Unirea ca și soluție alternativă

Într-un articol intitulat ”27 martie – istorie și prezent” am scris despre unirea istorică dintre Regatul României și Basarabia, actualmente Republica Moldova și posibilitatea ca în actualul context internațional unirea să fie din nou un pas necesar pentru binele comun al celor două state românești. Constat cu surprindere că și fostul președinte al României, Traian Băsescu, a sugerat o idee similară în timpul vizitei sale din Republica Moldova. Acesta și-a exprimat opinia conform căreia Moldova nu poate adera foarte repede la Uniunea Europeană, iar pentru securitatea și binele propriu unirea cu România s-ar prezenta ca o soluție alternativă, o altă formă de aderare mult mai rapidă și mai posibilă.

Așa cum am afirmat și în articolul precedent pe tema unirii da, cred că o astfel de alternativă este cea mai bună pe care Republica Moldova o are în momentul de față. Aderarea la organizații suprastatale precum Uniunea Europeană și Alianța Nord-Atlantică necesită timp și reforme. Timp și reforme pe care pur și simplu nu știm dacă Moldova le are aflându-se în vecinătatea unui stat decimat de conflict și a unui altuia care păstrează o paradigmă modernă, în opoziție cu cea post-modernă, asupra lumii. Adică o paradigmă a forței peste dreptul internațional, peste autodeterminarea națiunilor, iar dacă interesul Rusiei o va cere aceasta nu va ezita să lovească, prin diferite mijloace, în Republica Moldova.

Uniunea Europeană și NATO ar putea asigura securitatea Moldovei: militar, economic, social, etc. Dar nu în timp util. Moldova trebuie să aștepte pentru a se putea alătura unor astfel de structuri și, cel mai important, să demareze un număr record de reforme. Un lucru pe care clasa politica moldovenească ezită să-l facă, cam așa cum au ezitat și politicienii de la București în perioada de tranziție ce a urmat căderii regimului comunist și dictaturii de tristă amintire a tovarășului președinte secret general și prim analfabet al țării, Nicolae Ceaușescu, aka Nea Nicu.

În lipsa reformei și în cursă cu timpul Moldova poate să aștepte, asumându-și niște riscuri pe care câteva tratate nu le rezolvă, sau poate găsi o portiță de aderare rapidă la UE și NATO, prin care să dobândească securitatea de care are nevoie. Portița această este soluția alternativă a unirii cu România. O soluție pe care politicienii de la Chișinău ar trebui cel puțin să o ia în considerare. Soluția nu este nici ea una în simplă fiindcă necesită susținere pe ambele maluri ale Prutului și trebuie să luăm în considerare reacția Federației Ruse (deși despărțită prin granița ucraineană nu mai are aceeași influență pe care o avea odinioară).

Din câte observ opinia este împărțită. Există puternice curente unioniste pe ambele maluri ale Prutului, cât și tabere care susțin opusul. Pentru mulți români apare o întrebare legitimă: cum ar afecta unirea economia românească și așa pusă la pământ ? Pentru moldoveni apare o problemă de orgoliu. Sunt două tabere care țin la suveranitatea Republicii Moldova, cea moldovenistă și cea pur și simplu pro-rusă. Problema cu această opinie este că suveranitatea Moldovei oricum nu se află în siguranță, iar personal nu mi se pare o problemă reală cât timp Republica Moldova a fost, este și va rămân un stat artificial, a cărui limbă, cultură, religie și istorie este inseparabilă de Moldova românească și implicit de România.

Mă rog, pentru satisfacerea micuțelor orgolii moldoveniste s-ar putea ajunge la o formulă care să confere Moldovei un statut special de autonomie în cadrul granițelor României. Există și riscul ca asta să ofere un precedent pentru cererea de autonomie în Ținutul Secuiesc. Unirea în sine ar prezenta și câteva dezavantaje pentru noi. Am primi pe cap o administrație coruptă și în care nu putem avea încredere, probabil chiar mici infiltrări rusești și un + la capitolul corupție. Dar cred că statul român are puterea să rezolve aceasta problemă, mai ales că o clasă politică precum cea din Moldova este foarte slabă, formată din oameni care ar păli repede în umbra politicienilor mult mai puternici de la București și a DNA-ului.

În sfârșit, soluția aceasta ridică niște probleme care în mod inevitabil trebuie analizate, dar ea în sine ar trebui luată în considerare. Pentru România unirea reprezintă un fel de obiectiv istoric, o cale de a îndrepta o nedreptate, de a ieși din paradigma impusă de Hitler și Stalin, așa cum spunea ex-președintele Băsescu, de a aduce o soră răpită înapoi acasă. Pentru Moldova unirea ar trebui să apară ca o soluție alternativă pentru aderare la UE puțin mai repede, obținând astfel securitatea de care are nevoie în raport cu amenințarea reprezentată de politica tot mai ostilă a Kremlinului față de statele estice care doresc să-și reorienteze politica externă către occident, sfidând astfel un fragil echilibru al puterii.

Unirea ca obiectiv strategic

După Revoluția din Decembrie 1989 România a urmărit două obiective strategice majore: aderarea la NATO și la Uniunea Europeană. Printr-un consens al clasei politice și al societății civile aceste obiective au fost atinse. Culoarea politică a fost lăsată la o parte și toți au conlucrat, dincolo de adversități pentru realizarea celor două obiective strategice și politice ale României post-decembriste.

De atunci până astăzi clasa politică a rămas dezbinată, în lipsa unui obiectiv comun care să fie atins. S-a sugerat ca obiectiv prosperitatea. Destul de relativ având în vedere că fiecare are idei diferite despre ce este și cum se ajunge la prosperitate. Altă sugestie a fost finalizarea procesului de aderare la UE, europenizarea societății românești. Se pare că nu toți sunt de acord cu acest obiectiv sau ideal.

Într-un astfel de context socio-politic se pune întrebarea: ce ne-a mai rămas ? Ce ideal poate fi adoptat de către clasa politică și societatea civilă ca obiectiv comun pentru România ? Cel mai vehiculat și posibil în momentul de față este obiectivul unirii. Acest obiectiv a fost pus în discuție de întreaga clasă politică indiferent de parti-pris.

De la PNL la PSD, de la dreapta la stânga, e un obiectiv comun. Același lucru se poate spune și despre societatea civilă, cercurile de intelectuali și cercurile studențești. Este un obiectiv comun și un ideal al unei noi generații. Unirea Basarabiei cu România este un obiectiv dorit de toată lumea și pentru îndeplinirea căruia, iată, toată lumea este dispusă să lucreze.

Formatul unificării celor două state românești este discutabil și ține de context și de situația geopolitică existentă. Situația actuală favorizează extrem de mult posibilitatea unificării. Indiferent că vorbim de o unificare prin aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană, ceea ce ar dizolva granițele, fie că vorbim de unificare directă, mult mai simplă, dar mai puțin posibilă.

În momentul de față Unirea celor două state surori este un obiectiv strategic al României. Un obiectiv aprobat de toată lumea, folosit chiar și-n discursuri electorale și în favoarea căruia se poate conlucra. După idealul unirii din Primul Război Mondial, după obiectivele aderării la NATO și UE după decembrie 89, iată că avem un nou obiectiv și ideal comun pentru care ne putem canaliza eforturile.

Academia Română are posibilitatea să patroneze un astfel de obiectiv, la fel cum a patronat și obiectivul întoarcerii României acasă, în occident. Ea are cea mai mare șansă de asigurare a unor eforturi comune de ordin politic pentru îndeplinirea unui astfel de obiectiv. Un obiectiv care ține atât de o dorință sentimentală a românilor, dar și de rațiuni geostrategice la Marea Neagră.