Dreptate și destabilizare în Republica Moldova

Pe 6 septembrie în Republica Moldova s-a desfășurat un protest masiv împotriva guvernului. Alianța Dreptate și Adevăr a cerut, printre altele, demisia președintelui Moldovei, dl. Nicolae Timofti. Știrea nu reprezintă nimic nou de fapt, lanțul de proteste și nemulțumiri fiind preconizat de mai mulți analiști politici în lunile anterioare (de pildă Dan Dungaciu). Vine ca și o consecință firească a corupției care afectează societatea și politica de dincolo de Prut, lucru pe care politicienii de la Chișinău n-au știut să-l anticipeze, continuându-și jocul politic într-o societate aflată în schimbare.

În ciuda acestui fapt atitudinea mea față de protest este una sceptică. Deși am putea spune că protestatarii au o cauză dreaptă, un termen studiat la cursul de sociologie politică îmi vine în minte și anume cel de efect pervers. Efectul pervers are loc atunci când facem un lucru bine intenționați, iar efectul acestei acțiuni este unul opus sau negativ față de ce am intenționat inițial. Cred că același lucru se poate petrece în Republica Moldova ținând cont de contextul dat, lucre ce mă face să nu fiu prea entuziasmat, din contră. Lupta pentru dreptate și adevăr vine la pachet cu destabilizarea statului.

Corupția și nemulțumirea populației

Vedem astăzi efectul direct al situației neplăcute în care se află Moldova. Corupția și incompetența clasei politice de la Chișinău au făcut ca populația să nu se mai identifice cu partidele ”mainstream”, dând naștere unor nemulțumiri generale în rândul cetățenilor. Situația este oarecum similar cu cea din România post-decembristă, când românii au ieșit în Piața Universității pentru a protesta împotriva regimului Iliescu și a corupției, a neo-comunismului ce ieșeau în evidență la acel moment. Scandalul de corupție din Republica Moldova au vulnerabilizat poziția pro-europenilor și au stârnit o populație deja nemulțumită împotriva guvernului și a clasei politice.

Ținând cont de aceste circumstanțe, proteste precum cel de pe 6 septembrie erau și sunt atât inevitabile, cât și corecte în esența lor. Oamenii nu pot să reacționeze altfel atunci când banii publici dispar fără urme, politicienii par să fie incompetenți sau corupți, iar drepturile și valorile pentru care s-a murit în 2009 sunt cu totul ignorate. Faptul că nici clasa politică de la Chișinău nu a făcut nimic pentru atenuarea situației ci a mers mai departe pe această linie nu face decât să confirme inabilitatea acesteia de a înțelege complexitatea jocului politic și de a-l juca la alt nivel decât cel de politruci.

Am precizat mai sus că protestele erau și sunt inevitabile. Ce am văzut acum nu este ultimul protest, cel puțin aceasta este credința mea bazându-mă pe reacțiile și sentimentele observabile în societatea moldovenească. Având în vedere că politicienii moldoveni nu pot să facă prea multe pentru ameliorarea situației aici și acum, oamenii vor rămâne în continuare nemulțumiți și-și vor manifesta această nemulțumire venind cu diferite cereri precum alegeri anticipate sau demisia președintelui, respectiv a premierului, care nu pot să fie satisfăcute cu ușurință în momentul de față.

Rusia susține protestele

Într-o declarație recentă liderul socialiștilor moldoveni, Igor Dodon, și-a afirmat sprijinul pentru cauza protestatarilor. Dodon este principalul reprezentat al curentului rusofil din Republica Moldova, așa că putem asuma că vorbește și în numele intereselor moscovite în interiorul acestui stat. Prin urmare Rusia în sine susține protestele din Moldova în mod indirect. Un lucru care nu ar trebui să ne mire. Un fost ofițer KGB, Yuri Bezmenov, afirma despre războiul psihologic purtat de URSS contra vestului că primii doi pași în acest tip de război sunt demoralizarea unei națiuni urmată de către destabilizarea acesteia.

Republica Moldova sau mai bine zis cetățenii Moldovei sunt demoralizați în cea mai mare parte. Corupția și incompetența politicienilor de la Chișinău au diminuat radical încrederea populației în clasa politică mainstream, pro-europeană. Astfel s-a deschis o poartă pentru formațiunile pro-ruse sau unioniste și depinde de ele să exploateze această poartă. Igor Dodon este principalul reprezentat în politică al pro-rușilor, iar sprijinul său pentru protest indică întocmai acest lucru. Mesajul este clar: pro-europenii sunt corupți, prin urmare alternativa este Moscova, să ne întoarcem la ”maica noastră”.

Aceasta este vulnerabilitatea Moldovei în momentul de față. Rusiei îi priește o Moldovă demoralizată și instabilă politic pentru că astfel agenții săi de influență pot să aibă o reușită politice la Chișinău. Lucru de care Rusia are nevoie după criza geopolitică din Ucraina, atât pentru o politică de prestigiu, dar și pentru salvarea influenței sale în regiune și susținerea reală a Transnistriei, momentan lipsită de orice legătură geografică cu Federația Rusă și implicit de posibilitatea unui sprijin real.

Să nu uităm că Rusia a acționat peste tot prin instrumentul destabilizării. Folosindu-se de minorități etnice sau de o populație nemulțumită Rusia, respectiv Uniunea Sovietică, a reușit mereu să stârnească revolte împotriva ordinii legale. N-ar trebui să ne mire susținerea pe care propaganda rusă o acordă protestelor anti-guvernamentale (filiera Sputnik în Moldova).

Poziția română

România este principalul și cel mai important partener al Republicii Moldova. Acest lucru se datorează istorie, dar și geografiei. Avem un interes aparte dincolo de Prut astfel încât o poziție este inevitabilă. Cu siguranță nu este în interesul nostru să avem o republică instabilă și pro-rusă în vecinătate, dar și susținerea clasei politice de la Chișinău se poate dovedi costisitoare. Asocierea României cu politicieni corupți ar diminua orientarea pro-românească și ar împinge o parte din electorat înspre Rusia.

Alternativa este să nu susținem partidele pro-europene aflate la putere, ci doar formațiunile unioniste și care nu sunt pătate. Să legăm numele României de protestele anti-corupție așa cum încearcă Federația Rusă să facă în momentul de față. Dar și succesul unei astfel de strategii este chestionabil deoarece cel mai puternic curent de opinie în Moldova nu este pro-unionist, nici pro-rus, ci pro-european, înțeles ca susținerea aderării unei Moldove independente la Uniunea Europeană, astfel încât șansele formațiunilor unioniste nu sunt chiar cele mai mari în cazul unor alegeri anticipate.

Nu putem ignora faptul că în timpul alegerilor din 2014 Partidul Socialiștilor a obținut 327.912 de voturi. Cel mai mare scor. Partidele pro-europene au reușit să-l depășească doar la un loc și prin colaborarea cu comuniștii lui Voronin. Astfel încât interesele noastre în Moldova nu pot să fie cu adevărat satisfăcute fără politicienii care dețin deja puterea și sunt asociați de către opinia publică cu fenomenul corupției. Ce ar putea România să facă este să continue colaborarea cu formațiunile pro-europene, admițând și justețea protestatarilor ca și exagerarea cererilor. Atragerea atenției asupra corupției și manifestarea dezacordului populației ar trebui să fie susținute, fără a susține însă cererile de demisie, alegeri anticipate și alte perspective care pot destabiliza Moldova.

În adaos trebuie evitată acapararea protestelor de orice voce pro-rusă.

În loc de concluzie

Republica Moldova trăiește în aceste zile cu o vulnerabilitate vizibilă. Corupția și incompetența au stârnit populația împotriva clasei politice, îndeosebi a celor aflați la putere (partidele pro-europene). Pe fondul acestei situații formațiuni precum socialiștii pro-ruși ai lui Dodon pot profita pentru a-și crește electoratul, iar dacă ar avea loc alegeri anticipate așa cum cer protestatarii putem asuma că formațiunea înainte menționată ar avea șanse destul de mari. Deși cauza celor care protesează este dreaptă, noțiunea de efect pervers este valabilă. Deși protestele în sine nu ridică atâtea probleme, cererile protestatarilor o fac fiindcă oferă o fereastră de oportunitate altor formațiuni politice și destabilizării Moldovei prin absența unui guvern.

Există și cei care susțin că unionismul are de câștigat de aici, dar pe baza sondajelor și alegerilor din 2014 cred că în contextul unor alegeri anticipate singura formațiune care poate câștiga ceva este cea condusă de Igor Dodon, nicidecum vreo formațiune unionistă. Asta nu înseamnă că unioniștii nu se pot asocia cu protestele, dar o temperare a discursului și a cerințelor ar fi necesară. Cred că destabilizarea Moldovei nu este de dorit pentru nici o tabără decât cea rusească, iar interesul României este tocmai evitarea unei astfel de situații până când tabăra unionistă va deține o legitimitate mai crescută în rândul opiniei publice moldovenești.

Pe lângă subiect aș vrea să adaug o observație legată de influența mediatică pe care o avem în Republica Moldova. Nu pot să nu observ cum Federația Rusă își dezvoltă un întreg aparat de propagandă și dezinformare la nivel global, inclusiv în Moldova. Mesajul pro-rus este transmis foarte ușor și devine accesibil tuturor. România n-ar trebui să ezite în a-și întări propriul aparat de propagandă și a finanța posturi sau site-uri de știri noi, ori a le susține pe cele existente ca să devină mai vocale și să susțină punctele de vedere ale României în diferite probleme care afectează Republica Moldova. Internauții unioniști pot să contribuie și ei în acest sens prin intermediul blogurilor sau al rețelelor de socializare. În orice caz Rusia își consolidează propaganda, iar România pare a rămâne în urmă.

Interesele și geopolitica României în sec. XXI

Fiecare stat, fiecare țară este ghidată în politica externă de către un set de interese bine definite. Acestea se află în legătură cu valorile, poziția geografică, resursele, curentele de gândire și toate elementele care ajung, inevitabil, să influențeze dimensiunea socio-politică a unei națiuni. România nu face excepție, iar teza de bază a realismului politic este tocmai accentul pus pe urmărirea intereselor în politica externă, interesul fiind definit ca putere (Hans J. Morgenthau).

Care sunt interesele României în acest secol ? Depinde cum le clasificăm, dar putem să vorbim despre interese în funcție de natură: geopolitice, economice și așa mai departe. România nu este o mare putere, nu are interese care să treacă dincolo de granițele regionale în care se situează. Interesele noastre se limitează mai degrabă la asigurarea securității (naționale, umane), prosperitatea economică și deplina integrare în comunitatea euroatlantică.

Asigurarea securității într-un secol tot mai haotic

Sfârșitul Războiului Rece a venit cu un trend foarte popular la vremea respectivă. Oameni precum Francis Fukuyama au promovat ideea de ”sfârșit al istoriei” pentru a marca triumful final al viziunii liberale și democratice. Perspectiva lor s-a destrămat treptat cu apariția noilor actori non-statali, dar și cu opoziția unor actori statali majori față de influența SUA în lume. Sistemul unipolar s-a sfârșit, de bipolaritate nu mai putem vorbi, iar acum ne găsim într-o paradigmă multipolară.

Lumea devine tot mai haotică, iar incertitudinea este singura certitudine pe care o avem. Nu o putem alunga, în schimb putem încerca să o controlăm. Situată în zona Mării Negre, în vecinătatea Balcanilor și în apropiere de Rusia, înconjurată de vecini nu foarte prietenoși, România trebuie să-și asigure supravițuire și securitatea teritorială, geopolitică. Poziția noastră geografică acționează precum o vulnerabilitate, iar noi trebuie să încercăm a reduce această vulnerabilitate pe cât posibil.

Un interes major de securitate și de natură geopolitică al României constă în eliminarea și păstrarea la distanță a influenței pe care Federația Rusă o exercite în regiune. Acest lucru se datorează atât unei perspective istorice, România și Rusia având o istorie conflictuală, cât și atitudinii expansioniste și de dominație pe care Federația Rusă a arătat-o în Georgia și Ucraina, teoretizată și în lucrările ideologului Alexander Dughin.

Dughin afirma că Rusia trebuie să atragă țările estice precum Polonia și România înapoi în axa sa, iar Europa trebuie dezbinate de SUA și oferită Germaniei. În acest sens ni se formează în fața ochilor o mică perspectivă asupra geopoliticii Kremlinului. Rusia își urmărește cu desăvârșire interesele, iar în acest proces nu este limitată de valori morale. Acționează liber și ignoră dreptul la autodeterminare al națiunilor dacă acest drept vine în opoziție cu propriul interes.

Tendința în istoria Rusiei a fost de apărare prin expansiune. A ține granițele cât mai departe de Moscova prin intermediul unor state interpuse. Rusia trăiește încă într-o paradigmă a Războiului Rece și nu poate accepta vecini nesubordonați. România este o țară interesată să-și apere suvernitatea și drepturile, totodată și valorile democratice, libertățile cetățenilor, prin urmare a păstra influența fratelui cel mare de la răsărit cât mai limitată reprezintă un interes geopolitic major.

Un astfel de interes este accentuat și de dorința noastră de a recăpăta teritoriul pierdut al Basarabiei, astăzi Republica Moldova, sau cel puțin de a-i ajuta pe moldoveni să se integreze în cadrul Uniunii Europene. Astfel avem chiar și o garanație că Rusia nu se va apropia de granițele noastre printr-o posibilă întoarcere a Moldovei în brațele Moscovei. Mitul reunificării (menționat de Barry Buzan) este încă un aspect dominant în sufletul multor români, iar politica Bucureștiului este profund influențată de acest fapt.

Apartenența noastră la NATO este de maximă importanță. După Revoluția din decembrie 89 România a urmărit aderarea la NATO tocmai pentru a-și asigura propria securitate în raport cu Federația Rusă, dar și cu vecinii săi cei mai apropiați, a căror sentimente pentru România nu au fost niciodată dintre cele mai bune. Doar aparținând de o mare alianță militară și doar printr-un parteneriat strategic cu Statele Unite suntem capabili să evităm orice tentativă a Kremlinului de a-și extinde influența. Mihai-Răzvan Ungureanu, actualul director al SIE, menționează acest lucru în unele interviuri.

Dezvoltarea unor relații de colaborare cu actori regionali importanți a căror interese sunt similare cu ale noastre reprezintă, de asemenea, o etapă de trecut. Polonia, Turcia, Țările Baltice și Ucraina sunt principalii actori statali din regiune cu care împărțim interese comune și alături de care putem dezvolta un bloc atlantic în estul Europei. În acest sens ultimele vizite și acțiuni ale președintelui Iohannis și ale diplomației române sunt semnificative.

Față de vecinii imediați (Ungaria, Bulgaria, Serbia) România trebuie să manifeste vigilență. Toate cele trei țări sunt aproape indiferent la valorile euroatlantice și se află în această barcă strict din interes (de natură geografică). Ungaria și Serbia ar prefera ambele compania Rusiei și acționează în favoarea acesteia în cadrul UE. Bulgaria este indiferentă și joacă în funcție de vreme. În cazul unui conflict și al apropierii Rusiei de granițele lor nu știm ce poziție și-ar asuma, deși șansele sunt pentru una pro-Rusia.

Marea Neagră este punctul central atunci când vorbim despre geopolitica României, lucru afirmat și de dl. ambasador George Cristian Maior în câteva din lucrările sale (Noul Aliat, Cunoaștere Strategică în Zona Mării Negre). Accesul la Marea Neagră este un avantaj și un dezavantaj totodată. Exploatarea resurselor din subsolul Mării Negre și întărirea forțelor navale pentru asigurarea granițelor proprii, cât și europene (eventual prin parteneriat cu Turcia) este un obiectiv major. Concomitent trebuie să ținem cont de faptul că Marea Neagră este un punct de tranzit între civilizații și pentru grupuri de crimă organizată sau chiar organizații teroriste.

Prosperitate și bună stare

Pe plan economic România a urmărit și urmărește atingerea unui nivel stabil de prosperitate și bună stare generală. Economia influențează sfera politică și de securitate la fel cum aceasta influențează economia. O interdependență vizibilă. Un stat bogat este capabil să-și asigure viitorul. Cetățenii cu un nivel de trai bun reprezintă o populație fericită, de obicei în creștere și cu potențial pe plan educațional și de dezvoltare a elitelor.

În politica internă acest lucru echivalează cu legitimitatea statului și a clasei politice și reușește să elimine unele vulnerabilităi. Corupția este o vulnerabilitate împotriva căreia se duce o luptă clară tocmai din pricina acestui motiv. România urmărește să fie o națiune prosperă în cadrul Uniunii Europene și totodată o națiune sigură.

Din acest punct de vedere promovarea unor condiții mai bune pentru IMM-uri, atragerea de investitori străini și promovarea unei mentalități adecvate pentru capitalism în sistemul de învățământ devin interese de stat. Dacă în ceea ce privește apărarea militară România pune accentu pe apartenența la NATO și relația sa deosebită cu Statele Unite pe plan economic primează apartenența la UE și relația cu state puternice din punct de vedere economic precum Germania.

Germania este o zonă din care putem atrage investitori. Investitorii echivalează cu apariția locurilor de muncă și contribuția la economia de stat. Locurile de muncă echivalează cu o populație plătită și fericită, cu atât mai mult cu cât va exista o competiție mai mare pe piața muncii, iar salariile vor reprezenta o unealtă în cadrul competiției.

Economia și securitate este intersectează în privința independenței energetice. România trebuie să evite dependența energetică (și orice formă de dependență) față de Federația Rusă. Acest lucru îi garantează libertatea de decizie politică. Lucru ce ne deosebește astăzi de germani a căror dependență de gazele rusești dictează un interes pentru o politică mai puțin ostilă față de acțiunile Federației Ruse în Ucraina.

George Friedman afirmă într-un interviu acordat ProTV că exploatarea gazelor de șist ori a resurselor din largul Mării Negre sunt mijloace prin care putem evita dependența energetică foarte mare. Din punctul meu de vedere nici cărbunele nu este de ignorat, reprezentând o resursă ce se poate dovedi utilă pentru asigurarea independenței noastre energetice. Din păcatre industria mineritului este prost administrată, dominată de corupție și adesea ignorată de către stat, ceea ce reduce productivitatea în raport cu consumul banului public. O privatizare grijulie printr-un contract bine definit între un investitor privat și statul s-ar putea dovedi utilă la acest capitol.

Criza din Ucraina, problemele din Grecia și instabilitatea generală care pare să guverneze în jurul României, numărul mare de incertitudini, fac din România un bastion euroatlantic și de stabilitate, cu o economie în creștere și cu o politică clară. Acest lucru poate contribui la atragerea de investitori și totodată conferă României un rol și voce mai importante în cadrul NATO și al Uniunii Europene, devenind un actor regional de maximă importanță (România nu trebuie să se teamă în a-și asuma noul rol geopolitic).

Integrarea euroatlantică deplină

Încă de la aderarea la NATO, iar ulterior la UE, România lucrează în procesul de integrare deplină. Integrarea deplină echivalează în conștiința populară cu securitatea și prosperitatea, ambele menționate mai sus. Pentru a finaliza procesul de integrare România este dispusă să facă multe (poziția geografică nu-i permite orgolii majore), iar combaterea corupției, creșterea forțelor apărării (și mai buna finanțare a armatei), liberalizarea pieței sunt principalele rute în acest sens.

Românii de rând își doresc integrarea deplină, iar o parte din clasa politică de asemenea. O alta o combate șimțindu-se amenințată (îndeosebi de lupta anti-corupție), iar o alta încearcă să se deghizeze în susținători ai ei pentru a o folosi ca instrument de propagandă politică (unul tot mai eficient). Cu privire la politicienii care combat integrarea euroatlantică trebuie spus că aceștia prezintă tendințe vădite de colaborare cu țări din afară sistemului european și atlanticist, inclusiv pro-moscovite.

În loc de încheiere

Interesele României în sec. XXI se intersectează pe această axă: securitate-prosperitate-integrare. Ele sunt dependente de apartenența la NATO și UE, de parteneriatele strategice pe care le avem și de mai buna dezvoltare a economiei de piață. Principalele amenințări la adresa României vin dinspre Moscova și (posibil) vecinii imediați. Vigilența trebuie să definească politica Bucureștiului. Marea Neagră este punctul geopolitic de bază, iar de pe urma poziției noastre putem profita, la fel cum putem pierde. Viitorul României se leagă de Marea Neagră.

Dorința de unire

Conștiința națiunilor dezbinate prin forță la un moment dat în istoria lor este adesea dominată de o veritabilă mitologie a reunificării (Barry Buzan). Istoria prezintă multe astfel de cazuri. Germania de Vest și Germania de Est în perioada Războiului Rece, Coreea de Nord și Coreea de Sud până-n prezent, s.a.m.d. România nu face excepție, iar rana dezbinării persistă și astăzi când Uniunea Sovietică s-a dărâmat, iar ideologia care a destrămat Vechiul Regat a dispărut odată cu ea.

Alături de această rană există și o dorință puternică de unitate care se manifestă tot mai vocal pe ambele maluri ale Prutului. Conform sondajelor curentul unionist câștigă tot mai mulți adepți în România (suficienți încât clasa politică să abordeze mesajul unirii în orice campanie electorală), iar Republica Moldova este împărțită între trei viziuni majore: unionistă, moldovenească sau pro-europeană și pro-rusă. În ce măsură este posibilă unirea ? Există beneficii ? Dar dezavantaje ? Ce tabăra va câștiga ?

Posibilitatea unirii

Întrebărilor puse mai sus nu este ușor să le găsim un răspuns. Mai ales în contextul în care moldovenii în general nu știu ce vor și nici clasa politică nu este hotărâtă cu privire la drumul pe care să-l urmeze, reflectând foarte bine această stare socială. O abordare treptată este necesară, începând cu posibilitatea unificării și da, într-un anumit context unirea este posibilă. Criza din Ucraina a făcut această discuție mai posibilă ca oricând, tăind legătura Rusiei cu Transnistria, implicit influența ei regională, dar punând și Moldova în poziția din care să se gândească mai bine la propriul viitor și propriile interese.

Unificarea celor două state românești, rupte dintr-o singură națiune (aici vorbim de un fapt istoric, nu de o opinie), depinde de măsura în care mesajul unionist va crește pe malul stâng al Prutului, dobândind mai mulți adepți. Dacă ne luăm după procente vedem un număr mai mare care s-ar înclina spre Rusia, dar trebuie să ținem cont de câteva realități sociale și istorice. În primul rând că RM s-a eliberat recent de sub comunism (anul de grație 2009), iar populația abia începe să respire un aer curat și să descopere alte idei și realități decât cele prezentate anterior. Faptul că există un curent unionist și acesta se află în creștere de la an la an, este destul de încurajator, în timp ce curentul pro-Moscova este mare, dar stagnează.

Cu cât vor fi mai mulți moldoveni care să ceară unirea, cu atât posibilitatea reunificării va crește. Societatea influențează întotdeauna politica, iar acțiunile clasei politice de la Chișinău vor reflecta dependența de voturile unui număr tot mai mare de unioniști. Pe de altă parte există și un curent pro-european, dar în același timp moldovenist, care dorește să păstreze independența Republicii Moldova. Trebuie ținut seama și de acesta și să facem diferența între partidele unioniste, pe care statul român ar trebui să le sprijine și cele pro-europene, dar și pro-independență.

În ceea ce privește România aici curentul unionist este, cum am mai zis, destul de bine închegat în rândul mulțimilor, dar și al elitelor intelectuale. Clasa politică a început să discute despre această problemă și să încerce a câștiga voturile unioniștilor. Potențialul există, trebuie doar exploatat și găsit un moment potrivit pentru a face un pas fără întoarcere. Politica oficială a Bucureștiului este momentan una de susținere pentru Chișinău și tabăra pro-europeană, ca și cea unionistă, pe baza unor interese strategice și geopolitice comune, ca și a identității comune, dar lucrurile pot evolua.

Este unirea ceva de dorit ?

Cu asta am ajuns la o altă problemă și anume beneficiile și dezavantajele unei posibile uniri, sau mai bine spus: dacă unirea este posibilă, este ea de dorit ? Aș îndrăzni să spun că da. Unirea este de dorit. Argumentele sunt de două feluri. Sentimental și geopolitic. Ne vom lega în primul rând de cel sentimental, fiind și cel mai simplu, dar și cel care domină în conștiința publică, fiind o parte inevitabilă a cunoașterii comune.

Este natural pentru orice națiune dezbinată să-și dorească reunificarea. Când lucrurile care o păstrau dezbinate în două state diferite dispar (ideologia comunistă de exemplu) acest proces de reunificare devine inevitabil. Oamenii își doresc să vadă națiunea reîmplinită, la fel cum un părinte dorește să-și vadă fiica răpită adusă înapoi acasă, sau această fiică să-și vadă din nou părintele. Când știm că ceva este al nostru, că oamenii de dincolo de Prut sunt frații și surorile noastre, nu putem să rămânem reci, să nu vrem a-i ajuta sau să reparăm o greșeală istorică.

Această realitatea funcționează în rândul multor indivizi și mai ales al mulțimilor. Mulțimile sunt, cum spunea Gustave le Bon, emoționale prin însăși natura lor. Nu sunt rațional, ci afective, iar într-o democrație voința lor nu poate să fie totuși ignorată de către clasa politică. Dacă există o majoritate pro-unire sistemul democratic nu poate să o respingă, ci să se conformeze, teoretic prin legile democrației și practic prin dependența pe care puterea politică a partidelor o are față de votul mulțimilor.

Privind lucrurile printr-o perspectivă mai pragmatică, realistă, unirea sau cel puțin aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană este un interes geostrategic și geopolitic al României. Criza din Ucraina a tăiat legătura Federației Ruse cu regiunea noastră, rămânând doar cea asigurată de Marea Neagră și o mică enclavă în Transnistria. A păstra Rusia cât mai departe de granițele României reprezintă un interes pe termen lung al țării noastre, iar asta implică o Republică Moldova fără afinități față de Rusia. O Moldovă europeană, care să fie astfel în siguranță, sau unită cu România.

Moldova singură nu este capabilă să se apere pe termen lung, să-și apere propriile interese. Poate cădea oricând înapoi în brațele Moscovei (prin curentul pro-rus sau prin dependență economică), iar asta ar contravine intereselor noastre. Integrată în Uniunea Europeană Moldova poate câștiga sprijinul și protecția UE, dar un astfel de scenariu a devenit puțin probabil după ultimul summit al Parteneriatului Estic. Corupția și lipsa de decizie a clasei politice de la Chișinău, care vrea în UE, dar nu vrea reformă, fac imposibilă o aderare în viitorul apropiat și lasă mână liberă taberei unioniste și celei moscovite.

Nu avem nici un interes în victoria celei de-a doua tabere și vrem să ne ajutăm frații de peste Prut, prin urmare unirea rămâne singura alternativă viabilă (cel puțin dacă vrem să asigurăm interesele noastre rapid și fără riscurile procesului mult prea lung de aderare). Republica Moldova stă în granița noastră și de asta statul român nu poate să rămână impasibil la ceea ce se petrece acolo, altfel interesele noastre strategice pot să fie afectate. Și da, interesul este baza relațiilor dintre state. Înainte de orice altceva vine acest element cheie peste care nu putem trece.

Desigur, există și dezavantaje în cazul unei unificări. Probabil cele mai importante fiind numărul de rusofoni care ar deveni cetățeni români, dezvoltând potențialul subversiv al Rusiei, administrația coruptă a Moldovei și scăderea posibilității integrării europene depline (cel puțin pe termen scurt) și numărul de moldoveni care ar ocupa locurile de muncă ale românilor. Ultima problemă mi se pare totuși trasă de păr fiindcă moldovenii ar contribui și cu propriile investiții, cu propriile locuri de muncă și propriile resurse ori teritorii. Economia Moldovei nu funcționează din cauza proastei administrații și a corupției. Schimbând asta putem să dăm naștere unui avantaj economic, cu atât mai mult cu cât avem nevoie de un spor al natalității.

Primele două dezavantaje vor ridica unele probleme pe termen scurt, dar statul român ar avea uneltele necesare pentru a le rezolva. Important este doar să o facă, să fie conștient de ele și să nu le ignore. Integrarea deplină a rusofonilor prin educație și locuri de muncă, respectând totodată drepturile lor ca minoritate este un curs de acțiune posibil, păstrând între timp vigilența cu privire la acțiunile lor și dezvoltând o mișcare politică sau un ONG care să fie supravegheat de stat. În ceea ce privește corupția, DNA-ul și numirea unei administrații adunate din restul țării ar trebui să ajungă.

Nu putem ignora nici felul în care ar reacționa Rusia, pe de o parte și partenerii noștri pe de alta. SUA, NATO și Uniunea Europeană n-ar avea nici un interes contrar reunificării, ci din contră, iar Germania poate să ne înțeleagă sentimentele, ca și SUA care susține dreptul națiunilor la autodeterminare. Important este ca voința unirii să existe pe ambele maluri ale Prutului, social și politic. Rusia ar reacționa ostil, dar ea este deja ostilă politicii României. Este ostilă față de toți vecinii ei. Din fericire posibilitățile de acțiune sunt limitate tocmai datorită noului traseu urmat de Ucraina, iar orice acțiune subversivă ar fi sortită eșecului fără un sprijin major al trupelor din Federația Rusă. Plus că România se bucură de statutul de țară membră NATO.

Viitorul care ne așteaptă

Ținând cont de aceste lucruri mai rămâne să vedem ce tabără va câștiga în această luptă politică și geopolitică. Interesele noastre ar sta alături de tabăra unionistă, iar ultimele evenimente organizate de Acțiunea 2012 par să indice un potențial destul de mare la nivel social. Două adunări, una la Chișinău, una la București și marșurile dintr-un stat în altul care le-au însoțit, toate pentru a cere unirea, s-au bucurat de multe simpatii la nivelul publicului și al elitelor.

Dacă este să ne raportăm la spusele lui George Friedman, CEO al Stratfor, unirea nu este doar posibilă, ci și inevitabilă, întregul context în care ne aflăm acționând în favoarea acesteia. Nu a fost posibilă imediat după revoluție, ca și modelul german, fiindcă nici România nu era într-o situație mai bună, așa cum era cazul Germaniei cu un stat deja democratic și puternic care să acapareze Germania de est, dar acum condițiile s-au schimbat, menționează Marius Lulea într-o carte despre unire, intitulată chiar ”Basarabia Pământ Românesc”, iar România este acel stat care poate ajuta Moldova.

România are o datorie morală, dar și niște interese majore, în a susține Republica Moldova pe traseul ei european. Dacă acesta nu este posibil atunci unirea rămâne cea mai bună alternativă. Momentan statul român este principalul susținător al Moldovei. În materie de economice, finanțe, susținere politică. Se poate merge mai departe dacă contextul este favorabil și dacă opinia pro-unire din Republica Moldova va crește.

Unirea ca și soluție alternativă

Într-un articol intitulat ”27 martie – istorie și prezent” am scris despre unirea istorică dintre Regatul României și Basarabia, actualmente Republica Moldova și posibilitatea ca în actualul context internațional unirea să fie din nou un pas necesar pentru binele comun al celor două state românești. Constat cu surprindere că și fostul președinte al României, Traian Băsescu, a sugerat o idee similară în timpul vizitei sale din Republica Moldova. Acesta și-a exprimat opinia conform căreia Moldova nu poate adera foarte repede la Uniunea Europeană, iar pentru securitatea și binele propriu unirea cu România s-ar prezenta ca o soluție alternativă, o altă formă de aderare mult mai rapidă și mai posibilă.

Așa cum am afirmat și în articolul precedent pe tema unirii da, cred că o astfel de alternativă este cea mai bună pe care Republica Moldova o are în momentul de față. Aderarea la organizații suprastatale precum Uniunea Europeană și Alianța Nord-Atlantică necesită timp și reforme. Timp și reforme pe care pur și simplu nu știm dacă Moldova le are aflându-se în vecinătatea unui stat decimat de conflict și a unui altuia care păstrează o paradigmă modernă, în opoziție cu cea post-modernă, asupra lumii. Adică o paradigmă a forței peste dreptul internațional, peste autodeterminarea națiunilor, iar dacă interesul Rusiei o va cere aceasta nu va ezita să lovească, prin diferite mijloace, în Republica Moldova.

Uniunea Europeană și NATO ar putea asigura securitatea Moldovei: militar, economic, social, etc. Dar nu în timp util. Moldova trebuie să aștepte pentru a se putea alătura unor astfel de structuri și, cel mai important, să demareze un număr record de reforme. Un lucru pe care clasa politica moldovenească ezită să-l facă, cam așa cum au ezitat și politicienii de la București în perioada de tranziție ce a urmat căderii regimului comunist și dictaturii de tristă amintire a tovarășului președinte secret general și prim analfabet al țării, Nicolae Ceaușescu, aka Nea Nicu.

În lipsa reformei și în cursă cu timpul Moldova poate să aștepte, asumându-și niște riscuri pe care câteva tratate nu le rezolvă, sau poate găsi o portiță de aderare rapidă la UE și NATO, prin care să dobândească securitatea de care are nevoie. Portița această este soluția alternativă a unirii cu România. O soluție pe care politicienii de la Chișinău ar trebui cel puțin să o ia în considerare. Soluția nu este nici ea una în simplă fiindcă necesită susținere pe ambele maluri ale Prutului și trebuie să luăm în considerare reacția Federației Ruse (deși despărțită prin granița ucraineană nu mai are aceeași influență pe care o avea odinioară).

Din câte observ opinia este împărțită. Există puternice curente unioniste pe ambele maluri ale Prutului, cât și tabere care susțin opusul. Pentru mulți români apare o întrebare legitimă: cum ar afecta unirea economia românească și așa pusă la pământ ? Pentru moldoveni apare o problemă de orgoliu. Sunt două tabere care țin la suveranitatea Republicii Moldova, cea moldovenistă și cea pur și simplu pro-rusă. Problema cu această opinie este că suveranitatea Moldovei oricum nu se află în siguranță, iar personal nu mi se pare o problemă reală cât timp Republica Moldova a fost, este și va rămân un stat artificial, a cărui limbă, cultură, religie și istorie este inseparabilă de Moldova românească și implicit de România.

Mă rog, pentru satisfacerea micuțelor orgolii moldoveniste s-ar putea ajunge la o formulă care să confere Moldovei un statut special de autonomie în cadrul granițelor României. Există și riscul ca asta să ofere un precedent pentru cererea de autonomie în Ținutul Secuiesc. Unirea în sine ar prezenta și câteva dezavantaje pentru noi. Am primi pe cap o administrație coruptă și în care nu putem avea încredere, probabil chiar mici infiltrări rusești și un + la capitolul corupție. Dar cred că statul român are puterea să rezolve aceasta problemă, mai ales că o clasă politică precum cea din Moldova este foarte slabă, formată din oameni care ar păli repede în umbra politicienilor mult mai puternici de la București și a DNA-ului.

În sfârșit, soluția aceasta ridică niște probleme care în mod inevitabil trebuie analizate, dar ea în sine ar trebui luată în considerare. Pentru România unirea reprezintă un fel de obiectiv istoric, o cale de a îndrepta o nedreptate, de a ieși din paradigma impusă de Hitler și Stalin, așa cum spunea ex-președintele Băsescu, de a aduce o soră răpită înapoi acasă. Pentru Moldova unirea ar trebui să apară ca o soluție alternativă pentru aderare la UE puțin mai repede, obținând astfel securitatea de care are nevoie în raport cu amenințarea reprezentată de politica tot mai ostilă a Kremlinului față de statele estice care doresc să-și reorienteze politica externă către occident, sfidând astfel un fragil echilibru al puterii.

De ce ar trebui să susținem Ucraina ?

Recenta vizită a președintelui Klaus Iohannis la Kiev a dat drumul unui val de discuții cu privire la poziția României față de Ucraina și conflictul care încă se află în desfășurare la granița de est a Europei, implicit a României. Nu e nici un secret că o parte din români susțin cauza ucraineană, iar o alta, eurosceptică, naționalistă sau religioasă se orientează înspre Moscova. Mulți au spus că nu ar trebui să susținem Ucraina. Personal nu sunt de acord, ci din contră. Avem două categorii de motive foarte bune pentru a susține Ucraina prin ce mijloace putem: interesele strategice ale României și legitimitatea cauzei ucrainiene. Două perspective care atunci când sunt la un loc ne obligă să acționăm.

Statul român, ca și Polonia, are mai multe interese de natură strategică și geopolitică cu privire la ce se petrece în spațiul ucrainean. Un om politic nu poate ignora aceste interese reale în favoarea nici unei ideologii politice, credințe religioase sau alte probleme de ordin mai mult relativ decât absolut. Interesele naționale sunt, în schimb, lucruri concrete, care se impun prin natura lor și pe care orice stat le urmărește pentru binele propriu și prin extensie al cetățenilor. Acesta este cazul și în Ucraina. Felul în care se va încheia criza ucraineană afectează direct estul Europei. Interesele noastre nu sunt separate de ce se petrece în Ucraina, iar o încheiere avantajoasă pentru o tabără poate fi avantajoasă și pentru noi sau din contră.

Perspectiva intereselor

Care sunt aceste interese ? Unul din ele, la care fac referire de câte ori am ocazia, este reducerea influenței rusești în estul Europei. Până acum Rusia a putut influența relativ puternic politica și securitatea regională. Un stat interpus precum Ucraina nu era cu adevărat independent de Rusia, ci acționa mai mult într-un spirit de semi-vasalitate. Prin intermediul Ucrainei Rusia avea drum liber spre Europa, o conexiune directă prin care-și putea susține interesele. State paria precum Transnistria au supraviețuit până acum datorită acestei legături cu Rusia, iar altele precum Republica Moldova puteai fi influențate prin apropierea geografică indirectă. România și Polonia nu fac excepție.

România are interesul să fie un stat suveran și independent, să aibă securitate la Marea Neagră și la granițele sale. Prin reducerea sferei de influență a Rusiei aceste obiective strategice sunt atinse. Posibilitatea prin care Rusia ne poate influența se reduce ca și amenințarea reprezentată de acest stat. În schimb cresc șansele României de a obține o poziție mai bună în Marea Neagră și o stabilitate mai mare în politica internă, respectiv în ceea ce privește poziția României ca putere regională. Un alt obiectiv al României, cel al unirii cu Republica Moldova (după modelul german sau prin intermediul aderării la UE) devine de asemenea posibil prin scăderea influenței pe care Rusia o are asupra celor două state și a posibilității de a le amenința.

Scăderea sau chiar eliminarea unei astfel de influențe depinde de ceea ce se petrece în Ucraina. Ucraina este cel mai important stat care desparte lumea rusă de cea europeană. Prin poziția sa geografică poate acționa fie ca un blocaj, fie ca o poartă pentru răspândirea sferei de influență a Rusiei. O încheiere cât mai favorabilă Ucrainei în criza care afectează estul Europei și asigurarea independenței sale față de Rusia avantajează prima perspectivă și prin extensie interesele strategice și geopolitice ale statelor euroatlantice situate la granița de est a Uniunii Europene. O încheiere cât mai favorabilă Rusiei impune o perspectivă mult mai diferită, în care influența Rusiei rămâne o constantă geopolitică, la fel și amenințările care decurg din această influență și blocarea inițiativelor geopolitice a unor state precum România.

Turnul de fildeș și lumea din jur

Poate vă întrebați ce este cu mentalitatea asta a sferelor de influență. Nu mai suntem în perioada Războiului Rece și lucrurile s-au schimbat. De ce trebuie să vedem Rusia neapărat ca pe o amenințare ? Poate putem dezvolta relații de parteneriat cu Rusia și să obținem Republica Moldova chiar prin aceste relații, plus ajutor și asigurări economice, geopolitice, etc. Problema este că încheierea Războiului Rece nu aduce cu sine și o schimbare a mentalităților. Dacă noi, europenii, ne-am izolat într-un turn de fildeș și vedem lucrurile mai roz, mai pașnic, crezând că politica externă e condiționată de moralitate și drept internațional, realitatea diferă cu mult.

În cazul de față avem o Rusie care încă se ghidează după politica sferelor de influență. Mentalitatea lor funcționează pe același sistem. Avem un președinte rus care gândește doar în termeni de realpolitik și care adaugă acestui mindset și o nevoie internă de putere sau stabilitate, o nevoie satisfăcută prin duritatea externă și apelul la spiritul naționalist al rușilor. Noi putem să credem că sferele de influență nu mai contează, că au dispărut, dar asta nu schimbă faptul că alte state continuă să meargă pe aceeași linie politică. Ca să-l citez pe Trotsky: ”se poate ca tu sa nu fii interesat de razboi, dar razboiul este interesat de tine”.

Din acest punct de vedere poziția Europei seamănă cu mult cu cea a unui Prometeu din mitologia greacă. Vrem o lume mai bună, vrem să dăm naștere unor condiții mai bune de existență și să sfidăm realitatea existentă. În mare măsură acest lucru face parte din natura omului și uneori reușim, dar nu de fiecare dată. În cazul de față mergem pe vechiul clișeu prometeic: repetăm același lucru în fiecare zi, sau în fiecare context istoric. De fiecare dată ne ghidăm după idealismul nostru și dorința noastră de schimbare, iar la sfârșitul zilei suntem pedepsiți de un Zeus care nu vede lucrurile la fel ca noi.

Cazul de față nu este cu nimic diferit. Noi vedem lucrurile într-un fel și avem pretenția că și restul vor vedea la fel. Problema este că valorile nu sunt absolute, că perspectiva noastră nu este împărtășită și de alții, iar în timp ce continuăm să ignorăm realitate alți actori statali sau non-statali acționează împotriva noastră, a intereselor și valorilor noastre. Dar noi stăm, stăm și continuăm să ne desfătăm în ignoranță. Nu ne pasă. Nu vrem să vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Nu vrem să vedem că sferele de influență sunt unul din acele lucruri care nu se schimbă ci care rămân constante în domeniul relațiilor internaționale. Au fost, sunt și vor fi acolo. Fără să acceptăm asta chiar și noi avem sfere de influență, sfere care când se înmulțesc trezesc sentimentul de pericol al rușilor. Este ceva la fel de constant ca și faptul că rușii nu-și doresc partenerii reali în vecinătate, ci state semi-vasale care să slujească intereselor Rusiei.

Perspectiva morală

Acest lucru mă duce la o altă perspectivă. Cea morală. Îmi place să mă definesc mereu ca fiind un realist în materie de relații internaționale, dar acest termen nu este suficient pentru a descrie pe de-a întregul poziția mea și ideile mele. Cred că lupta pentru putere și dreptul puterii sunt aspecte constante, că interesul național este un factor de bază în orice sistem politic, dar în egală măsură avem nevoie de cooperare, securitate colectivă și valori, valori ale statului și valori comune cu partenerii noștri, mai ales când împărțim și interese strategice. Un stat trebuie să-și apere în primul rând interesele, dar pe cât este posibil trebuie să-și promoveze și să-și apere inclusiv valorile și să acționeze în concordanță cu ele.

Valorile noastre ne impun, în cazul de față, susținerea Ucrainei. Nu susținem doar un interes strategic ori geopolitic, ci și lupta pentru libertate și democrație a unui popor. Revoluția Ucraineană a dărâmat un regim corupt și ilegitim din punct de vedere popular. Ucrainienii au ieșit în stradă pentru a schimba o stare de fapt, pentru a porni pe alt drum în care libertatea, demnitatea persoanei umane, egalitatea de șanse, justiția și suveranitatea, prosperitatea și moralitatea să se regăsească în viața politică a țării lor. Pentru un stat democratic, construit pe valori liberale, susținerea Ucrainei este și un impediment de ordin moral, un impediment care din întâmplare se regăsește alături de interesele existente în această situație.

Ce ar însemna la nivel moral sau simbolic înfrângerea Ucrainei sub orice formă a Ucrainei ? Strivirea revoluției și a idealurilor pentru care o mulțime de cetățeni au ieșit în stradă și au murit. Ceva similar cu povestea noastră la Revoluția din decembrie 1989, anul de grație al românilor și al Europei. Nu doar Ucraina ar fi înfrântă, ci și cauza pentru care acei oameni au decis să lupte. Dorința de suveranitate a unui stat. Dorința de justiție și libertate a unor oameni. A susține Ucraina înseamnă a susține acele valori pentru care oamenii au dat jos un guvern corupt și supus unei puteri străine, la fel cum a susține Rusia înseamnă a susține taman opusul: opusul valorilor liberale și democratice, a justiției și a suveranității.

Imperativul moral se regăsește în cazul de față cu cel al intereselor strategice, a rațiunii de stat. Când există o astfel de alchimie între cele două dimensiuni, cea morală și cea a intereselor, wilsoniană și realistă, opțiunea cea mai bună pentru un stat este să meargă mai departe pe un astfel de drum, așa cum bine demonstra Robert Kaplan în una din cărțile sale și în câteva conferințe pe tema războiului din Irak. Acesta este și cazul nostru, iar România, respectiv românii, au o dublă motivația pentru a susține cauza ucraineană și nici una pentru a o susține pe cea rusească. Interesele și valorile stau de aceeași parte a baricadei. Sisif și Prometeu conlucrează pentru un obiectiv comun.

O întrebare dificilă și interesantă este cum putem susține Ucraina ? Este dificilă și pentru noi, dar și pentru marile puteri. Actori precum SUA sau Germania trebuie să urmărească o restabilire a echilibrului de putere prin care să mulțumească atât Rusia cât și Ucraina. Henry Kissinger a propus ca Ucraina să rămână un stat independent, în afara NATO și fără implicarea politică a Rusiei, deși cum am putea asigura acest lucru rămâne sub semnul întrebării. În ceea ce privește implicarea României susținerea politică, ajutorul medical, reprezentarea Ucrainei, alături de Polonia, în Parlamentul European și susținerea sancțiunilor economice împotriva Rusiei sunt câteva perspective dintr-o listă mult mai amplă.

Un argument ratat și alchimia interese-valori

Argumentul împotriva Ucrainei, că Ucraina ne-a furat teritoriul, că are bucăți din țara noastră și că prigonește românii de pe teritoriul propriu mi se pare penibil, ca să mă exprim cât mai civilizat cu putință. În primul rând nu Ucraina ne-a luat teritoriul, ci a moștenit acest teritoriu furat de sovietici, iar acțiunile politice ale prezentului nu se construiesc pe dilemele trecutului, ci pe interese și perspective actuale și realizabile. Chiar Rusia încearcă să propage ideea ruperii unor bucăți din Ucraina, împărțirea lor între România, Polonia și Ungaria, pentru a distruge tocmai stabilitatea alianței din care facem parte. În al doilea rând situația românilor din Ucraina este de multe ori exagerată, iar întărirea relațiilor dintre cele două state este asigură și o situație mai bună pentru minoritatea românească din Ucraina.

Interesele noastre strategice ne îndeamnă să susținem Ucraina în acest conflict cu Federația Rusă. Nu în totalitate, dar cu măsură și în funcție de posibilități/interese. Nici izbucnirea unui război pentru Ucraina nu este un interes al României sau a unei țări de pe continent. Ne interesează limitarea influenței rusești, evitarea unui alt precedent de sfidare a dreptului internațional (pe lângă cel din Georgia) și consolidarea poziției României ca putere regională, alături de Polonia. În acest sens chiar se naște un fel de axă Varșovia-Kiev-București patronată de la Washington. Pe de altă parte avem valori, valori similare cu cele pentru care luptă ucrainienii, iar acest aspect ne impune, de asemenea, să stăm alături de ei.

Provocarea geografică a României

Mi-am făcut o obișnuință din a urmări filmulețele postate relativ des pe pagina de youtube a celor de la Stratfor. O serie în special mi-a atras atenția. Câteva filmulețe scurte care discută contextul geografic al mai multor țări și provocările ce apar în acest context. Majoritatea analizelor mi s-au părut corecte sau cel puțin de bun simț, dar nu am reușit să găsesc nici una cu privire la România și provocarea noastră geografică. Oare de ce ? Poate situația noastră are prea multe incertitudini ? Nu cred, dar am să încerc să formulez o variantă proprie a ceea ce ar părea să fie provocarea geografică a României.

În acest sens există două aspecte de care trebuie să ținem cont: contextul geografic în care ne aflăm și provocările care decurg în mod natural din acest context. Ideea se învârte în jurul noțiunii de geopolitică și a relevanței pe care aceasta și-a păstrat-o în lumea contemporană, asta în ciuda unor critici care s-au grăbit să afirme sfârșitul istoriei sau al geopoliticii, toate astea privind dintr-un turn de fildeș al viselor frumoase. Evident că istoria nu s-a sfârșit, iar nici geopolitica nu a fost invalidată, ci din contră. Ultimele evenimente ne arată cât de importantă este de fapt.

Contextul geografic și politic

Poziția României a fost dintotdeauna complicată. O țară situată între vest și est, la granița dintre marile imperii și cu o poziție de acces la Marea Neagră. Resursele ei naturale au fost mereu un punct de atracție pentru vecini, iar istoria sa este plină de conflicte nu doar cu marile imperii, ci și cu vecinii mai mici. Pentru a supraviețui România a trebuit să jongleze în ceea ce privește relațiile sale externe. Alianțele n-au fost niciodată permanente, ci de moment, dar acest lucru s-a schimbat odată cu aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, de data asta prefigurându-se un fel de stabilitate diplomatică.

Munții Carpați reprezintă principala linie de apărare a României, care a jucat acest rol în repetate rânduri și în diferitele strategii de apărare a țării. În perioada celui de-al doilea război mondial Mareșalul Ion Antonescu intenționa să se retragă cu trupele dincolo de Carpați și să folosească munții drept un avantaj strategic împotriva trupelor rusești invadatoare. Istoria nu i-a oferit răgaz pentru a face asta, dar Carpații au figurat mereu ca și un avantaj strategic în fața oricărei invazii, fie din est, fie din vest.

România este o națiune-stat parțială, divizată de conflictele istoriei și care în momentul de față vede ca un obiectiv istoric, sau o datorie istorică, recuperarea Republicii Moldova, rupte din trupul României odată cu încheierea Primului Război Mondial. Ce nu este România ? Nu este o mare putere, ea are nevoie de sprijinul unui aliat mai puternic pentru a reuși să recapete alte teritorii. În schimb este un stat puternic. Ideea de stat este puternică în rândul cetățenilor (exceptând zona Ținutului Secuiesc), instituțiile statului funcționează la capacitate medie, iar baza fizică a statului, ca să folosim terminologia lui Barry Buzan, îi oferă avantaje (cel puțin la capitolul resurse, pentru că la capitolul populație pare să există o problemă de scădere demografică).

Acest lucru ne scutește de amenințări interne serioase la adresa statului și a intereselor sale. Principalele amenințări la adresa securității României sunt pe plan extern. În relație cu vestul securitatea națională a României este asigurată prin apartenența la două structuri comune, o alianță și o uniune. În relație cu estul România se confruntă cu amenințarea rusească și cu sateliții acesteia: Ungaria, Serbia, Bulgaria și mai nou Turcia. Menționez că dintre acești sateliți doar Ungaria are obiective cu adevărat ostile față de România, restul urmărind diferite interese politice și economice.

Provocarea României

Într-un astfel de context principala provocare a României este să-și păstreze integritatea teritorială și să se păzească de amenințările exterioare. Făcând acest lucru ea nu trebuie să răspundă la provocări lansate de satelitul ungar al Moscovei prin intermediul minorităților prezente în anumite părți ale României (ex. Ținutul Secuiesc). Politica României trebuie să pună accentul pe dezvoltarea propriilor capacități de apărare și întărirea relațiilor cu partenerii strategici externi, principalul factor de securitate pentru granițele și interesele României.

Asta înseamnă investiții mai serioase în domeniul apărării, pe de o parte, atragerea de investitori străini care să forțeze guvernele străine să apere tocmai acești investitori și întărirea prin mijloace diplomatice a principalelor noastre parteneriate strategice, pe de alta. SUA și Polonia joacă un rol fundamental în această direcție, fiind și principalii noștri parteneri, alături de un posibil parteneriat de ordin economic cu Germania. O atitudine vigilentă față de statul ungar este de asemenea necesară, datorită tendințelor revizioniste care domină încă politica de la Budapesta.

Poziția geografică aduce de la sine dezavantaje, dar trebuie folosită de asemenea ca un avantaj. Accesul la Marea Neagră este un argument pentru întărirea României, Marea Neagră fiind un spațiu de interes geopolitic și geostrategic major, ea fiind de fapt ruta de legătură între est și vest, adăugând aici Orientul Mijlociu. Interesele economice sunt legate de acest spațiu, la fel și cele de securitate: atât în relație cu statul rus, cât și privind diferite grupuri infracționale sau teroriste care doresc să-și croiască drum înspre sau dinspre Orientul Mijlociu.

Deși ideea de stat în sine este puternică printre majoritatea cetățenilor României asta nu scutește România de un risc intern de securitate. Riscul respectiv este cel al corupției. Instituțiile de forță ale statului român, probabil la cererea partenerilor americani, încearcă acum destructurarea principalelor grupuri de interese care pot ridica probleme de securitate. Corupția în cadrul administrației publice sau a clasei politice înseamnă vulnerabilitatea ca oameni cu funcții importante să vândă pentru bani secrete de stat sau să deruleze acțiuni ostile statului român, în cel mai bun caz să închidă ochii la acțiuni străine derulate pe teritoriul nostru.

Obiectivul istoric de reunificare al Republicii Moldova cu România este dorit de majoritatea populației, iar sentimentul pare să crească și dincolo de Prut. România trebuie să-și întărească relațiile diplomatice cu Republica Moldova și să-și continue politica de susținere a acesteia, în special cu privire la aderarea în UE. Trebuie să profităm de actuala criză din Ucraina și de o influență mai scăzută a Rusiei dacă dorim să realizăm o unire, fie în forma clasică, fie prin apartenența comună la Uniunea Europeană. Prima opțiune este totuși mai probabilă în contextul în care Republica Moldova duce lipsa unei clase politice serioase și capabile să câștige încrederea partenerilor occidentali.

În raport cu relația noastră față de SUA și Germania accentul trebuie să pice pe SUA. Momentan reprezintă singura forță militară capabilă să asigure securitatea României. Politica noastră externă trebuie dezvoltată în jurul parteneriatului strategic cu Statele Unite, fără să ignorăm importanța unei bune relații cu statele vest-europene precum Germania și Franța, respectiv Marea Britanie. Polonia este de asemenea un partener important datorită intereselor geopolitice comune: limitarea influenței rusești în estul Europei, întărirea poziției americane și susținerea implicită a independenței Ucrainei.

Criza din Ucraina este de interes pentru România. Limitarea influenței rusești este tocmai un rezultat al acestei crize, iar trecerea statului ucrainean de partea NATO și a UE ar bune un zid între Rusia și țările est-europene precum România și Polonia. De asta ar fi în interesul României să-și întărească relațiile cu Ucraina și să susține cauza ucraineană după puterile sale.

Un lucru pe care România trebuie să-l evite este dependența energetică față de Rusia. Trebuie să încercăm o exploatare cât mai completă a resurselor noastre energetice. De asemenea interesul României ar fi o scădere a dependenței energetice pe care unele state occidentale o au față de Federația Rusă. Exploatarea resurselor noastre subterane ar putea să ne aducă un surplus pe care să-l folosim în acest sens. De asemenea declinul demografic trebuie evitat. România are nevoie de o populație tânără și în puteri, de o educație funcțională, pentru a reuși să-și formeze elite capabile să asigure viitorul țării. Politici publice de susținere a natalității s-ar impune, având o legătură cu interesele pe termen lung ale României, la fel ca și o reformă amplă în domeniul educației.

România: încotro ?

Geopolitica rămâne un aspect important al relațiilor internaționale, iar România se confruntă și acum cu dificultățile ridicate de poziția sa geografică. Situată la granița dintre vest și est, în prima linie a Uniunii Europene și a NATO, ea trebuie să-și dezvolte capacitățile de apărare și independența energetică. Nu-și permite să stea singură împotriva unei mari puteri, drept urmare trebuie să mizeze pe diferite parteneriate strategice și cooperarea în cadrul NATO, respectiv UE, pentru a supraviețui. Principala amenințare de securitate vine pe plan extern, dar mici vulnerabilități de ordin politic și economic există și în interiorul granițelor, iar România duce o luptă dură pentru a rezolva această problemă.

Dizolvarea Rusiei și urmările posibile

Am dat recent peste un articol conform căreia cei de la Stratfor au prevăzut o posibilă dizolvare a Federației Ruse. Dizolvarea s-ar datora sancțiunilor economice impuse de către occident asupra Rusiei și incapacității acesteia de a răspunde realității economice deloc favorabile intereselor pe termen lung ale Rusiei. 

Personal nu știu în ce măsură această ipoteză este reală și nu tind să cred că sancțiunile europene sunt atât de puternice, deși acestea vor afecta Rusia în mod negativ și pe termen lung. Dar cred că este o ipoteză demnă de luat în calcul în condițiile în care Uniunea Europeană continuă să impună sancțiuni economice asupra unui stat rus care încalcă toate normele de drept internațional. Ținând cont de această posibilitate mi se pare foarte importanta întrebarea cu privire la ce ar urma dizolvării Rusiei.

Amenințarea de tip Afganistan 

Dizolvarea Federației Ruse nu este un lucru care ne-ar scăpa de probleme. Gata, dispare un inamic al intereselor noastre și ne găsim într-o poziție favorabilă. Mai degrabă vorbim de o metamorfoză a riscurilor de securitate. În locul unui stat puternic vorbim de un non-stat, de micuțe republice slăbite și independente care ar fi incapabile în a susține o anumită stare de ordine pe teritoriul propriu.

Unde ar duce o astfel de situație ? Conflicte între astfel de republici, apariția unor micuți lideri autoritari prin puterea armelor (chiar din rândurile a ce ar fi fost armata rusă) sau o transformare de tip Afganistan. Condiție în care fostele republici de pe teritoriul Rusiei, dezbinate pe baze etnice, religioase și așa mai departe, ar putea fi folosite de către organizații teroriste sau diferiți actori non-statali pentru interese proprii, lansare de atacuri sau coordonarea unor acțiuni ilegale la nivel global, totul în cadrul unor granițe lipsite de forța politică și militară reală.

Nu este exclus ca organizații de tipul ISIS să-și dezvolte celule cu adevărat puternice pe un teritoriu cum este cel al Rusiei, în special în regiunile cu o importantă populație musulmană. Caz în care, iarăși, o intervenție ar fi necesară pentru a nu permite o extindere a Statului Islamic. Un stat care pare să ducă diferite campanii, prin diferite grupări și pe diferite părți ale globului, așteptând să câștige teren peste tot și să se unească la un punct. Din Nigeria spre Siria și Irak, iar de acolo, în cazul acestui scenariu, spre Rusia.

Proliferarea armelor nucleare

O posibilitate și mai riscantă și foarte posibilă, luată în calcul inclusiv de analiștii Stratfor, ține de armele nucleare. Căderea Uniunii Sovietice a ridicat în mod automat problema arsenalului nuclear sovietic, care ar fi putut ajunge cu ușurință pe mâna unor comercianți, iar de acolo pe mâna diferitelor organizații care au nevoie de astfel de arme. Același scenariu ar trebui luat în calcul în condițiile decimării Federației Ruse, armele nucleare fiind lăsate practic pe mâna oricui are resursele sau forța de a le prelua de la ce ar fi fost odată autoritățile rusești.

Aspectul pozitiv al revenirii teritoriilor anexate

Aceste riscuri sunt acompaniate și de aspectele pozitive ale dizolvării Rusiei. Revenirea unor teritorii anexate de Moscova la statele inițiale. Republica Moldova ar fi liberă pentru a se întoarce în granițele României, Transnistria și-ar pierde singurul sprijin și nu ar putea exista pentru lungă durată, iar Crimeea ar reveni în mod natural Ucrainei.

Un astfel de scenariu îmi aduce aminte de seria Fundația și Imperiul a lui Asimov, unde stagnarea, iar mai apoi decăderea Imperiului Galactic au dus la apariția unor mici republici independente, a unei stări de dezordine internațională, acompaniată de riscurile intrinseci: ascensiunea unor mici dictatori, de obicei din rândurile armatei, proliferarea pe piață neagră a unor arme riscante, în cazul nostru arsenalul nuclear al Rusiei și o destabilizare a clară a sistemului.

Concluzie: un scenariu demn de luat în considerare, dar cu reticență

Ținând cont de acest posibilități occidentul ar trebui să fie pregătit pentru securizarea armamentului nuclear rusesc, dacă Rusia s-ar dizolva și pentru eventuale misiuni similare cu cea din Afganistan. Rusia reprezintă un stat adversar atunci când vorbim de interese strategice, geopolitice, dar este singurul lucru care ține în frâu sălbăticia rusească, iar orice posibilă dizolvare a unui astfel de stat aduce de la sine riscuri și avantaje, a căror management revin occidentului și Republicii Populare Chineze, o forță care ar putea profita la fel de mult de orice dizolvare a Rusiei.

Scenariul fiind unul posibil este demn de luat în calcul. Cum am zis și la începutul acestui articol eu îmi păstrez anumite dubii. Trebuie să ținem cont de faptul că Stratfor este o corporație americană, parteneră a guvernului SUA și care poate strecura în analizele sale idei avantajoase politicii externe a Statelor Unite. De exemplu decimarea Uniunii Europene, un lucru despre care cei de la Stratfor vorbesc în egală măsură.

Motivul pentru care un astfel de scenariu merită luat în considerare este caracterul multietnic, pluriconfesional al Federației Ruse. Practic nu vorbim de un stat național bine consolidat, cât de o înglobare a unor etnii și culturi diferite, iar singurul lucru care le ține unite și în ordine este tocmai autoritatea centrală a Kremlinului. Odată această autoritate slăbită este natural ca construcția rusească să se dizolve.

În ciuda acestui fapt îmi păstrez dubiile asupra posibilității ca sancțiunile impuse de către occident să slăbească Rusia, în decurs de câțiva ani, într-un asemenea hal încât aceasta să ajungă la dizolvare. Ipoteza este una posibilă și pentru care occidentul ar trebui să aibă un răspuns pregătit, dar acest răspuns trebuie să stea undeva în sertar, printre documentele cancelariilor europene, așteptând momentul în care trebuie pus în aplicare. Între timp atenția noastră trebuie concentrată pe realitatea actuală.

Republica Moldova - încotro ?

Republica Moldova reprezintă un partener special pentru România. Ne unește o legătură istorică, culturală, lingvistică și etnică. O legătură care este dublată de interesele strategice și geopolitice pe care România le are față de sora sa mai mică. De asta ultimii ani au fost încununați de o politică externă în care Moldova joacă un rol special, România încercând în repetate rânduri atragerea Basarabiei spre Europa sau, uneori, chiar promovarea unei reuniri a celor două state românești.

La nivel social se poate spune că am avut succes. Diferite platforme unioniste au reușit să implementeze sentimentul unionist în rândul tinerilor de pe ambele maluri ale Prutului, asigurând un viitor prosper pentru o politică dusă în acest sens sau pentru atragerea Republicii Moldova spre NATO și Uniunea Europeană. Situația stă diferit la nivel politic. Dacă oamenii politici de la București au adoptat, indiferent de partide, ideea unionistă și duc o politică evidentă de susținere a Moldovei, dar și de întărire a relațiilor bilaterale între cele două state, nu același lucru se poate spune despre politicienii de la Chișinău.

O direcție încertă

Acest lucru a devenit tot mai clar după ultimele evenimente politice din Basarabia. Ce s-a întâmplat mai exact ? Un om politic susținut de către România și Uniunea Europeană pentru funcția de premier a fost lăsat de o parte, în locul acestuia fiind pus un om de fațadă, iar partidele de așa-zisă orientare pro-europeană și pro-românească par să intre tot mai mult într-un dans alături de comuniștii moldoveni. Lucruri care ne fac să ne întrebăm încotro merge Republica Moldova ?

Se pare că nu înspre Europa. Oamenii politici de la Chișinău, cei din partidele pro-europene, și-ar dori acest lucru. Dar s-au speriat când au văzut ce implică, de fapt, traseul european. Pe plan social ne raportăm, în principiu, la diferența între generații și cea între etnii, dar ca voință politică putem spune că există un număr mult mai mare de politicieni unioniști decât anti-unioniști, de politicieni pro-europeni, decât anti-europeni. Și totuși, realitatea pare să fie taman opusul.

Ne confruntăm aici cu situația în care clasa politică de la Chișinău are de ales între două drumuri destul de clare. Unul spre Europa, prin România, iar altul către Federația Rusă. Aici dispare și simplitatea, fiecare drum având barierele proprii și prețuri specifice. Prețul traseului european este cel al unei ample reforme sociale și politice în Republica Moldova și a unor sacrificii în ceea ce privește interesele personale ale politicienilor dornici să susțină această cale.

Comuniștii nu susțin această cale și e ceva normal. Moldoveniștii, la rândul lor, au o orientare evident pro-rusă. Aceștia susțin aproape tot ce înseamnă calea Moscovei și se opun cu desăvârșire reformelor. Motivele variază. Iar acum pro-europenii se găsesc într-o situație similară. Nu susțin calea Moscovei, dar dau înapoi și de la cerințele pe care le implică parcursul european al Republicii Moldova. Nu doresc o reformă, nu doresc să renunțe la diferitele interese personale existente.

Clica interesului personal

Cum rămâne cu Republica Moldova ? În lipsa unei determinări din partea politicienilor pro-europeni și unioniști de la Chișinău aceasta nu va fi cu nimic diferită de o barcă. O barcă a cărei vâslași s-au oprit și se bat între ei pentru a obține avantajul. Între timp barca se poate dărâma oricând, sau una din părțile unde ar trebui să ajungă poate să trimite oameni după ea. Cert este că traseul european al Moldovei se află într-un stand-by, iar politicienii de la Chișinău duc lipsă de puterea, spiritul de sacrificiu și determinarea necesare pentru atingerea țelurilor pe care și le-au propus.

Susținere există și asta este evident. Ultimele alegeri parlamentare din Republica Moldova au confirmat existența unei majorități pro-europene, chiar dacă una dezbinată. În schimb lipsesc însușirile menționate mai sus, iar asta reprezintă un stop pentru proiectul european. Ce speră, de fapt, politicienii de la Chișinău este să tragă de timp și să obțină atât favorul Europei, câștiguri dinspre vest, dar și să evite reglementările existente în acel spațiu.

Cel puțin asta pare să fie imaginea confirmată de acțiunile politicienilor moldoveni. Dispoziția pentru compromisuri și lipsa de determinare în urmărirea și atingerea unor obiective politice asumate. Numirea unui om politic care nu este reprezentativ pentru un drum pro-european, dar nici pentru alternativa rusească, ci doar pentru stagnarea și indecizia existente. Sau mai exact pentru dorința de liniște, liniște pentru ca fiecare să-și vadă de ale lui.

Griji pentru viitor

Situația existentă nu este deloc una favorabilă, nici pentru noi, nici pentru interesele Republicii Moldova. Avem de a face cu instabilitatea politică existentă în răsărit și peste tot în zona Mării Negre, cât și cu cea de ordin economic ca și consecință directă a acesteia. Instabilitatea nu va ocoli Moldova, iar riscurile vor sta la tot pasul pentru conaționalii noștri care, în prostia lor, riscă să se dărâme cu tot cu barcă. Cel mai avantajos lucru ar fi să-și decidă cât mai repede traseul și să accepte implicațiile acestuia.

Un alt lucru care trebuie luat în considerare este și voința cetățenilor celor două state românești, dar în special a moldovenilor care, au arătat, își doresc din ce în ce mai mult o schimbare. Lucru evident printre tineri, care reprezintă și viitorul electorat al partidelor există. Un electorat care poate sancționa partidele prin intermediul votului, dar și al demonstraților, și care nu pare tocmai fericit cu privire la o clasă politică slabă și tot mai incapabilă.

Politicienii de la Chișinău ar trebui să se gândească cum sunt văzute acțiunile lor politice la București și în occident. Pentru că imaginea pe care și-o formează acum poate avea implicații profunde asupra unor interese politice vitale ale Republicii Moldova. Politica europeană diferă de cea răsăriteană prin faptul că se bazează pe stabilitate, certitudini, reguli, specifice paradigmei post-moderne, iar nerespectarea acestor lucruri are consecințele sale.

Închei acest articol cu mențiunea că interesul Moldovei, dacă vrea să evite riscurile unei întoarceri în sfera de influență a Moscovei, este acela de a se alătura cât mai repede lumii occidentale. Adică structurilor specifice acesteia, NATO, respectiv UE. Acest lucru este condiționat de reformarea societății și politicii moldovenești, de tranziția spre ceea ce înseamnă stat de drept și democrație. Fără determinarea de a face acest pas important Republica Moldova își închide singură porțile Europei.

Alegerile parlamentare din Basarabia - rezultate și concluzii

S-au încheiat și alegerile parlamentare din Republica Moldova. Cele trei partide pro-europene au reușit, împreună, să obțină un scor superior partidelor pro-ruse. În ciuda acestui fapt cele două partide pro-ruse au, fiecare, un scor mai mare decât partidele pro-europene luate pe cont propriu. Rezultatul a fost unul strâns, iar acest lucru a atras de la sine diferite reacții atât din tabăra pro-europeană și pro-unionistă, cât și din tabăra adversă.

Ce am remarcat în particular au fost reacțiile din România. Mulți și-au făcut speranțe că rezultatul ar putea să fie unul zdrobitor la adresa forțelor pro-ruse. La fel de mulți au fost dezamăgiți când au văzut cât de strâns a fost, în realitate, rezultatul alegerilor și au început să-i atace pe basarabeni sau să promoveze o retorică mai pesimistă decât poeziile unui Bacovia sau a unui Edgar Allen Poe.

Lucru destul de deranjant dacă ținem cont de realitate. Nu înțeleg ce ar fi vrut acești oameni ? Rezultatul a fost exact cel dorit și așteptat. O victorie a forțelor pro-europene. Nu una zdrobitoare, dar una care ne arată o evoluție clară a opiniei pro-unire și pro-UE din Republica Moldova. O evoluție care ar trebui să ne bucure în contextul în care Republica Moldova este un stat relativ ieșit din comunism.

În 2009 tinerii basarabeni au ieșit în stradă să ceară libertate. Aceștia au făcut atunci ceea ce noi am făcut în 1989. O mică scânteie a românismului și a libertății, a democrației și a demnității, s-a declanșat în acel moment, iar de atunci aceasta se află în creștere. Creșterea ei nu este simplă și nu este instantanee, ci, la fel ca orice schimbare, se face în timp. Se face treptat și în opoziție cu un alte curente majore.

Nouă ne-a luat ceva timp după revoluție să lăsăm în urmă rănile trecutului. Ne-a luat ceva timp să ieșim cu adevărat din tentaculele unei fantome comuniste și încă așteptăm să lăsăm în urmă mentalitatea comunistă a trecutului. Totul se face în timp, într-un pas evolutiv. Acesta este și cazul Republicii Moldova unde într-un timp relativ scurt avem un semn pozitiv prin aceste alegeri.

În ciuda timpului scurt care a trecut din 2009 până azi (dintr-o perspectivă istorică, sociologică și mai ales politică), basarabenii sunt împărțiți în două tabere aproape la fel de puternice. Unioniști și anti-unioniști sau, cum li se mai zice, moldoveniști. După atâta timp de îndoctrinare și într-o perioadă așa de scurtă de libertate cel mai normal ar fi fost ca a doua tabără să dețină o putere mult mai mare. Și totuși nu e cazul.

Scorul alegerilor parlamentare a fost unul strâns. Un scor care a oferit o victorie, un avantaj, ce-i drept mic, forțelor pro-europene și pro-românești. Iar acest lucru contează. Contează pentru că arată o schimbare rapidă de mentalitate în rândul basarabenilor și mai ales a tinerilor din Basarabia. O schimbare care va continua să se producă și care, la un moment dat, va servi reîntregirii (sub o formă sau alta).

Rezultatul acestor alegeri a fost suficient de relevant încât să trezească o reacție din partea unor reprezentanți ai Moscovei. Pentru noi a fost suficient de relevant încât să ne arate că România, principalul partener european al Republicii Moldova și țara cu cel mai mare interes strategic în zonă, mai are de lucru în legătură cu planurile sale privitoare la unire.

Cred că este sigur să concluzionez că situația nu este deloc una care să ne facă pesimiști. Ci este una pozitivă. Este un semn bun pentru viitor, pentru evoluția situației generale de peste Prut. Ne trebuie doar răbdare, o gândire strategică și dintr-o perspectivă de ansamblu. În momentul de față nu puteam cere mai mult decât rezultatul final al acestor alegeri.

Pas cu pas spre unire

Vineri președintele ales al României, dl. Klaus Werner Iohannis, va vizita Republica Moldova. Acest lucru se întâmplă în contextul apropiatelor alegeri parlamentari de pe teritoriul aceluiași stat, cât și ca urmare a unui mesaj venit din partea cancelarului german Angela Merkel: ”haideți să facem ceva”. Un mesaj care ne arată că Germania este dispusă, de ceva vreme bună, să susțină proiectul de unificare (indiferent sub ce formă, teritorială sau în cadrul UE) a celor două state românești.

Drumul lui Klaus Iohannis dincolo de Prut și apoi la Washington nu face decât să arate că și partea română este dornică, fără echivoc, să susțină acest proiect. Un proiect care ține atât de o voință populară (majoritatea tinerilor susțin unirea), cât și de o serie de obiective strategice, respectiv geopolitice, ale statului român și ale comunității europene. Obiective care s-au definitivat tot mai clar în urma recentei crize din Ucraina și a felului în care Rusia provoacă ordinea internațională existentă.

Astfel dezideratul unirii între Moldova și România, sau a integrării celei dintâi în cadrul Uniunii Europene, reprezintă un obiectiv actual al statelor puternice din cadrul comunității euroatlantice. Un obiectiv care ține de configurarea puterii actuale în zona Mării Negre, pe de o parte, și de o dorință mult mai veche a unui stat european, membru NATO, precum România. Un stat care este susținut astăzi în a face ceea ce Germania a făcut imediat după dărâmarea zidului Berlinului.

Deci, pas cu pas, ne îndreptăm spre unire. Lucru evident de la sine, prin acțiunile și comunicatele oamenilor politici de pe ambele maluri ale Prutului, dar și din lumea occidentală. Criza din Ucraina este momentul istoric care ne-a permis acest lucru și chiar ne-a obligat, pe noi și pe frații de peste Prut, a strânge legăturile diplomatice și a conlucra în favoarea binelui comun. Vorbim aici de o situație de haos în sfera relațiilor internaționale, o situație care ne permite și ne obligă la schimbări majore.

Victoria lui Klaus Iohannis la ultimele alegeri prezidențiale nu face decât să ajute Moldova pe traseul ei european, axa Berlin-București-Washington fiind principalul garant al Republicii Moldova pe acest traseu oarecum dificil. Dificil, dar pe care toată lumea și-a asumat să lucreze, iar vizita lui Klaus Iohannis la Chișinău reprezintă exact această asigurare că da, lumea occidentală, România și Germania în special, susțin fără echivoc trecerea Moldovei în lumea occidentală.

Dacă aceste lucruri sunt clare nu același lucru poate fi spus despre felul în care va reacționa Moscova. În mod cert voința Federației Ruse cu privire la problema Basarabiei este mult mai irelevantă decât acum câțiva ani. Fără pionul numit Ucraina Rusia nu mai are aceeași putere și influență. Practic Ucraina devine chiar o barieră, iar influența rusească la Marea Neagră dispare și ea. La fel cum atenția Federației Ruse este acaparată de acest ghimpe în coasta ursului până acum adormit.

În ciuda acestui fapt Rusia nu poate asistat în totalitate pasivă la felul în care-și pierde influența. Chiar și cu o influență mai slăbită ne putem aștepta la acțiuni din partea Federației Ruse în zona Republicii Moldova. O curiozitate în acest sens este ce se va întâmpla dacă alegerile parlamentare din Moldova sunt câștigate de forțele pro-europene. Va merge Rusia, sau mai bine zis vor merge pionii ruși din Moldova, la acțiuni mai dure decât războiului psihologic desfășurat până acum ?

Știrile din Moldova nu sunt dintre cele mai fericite. Autoritățile se pot aștepta la diferite izbucniri din partea minorității ruse în cazul în care victoria forțelor pro-românești și pro-europene devine evidentă. Un caz mai puțin probabil, dar demn de luat în considerare, este riscul trezirii cu omuleți verzi care se plimbă prin interiorul Moldovei. Cert este că diplomația rusească va izbucni în tradiționalele ei crize de nervi și va critica acțiunile imperialisto-fasciste de sorginte românească.

Diplomația rusească va critica orice acțiuni și orice alegeri al căror rezultat este slăbirea influenței ei geopolitice. În special când acest lucru se întâmplă atât de aproape de zona Mării Negre, foarte importantă din punct de vedere strategic. În cazul Moldovei se va folosi și de factorii de influență pe care-i are în acea zonă. Instituții precum biserica ortodoxă subordonată patriarhiei de la Moscova, diferite trusturi de presă sau organizații moldoveniste, respectiv anarhiste.

Autoritățile din Moldova trebuie să fie pregătite pentru a acționa, iar diferitele grupări unioniste trebuie să acționeze pentru a combate orice influență mediatică moldovenistă. Atât înainte, cât și după alegeri. Rezultatul acestor alegeri este unul foarte important pentru dezvoltarea relațiilor între vest și Republica Moldova, iar felul în care alegerile vor fi reflectate în lume joacă un rol la fel de important, de care România și Republica Moldova trebuie să țină cont în egală măsură.

Ne rămâne să așteptăm. Să vedem o țară și un popor. Unirea nu s-a putut realiza imediat după revoluția din decembrie 1989 pentru că nu ne aflam în aceeași situație ca și Germania. Dacă Germania avea o latură occidentală, liberă, democratică și puternică, o latură capabilă să o preia pe cea comunistă, noi nu ne-am aflat în aceeași situație, vorbind de un stat proaspăt ieșit, nici atunci complet, din comunism și un altul încă blocat. Nu aveam ce să preluăm pentru a curăța.

Astăzi situația s-a schimbat. România este un stat european, integrat în tot ceea ce înseamnă spațiu euroatlantic și se bucură de sprijin cu privire la Republica Moldova. Un sprijin care reunește atât latura de realpolitik a lumii europene, obiective pragmatice cu privire la Moldova și zona Mării Negre, dar și idealul viu al unirii. Unirea a doua state latine care împart același grai și care au fost despărțite, la fel ca Germania, datorită unei puteri invadatoare vinovată de o mulțime de crime.

De ce unire ?

Am prieteni și cunoștințe care mă întreabă mereu de ce ar trebui să susțină unirea Basarabiei cu România, sau cel puțin unirea prin aderarea la UE. La urmă urmei Republica Moldova este un stat sărac. Un stat care nu ar duce nici un avantaj economiei românești. Eventual doar furia lui Putin.

Lucrurile nu stau chiar așa. Republica Moldova nu se limitează doar la economie. Rolul acesteia este și unul relevant în ecuația strategică a României sau a structurilor din care România face parte. Să nu uităm că-n ultimii ani unirea sau măcar o mai strânsă colaborare a venit ca un îndemn de la marile puteri aliate. 

Republica Moldova reprezintă o poziție de graniță cu răsăritul și o importantă zonă de influență la Marea Neagră. Reprezintă o zonă de graniță cu Ucraina și ne oferă mai multe perspective asupra acelor teritorii. 

Ca membră a UE sau prin unirea directă cu România Republica Moldova poate juca un rol esențial în dezvoltarea strategiei noastre de securitate la Marea Neagră și la granița de est a Europei. Locuri în care lumea euroatlantică trebuie să-și întărească poziția. 

În special la Marea Neagră care, din punct de vedere geostrategic, joacă un rol fundamental. Ea face legătură dintre Europa și Asia, fiind un factor important pentru stabilitatea și securitatea Europei. La fel de mult cum este și pentru economie, datorită cantității imense de resurse din Marea Neagră.

Fac o pauză aici pentru a menționa că România are potențialul de a deveni fruntea stabilității în zona balcanică și a Mării Negre. Ea își poate asuma misiunea de a reface legăturile dintre statele existente în această zonă, legături necesare stabilității regionale, dar și prosperității acestor state.

Un alt lucru care trebuie luat în considerare este necesitatea unei uniri cât mai rapide. Dacă Moldova nu este primită în NATO sau UE, sau dacă nu se unește cu România, atunci direcția ei va fi spre Rusia. Fiindcă neutralitatea adevărată nu există când te situezi între două lumi diferite. 

Asta ar veni în dezavantajul nostru. Pentru că politica externă a Rusiei a rămas până astăzi a politică a zonelor de influență și a expansiunii, chiar dacă sub forme diferite. România nu are nevoie de un astfel de vecin, iar Republica Moldova trebuie să aibă alternativa la Rusia.

Evident, dincolo de argumentele pragmatice există și acel argument emoțional. Da, moldovenii de peste Prut sunt frații noștri. Nu știu câți oameni și-ar lăsa rudele pe stradă sau pe mâna altora. Eu unul n-aș face-o. Și nici România nu va face asta cu fiica ei, Republica Moldova. 

Acum există și un alt aspect. Dorința pentru realizarea unirii. Aceasta reprezintă o condiție esențială în acest proces și, cel puțin în concepția dreptului internațional, situată deasupra argumentului rațiunii de stat. Un argument care nu mai are putere totală într-o lume post-modernă. 

Pentru realizarea unirii este necesar ca românii de pe ambele maluri ale Prutului să dorească acest lucru. Pentru asta este nevoie de o întreagă campanie de promovare a unei mentalități unioniste în rându maselor, ca și una de promovare în rândul elitelor. 

Criza din Ucraina ne pune în fața unor riscuri de securitate majore, dar și în fața unor oportunități pe care nu trebuie să le ratăm. Așa cum am făcut-o odată, când România se chinuia să intre pe un drum al democratizării, blocată fiind de rămășițele unui regim odios. 

Cert este că unirea reprezintă un obiectiv al României. Un obiectiv care astăzi se bucură și de aprobarea structurilor din care România face parte (Germania deja a făcut declarații în acest sens). Rațiunea de stat și idealul popular se îmbină în acest obiectiv urmărit de o generație.