismului ce ieșeau în evidență la acel moment. Scandalul de corupție din Republica Moldova au vulnerabilizat poziția pro-europenilor și au stârnit o populație deja nemulțumită împotriva guvernului și a clasei politice.

Ținând cont de aceste circumstanțe, proteste precum cel de pe 6 septembrie erau și sunt atât inevitabile, cât și corecte în esența lor. Oamenii nu pot să reacționeze altfel atunci când banii publici dispar fără urme, politicienii par să fie incompetenți sau corupți, iar drepturile și valorile pentru care s-a murit în 2009 sunt cu totul ignorate. Faptul că nici clasa politică de la Chișinău nu a făcut nimic pentru atenuarea situației ci a mers mai departe pe această linie nu face decât să confirme inabilitatea acesteia de a înțelege complexitatea jocului politic și de a-l juca la alt nivel decât cel de politruci.

Am precizat mai sus că protestele erau și sunt inevitabile. Ce am văzut acum nu este ultimul protest, cel puțin aceasta este credința mea bazându-mă pe reacțiile și sentimentele observabile în societatea moldovenească. Având în vedere că politicienii moldoveni nu pot să facă prea multe pentru ameliorarea situației aici și acum, oamenii vor rămâne în continuare nemulțumiți și-și vor manifesta această nemulțumire venind cu diferite cereri precum alegeri anticipate sau demisia președintelui, respectiv a premierului, care nu pot să fie satisfăcute cu ușurință în momentul de față.

Rusia susține protestele

Într-o declarație recentă liderul socialiștilor moldoveni, Igor Dodon, și-a afirmat sprijinul pentru cauza protestatarilor. Dodon este principalul reprezentat al curentului rusofil din Republica Moldova, așa că putem asuma că vorbește și în numele intereselor moscovite în interiorul acestui stat. Prin urmare Rusia în sine susține protestele din Moldova în mod indirect. Un lucru care nu ar trebui să ne mire. Un fost ofițer KGB, Yuri Bezmenov, afirma despre războiul psihologic purtat de URSS contra vestului că primii doi pași în acest tip de război sunt demoralizarea unei națiuni urmată de către destabilizarea acesteia.

Republica Moldova sau mai bine zis cetățenii Moldovei sunt demoralizați în cea mai mare parte. Corupția și incompetența politicienilor de la Chișinău au diminuat radical încrederea populației în clasa politică mainstream, pro-europeană. Astfel s-a deschis o poartă pentru formațiunile pro-ruse sau unioniste și depinde de ele să exploateze această poartă. Igor Dodon este principalul reprezentat în politică al pro-rușilor, iar sprijinul său pentru protest indică întocmai acest lucru. Mesajul este clar: pro-europenii sunt corupți, prin urmare alternativa este Moscova, să ne întoarcem la ”maica noastră”.

Aceasta este vulnerabilitatea Moldovei în momentul de față. Rusiei îi priește o Moldovă demoralizată și instabilă politic pentru că astfel agenții săi de influență pot să aibă o reușită politice la Chișinău. Lucru de care Rusia are nevoie după criza geopolitică din Ucraina, atât pentru o politică de prestigiu, dar și pentru salvarea influenței sale în regiune și susținerea reală a Transnistriei, momentan lipsită de orice legătură geografică cu Federația Rusă și implicit de posibilitatea unui sprijin real.

Să nu uităm că Rusia a acționat peste tot prin instrumentul destabilizării. Folosindu-se de minorități etnice sau de o populație nemulțumită Rusia, respectiv Uniunea Sovietică, a reușit mereu să stârnească revolte împotriva ordinii legale. N-ar trebui să ne mire susținerea pe care propaganda rusă o acordă protestelor anti-guvernamentale (filiera Sputnik în Moldova).

Poziția română

România este principalul și cel mai important partener al Republicii Moldova. Acest lucru se datorează istorie, dar și geografiei. Avem un interes aparte dincolo de Prut astfel încât o poziție este inevitabilă. Cu siguranță nu este în interesul nostru să avem o republică instabilă și pro-rusă în vecinătate, dar și susținerea clasei politice de la Chișinău se poate dovedi costisitoare. Asocierea României cu politicieni corupți ar diminua orientarea pro-românească și ar împinge o parte din electorat înspre Rusia.

Alternativa este să nu susținem partidele pro-europene aflate la putere, ci doar formațiunile unioniste și care nu sunt pătate. Să legăm numele României de protestele anti-corupție așa cum încearcă Federația Rusă să facă în momentul de față. Dar și succesul unei astfel de strategii este chestionabil deoarece cel mai puternic curent de opinie în Moldova nu este pro-unionist, nici pro-rus, ci pro-european, înțeles ca susținerea aderării unei Moldove independente la Uniunea Europeană, astfel încât șansele formațiunilor unioniste nu sunt chiar cele mai mari în cazul unor alegeri anticipate.

Nu putem ignora faptul că în timpul alegerilor din 2014 Partidul Socialiștilor a obținut 327.912 de voturi. Cel mai mare scor. Partidele pro-europene au reușit să-l depășească doar la un loc și prin colaborarea cu comuniștii lui Voronin. Astfel încât interesele noastre în Moldova nu pot să fie cu adevărat satisfăcute fără politicienii care dețin deja puterea și sunt asociați de către opinia publică cu fenomenul corupției. Ce ar putea România să facă este să continue colaborarea cu formațiunile pro-europene, admițând și justețea protestatarilor ca și exagerarea cererilor. Atragerea atenției asupra corupției și manifestarea dezacordului populației ar trebui să fie susținute, fără a susține însă cererile de demisie, alegeri anticipate și alte perspective care pot destabiliza Moldova.

În adaos trebuie evitată acapararea protestelor de orice voce pro-rusă.

În loc de concluzie

Republica Moldova trăiește în aceste zile cu o vulnerabilitate vizibilă. Corupția și incompetența au stârnit populația împotriva clasei politice, îndeosebi a celor aflați la putere (partidele pro-europene). Pe fondul acestei situații formațiuni precum socialiștii pro-ruși ai lui Dodon pot profita pentru a-și crește electoratul, iar dacă ar avea loc alegeri anticipate așa cum cer protestatarii putem asuma că formațiunea înainte menționată ar avea șanse destul de mari. Deși cauza celor care protesează este dreaptă, noțiunea de efect pervers este valabilă. Deși protestele în sine nu ridică atâtea probleme, cererile protestatarilor o fac fiindcă oferă o fereastră de oportunitate altor formațiuni politice și destabilizării Moldovei prin absența unui guvern.

Există și cei care susțin că unionismul are de câștigat de aici, dar pe baza sondajelor și alegerilor din 2014 cred că în contextul unor alegeri anticipate singura formațiune care poate câștiga ceva este cea condusă de Igor Dodon, nicidecum vreo formațiune unionistă. Asta nu înseamnă că unioniștii nu se pot asocia cu protestele, dar o temperare a discursului și a cerințelor ar fi necesară. Cred că destabilizarea Moldovei nu este de dorit pentru nici o tabără decât cea rusească, iar interesul României este tocmai evitarea unei astfel de situații până când tabăra unionistă va deține o legitimitate mai crescută în rândul opiniei publice moldovenești.

Pe lângă subiect aș vrea să adaug o observație legată de influența mediatică pe care o avem în Republica Moldova. Nu pot să nu observ cum Federația Rusă își dezvoltă un întreg aparat de propagandă și dezinformare la nivel global, inclusiv în Moldova. Mesajul pro-rus este transmis foarte ușor și devine accesibil tuturor. România n-ar trebui să ezite în a-și întări propriul aparat de propagandă și a finanța posturi sau site-uri de știri noi, ori a le susține pe cele existente ca să devină mai vocale și să susțină punctele de vedere ale României în diferite probleme care afectează Republica Moldova. Internauții unioniști pot să contribuie și ei în acest sens prin intermediul blogurilor sau al rețelelor de socializare. În orice caz Rusia își consolidează propaganda, iar România pare a rămâne în urmă.

Viziunea geopolitică a Rusiei cu privire la Europa

Alexander Dughin este unul dintre cei mai cunoscuți gânditori ruși pe plan internațional. Lucru ce se datorează și influenței pe care fiul unui fost ofițer GRU/KGB (presupus) o are în sistemul oligarhic de la Kremlin și în comunitatea rusă de informații, îndeosebi aripa ultra-naționalistă a acesteia ce zace în interiorul GRU. Dughin are o mulțime de lucrări pe domeniul geopoliticii, a filozofiei politice s.a.m.d. , iar despre el s-ar spune că este gânditorul principal al geopoliticii ruse. Adevărat sau nu un lucru nu se poate contesta și anume faptul că Vladimir Putin și oamenii din jurul său par a pune în aplicare viziunea geopolitică a lui Dughin.

Devine de la sine înțeles că studierea lucrărilor și ideilor acestui om reprezintă un mijloc prin care putem înțelege mai bine modul de acțiune al Federației Ruse și viziunea pe termen lung a Moscovei. Într-un articol din ultimul nr. al revistei ”Intelligence” putem găsi câteva citate foarte interesante din lucrările lui Alexander Dughin. Acestea prezintă o viziune asupra felului în care Rusia trebuie să se comporte în raport cu Europa pentru a-și satisface propriile interese geopolitice. Coincidență sau nu putem vedea Rusia acționând exact în acest fel astăzi, ca urmare a crizei din Ucraina.

Europa fără America – baza geopoliticii ruse

Pentru Dughin eliminarea influenței pe care SUA o exercită în Europa trebuie să fie un obiectiv de căpătâi al geopoliticii ruse. Federația Rusă trebuie să colaboreze cu Europa, înțeleasă ca Germania, pentru a forma distruge ordinea stabilită de americani și a da naștere unei noi paradigme geopolitice. O paradigmă în care puterea oceanică, americană, să nu mai domine ci să facă loc puterii continentale, reprezentate de Rusia și Germania, ca și de natura ”barbară, spirituală” a acesteia.

Un astfel de interes este explicabil. Rusia vrea să obțină securitate prin putere, pentru asta trebuie să-și extindă granițele teritoriale cât mai departe de Moscova Statele interpuse devin piese strategice fundamentale, iar eliminarea influenței americane din Europa este o etapă necesară pentru a reuși în acest proces. O divizare a lumii europene între Germania și Rusia ar schimba echilibrul de putere și ar lăsa totodată lumea occidentală vulnerabilă în fața Rusiei, știind că țări precum Germania sau Franța au o forță militară foarte slabă în raport cu forțele armate ale Federației Ruse ori a SUA. Să nu mai vorbim despre dependența energetică.

Vedem totuși că politica Rusiei acționează în această direcție. Rusia încearcă de câțiva ani să câștige prietenia Germaniei și să colaboreze cu unele state europene. O colaborare care la rândul ei este menită să dezvolte diferite legături economice și dependențe utilizabile mai târziu pentru șantaj. Chiar și-n prezent critica aparatului de propagandă al Rusiei nu se duce într-atât înspre statele europene, ci înspre America, vinovatul de serviciu pentru toate relele pământului, iar două idei sunt vehiculate în mod constant: separarea UE de SUA și colaborarea mai strânsa cu sora noastră din Eurasia, fie dezmembrarea Uniunii Europene. În ambele circumstanțe Europa devine vulnerabile în fața Rusiei.

Mișcările extremiste – o unealtă periculoasă

Din viziunea Moscovei nu lipsesc nici mișcările de extremă dreaptă, respectiv stângă. Organizații care joacă un rol subversiv, de coloană a 5-a în diferite state europene și-n Parlamentul European. Dughin afirmă că promovarea acestor mișcări este necesară pentru a stopa relațiile din europeni și americani, pavând drumul unor parteneriate mai strânse cu Rusia. Cel puțin în occident orice triumf al unor mișcări/partide extremiste ar duce și la o reorientare a politicii externe către Federația Rusă și platforma naționalistă promovată de aceasta.

În prezent informațiile din surse deschisă ne arată că Federația Rusă a susținut financiar Frontul Național, principala formațiune extremistă din Franța, iar diferite organizații naționaliste ori neo-marxiste par să vocifereze, atât pe plan național, dar și în cadrul PE în favoarea Rusiei. De fapt marele discurs al acestor organizații constă într-o retorică vehementă anti-americană și pro-moscovită, construită pe tot felul de conspirații și pe ideea că Rusia este apărătoarea valorilor tradiționale, a vechii Europene, în opoziție cu lumea ”degenerată” a occidentului.

Un prieten foarte bun de-al lui Dughin este și liderul extremei drepte ungare, Gabor Vona. Spre deosebire de premierul Viktor Orban acesta nu are un atașament bazat strict pe noțiunea de interes național, ci unul mult mai strâns, mai profund, de adeziune la ideologia promovată de Dughin. Jobbik-ul susține o alipire totală față de politica Rusiei și o revenire a Ungariei la originile sale asiatice.

În țările mai apropiate de Rusia și care au o istorie mai dificilă cu aceasta organizațiile naționaliste tind să aibă poziții ambigue. Critică UE și SUA, valorile liberale, dar în același timp nu susțin pe față nici Federația Rusă. Naționaliștii români sunt unioniști, ucrainienii luptă pe front pentru propria independență, iar polonezii au o istorie de conflicte cu Rusia. Pe de altă parte Rusia încearcă să câștige și naționaliștii din aceste țări, îndeosebi prin discursul anti-american și anti-liberal, iar în România acționează și variabilă comuniunii religioase, ortodoxia, exploatată de către aparatul de propagandă al Moscovei pentru a câștiga noi adepți.

Războiul informațional

O unealtă căreia îi vom dedica un articol aparte este și războiul informațional. O formă de război pe care Rusia pare să o stăpânească cel mai bine, având un avantaj vizibil. Internetul și televiziunea sunt ambele utilizate de Rusia pentru a face propagandă și a dezinforma. Pentru a-și propaga ideile și valorile, ori a dezinforma publicul cu privire la ce se întâmplă în Ucraina sau Orientul Mijlociu, găsind mereu mijloace prin care să arunce vina pentru orice asupra Statelor Unite și prezentând partenerii Americii drept ”sclavi” ai acesteia.

Propaganda Moscovei tinde respectă niște reguli clasice ale manipulării, lovind partea afectivă a psihicului uman. Am dat exemplul ortodoxiei în raport cu situația din România, dar și naționalismul este un sentiment ușor de exploatat, dincolo de zidurile rațiunii. Aceasta este și baza propagandei inițiative de Moscova la noi, la fel cum în occident posturi precum Russia Today abuzează de tendințele rebele ale tinerilor pentru a da naștere unui puternic sentiment anti-american, prezentând imagini, videoclipuri cu interpretări proprii. Teama de autoritate, de putere totală, este exploatată de Rusia pentru a prezenta societatea occidentală într-o formă orwelliană. De la propagarea acestor idei prin mass-media și internet până la apariția unor idioți utili care să le propage mai departe prin muzică, bloguri și așa mai departe nu mai este mult.

În sfârșit, propaganda și dezinformarea vizează în special generația tânără. Adică viitorul unei țări, elitele viitoare ca și oamenii care ar trebui să lupte pentru a-și apăra țara. Nașterea unor simpatii pentru Rusia, dezinformarea cu privire la acțiunile întreprinse de occident și scăderea moralului unei națiuni sunt trei obiective majore în războiului informațional/psihologic dus de către Rusia împotriva vestului. Trebuie spus că Rusia seamănă puțin cu bully-ul tradițional din curtea școlii care vrea prieteni, dar nu reușește să-i obțină fiindcă știe doar să inspire teamă și nu respectă pe nimeni.

Pentru a combate propaganda și dezinformarea NATO și Uniunea Europeană nu au foarte multe unelte la dispoziție. Rusia are un aparat de presă supus statului, occidentului are o mulțime de surse de informații private și foarte puține aparținând unui stat anume. O rețea de știri europeană care să prezinte știri reale, dar care să promoveze și valorile specifice occidentului, este necesară, iar colaborarea cu diferitele posturi/siteuri de știri nu este mai puțin importantă. Educația am putea spune că primează. Dezvoltarea culturii de securitate și a gândirii critice, inspirarea valorile democratice și liberale, ca și a patriotismului, nu trebuie să lipsească drept obiective nici din sistemul public de învățământ, nici din rețelele mass-media.

Lumea euroatlantică trebuie să rămână închegată

Orice ruptură între Europa și SUA ar duce la vulnerabilizarea primei. Statele europene trebuie să-și mențină colaborarea cu America și să nu cadă în capcanele întinse de Moscova. Organizațiile extremiste și îndeosebi de extremă dreaptă sunt folosite de către Rusia ca o forță de acțiune subversivă prin care se stârnesc sentimente ostile Americii și favorabile Rusiei. Totodată aceștia au o voce în Parlamentul European și ar putea sabota, pe viitor, acțiuni întreprinse de UE împotriva Federației Ruse sau, pe plan intern, ar putea fi utilizate în contexte mai grave pentru destabilizarea unor state. Europa trebuie să se ferească și de extreme, susținându-și și întărindu-și valorile perene ca și interesele specifice.

Ne putem aștepta la o susținere tot mai vizibilă din partea Rusiei pentru organizațiile extremiste. Propagandă televizată în favoarea acestora, finanțări sau alte forme de susținere. Pe de altă parte aceștia nu vor ezita să-și afirme sprijinul față de Rusia sau solidaritatea cu Rusia pe baza unor valori comune. Din acest punct de vedere apărarea valorilor constituționale și combaterea extremismului capătă dimensiuni geopolitice. Rusia urmărește să alunge influența Americii din Europa sau, în caz contrar, să dărâme Uniunea Europa ca și proiect. Doar așa poate câștiga un avantaj strategic, iar acțiunile ei vor merge în această direcție.

O perspectivă geopolitică asupra crizei din Grecia

Situația economică și financiară a Greciei pune pe jar mass-media europeană. În principiu vorbim despre o problemă complexă, o datorie imensă a Grecie față de creditorii ei și un guvern radical de stânga care refuză austeritatea pe cât posibil. Pentru Grecia oricum s-ar pune problema lucrurile nu pot evolua într-un mod prea bun, iar relațiile cu Europa par doar a se înrăutăți. Putem vorbi mult și bine despre cine poartă vina, dar ceea ce presa mainstream pare să ignore este și natura geopolitică a crizei de față, în special felul în care ce se va întâmpla mai departe poate afecta actuala ecuație de putere.

Recenta intervenție a președintelui Obama a fost una favorabilă Greciei, iar acest lucru se poate explica prin faptul că Grecia este o țară membră NATO. Nu un stat simplu, ci un stat de graniță și cu o poziție geostrategică importantă. Dar este mai mult de atât. Este și o țară care, iată, balansează între vest și est cu o puternică tendință spre est. Eliminarea din zona Euro ar putea să împingă Grecia și mai mult în brațele Moscovei, iar rămânerea ei în NATO și-n Uniunea Europeană sub o guvernare Syriza o face un puternic avocat al Moscovei în aceste două structuri internaționale.

Statutul Greciei în NATO

Vorbim deci nu doar o criză economică, ci și una geopolitică ce se profilează înainte. Statele Unite vor să evite ieșirea Greciei din zona Euro, din NATO, din Europa. O dorință legitimă cunoscând importanța pe care poziția Greciei o are. Putem să fim convinși că-n scurtul mandat ce ia mai rămas președintele Obama va încerca să amelioreze situația, să aplaneze discuțiile aprinse între Grecia și creditorii ei europeni (îndeosebi Germania) care au fost forțați să plătească sume imense pentru împrumuturile făcute de guvernele anterioare de la Atena.

La răsărit pândește Putin, care-i cântă cântece de sirenă lui Tsipras și-l atrage cu promisiuni deșarte de ajutor. Tsipras acceptă să acționeze ca o voce a Moscovei în Europa, dar nu se aruncă cu totul în brațele Moscovei, nu încă, știind probabil că nici majoritatea grecilor nu-și doresc chiar un astfel de lucru (din nou, nu încă). SUA și Europa încearcă să evite un astfel de scenariu, dar ar trebui să se întrebe și cum pot scăpa de Tsipras și un guvern care pur și simplu nu este de încredere. Nici în cadrul alianței, nici în cel al uniunii, dar nici pentru poporul grec atât de manipulat în aceste zile.

O dilemă europeană

Aici pare să intervină Germania care nu este deloc fericită cu situația actuală. Pe de o parte dintr-un motiv aparent pur economic. Nemții au avut cel mai mult de suportat pentru cheltuielile și lipsa de disciplină fiscală a grecilor. Lucrurile nu se limitează la economie, ci se transpun și pe plan geopolitic și de influență. Guvernul Tsipras dă naștere unui precent și oferă un stindard pentru alte formațiuni radicale, anti-europene și populiste din diferite state membre UE (Podemos, Frontul Național, etc.). Reprezentanții extremei drepte chiar l-au aplaudat în Parlamentul European.

Mergând puțin mai sus, la nivel guvernamental, el mai oferă un precedent și pentru guvernele deja instalate ale Europei de a-și amâna plata datoriilor, eventual chiar a o evita. În final orice regulă asumată până acum ar fi aruncată la gunoi și ar ieși un haos ce ar duce la destructarea Uniunii Europene, ca și la limitarea influenței pe care Germania o deține în momentul de față. Acesta este și motivul pentru care Germania nu zâmbește la propunerile FMI de a reduce din datoria Greciei și nici la comportamentul de aventurie, cum ar zice fostul președinte Băsescu, al primului ministru grec.

Pentru Germania eventuala ieșire a Greciei din Zona Euro s-ar putea prezenta și ca un eșec al monezii unice, ca și al procesului de federalizare a Europei (o țintă asumată a popularilor europeni). Un alt lucru care îngreunează situația în momentul de față. Deși aici ar trebui să mergem înapoi la originea problemei, la împrumuturile masive și cheltuielile haotice făcute de Grecia din bani europeni. Aceste lucruri s-au întâmplat în lipsa unei politici fiscale comune. Deci o politică fiscală comună, precum cea monetară, s-ar dovedi utilă în viitor.

Altminteri revin la o idee de-a mea, Europa fie va evolua spre federalizare, fie se va dărâma, nu există cale de mijloc la acest capitol. Momentan când spunem Europa nici nu știm la ce ne referim de fapt. O conglomerație de națiuni cu interese proprii și care nu poate cădea de acord pentru rezolvarea problemelor interne, la fel cum nu pare capabilă să scoată capul dintr-un turn de fildeș și să vadă lumea din jur, lumea reală.

Occidentul se află într-o poziție dificilă din care trebuie să gestioneze o criză cu implicații economice, dar și geopolitice. SUA nu poate pierde o poziție importantă pentru NATO așa cum este Grecia, iar Germania nu poate permite Greciei să facă ce vrea, oferind deci un precedent și pentru alte state. Poziția Greciei la Marea Mediterană o face o locație importantă și care nu trebuie pierdută, situația curentă o face un prieten al Rusiei, iar Uniunea Europene și NATO se vor chinui să rezolve cumva această problemă dificilă și să readucă Grecia pe o linie de plutire.

Grecia: încotro ?

De la Alexis Tsipras ne putem aștepta la orice. Este tipul de politician oportunist, înconjurat de oameni radicali și dependent de un astfel de discurs pentru aș menține legitimitatea internă. Opoziția din Grecia este lipsită de o astfel de legitimitate datoriră scandalurilor de corupție și a politicilor de austeritate din trecut.Putem spune că Tsipras va continua să-și bazeze politica pe această legitimitate populară și va încerca să-și impună propria viziune și proprii dorințe, făcând foarte puține sacrificii pe partea lui și trăgând, pe cât posibil, de timp.

Nu putem ignora nici un program de 40 de puncte al Syriza ce a fost publicate pe mai multe pagini de știri, inclusiv pe Adevărul.ro. Un program care prevede închiderea băncilor și, chiar în punctul final, ieșirea din NATO. Tsipras se prezintă drept un politician pragmatic, așa că nu știm în ce măsură va urma acest program, dar este bine să fim pregătiți pentru un worse-case scenario și să nu ne punem încrederea într-un politician venit la putere printr-o platformă cât se poate de populistă și care este pregătit să amaneteze viitorul Greciei prin ale împrumuturi, prin puține reforme și prin alte investiții.

Un lucru este cert totuși, Tsipras va continua, pentru moment, să stea cu un pas în barca occidentului și cu un altul în cea a Rusiei. Pentru el Putin este util în a-i amenința pe occidentali, în a le arăta că are alternative și nu-i este frică să apeleze la ele. Pe e altă parte are nevoie de occidentali pentru a reface economia complet răvășită a Greciei, iar atât occidentul, dar și Rusia, au nevoie s-au găsesc oarecare utilitate în Grecia. Fie prin prisma poziției sale geografice, fie prin faptul că poate acționa alături de Ungaria sau extrema dreaptă europeană ca purtătoare de cuvânt a Rusiei în PE.

Interesele și geopolitica României în sec. XXI

Fiecare stat, fiecare țară este ghidată în politica externă de către un set de interese bine definite. Acestea se află în legătură cu valorile, poziția geografică, resursele, curentele de gândire și toate elementele care ajung, inevitabil, să influențeze dimensiunea socio-politică a unei națiuni. România nu face excepție, iar teza de bază a realismului politic este tocmai accentul pus pe urmărirea intereselor în politica externă, interesul fiind definit ca putere (Hans J. Morgenthau).

Care sunt interesele României în acest secol ? Depinde cum le clasificăm, dar putem să vorbim despre interese în funcție de natură: geopolitice, economice și așa mai departe. România nu este o mare putere, nu are interese care să treacă dincolo de granițele regionale în care se situează. Interesele noastre se limitează mai degrabă la asigurarea securității (naționale, umane), prosperitatea economică și deplina integrare în comunitatea euroatlantică.

Asigurarea securității într-un secol tot mai haotic

Sfârșitul Războiului Rece a venit cu un trend foarte popular la vremea respectivă. Oameni precum Francis Fukuyama au promovat ideea de ”sfârșit al istoriei” pentru a marca triumful final al viziunii liberale și democratice. Perspectiva lor s-a destrămat treptat cu apariția noilor actori non-statali, dar și cu opoziția unor actori statali majori față de influența SUA în lume. Sistemul unipolar s-a sfârșit, de bipolaritate nu mai putem vorbi, iar acum ne găsim într-o paradigmă multipolară.

Lumea devine tot mai haotică, iar incertitudinea este singura certitudine pe care o avem. Nu o putem alunga, în schimb putem încerca să o controlăm. Situată în zona Mării Negre, în vecinătatea Balcanilor și în apropiere de Rusia, înconjurată de vecini nu foarte prietenoși, România trebuie să-și asigure supravițuire și securitatea teritorială, geopolitică. Poziția noastră geografică acționează precum o vulnerabilitate, iar noi trebuie să încercăm a reduce această vulnerabilitate pe cât posibil.

Un interes major de securitate și de natură geopolitică al României constă în eliminarea și păstrarea la distanță a influenței pe care Federația Rusă o exercite în regiune. Acest lucru se datorează atât unei perspective istorice, România și Rusia având o istorie conflictuală, cât și atitudinii expansioniste și de dominație pe care Federația Rusă a arătat-o în Georgia și Ucraina, teoretizată și în lucrările ideologului Alexander Dughin.

Dughin afirma că Rusia trebuie să atragă țările estice precum Polonia și România înapoi în axa sa, iar Europa trebuie dezbinate de SUA și oferită Germaniei. În acest sens ni se formează în fața ochilor o mică perspectivă asupra geopoliticii Kremlinului. Rusia își urmărește cu desăvârșire interesele, iar în acest proces nu este limitată de valori morale. Acționează liber și ignoră dreptul la autodeterminare al națiunilor dacă acest drept vine în opoziție cu propriul interes.

Tendința în istoria Rusiei a fost de apărare prin expansiune. A ține granițele cât mai departe de Moscova prin intermediul unor state interpuse. Rusia trăiește încă într-o paradigmă a Războiului Rece și nu poate accepta vecini nesubordonați. România este o țară interesată să-și apere suvernitatea și drepturile, totodată și valorile democratice, libertățile cetățenilor, prin urmare a păstra influența fratelui cel mare de la răsărit cât mai limitată reprezintă un interes geopolitic major.

Un astfel de interes este accentuat și de dorința noastră de a recăpăta teritoriul pierdut al Basarabiei, astăzi Republica Moldova, sau cel puțin de a-i ajuta pe moldoveni să se integreze în cadrul Uniunii Europene. Astfel avem chiar și o garanație că Rusia nu se va apropia de granițele noastre printr-o posibilă întoarcere a Moldovei în brațele Moscovei. Mitul reunificării (menționat de Barry Buzan) este încă un aspect dominant în sufletul multor români, iar politica Bucureștiului este profund influențată de acest fapt.

Apartenența noastră la NATO este de maximă importanță. După Revoluția din decembrie 89 România a urmărit aderarea la NATO tocmai pentru a-și asigura propria securitate în raport cu Federația Rusă, dar și cu vecinii săi cei mai apropiați, a căror sentimente pentru România nu au fost niciodată dintre cele mai bune. Doar aparținând de o mare alianță militară și doar printr-un parteneriat strategic cu Statele Unite suntem capabili să evităm orice tentativă a Kremlinului de a-și extinde influența. Mihai-Răzvan Ungureanu, actualul director al SIE, menționează acest lucru în unele interviuri.

Dezvoltarea unor relații de colaborare cu actori regionali importanți a căror interese sunt similare cu ale noastre reprezintă, de asemenea, o etapă de trecut. Polonia, Turcia, Țările Baltice și Ucraina sunt principalii actori statali din regiune cu care împărțim interese comune și alături de care putem dezvolta un bloc atlantic în estul Europei. În acest sens ultimele vizite și acțiuni ale președintelui Iohannis și ale diplomației române sunt semnificative.

Față de vecinii imediați (Ungaria, Bulgaria, Serbia) România trebuie să manifeste vigilență. Toate cele trei țări sunt aproape indiferent la valorile euroatlantice și se află în această barcă strict din interes (de natură geografică). Ungaria și Serbia ar prefera ambele compania Rusiei și acționează în favoarea acesteia în cadrul UE. Bulgaria este indiferentă și joacă în funcție de vreme. În cazul unui conflict și al apropierii Rusiei de granițele lor nu știm ce poziție și-ar asuma, deși șansele sunt pentru una pro-Rusia.

Marea Neagră este punctul central atunci când vorbim despre geopolitica României, lucru afirmat și de dl. ambasador George Cristian Maior în câteva din lucrările sale (Noul Aliat, Cunoaștere Strategică în Zona Mării Negre). Accesul la Marea Neagră este un avantaj și un dezavantaj totodată. Exploatarea resurselor din subsolul Mării Negre și întărirea forțelor navale pentru asigurarea granițelor proprii, cât și europene (eventual prin parteneriat cu Turcia) este un obiectiv major. Concomitent trebuie să ținem cont de faptul că Marea Neagră este un punct de tranzit între civilizații și pentru grupuri de crimă organizată sau chiar organizații teroriste.

Prosperitate și bună stare

Pe plan economic România a urmărit și urmărește atingerea unui nivel stabil de prosperitate și bună stare generală. Economia influențează sfera politică și de securitate la fel cum aceasta influențează economia. O interdependență vizibilă. Un stat bogat este capabil să-și asigure viitorul. Cetățenii cu un nivel de trai bun reprezintă o populație fericită, de obicei în creștere și cu potențial pe plan educațional și de dezvoltare a elitelor.

În politica internă acest lucru echivalează cu legitimitatea statului și a clasei politice și reușește să elimine unele vulnerabilităi. Corupția este o vulnerabilitate împotriva căreia se duce o luptă clară tocmai din pricina acestui motiv. România urmărește să fie o națiune prosperă în cadrul Uniunii Europene și totodată o națiune sigură.

Din acest punct de vedere promovarea unor condiții mai bune pentru IMM-uri, atragerea de investitori străini și promovarea unei mentalități adecvate pentru capitalism în sistemul de învățământ devin interese de stat. Dacă în ceea ce privește apărarea militară România pune accentu pe apartenența la NATO și relația sa deosebită cu Statele Unite pe plan economic primează apartenența la UE și relația cu state puternice din punct de vedere economic precum Germania.

Germania este o zonă din care putem atrage investitori. Investitorii echivalează cu apariția locurilor de muncă și contribuția la economia de stat. Locurile de muncă echivalează cu o populație plătită și fericită, cu atât mai mult cu cât va exista o competiție mai mare pe piața muncii, iar salariile vor reprezenta o unealtă în cadrul competiției.

Economia și securitate este intersectează în privința independenței energetice. România trebuie să evite dependența energetică (și orice formă de dependență) față de Federația Rusă. Acest lucru îi garantează libertatea de decizie politică. Lucru ce ne deosebește astăzi de germani a căror dependență de gazele rusești dictează un interes pentru o politică mai puțin ostilă față de acțiunile Federației Ruse în Ucraina.

George Friedman afirmă într-un interviu acordat ProTV că exploatarea gazelor de șist ori a resurselor din largul Mării Negre sunt mijloace prin care putem evita dependența energetică foarte mare. Din punctul meu de vedere nici cărbunele nu este de ignorat, reprezentând o resursă ce se poate dovedi utilă pentru asigurarea independenței noastre energetice. Din păcatre industria mineritului este prost administrată, dominată de corupție și adesea ignorată de către stat, ceea ce reduce productivitatea în raport cu consumul banului public. O privatizare grijulie printr-un contract bine definit între un investitor privat și statul s-ar putea dovedi utilă la acest capitol.

Criza din Ucraina, problemele din Grecia și instabilitatea generală care pare să guverneze în jurul României, numărul mare de incertitudini, fac din România un bastion euroatlantic și de stabilitate, cu o economie în creștere și cu o politică clară. Acest lucru poate contribui la atragerea de investitori și totodată conferă României un rol și voce mai importante în cadrul NATO și al Uniunii Europene, devenind un actor regional de maximă importanță (România nu trebuie să se teamă în a-și asuma noul rol geopolitic).

Integrarea euroatlantică deplină

Încă de la aderarea la NATO, iar ulterior la UE, România lucrează în procesul de integrare deplină. Integrarea deplină echivalează în conștiința populară cu securitatea și prosperitatea, ambele menționate mai sus. Pentru a finaliza procesul de integrare România este dispusă să facă multe (poziția geografică nu-i permite orgolii majore), iar combaterea corupției, creșterea forțelor apărării (și mai buna finanțare a armatei), liberalizarea pieței sunt principalele rute în acest sens.

Românii de rând își doresc integrarea deplină, iar o parte din clasa politică de asemenea. O alta o combate șimțindu-se amenințată (îndeosebi de lupta anti-corupție), iar o alta încearcă să se deghizeze în susținători ai ei pentru a o folosi ca instrument de propagandă politică (unul tot mai eficient). Cu privire la politicienii care combat integrarea euroatlantică trebuie spus că aceștia prezintă tendințe vădite de colaborare cu țări din afară sistemului european și atlanticist, inclusiv pro-moscovite.

În loc de încheiere

Interesele României în sec. XXI se intersectează pe această axă: securitate-prosperitate-integrare. Ele sunt dependente de apartenența la NATO și UE, de parteneriatele strategice pe care le avem și de mai buna dezvoltare a economiei de piață. Principalele amenințări la adresa României vin dinspre Moscova și (posibil) vecinii imediați. Vigilența trebuie să definească politica Bucureștiului. Marea Neagră este punctul geopolitic de bază, iar de pe urma poziției noastre putem profita, la fel cum putem pierde. Viitorul României se leagă de Marea Neagră.

Acordul nuclear cu Iran – implicații geopolitice

Încheierea unui acord nuclear cu Iranul a stârnit numeroase polemici. Opiniile sunt împărțite. Mulți au criticat acest eveniment drept un eșec politic din partea administrației Obama, iar alții au sărbătorit o victorie a diplomației. Israelul și Arabia Saudită în particular și-au manifestat îngrijorarea și, în cazul Israelului, chiar opoziția față de un acord cu Iranul drept o greșeală politică, o naivitate. Opiniile lor sunt oarecum justificate, dar mai important este să vedem cum se vor contura lucrurile de acum înainte. Dincolo de natura mai bună sau mai puțină bună a unui astfel de acord este bine să știm care au fost cauzele ce au dus la încheierea sa, de ce se teme Israelul și care sunt implicațiile geopolitice ale acestuia.

Acordul Nuclear semnat cu Iranul obligă într-adevăr statul iranian să diminueze din capacitatea sa nucleară, evitând astfel producerea unor arme nucleare care să amenință pacea și securitatea mondială. Pentru a întări această obligație Iranul va accepta ca reprezentanți ONU să verifice centralele nucleare de pe teritoriul țării. Alternativa ar fi ruperea acordului și revenirea la starea de fapt dinainte. Din acest punct de vedere acordul este salutar. Evită o intensificare a conflictului deja istoric cu Iranul și dezvoltarea unor arme nucleare. Sigur, nu este perfect, dar aș îndrăzni să spun că într-o oarecare măsură este mai bună decât alternativa.

Echilibrul puterii, ISIS și cursa pentru influență

Pe de altă parte imperfecțiunea acestui acord vine din faptul că Iranul are drum liber spre o nouă dezvoltare economică, lucru ce va facilita o posibilă expansiune a influenței sale regionale și susținerea pentru organizații precum Hezbollah ori pt. regimul Assad. Aici îngrijorarea Israelului și Arabiei Saudite este mai mult decât legitimă fiindcă acestea se află într-un conflict geopolitic cu Iranul. Israelul nu este recunoscut de Iran, iar guvernul de la Teheran susține cauza palestiniană. Arabia Saudită se află în vecinătatea Iranului și duce o luptă pentru influență regională (o influență care păstrează, de fapt, echilibrul de putere în Golful Persic), o luptă foarte vizibilă astăzi datorită conflictul prin interpuși din Yemen.

Îngrijorarea partenerilor strategici ai SUA n-ar trebuie deci să ne mire, fără sancțiunile economice ce urmează a fi ridicate prin acordul semnat Iranul se va putea dezvolta, va putea atrage capital și va putea să-și susțină partenerii. Lupta geopolitică devine mai grea din acest punct de vedere, cu atât mai mult cu cât acordul nu este un tratat de pace, nu este o alianță, ci un simplu acord menit să evite un conflict militar, pe de o parte, și să reintroducă Iranul în economia globală, pe de alta. Ostilitatea între Iran și SUA, Israel sau Arabia Saudită, rămâne valabilă, iar tocmai din acest motiv și pentru a-și repara relațiile cu partenerii din Orientul Mijlociu secretarul de stat al SUA a început un turneu diplomatic în Israel și Arabia Saudită.

Perioada care urmează o să fie dificilă din punct de vedere geostrategic, iar principalul obiectiv al SUA va fi să-și întărească partenerii și să mențină Iranul sub un control minim necesar pentru a evita o extindere prea mare a influenței sale regionale. Control minim pentru că SUA nu vrea nici să închidă Iranul în propriile granițe. Nu trebuie trecut cu vederea nici un alt obiectiv al acestui acord și anume necesitatea distrugerii ISIS fără o intervenție americană cu ”boots on the ground”. Atât SUA cât și Iranul văd în Statul Islamic o amenințare mult mai mare la securitatea proprie, iar obiectivul principal în momentul de față când vorbim de Orientul Mijlociu este eliminarea Statului Islamic, lucru care, ca multe altele în politică, se face cu compromisuri.

Nu putem exclude totuși Uniunea Europeană, în primul rând Germania, din această ecuație. Acordul nuclear cu Iran s-a dovedit un succes diplomatic în primul rând pentru Europa. Conflictul dintre SUA și Iran a permis Europei să joace un rol pe care-l va mai juca de acum înainte, cel de mediator între lumi diferite. Pentru Europa a fost o manifestare a existenței sale și a unui rol mai activ în politica globală, inclusiv în spațiul conflictual și adeseori haotic al Orientului Mijlociu. Ce a urmărit și ce a câștigat Europa/Germania de aici ? Dacă ne luăm după discursurile vice premierului german Sigmar Gabriel s-a câștigat în primul rând o nouă sursă de gaze, un nou mediu de afaceri pe termen mediu și lung, menite să reducă dependența dovedită periculoasă față de gazele rusești.

Dincolo de pozițiile radicale

Acordul în sine nu este neapărat bun și nici neapărat rău. Când vine vorba de politică ezit să fac astfel de clarificări și aș prefera să tratez lucrurile dintr-o perspectivă a celor mai bune posibilități aici și acum, în contextul dat. Este bine că avem un acord, că evităm un conflict militar deschis, că cel puțin se întârzie dezvoltarea unor arme nucleare în Iran și că dobândim șanse noi împotriva unei amenințări precum Statul Islamic. Partea rea apare când știm că nici sancțiunile economice la adresa Iranului nu vor mai rămâne valabile, iar acest lucru permite unui stat ostil să se dezvolte și să-și extindă influența, devenind o provocare și mai mare la adresa unor state precum Arabia Saudită sau Israel, dar și a altora precum Irak.

Irakul nu trebuie ignorat. SUA și Iran au un obiectiv comun în a distruge ISIS înainte să se dezvolte prea mult, înainte să-și întărească fundația pentru noul lor califat (fiindcă asta urmăresc, să clădească un stat, nu o simplă grupare teroristă care să lovească în SUA). Iranul are deja miliții pe teren în Irak, iar o înfrângere a Statului Islamic ar fi oricând însoțită de o întărire a influenței pe care Iranul o are în Irak, în defavoarea influenței exercitate de Statele Unite. În acest joc diplomatic, geopolitic și geostrategic, trebuie menținut echilibrul de putere arab, iar SUA va căuta metode pentru a-și întări partenerii, pentru a limita influența Iranului și în același timp pentru a colabora cu Iran împotriva ISIS.

Siria nu iese din scenariu, ci din contră. Războiul civil din Siria are mai multe implicații. Nu e doar lupta contra unui dictator (Assad) și nici doar lupta contra jihadului promovat de ISIS. Putem spune că toți actorii politici importanți din Orientul Mijlociu au un interes în Siria și susțin diferite grupuri pe la spate. Iranul susține regimul Assad și a trimis aripa sa externă, Hezbollah, pentru a lupta contra ISIS, dar și contra grupărilor rebele mai mici. Turcia și Arabia Saudită susțin rebelii împotriva lui Assad, iar unele zvonuri afirmă și o susținere mai mult sau mai puțin directă pentru ISIS (lucru pe care Erdogan vrea să-l infirme), SUA caută o cale de mijloc cu rebeli moderați, iar kurzii încearcă să se apere, organizându-se și dând naștere unei alte posibilități pentru viitor, un stat kurd la granița Turciei.

Interdependența economică este un alt factor care se urmărește și care trebuie luat în considerare. Prin intermediul reintroducerii Iranului în sistemul economic global se creează premizele unei interdependențe economice. Iranul își va construi viitorul pe acest sistem, pe investiții străine, pe afaceri cu occidentul, iar pe termen lung acest lucru poate oferi Europei sau Americii mijloace prin care să țină Iranul în lesă. Deși nu putem ignora nici ideologia Iranului, nici pozițiile radicale ale ghidului suprem. Dacă un președinte mai rațional precum Putin a putut să ignore interdependența economică și să riște stabilitatea propriei țări pentru interese geopolitice și vise expansioniste nu avem nici o garanație că Iranul n-ar putea proceda la fel.

În sfârșit, acordul este încheiat. Statele Unite trebuie să găsească o cale pentru a-și întări partenerii și a păstra echilibrul de putere în zona Orientului Mijlociu, evitând o dezvoltarea prea mare a Iranului. Șansele sunt să încerce acest lucru, la fel cum vor încerca să colaboreze cu Iran împotriva Statului Islamic (aș zice că aici se află principala motivație din spatele acordului, cel puțin pentru americani). Nu trebuie permisă slăbirea relațiilor cu Israel și Arabia Saudită, motiv pentru care America va încerca să ofere asigurări acestora. Europa va încerca să-și satisfacă o parte din nevoile energetice și economice cu Iranul, iar Iranul va încerca să profite de refacerea economiei ce se întrevede pentru a-și întări poziția și partenerii.

Ascensiunea Japoniei în relațiile internaționale

Japonia este unul din cei mai importanți (dacă nu chiar cel mai important) parteneri ai Statelor Unite din regiunea Asia-Pacific. Ca și stat este este o putere din toate punctele de vedere, mai puțin cel militar. Are o identitate bine definită, una din cele mai puternice economii și o poziție geografică foarte avantajoasă. O poziție care implică și anumite conflicte teritoriale cu alte puteri asiatice precum China și Coreea de Nord, care prin extensie naște nevoia unui parteneriat bine definit cu Statele Unite ale Americii, la rândul lor atrase de Japonia pentru a pune China în șah și a-și păstra influența în Asia.

În actualul context geopolitic această realitate s-a accentuat. Relația strategică dintre China și Rusia, criza din Ucraina și noile ostilități dintre vest și est, ca și ultimele mișcări ale Chinei în Pacific, au determinat SUA să acorde o atenție sporită avangardei pe care o deține în Asia. Japonia este o piesă importantă pe tabla de șah a politicii internaționale, fiind mereu ghimpele din spatele Chinei și pilonul prezenței americane în Asia. Pentru o politică a sferelor de influență ea este o piesă relevantă, dar și foarte dependentă de SUA în ceea ce privește capacitatea militară. Deși pe alte planuri se descurcă foarte bine, Japonia are o forță militară foarte slabă și incapabilă să provoace teamă vecinului chinez, problema apărării Japoniei picând mai mult pe umerii americanilor.

O schimbare de situație

Situația pare totuși să se schimbe. Tot mai multe evenimente din ultima vreme confirmă o astfel de tendință. Partidul de guvernare condus de prim-ministrul Shinzo Abe a încercat să aducă în atenția publică revizuirea Constituției și discutarea problemei forțelor armate. Dorința ar fi cea a creșterii capacității militare, a numărului maxim de soldați. Cu alte cuvinte transformarea forțelor de apărare în niște forțe armate veritabile, în opoziție cu regulile doctrinei pacifiste afirmate (inadecvat aș crede) în legea fundamentală a statului nipon.

Totodată ultima vizită a premierului nipon în Statele Unite și alte evenimente diplomatice par să confirme o încercare de consolidare a relației dintre cele două state. O relație construită în primul rând pe interesele geostrategice și geopolitice pe care cele două națiuni le împart, ca și pe unele valori comune. SUA are nevoie de o Japonie puternică pentru a ține China în șah și pentru a-și întări influența în regiunea Asia-Pacific, iar Japonia are nevoie de sprijinul SUA pentru a-și asigura propria apărare teritorială și propriile interese geopolitice, aflate mai mereu în opoziție cu politica Beijing-ului. Nu putem ignora nici aspectele ideatice, unde trebuie să ținem cont de faptul că Japonia este una dintre puține națiuni (și chiar singura putere) democratice din Asia, ceea ce transformă parteneriatul americano-nipon în ceva cât se poate de firesc.

În virtutea acestor considerente se pare că Japonia a pornit pe un nou traseu, unul spre un rol mai important în relațiile internaționale. Politica lui Shinzo Abe urmărește un rol mai relevant pentru națiunea sa în jocurile politicii dintre națiuni, iar SUA par a susține (au și acest interes) noua direcție dorită de guvernul din Tokyo. O Japonie puternică este o piedică serioasă pentru China și un avantaj strategic relevant pentru Statele Unite, lucru care poate limita unele ambiții ale Chinei, la fel cum creșterea forțelor armate și un rol mai activ al Japoniei i-ar putea face pe chinezi să se simtă amenințați.

Ambele posibilități sunt destul de mari, dar alternativa pacifistă nu este una capabilă să oprească ambițiile Chinei, o națiune a cărei ascensiune în politica internațională se transformă tot mai mult într-o amenințare pentru interesele altor puteri, uneori chiar și pentru interesele Rusiei, un aliat important al Chinei și viceversa, dar care este slăbit în mod constant de conflictul cu occidentul, lăsând mai mult loc în top-ul marilor puteri pentru un stat chinez care așteaptă mereu după colț, urmărind să profite de slăbiciunile altora.

Exact această imagine determină o necesitate a întăririi colaborării dintre SUA și Japonia și limitarea ambițiilor Chinei. Ambiții care provoacă teamă ambelor puteri. Japonia este piesa fundamentală în orice strategie de înfruntare a Chinei, iar acest lucru face inevitabilă susținerea din partea SUA pentru proiectele guvernului conservator-liberal condus de Shinzo Abe. Soft power-ului japonez urmează să-i fie adăugat un hard power, sau cel puțin asta se intenționează (apar dificultăți pe plan social, cu o populație care se opune unor astfel de planuri), iar rolul Japoniei în jocul de șah al geopoliticii urmează să devină unul mult mai important decât în momentul de față.

”Următorii 100 de ani…”

Momentan nu putem separa această revenire în forță a Japoniei în relațiile internaționale de relația specială cu Statele Unite. Interesele și valorile comune determină o strânsă legătură. Totuși pe termen lung apar și alte perspective. În momentul de față Japonia este într-o poziție de ascensiune, cu timpul poate deveni o putere foarte mare, imperială chiar, din nou. Atuul economic și cel geografic, susținute de o putere militară serioasă, pot oferi Japoniei și șansa unei dependențe mai mici față de SUA, atribuindu-i chiar un rol mai mare pe scena internațională.

Această teorie a fost propusă la un moment dat și de către analistul geopolitic George Friedman în cartea sa ”Următorii 100 de ani”, unde autorul folosește știința geopoliticii pentru a ”prevesti” cursul viitor al statelor și al relațiilor internaționale. Asumpția este cât se poate de posibilă, ținând cont de faptul că istoria se află în continuă schimbare. Dacă parteneriatul americano-japonez este extrem de bine consolidat astăzi și se va întări în viitorul apropiat, situația se poate schimba la un moment dat odată ce și situația geopolitică se schimbă la rândul ei.

Japonia chiar are posibilitatea de a deveni o mare putere în adevăratul sens al cuvântului. Deține o parte din elementele pe care Hans J. Morgenthau le considera importante pentru puterea națională. Pe lângă un evident avantaj tehnologic există și un imens avantaj geografic. Poziția Japoniei pe glob ne face să ne gândim la posibilitatea ascensiunii unei noi puteri maritime, ca și a unei importante puteri economice care deține investiții în foarte multe state. Investiții ce nu pot să fie ignorate în contextul globalizării și al interdependenței economice.

Soarele răsare

Vorbim de o posibilitate. Cert este că SUA și Japonia au un interes comun în a pune China în șah și a opri ascensiunea acesteia ca mare putere. SUA are nevoie de Japonia în acest sens, iar Japonia are nevoie de susținerea Statelor Unite. O Japonie mai puternică ar permite americanilor să scape măcar de unele griji cu privire la continentul asiatic, iar singurul lucru ce-i lipsește Japoniei pentru a juca un rol mai relevant este o forță armată serioasă, puternică. Japonia pare să se îndrepte înspre acest obiectiv și înspre un rol tot mai important în zona Asiei. Rămâne de văzut în ce măsură guvernul lui Shinzo Abe va reuși să satisfacă interesele geopolitice ale Japoniei și când.

Excepționalismul american și destinul națiunilor

Imaginea despre sine a americanilor este cu mult diferită de cea a europenilor. Politica lor, internă și externă, s-a caracterizat aproape întotdeauna printr-un idealism asumat cu privire la destinul lor ca națiune diferită de restul, sub grația lui Dumnezeu, menită să apere libertatea ca și valoare supremă. Aceasta viziune s-a exprimat cel mai bine prin excepționalismul american, începând cu Wilson, susținând datoria Americii de a se implica peste tot în lume unde libertatea este amenințată. Un fel de datorie a unui frate mai mare și mai puternic față de frații mai mici și mai slabi.

Excepționalismul american dăinuie până astăzi și reprezintă chintesența politicii externe americane. Dar au Statele Unite un rol cu adevărat special, hărăzit de Dumnezeu, în lume ? Sunt ele o națiune mai cu moț decât altele, având o menire aparte ? Da și nu, depinde din ce perspectivă privim. N-aș merge așa departe încât să folosesc argumentul divin pentru a susține teza excepționalismului american, dar cred că putem vorbi de un destin pe care SUA îl are, la fel cum putem vorbi de un destin pe care fiecare națiune îl are. Un destin care există nu neapărat prin intermediul mijlocirii divine, cât prin intermediul geografiei.

Geografia reprezintă unul din principalele elemente care influențează viața și politica unui popor și a unui stat. Pentru Robert Kaplan termenii de geografie și geopolitică erau omniprezenți atunci când încercai să înțelegi ce interese și posibilități deține o națiune și ce viitor poate să aibă. În acest sens putem spune că da, națiunile au un destin al lor propriu asigurat prin prisma poziției geografice care le fixează anumite posibilități, interese, amenințări, etc. Excepționala Americă are și ea destinul său și acesta este, într-adevăr, unul diferit de restul statelor europene datorită poziției geografice pe care o deține.

SUA au fost fondate de coloniști. O mulțime de coloniști care au părăsit Europa în căutarea păcii și a libertății, a visului american. Astăzi principala diferență dintre SUA și Europa, diferență care a permis Americii ca după cele două războaie mondiale să devină o superputere, constă în separarea de restul lumii. Spre deosebire de orice stat european, asiatic, arab sau african SUA se găsesc separate de restul lumii prin intermediul oceanului. Astfel amenințările de securitate din partea altor state se reduc, iar americanii își pot stăpâni teritoriul mult mai bine, mult mai ușor, prosperând în timp ce conflictele de pe continent slăbesc vechile puteri, așa cum s-a și întâmplat.

Putem spune că geografia a dat Americii această posibilitate aparte, izolând-o de restul lumii și conflictele specifice. Astfel americanii chiar au un rol diferit de alte state europene pe care pot să și-l asume sau nu. Unul din părinții liberalismului clasic, John Locke, susținea că cel mai puternic are o datorie față de cel mai slab, nu de a-l devora, ci de a-l ajuta. Dacă extindem teoria la nivelul geopoliticii și a relațiilor internaționale, așa cum fac americanii de multe ori folosind liberalismul pentru a-și argumenta politica externă, SUA ar avea o datorie față de statele mai slabe și față de libertatea lor. O datorie ce vine prin intermediul poziției geografice. Nu există amenințări majore la adresa SUA, deci SUA poate să se implice în viața altora și trebuie să-i ajute pe alții.

O astfel de perspectivă nu o exclude pe cea a intereselor. La fel cum Statele Unite se pot implica pentru ajutorarea unor state mai slabe și apărarea valorilor liberale/democratice pot și să urmărească diferite interese economice sau geopolitice. Chiar democratizarea unor state se poate interpreta ca interes american în măsura în care statele democratice tind să stea alături în politica internațională, urmând o perspectivă a valorilor comune. În orice caz excepționalele State ale Americii nu sunt scutite de interese, iar perspectiva morală poate veni la pachet și cu perspectiva intereselor, așa cum, de altfel, este normal.

Războiul din Vietnam, de exemplu, a însemnat lupta dintre democrație și comunism, sprijinul acordat de SUA forțelor anti-comuniste din Vietnam. Latura ideatică se oprește aici, iar apoi detectăm și interesul pragmatic în a limita influența Uniunii Sovietice și a nu-i permite să-și extindă prea mulți sateliți în America de Sud, în apropierea imediată a granițelor americane. Parteneriatul SUA, ca să dăm alt exemplu, cu Arabia Saudită nu are nici o legătură cu idealurile americane de libertate și democrație, ci cu interesele SUA în Orientul Mijlociu. Cele două viziuni, ale intereselor și idealurile, nu se exclud reciproc, ci sunt urmărite separat sau la un loc în diferite circumstanțe.

Putem vorbi deci despre un excepționalism american și un destin al națiunilor. Orice națiune are un destin. Invocarea argumentului divin rămâne o chestiune personală, dar privind strict din perspectiva geopoliticii geografia va influența în mod automat viitorul statelor. România are și ea un destin propriu, chiar dacă nu similar cu cel al Americii. Poziția geografică îi asigură un rol, deloc plăcut, de poartă între civilizații. Estul și vestul se ciocnesc în această parte a lumii, iar veghea la Marea Neagră nu este nici ea mai ușoară. Indiferent ce poziții adoptăm în politica noastră externă acest rol impus de geografie va rămâne valabil mult timp de acum încolo.

Desigur, nici poziția Americii nu este una sigură pentru eternitate. Evoluția lumii și fenomenul globalizării duc la noi riscuri care trec cu ușurință de limitările care până mai ieri erau impuse prin granițe geografice. Atentatele de la 11 septembrie au lovit un uriaș, singura superputere a lumii, în inimă. Un lucru la care nimeni nu se aștepta. America, rolul și destinul Americii, este ceva excepțional, iar asta a făcut-o o superputere cu posibilități globale, dar trebuie să vedem cum va face față SUA noilor provocări în a-și păstra influența, mai ales că extinderea continuă a fost și unul din elemente slăbirii marilor imperii, ca și stagnarea ce a urmat. Nu cred că SUA vor dispărea prea curând, dar influența ei se poate limita în anumite circumstanțe.

Unirea ca și soluție alternativă

Într-un articol intitulat ”27 martie – istorie și prezent” am scris despre unirea istorică dintre Regatul României și Basarabia, actualmente Republica Moldova și posibilitatea ca în actualul context internațional unirea să fie din nou un pas necesar pentru binele comun al celor două state românești. Constat cu surprindere că și fostul președinte al României, Traian Băsescu, a sugerat o idee similară în timpul vizitei sale din Republica Moldova. Acesta și-a exprimat opinia conform căreia Moldova nu poate adera foarte repede la Uniunea Europeană, iar pentru securitatea și binele propriu unirea cu România s-ar prezenta ca o soluție alternativă, o altă formă de aderare mult mai rapidă și mai posibilă.

Așa cum am afirmat și în articolul precedent pe tema unirii da, cred că o astfel de alternativă este cea mai bună pe care Republica Moldova o are în momentul de față. Aderarea la organizații suprastatale precum Uniunea Europeană și Alianța Nord-Atlantică necesită timp și reforme. Timp și reforme pe care pur și simplu nu știm dacă Moldova le are aflându-se în vecinătatea unui stat decimat de conflict și a unui altuia care păstrează o paradigmă modernă, în opoziție cu cea post-modernă, asupra lumii. Adică o paradigmă a forței peste dreptul internațional, peste autodeterminarea națiunilor, iar dacă interesul Rusiei o va cere aceasta nu va ezita să lovească, prin diferite mijloace, în Republica Moldova.

Uniunea Europeană și NATO ar putea asigura securitatea Moldovei: militar, economic, social, etc. Dar nu în timp util. Moldova trebuie să aștepte pentru a se putea alătura unor astfel de structuri și, cel mai important, să demareze un număr record de reforme. Un lucru pe care clasa politica moldovenească ezită să-l facă, cam așa cum au ezitat și politicienii de la București în perioada de tranziție ce a urmat căderii regimului comunist și dictaturii de tristă amintire a tovarășului președinte secret general și prim analfabet al țării, Nicolae Ceaușescu, aka Nea Nicu.

În lipsa reformei și în cursă cu timpul Moldova poate să aștepte, asumându-și niște riscuri pe care câteva tratate nu le rezolvă, sau poate găsi o portiță de aderare rapidă la UE și NATO, prin care să dobândească securitatea de care are nevoie. Portița această este soluția alternativă a unirii cu România. O soluție pe care politicienii de la Chișinău ar trebui cel puțin să o ia în considerare. Soluția nu este nici ea una în simplă fiindcă necesită susținere pe ambele maluri ale Prutului și trebuie să luăm în considerare reacția Federației Ruse (deși despărțită prin granița ucraineană nu mai are aceeași influență pe care o avea odinioară).

Din câte observ opinia este împărțită. Există puternice curente unioniste pe ambele maluri ale Prutului, cât și tabere care susțin opusul. Pentru mulți români apare o întrebare legitimă: cum ar afecta unirea economia românească și așa pusă la pământ ? Pentru moldoveni apare o problemă de orgoliu. Sunt două tabere care țin la suveranitatea Republicii Moldova, cea moldovenistă și cea pur și simplu pro-rusă. Problema cu această opinie este că suveranitatea Moldovei oricum nu se află în siguranță, iar personal nu mi se pare o problemă reală cât timp Republica Moldova a fost, este și va rămân un stat artificial, a cărui limbă, cultură, religie și istorie este inseparabilă de Moldova românească și implicit de România.

Mă rog, pentru satisfacerea micuțelor orgolii moldoveniste s-ar putea ajunge la o formulă care să confere Moldovei un statut special de autonomie în cadrul granițelor României. Există și riscul ca asta să ofere un precedent pentru cererea de autonomie în Ținutul Secuiesc. Unirea în sine ar prezenta și câteva dezavantaje pentru noi. Am primi pe cap o administrație coruptă și în care nu putem avea încredere, probabil chiar mici infiltrări rusești și un + la capitolul corupție. Dar cred că statul român are puterea să rezolve aceasta problemă, mai ales că o clasă politică precum cea din Moldova este foarte slabă, formată din oameni care ar păli repede în umbra politicienilor mult mai puternici de la București și a DNA-ului.

În sfârșit, soluția aceasta ridică niște probleme care în mod inevitabil trebuie analizate, dar ea în sine ar trebui luată în considerare. Pentru România unirea reprezintă un fel de obiectiv istoric, o cale de a îndrepta o nedreptate, de a ieși din paradigma impusă de Hitler și Stalin, așa cum spunea ex-președintele Băsescu, de a aduce o soră răpită înapoi acasă. Pentru Moldova unirea ar trebui să apară ca o soluție alternativă pentru aderare la UE puțin mai repede, obținând astfel securitatea de care are nevoie în raport cu amenințarea reprezentată de politica tot mai ostilă a Kremlinului față de statele estice care doresc să-și reorienteze politica externă către occident, sfidând astfel un fragil echilibru al puterii.

Neimplicarea Turciei în lupta cu Statul Islamic

(Acest articol a fost publicat la data de 24 martie 2015 când încă Turcia ezita să se implice într-o campanie activă împotriva ISIS)

În Irak luptele dintre coaliția condusă de SUA și Statul Islamic persistă. Coaliția pare să câștige prin implicarea Iranului în conflict, dar situația nu este pe deplin una fericită. De acum orice victorie contra ISIS pare să devină o victorie pentru Iran, pentru extinderea sferei de influență iraniene în defavoarea SUA. Situația din Siria nu este nici ea pozitivă, opoziția democratică sponsorizată de SUA fiind aproape irelevantă în conflictul dintre regimul dictatorial al lui Assad și militanții ISIS. Pe acest fundal o întrebare care ne scapă, sau pare că ne scapă, ține de Turcia. Ce face mai exact Turcia ? De ce nu intervine acest stat membru NATO și care pare mai amenințat de extinderea ISIS decât occidentul.

Geopolitica și competiția dintre state, adversitatea chiar, ar putea oferi un răspuns. Deși Turcia este un stat membru al NATO și este la fel de amenințată de ISIS ca și restul statelor arabe ea nu se grăbește să urmărească distrugerea ISIS. Viziunea lui Erdogan pare să fie una construită pe răbdare și principiul ”the enemy of my enemy is my friend”. Nu putem ignora faptul că Turcia nu are o relație bună nici cu Siria și nici cu Iranul. Tot ce înseamnă strategie de securitate a Turciei s-a construit pe principiul strict al interesului național, iar un interes al Turciei este să aibă state cât mai slabe la graniță. Un lucru pe care ISIS îl asigură prin acțiunile sale din Irak și Siria.

Un joc al intereselor

De fapt statul turc nu dorește o restabilizare rapidă a situației din Siria. Pentru turci dărâmarea lui Assad sau prelungirea crizei interne actuale ar însemna o Sirie slăbită, destabilizată, care n-ar mai face probleme Turciei. Mai mult, Turcia și-ar putea extinde chiar influența și să-și asume un rol și mai puternic în arealul geografic al Orientului Mijlociu, în opoziție cu Iranul. Putem vedea aici conturarea unui conflict între principalele două confesiuni islamice, un conflict care deja afectează stabilitatea regională din Orientul Mijlociu. Perspectiva Turciei asupra ISIS este una de amenințare, dar în același timp una care poate fi ținută în frâu.

Pentru Ankara Statul Islamic este o furtună, periculoasă, dar care momentan face ravagii în altă parte, printre inamici, iar Turcia nu are motive să o țină în frâu, având credința că ar putea să o facă mai târziu când furtuna se îndreaptă spre ei. Dacă nu va fi distrusă de către coaliția deja tot mai puternică în Irak. Aici se face un joc riscant, dar riscul este o parte inevitabilă a politicii internaționale. Turcia nu vrea să oprească furtuna care amenință toată regiunea pentru că ea nu a ajuns încă să devasteze granițele proprii, ci doar pe cele ale unor state rivale, iar credința politicienilor de la Ankara pare să fie cea că Statul Islamic o să fie învins, devastând între timp adversarii Turciei, sau Turcia ar putea să se apere dacă e cazul.

Și o sabie cu două tăișuri…

Logica este una interesantă și într-adevăr, pare corectă. Dar există riscurile evidente și aici. Sfera de influență a SUA în Irak este, de exemplu, un lucru favorabil intereselor Turciei și stabilității regionale. În schimb trecerea acestei sfere de la SUA către Iran nu favorizează Turcia, ci este o lovitură pentru influența proprie. O lovitură care pare să se afle în desfășurare, cu Statele Unite jucând un rol tot mai limitat în lupta contra Daesh în timp ce Iranul își extinde tentaculele, prin intermediul acestei lupte și a implicării masive, în tot Irakul. Astfel că la sfârșitul conflictului, cu o presupusă înfrângere a ISIS, nu știm ce se va întâmpla și cum va arăta noua configurația a puterii în Orientul Mijlociu.

Poate o intervenție a Turciei contra Statului Islamic ar fi schimbat situația, diminuând în vreun fel extinderea influenței Iranului, și așa una din cele mai mari puteri din Orientul Mijlociu ? Dacă și cu poate. Evident, o intervenție era costisitoare, iar Turcia nu are un interes direct în ajutarea unor state rivale. Practic ambele soluții ar avea plusuri și minusuri. Dar și Turcia și-ar fi putut extinde sfera din influență printr-o astfel de tactică. All in all, este puțin cam târziu. Statul Islamic bate în retragere, cel puțin pe teritoriul Irakului, iar implicarea SUA este minimă comparativ cu cea a Iranului. Ne putem aștepta la o situație similară și cu privire la influența pe care cele două state o vor exercita asupra Irakului și a Orientului Mijlociu.

O neimplicare cu implicări

Bine înțeles, Turcia nu a stat în totalitate departe de conflictul cu Statul Islamic. A existat și cazul intervenției Turciei pentru apărarea unui monument istoric legat de identitatea națională a poporului turc. Un caz care mai ridică niște semne de întrebare. Va sta Turcia în continuare departe dacă loviturile ISIS asupra Siriei și Irakului mai pișcă ocazional Turcia ? Sau Turcia așteaptă un moment oportun pentru a face o mișcare mai îndrăzneața de a lovi într-un stat sirian destabilizat sub pretextul distrugerii ISIS ? Sunt niște posibilități, la fel ca și continua așteptare pe poziții defensive. Nici măcar utilizarea trupelor statului turc (ca stat membru NATO) pentru înarmarea și susținerea rebelilor democrați din Siria nu este exclusă.

Repet, politica turcă trebuie înțeleasă în termeni foarte stricți. Naționalism și islam. Interesul național reprezintă axioma tuturor acțiunilor luate de Erdogan. Nimic din ce face Turcia nu trebui interpretat din altă perspectivă, cel puțin în momentul de față. A încercat o politică diferită, aderarea la UE, dar respingerea multiplă prin scuze de proastă calitate a schimbat oarecum perspectivele de viitor ale Turciei. O poziție greșită din partea UE, după părerea mea. Ca să-l parafrazez pe Daniel Hannan, Turciei i s-a cerut odată să apere occidentul de expansiunea bolșevică și a făcut-o, iar cât de curând i s-ar putea cere același lucru cu privire la expansiunea islamistă, dar atitudinea UE ar putea să ne pună într-o poziție penibilă.

Sfârșitul Transnistriei ? Poate, dar să nu celebrăm încă

Stăteam ieri și citeam câteva articole foarte interesante cu privire la ce se petrece în Transnistria. Ce se petrece de fapt ? Guvernul nu-și mai permite să-i plătească pe bugetari, toată situația economică pare să fie pe muchie de cuțit, iar Tiraspolul a început să adopte o atitudine mai bine voitoare față de Chișinău. Vedem chiar începutul unui dialog între cele două state artificiale care s-au născut la est de Prut, rezultat al politicii expansioniste a Rusiei de-a lungul istoriei.

O astfel de imagine ne dă dreptul să fim optimiști. Noi, nu și locuitorii Transnistriei, sau mai bine zis nu și autoritățile de la Tiraspol. Se pare că Transnistria își dă ultima suflare. Este un stat artificial și slab. Un stat care până acum a fost întreținut la aparate prin sprijinul Moscovei. Odată cu ruperea Ucrainei de Rusia s-a rupt și ruta de legătură între maica pravoslavnică și copilul nerecunoscut de nimeni, iar astăzi Transnistria este tăiată de la aparate, gata să moară.

Este posibil să se întâmple așa ceva. Șansele sunt să vedem cum Transnistria se dărâmă încetul cu încetul, ca apoi să fie absorbită de către Republica Moldova. Asta sau cum autoritățile transnistriene vor negocia cu Chișinăul pentru o reintegrare sau pentru începerea unor mai bune relații diplomatice și sprijinul Moldovei. Oricum, Transnistria nu poate supraviețui de una singură. Are nevoie fie de Rusia, fie de Republica Moldova.

Deci scenariul care prevede sfârșitul acestui stat paria este destul de plauzibil. Dar să nu sărbătorim încă. Darul unui adept al școlii realiste este acela de a strica sărbătorile și celebrările celor din jur. Well, asta fac și eu acum. Rusia nu și-a spus încă ultimul cuvânt. Transnistria s-ar putea să-și găsească sfârșitul dacă Rusia se mulțumește cu poziția actuala în Ucraina, cu influența pe care ar câștiga-o în politica ucraineană prin intermediul regiunilor autonome și nu ar merge mai departe.

Transnistria este pur și simplu acel tip de stat a cărui existență este cam… degeaba. Nu se bucură de o prea mare legitimitate internă, are instituții mai degrabă de tot râsul decât serioase. Pe plan externă este la fel de ilegitim, dacă nu mai mult, decât pe plan intern. Resurse nada, populație nada, putere militară nada. E un stat care a supraviețuit doar prin intermediul Rusiei Ca și Coreea de Nord prin intermediul Chinei.

Avem totuși și o alternativă. Cea în care Federația Rusă își continuă campania de cucerire pe coasta ucraineană formând un culoar de legătură cu Transnistria. De ce să nu luăm un astfel de scenariu în calcul ? Doar pentru că s-a semnat încă un tratat care se chinuie să supraviețuiască după ce primul tratat de la Minsk a fost cu totul strivit de șenilele tancurilor ? Sau pătat de sângele civililor și militarilor ?

Problema tratatelor este că sunt atât de legitime cât doi semnatari sunt de acord să le respecte, altfel sunt bune pe post de hârtie igienică. Ca și dreptul internațional a cărui putere depinde de dispoziția statelor, a marilor puteri în general, de a-l respecta și a-l aplica la nivel global. Dar deh, cui îi pasă ? Am scris ceva pe o hârtie, ne-am imaginat o societate ideală și credem că toți sunt de acord. Poate mai declarăm odată sfârșitul istoriei și triumful liberalismului.

Ce va face Rusia ? Nu știm. Momentan stăm sub zodia incertitudinii, că tot m-am delectat zilele astea cu cartea dl. Maior în paralel cu biografia lui Ignațiu de Loyola. Depinde de raționamentul Moscovei și al liderilor de la Kremlin, în special Putin. Merită să meargă mai departe cu dărâmarea economică internă pentru a câștiga simpatie populară și pentru a susține un stat precum Transnistria ? Creat de Rusia ca și stat pilon, interpus. Depinde.

În orice caz ambele posibilități sunt deschise Kremlinului. Tiraspolul pare să creadă că nu va veni nimeni să-i salveze, motiv pentru care deschide negocieri cu Chișinăul. Dar să nu celebrăm. Nu știm ce va face Putin mai departe, ce întâmplări pot determina o schimbare de situație. Vigilența este, din nou, cuvântul cheie pe ordinea de zi. Deschiderea spre și pregătirea pentru ambele posibilități. Și nu cumva să avem parte de o infiltrare a Transnistriei în Moldova, în numele Rusiei…

De ce ar trebui să susținem Ucraina ?

Recenta vizită a președintelui Klaus Iohannis la Kiev a dat drumul unui val de discuții cu privire la poziția României față de Ucraina și conflictul care încă se află în desfășurare la granița de est a Europei, implicit a României. Nu e nici un secret că o parte din români susțin cauza ucraineană, iar o alta, eurosceptică, naționalistă sau religioasă se orientează înspre Moscova. Mulți au spus că nu ar trebui să susținem Ucraina. Personal nu sunt de acord, ci din contră. Avem două categorii de motive foarte bune pentru a susține Ucraina prin ce mijloace putem: interesele strategice ale României și legitimitatea cauzei ucrainiene. Două perspective care atunci când sunt la un loc ne obligă să acționăm.

Statul român, ca și Polonia, are mai multe interese de natură strategică și geopolitică cu privire la ce se petrece în spațiul ucrainean. Un om politic nu poate ignora aceste interese reale în favoarea nici unei ideologii politice, credințe religioase sau alte probleme de ordin mai mult relativ decât absolut. Interesele naționale sunt, în schimb, lucruri concrete, care se impun prin natura lor și pe care orice stat le urmărește pentru binele propriu și prin extensie al cetățenilor. Acesta este cazul și în Ucraina. Felul în care se va încheia criza ucraineană afectează direct estul Europei. Interesele noastre nu sunt separate de ce se petrece în Ucraina, iar o încheiere avantajoasă pentru o tabără poate fi avantajoasă și pentru noi sau din contră.

Perspectiva intereselor

Care sunt aceste interese ? Unul din ele, la care fac referire de câte ori am ocazia, este reducerea influenței rusești în estul Europei. Până acum Rusia a putut influența relativ puternic politica și securitatea regională. Un stat interpus precum Ucraina nu era cu adevărat independent de Rusia, ci acționa mai mult într-un spirit de semi-vasalitate. Prin intermediul Ucrainei Rusia avea drum liber spre Europa, o conexiune directă prin care-și putea susține interesele. State paria precum Transnistria au supraviețuit până acum datorită acestei legături cu Rusia, iar altele precum Republica Moldova puteai fi influențate prin apropierea geografică indirectă. România și Polonia nu fac excepție.

România are interesul să fie un stat suveran și independent, să aibă securitate la Marea Neagră și la granițele sale. Prin reducerea sferei de influență a Rusiei aceste obiective strategice sunt atinse. Posibilitatea prin care Rusia ne poate influența se reduce ca și amenințarea reprezentată de acest stat. În schimb cresc șansele României de a obține o poziție mai bună în Marea Neagră și o stabilitate mai mare în politica internă, respectiv în ceea ce privește poziția României ca putere regională. Un alt obiectiv al României, cel al unirii cu Republica Moldova (după modelul german sau prin intermediul aderării la UE) devine de asemenea posibil prin scăderea influenței pe care Rusia o are asupra celor două state și a posibilității de a le amenința.

Scăderea sau chiar eliminarea unei astfel de influențe depinde de ceea ce se petrece în Ucraina. Ucraina este cel mai important stat care desparte lumea rusă de cea europeană. Prin poziția sa geografică poate acționa fie ca un blocaj, fie ca o poartă pentru răspândirea sferei de influență a Rusiei. O încheiere cât mai favorabilă Ucrainei în criza care afectează estul Europei și asigurarea independenței sale față de Rusia avantajează prima perspectivă și prin extensie interesele strategice și geopolitice ale statelor euroatlantice situate la granița de est a Uniunii Europene. O încheiere cât mai favorabilă Rusiei impune o perspectivă mult mai diferită, în care influența Rusiei rămâne o constantă geopolitică, la fel și amenințările care decurg din această influență și blocarea inițiativelor geopolitice a unor state precum România.

Turnul de fildeș și lumea din jur

Poate vă întrebați ce este cu mentalitatea asta a sferelor de influență. Nu mai suntem în perioada Războiului Rece și lucrurile s-au schimbat. De ce trebuie să vedem Rusia neapărat ca pe o amenințare ? Poate putem dezvolta relații de parteneriat cu Rusia și să obținem Republica Moldova chiar prin aceste relații, plus ajutor și asigurări economice, geopolitice, etc. Problema este că încheierea Războiului Rece nu aduce cu sine și o schimbare a mentalităților. Dacă noi, europenii, ne-am izolat într-un turn de fildeș și vedem lucrurile mai roz, mai pașnic, crezând că politica externă e condiționată de moralitate și drept internațional, realitatea diferă cu mult.

În cazul de față avem o Rusie care încă se ghidează după politica sferelor de influență. Mentalitatea lor funcționează pe același sistem. Avem un președinte rus care gândește doar în termeni de realpolitik și care adaugă acestui mindset și o nevoie internă de putere sau stabilitate, o nevoie satisfăcută prin duritatea externă și apelul la spiritul naționalist al rușilor. Noi putem să credem că sferele de influență nu mai contează, că au dispărut, dar asta nu schimbă faptul că alte state continuă să meargă pe aceeași linie politică. Ca să-l citez pe Trotsky: ”se poate ca tu sa nu fii interesat de razboi, dar razboiul este interesat de tine”.

Din acest punct de vedere poziția Europei seamănă cu mult cu cea a unui Prometeu din mitologia greacă. Vrem o lume mai bună, vrem să dăm naștere unor condiții mai bune de existență și să sfidăm realitatea existentă. În mare măsură acest lucru face parte din natura omului și uneori reușim, dar nu de fiecare dată. În cazul de față mergem pe vechiul clișeu prometeic: repetăm același lucru în fiecare zi, sau în fiecare context istoric. De fiecare dată ne ghidăm după idealismul nostru și dorința noastră de schimbare, iar la sfârșitul zilei suntem pedepsiți de un Zeus care nu vede lucrurile la fel ca noi.

Cazul de față nu este cu nimic diferit. Noi vedem lucrurile într-un fel și avem pretenția că și restul vor vedea la fel. Problema este că valorile nu sunt absolute, că perspectiva noastră nu este împărtășită și de alții, iar în timp ce continuăm să ignorăm realitate alți actori statali sau non-statali acționează împotriva noastră, a intereselor și valorilor noastre. Dar noi stăm, stăm și continuăm să ne desfătăm în ignoranță. Nu ne pasă. Nu vrem să vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Nu vrem să vedem că sferele de influență sunt unul din acele lucruri care nu se schimbă ci care rămân constante în domeniul relațiilor internaționale. Au fost, sunt și vor fi acolo. Fără să acceptăm asta chiar și noi avem sfere de influență, sfere care când se înmulțesc trezesc sentimentul de pericol al rușilor. Este ceva la fel de constant ca și faptul că rușii nu-și doresc partenerii reali în vecinătate, ci state semi-vasale care să slujească intereselor Rusiei.

Perspectiva morală

Acest lucru mă duce la o altă perspectivă. Cea morală. Îmi place să mă definesc mereu ca fiind un realist în materie de relații internaționale, dar acest termen nu este suficient pentru a descrie pe de-a întregul poziția mea și ideile mele. Cred că lupta pentru putere și dreptul puterii sunt aspecte constante, că interesul național este un factor de bază în orice sistem politic, dar în egală măsură avem nevoie de cooperare, securitate colectivă și valori, valori ale statului și valori comune cu partenerii noștri, mai ales când împărțim și interese strategice. Un stat trebuie să-și apere în primul rând interesele, dar pe cât este posibil trebuie să-și promoveze și să-și apere inclusiv valorile și să acționeze în concordanță cu ele.

Valorile noastre ne impun, în cazul de față, susținerea Ucrainei. Nu susținem doar un interes strategic ori geopolitic, ci și lupta pentru libertate și democrație a unui popor. Revoluția Ucraineană a dărâmat un regim corupt și ilegitim din punct de vedere popular. Ucrainienii au ieșit în stradă pentru a schimba o stare de fapt, pentru a porni pe alt drum în care libertatea, demnitatea persoanei umane, egalitatea de șanse, justiția și suveranitatea, prosperitatea și moralitatea să se regăsească în viața politică a țării lor. Pentru un stat democratic, construit pe valori liberale, susținerea Ucrainei este și un impediment de ordin moral, un impediment care din întâmplare se regăsește alături de interesele existente în această situație.

Ce ar însemna la nivel moral sau simbolic înfrângerea Ucrainei sub orice formă a Ucrainei ? Strivirea revoluției și a idealurilor pentru care o mulțime de cetățeni au ieșit în stradă și au murit. Ceva similar cu povestea noastră la Revoluția din decembrie 1989, anul de grație al românilor și al Europei. Nu doar Ucraina ar fi înfrântă, ci și cauza pentru care acei oameni au decis să lupte. Dorința de suveranitate a unui stat. Dorința de justiție și libertate a unor oameni. A susține Ucraina înseamnă a susține acele valori pentru care oamenii au dat jos un guvern corupt și supus unei puteri străine, la fel cum a susține Rusia înseamnă a susține taman opusul: opusul valorilor liberale și democratice, a justiției și a suveranității.

Imperativul moral se regăsește în cazul de față cu cel al intereselor strategice, a rațiunii de stat. Când există o astfel de alchimie între cele două dimensiuni, cea morală și cea a intereselor, wilsoniană și realistă, opțiunea cea mai bună pentru un stat este să meargă mai departe pe un astfel de drum, așa cum bine demonstra Robert Kaplan în una din cărțile sale și în câteva conferințe pe tema războiului din Irak. Acesta este și cazul nostru, iar România, respectiv românii, au o dublă motivația pentru a susține cauza ucraineană și nici una pentru a o susține pe cea rusească. Interesele și valorile stau de aceeași parte a baricadei. Sisif și Prometeu conlucrează pentru un obiectiv comun.

O întrebare dificilă și interesantă este cum putem susține Ucraina ? Este dificilă și pentru noi, dar și pentru marile puteri. Actori precum SUA sau Germania trebuie să urmărească o restabilire a echilibrului de putere prin care să mulțumească atât Rusia cât și Ucraina. Henry Kissinger a propus ca Ucraina să rămână un stat independent, în afara NATO și fără implicarea politică a Rusiei, deși cum am putea asigura acest lucru rămâne sub semnul întrebării. În ceea ce privește implicarea României susținerea politică, ajutorul medical, reprezentarea Ucrainei, alături de Polonia, în Parlamentul European și susținerea sancțiunilor economice împotriva Rusiei sunt câteva perspective dintr-o listă mult mai amplă.

Un argument ratat și alchimia interese-valori

Argumentul împotriva Ucrainei, că Ucraina ne-a furat teritoriul, că are bucăți din țara noastră și că prigonește românii de pe teritoriul propriu mi se pare penibil, ca să mă exprim cât mai civilizat cu putință. În primul rând nu Ucraina ne-a luat teritoriul, ci a moștenit acest teritoriu furat de sovietici, iar acțiunile politice ale prezentului nu se construiesc pe dilemele trecutului, ci pe interese și perspective actuale și realizabile. Chiar Rusia încearcă să propage ideea ruperii unor bucăți din Ucraina, împărțirea lor între România, Polonia și Ungaria, pentru a distruge tocmai stabilitatea alianței din care facem parte. În al doilea rând situația românilor din Ucraina este de multe ori exagerată, iar întărirea relațiilor dintre cele două state este asigură și o situație mai bună pentru minoritatea românească din Ucraina.

Interesele noastre strategice ne îndeamnă să susținem Ucraina în acest conflict cu Federația Rusă. Nu în totalitate, dar cu măsură și în funcție de posibilități/interese. Nici izbucnirea unui război pentru Ucraina nu este un interes al României sau a unei țări de pe continent. Ne interesează limitarea influenței rusești, evitarea unui alt precedent de sfidare a dreptului internațional (pe lângă cel din Georgia) și consolidarea poziției României ca putere regională, alături de Polonia. În acest sens chiar se naște un fel de axă Varșovia-Kiev-București patronată de la Washington. Pe de altă parte avem valori, valori similare cu cele pentru care luptă ucrainienii, iar acest aspect ne impune, de asemenea, să stăm alături de ei.

De ce evită SUA o intervenție în Irak ?

Statul Islamic trebuie distrus. Aceasta este concluzia pe care am auzit-o din partea cuiva la o conferință pe probleme de securitate și terorism. O concluzie normală ținând cont de faptul că nu este o organizație rațională, ci una care încearcă să impună un adevăr absolut și se vede într-un conflict etern cu forțele răului, adică orice actori statali sau non-statali care prezintă un set de credințe diferite. Totuși, ce împiedică SUA din a face cea mai simplă mișcare pentru distrugerea ISIS ? Mă refer aici la o intervenție armată din partea SUA și a lumii occidentale.

O astfel de se găsește de obicei pe buzele multor oameni interesați de ceea ce se petrece în Orientul Mijlociu. Valorile noastre sunt călcate în picioare, drepturile omului sunt eliminate din peisaj, iar interesele lumii occidentale în orient par să se confruntă cu o problemă reală. All the reasons am putea spune pentru a interveni și a distruge Statul Islamic. De negociat nu putem putem negocia, atâta lucru e clar, chiar dacă niște visători de pe la Națiunile Unite par să ignore acest lucru. Problema ține de economie, management și opinia publică… da, politica internă afectează politica externă.

Cunoaștem din campania de invadare a Irakului că astfel de intervenții militare costă.Administrația Bush a recurs la împrumuturi pentru a finanța pe deplin invazia Irakului și prezența post-invazie a trupelor americane. Dincolo de necesitatea sau lipsa necesității unei astfel de invazii au existat anumite repercursiuni pe plan economic. A trimite trupe din vest în orient, a le păstra acolo, a le echipa în mod adecvat, toate aceste lucruri au niște costuri. Ca să nu mai vorbim de cele în vieți omenești. SUA, prin administrația Obama, încearcă să evite o astfel de situație și felul în care astfel de investiții s-ar reflecta în politica internă americană, adică în viața cetățenilor SUA.

Acest lucru merge în concordanță cu mesajul pe care Obama și-a construit campania electorală și mandatul. Un mesaj anti-război în concordanță cu opinia publică americană, cel puțin până în momentul de față. Politica lui Obama este o politică prin care se încearcă evitarea implicării directe a SUA în problemele globale și mai ales a implicării militare, pentru a păstra astfel un grad de legitimitate în fața unui electorat care vibrează la mesajul anti-război. Un lucru la fel de important pentru un om politic sau pentru un partid ca și evitarea repercursiunilor pe care o astfel de inițiativă le-ar aduce asupra economiei americane și a politicii interne.

Dintr-un anumit punct ezitarea administrației de la Casa Albă ține și de imaginea SUA în lume. Îmi aduc aminte impresia de cruciadă pe care invazia Irakului a lăsat-o asupra multor cetățeni europeni sau a celor care trăiesc în lumea musulmană. Aceasta este o imagine pe care administrația Obama încearcă să o evite, punând accentul pe susținerea forțelor din lumea arabă împotriva unor grupări teroriste precum ISIS și pe o prezență mai degrabă minimă a SUA în acea lume. Implicând astfel costuri mai mici, păstrând un echilibru în ceea ce privește popularitatea față de alegători și imaginea SUA în lume, mai ales în lumea islamică.

Este ceea ce se întâmplă un lucru bun ? Depinde de ideile și viziunea fiecărui individ. Sunt oameni care consideră că prețul pentru distrugerea ISIS este mic, iar alții care ar prefera să lase această situație pe mână țărilor musulmane cu un sprijin minimal din partea SUA și a lumii occidentale. Mai ales că memoria crizei economice sau criza însăși nu au dispărut încă din lumea occidentală, din contră. Colaborarea cu Iranul și alte forțe ale lumii musulmane pare să reprezintă o alternativă la care SUA este dispusă, mai puțin costisitoare, deși aduce și riscul reducerii influenței acesteia în favoarea Iranului, cel mai implicat stat în destructurarea IS în Irak, ca și prin intermediul Hezbollah în Siria.

Singurul lucru cert este că Statul Islamic trebuie distrus. O grupare de fanatici religioși a cărei scop este distrugerea oricui are un alt set de credințe și valori nu reprezintă un actor rațional, precum Rusia sau China, cu care se poate negocia, ci o moștenire a evului mediu dominată de ură și crime. Cum se poate și trebuie făcut acest lucru reprezintă mai degrabă o problemă de viziune, care diferă în toată lumea democratică în funcție de partide, ideologii, lideri și nu face tema articolului de față. Ceea ce am încercat să abordez este strict motivația, în opinia mea, pentru care Statele Unite evită o intervenție militară de amploare în Irak, Siria sau Orientul Mijlociu.

Ce se întâmplă acum reprezintă, la urma urmei, o consecință firească a retragerii trupelor SUA din Irak tocmai din motivele enunțate la începutul acestui articol. Dar și invadarea Irakului și eliminarea dictatorului Hussein sunt acte care au dus în această direcție. Singura cale de a evita o astfel de situație era păstrarea trupelor americane în Irak, cu toate costurile pe care o astfel de acțiune le implică sau, pe de altă parte, evitarea invadării Irakului și lăsarea la putere a lui Saddam Hussein.

Este o situație specifică lumii arabe unde statele democratice sunt tinere și firave, neavând instituții puternice și, cu câteva excepții, nici o legitimitate prea mare în rândul populației. Un vacuum de putere lăsat de căderea unui dictator este mai degrabă ocupat de o armată islamistă, ținând cont de importanța religiei, decât de o democrație fragilă. O democrație are nevoie de timp și de condiții bune pentru a se consolida, pentru a-și răspândi ideile în rândul populației și pentru a-și forma instituții capabile să o apere. Un considerent de care lumea occidentală trebuie să țină cont când încearcă să se implice în politica statelor dintr-o lume cu totul diferită.