Provocarea geografică a României

Mi-am făcut o obișnuință din a urmări filmulețele postate relativ des pe pagina de youtube a celor de la Stratfor. O serie în special mi-a atras atenția. Câteva filmulețe scurte care discută contextul geografic al mai multor țări și provocările ce apar în acest context. Majoritatea analizelor mi s-au părut corecte sau cel puțin de bun simț, dar nu am reușit să găsesc nici una cu privire la România și provocarea noastră geografică. Oare de ce ? Poate situația noastră are prea multe incertitudini ? Nu cred, dar am să încerc să formulez o variantă proprie a ceea ce ar părea să fie provocarea geografică a României.

În acest sens există două aspecte de care trebuie să ținem cont: contextul geografic în care ne aflăm și provocările care decurg în mod natural din acest context. Ideea se învârte în jurul noțiunii de geopolitică și a relevanței pe care aceasta și-a păstrat-o în lumea contemporană, asta în ciuda unor critici care s-au grăbit să afirme sfârșitul istoriei sau al geopoliticii, toate astea privind dintr-un turn de fildeș al viselor frumoase. Evident că istoria nu s-a sfârșit, iar nici geopolitica nu a fost invalidată, ci din contră. Ultimele evenimente ne arată cât de importantă este de fapt.

Contextul geografic și politic

Poziția României a fost dintotdeauna complicată. O țară situată între vest și est, la granița dintre marile imperii și cu o poziție de acces la Marea Neagră. Resursele ei naturale au fost mereu un punct de atracție pentru vecini, iar istoria sa este plină de conflicte nu doar cu marile imperii, ci și cu vecinii mai mici. Pentru a supraviețui România a trebuit să jongleze în ceea ce privește relațiile sale externe. Alianțele n-au fost niciodată permanente, ci de moment, dar acest lucru s-a schimbat odată cu aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, de data asta prefigurându-se un fel de stabilitate diplomatică.

Munții Carpați reprezintă principala linie de apărare a României, care a jucat acest rol în repetate rânduri și în diferitele strategii de apărare a țării. În perioada celui de-al doilea război mondial Mareșalul Ion Antonescu intenționa să se retragă cu trupele dincolo de Carpați și să folosească munții drept un avantaj strategic împotriva trupelor rusești invadatoare. Istoria nu i-a oferit răgaz pentru a face asta, dar Carpații au figurat mereu ca și un avantaj strategic în fața oricărei invazii, fie din est, fie din vest.

România este o națiune-stat parțială, divizată de conflictele istoriei și care în momentul de față vede ca un obiectiv istoric, sau o datorie istorică, recuperarea Republicii Moldova, rupte din trupul României odată cu încheierea Primului Război Mondial. Ce nu este România ? Nu este o mare putere, ea are nevoie de sprijinul unui aliat mai puternic pentru a reuși să recapete alte teritorii. În schimb este un stat puternic. Ideea de stat este puternică în rândul cetățenilor (exceptând zona Ținutului Secuiesc), instituțiile statului funcționează la capacitate medie, iar baza fizică a statului, ca să folosim terminologia lui Barry Buzan, îi oferă avantaje (cel puțin la capitolul resurse, pentru că la capitolul populație pare să există o problemă de scădere demografică).

Acest lucru ne scutește de amenințări interne serioase la adresa statului și a intereselor sale. Principalele amenințări la adresa securității României sunt pe plan extern. În relație cu vestul securitatea națională a României este asigurată prin apartenența la două structuri comune, o alianță și o uniune. În relație cu estul România se confruntă cu amenințarea rusească și cu sateliții acesteia: Ungaria, Serbia, Bulgaria și mai nou Turcia. Menționez că dintre acești sateliți doar Ungaria are obiective cu adevărat ostile față de România, restul urmărind diferite interese politice și economice.

Provocarea României

Într-un astfel de context principala provocare a României este să-și păstreze integritatea teritorială și să se păzească de amenințările exterioare. Făcând acest lucru ea nu trebuie să răspundă la provocări lansate de satelitul ungar al Moscovei prin intermediul minorităților prezente în anumite părți ale României (ex. Ținutul Secuiesc). Politica României trebuie să pună accentul pe dezvoltarea propriilor capacități de apărare și întărirea relațiilor cu partenerii strategici externi, principalul factor de securitate pentru granițele și interesele României.

Asta înseamnă investiții mai serioase în domeniul apărării, pe de o parte, atragerea de investitori străini care să forțeze guvernele străine să apere tocmai acești investitori și întărirea prin mijloace diplomatice a principalelor noastre parteneriate strategice, pe de alta. SUA și Polonia joacă un rol fundamental în această direcție, fiind și principalii noștri parteneri, alături de un posibil parteneriat de ordin economic cu Germania. O atitudine vigilentă față de statul ungar este de asemenea necesară, datorită tendințelor revizioniste care domină încă politica de la Budapesta.

Poziția geografică aduce de la sine dezavantaje, dar trebuie folosită de asemenea ca un avantaj. Accesul la Marea Neagră este un argument pentru întărirea României, Marea Neagră fiind un spațiu de interes geopolitic și geostrategic major, ea fiind de fapt ruta de legătură între est și vest, adăugând aici Orientul Mijlociu. Interesele economice sunt legate de acest spațiu, la fel și cele de securitate: atât în relație cu statul rus, cât și privind diferite grupuri infracționale sau teroriste care doresc să-și croiască drum înspre sau dinspre Orientul Mijlociu.

Deși ideea de stat în sine este puternică printre majoritatea cetățenilor României asta nu scutește România de un risc intern de securitate. Riscul respectiv este cel al corupției. Instituțiile de forță ale statului român, probabil la cererea partenerilor americani, încearcă acum destructurarea principalelor grupuri de interese care pot ridica probleme de securitate. Corupția în cadrul administrației publice sau a clasei politice înseamnă vulnerabilitatea ca oameni cu funcții importante să vândă pentru bani secrete de stat sau să deruleze acțiuni ostile statului român, în cel mai bun caz să închidă ochii la acțiuni străine derulate pe teritoriul nostru.

Obiectivul istoric de reunificare al Republicii Moldova cu România este dorit de majoritatea populației, iar sentimentul pare să crească și dincolo de Prut. România trebuie să-și întărească relațiile diplomatice cu Republica Moldova și să-și continue politica de susținere a acesteia, în special cu privire la aderarea în UE. Trebuie să profităm de actuala criză din Ucraina și de o influență mai scăzută a Rusiei dacă dorim să realizăm o unire, fie în forma clasică, fie prin apartenența comună la Uniunea Europeană. Prima opțiune este totuși mai probabilă în contextul în care Republica Moldova duce lipsa unei clase politice serioase și capabile să câștige încrederea partenerilor occidentali.

În raport cu relația noastră față de SUA și Germania accentul trebuie să pice pe SUA. Momentan reprezintă singura forță militară capabilă să asigure securitatea României. Politica noastră externă trebuie dezvoltată în jurul parteneriatului strategic cu Statele Unite, fără să ignorăm importanța unei bune relații cu statele vest-europene precum Germania și Franța, respectiv Marea Britanie. Polonia este de asemenea un partener important datorită intereselor geopolitice comune: limitarea influenței rusești în estul Europei, întărirea poziției americane și susținerea implicită a independenței Ucrainei.

Criza din Ucraina este de interes pentru România. Limitarea influenței rusești este tocmai un rezultat al acestei crize, iar trecerea statului ucrainean de partea NATO și a UE ar bune un zid între Rusia și țările est-europene precum România și Polonia. De asta ar fi în interesul României să-și întărească relațiile cu Ucraina și să susține cauza ucraineană după puterile sale.

Un lucru pe care România trebuie să-l evite este dependența energetică față de Rusia. Trebuie să încercăm o exploatare cât mai completă a resurselor noastre energetice. De asemenea interesul României ar fi o scădere a dependenței energetice pe care unele state occidentale o au față de Federația Rusă. Exploatarea resurselor noastre subterane ar putea să ne aducă un surplus pe care să-l folosim în acest sens. De asemenea declinul demografic trebuie evitat. România are nevoie de o populație tânără și în puteri, de o educație funcțională, pentru a reuși să-și formeze elite capabile să asigure viitorul țării. Politici publice de susținere a natalității s-ar impune, având o legătură cu interesele pe termen lung ale României, la fel ca și o reformă amplă în domeniul educației.

România: încotro ?

Geopolitica rămâne un aspect important al relațiilor internaționale, iar România se confruntă și acum cu dificultățile ridicate de poziția sa geografică. Situată la granița dintre vest și est, în prima linie a Uniunii Europene și a NATO, ea trebuie să-și dezvolte capacitățile de apărare și independența energetică. Nu-și permite să stea singură împotriva unei mari puteri, drept urmare trebuie să mizeze pe diferite parteneriate strategice și cooperarea în cadrul NATO, respectiv UE, pentru a supraviețui. Principala amenințare de securitate vine pe plan extern, dar mici vulnerabilități de ordin politic și economic există și în interiorul granițelor, iar România duce o luptă dură pentru a rezolva această problemă.

Ce urmărește Rusia ?

Încă de la semnarea acordului de non-agresiune de la Minsk toată Europa așteaptă o mișcare din partea lui Putin. Ce va face mai departe ? Va respecta prevederile tratatului sau îl va încălca așa cum a făcut și cu precedentul ? Nu există un răspuns clar pentru această întrebare Există în schimb suficiente necunoscute cu privire la factorii care impun decizia Kremlinului. Până acum tratatul a fost respectat într-o oarecare măsură și am putut observa o retragere a trupelor și armamentului greu de pe linia frontului, o detensionare de moment, dar va dura ? 

O întrebare mai adecvată care ne poate ajută să obținem un răspuns la cele de mai sus este ce urmărește de fapt Federația Rusia ? Interesele geopolitice și strategice ale Kremlinului, interesele de imagine și politică internă, cele de natură economică, felul în care sancțiunile afectează Rusia, dar și schimbările la nivel geografic, acestea sunt lucrurile care determină acțiunile curente și viitoare ale Kremlinului mai mult decât orice altceva. Nu dreptul internațional, nu teoriile iluzorii pe care ne-am pus de acord să le credem și să le apărăm pentru a păstra pacea, ci conceptul de interes național.

Stabilitatea internă a Rusiei

Un astfel de concept este prin natura sa subiectiv. Depinde foarte mult de cei care conduc Rusia, de ideologia dominantă în spațiul rusesc și de ce alimentează sufletul colectiv al Rusiei. Aici apare o mică problemă fiindcă Rusia nu este o națiune unitară în adevăratul sens al cuvântului, ci o federație care încearcă să împace etnii și culturi diferite pe teritoriul propriu, contând foarte mult pe forța instituțiilor sale pentru a impune o idee de stat fragilă și considerată ilegitimă în unele părți ale Federației Ruse.

Chiar de aici putem deduce un prim interes al Rusiei, care ține de politică internă și anume apărarea stabilității sale interne. Kremlinul știe cât de fragilă este construcția pe care o dirijează. În afară Rusia se prezintă ca un colos, o uriașă putere militară și nucleară care se impune în sfera relațiilor internaționale prin forța proprie. Lucru corect, Rusia este o mare putere, dar puterea sa internă, ca stat, este extrem de fragilă. Ideea de stat în sine este dependentă de impresia pe care o lasă asupra cetățenilor ei, impresia de putere și prosperitate, dar mai ales de forța instituțiilor sale.

Din acest motiv Rusia nu poate risca absolut nimic care să perturbeze această imagine și implicit stabilitatea sa internă. A pierde putere sau influență pe plan extern, prin crize precum cea din Ucraina sau Georgia, poate reprezenta o discreditare a puterii Kremlinului în ochii populației, iar liderii ruși ar trebui să se confrunte pe de o parte cu susținătorii unei federații puternice, dezamăgiți și deziluzionați, împinși spre curente mai radicale, iar pe de alta cu diferitele etnii care fac parte, teoretic, din Federația Rusă, dar nu sunt fericite cu această realitate și și-au făcut o menire din a se opune autorității centrale.

A permite o astfel de situație pune în pericol puterea internă a statului, motiv pentru care Rusia nu va accepta niciodată astfel de mișcări care să atingă imaginea sa de mare putere. Motiv pentru care va acționa în direcția impunerii propriilor obiective și a propriei viziuni, de multe ori prin forță. Și această forță este limitată de un alt interes de natură economică, un interes care se îmbină cu cel socio-politic.

Rolul și importanța economiei

Globalizarea a făcut în așa fel încât cel puțin la nivel economic există o legătură între majoritatea statelor puternice, iar o decizie luată de un stat poate afecta cu ușurință economia altor state. După cum am văzut în ultima vreme economia Rusiei este constant afectată într-un mod negativ de sancțiunile economice impuse de către SUA și țările membre ale Uniunii Europene. Decăderea economică slăbește puterea internă a Kremlinului, abilitatea sa de a menține funcționarea infrastructurii și a economiei, provocând de asemenea reacții negative din partea populației. Această realitate impune anumite limite până la care Rusia ar fi dispusă să meargă, deși nu știm sigur care.

Cert este că mixajul dintre sancțiunile economice și problema puterii interne a statului pot slăbi radical autoritatea pe termen lung a Kremlinului. Putin este obligat să țină cont de acest lucru, motiv pentru care nici el nu dorește o confruntare prea amplă sau prea deschisă cu lumea occidentală, alături de restul temerilor cu privire la conflictul nuclear care ar putea izbucni ca și consecință a unei confruntări militare directe. Nici Rusia și nici SUA, de exemplu, nu-și doresc în realitate o astfel de situație, la fel cum nu sunt dispuse să renunțe la interesele proprii, așa că luptă prin interpuși și se lovesc ocazional cu o mănușă fiecare.

Pe piața globală Rusia încearcă să șantajeze puterile occidentale prin intermediul gazelor, dar trebuie să ținem cont că pe plan intern nu deține foarte multe posibilități pentru dezvoltare și depinde destul de mult de piața externă. Infrastructura Rusiei are ghinionul de a trebui să cuprindă una din cele mai largi porțiuni de pământ ale globului. Situația dată provoacă probleme pentru ambele părți implicate și nici Rusia nu este capabilă să ducă un război de șantaj pe termen lung fără să aibă la rândul ei diferite pierderi.

”Blestemul geografiei” și interesele strategice

Problema nu se rezumă doar la interese cu privire la stabilitatea internă sau la economie. Geopolitica și interesele strategice joacă un rol la fel de important, dacă nu mai important. Istoria Rusiei ne arată o politică evidentă de expansiune în toate părțile, o politică prin care s-a încercat trecerea peste un dezavantaj de natură geografică. Drumul spre Moscova nu ridică nici un obstacol real pentru posibili invadatori, iar o Rusie construită pe mentalitatea paranoică de tip-KGB nu poate ignora trecerea către vest a unor state situate lângă granița Rusiei. Acest lucru lasă Rusia fără state interpuse și Moscova vulnerabilă unei posibile invazii, lucru care rămâne încă un factor de decizie în politica externă a Rusiei.

La fel de importantă este și pierderea influenței regionale pe care Rusia și-a exercitat-o prin intermediul unor state precum Ucraina. Dorința de libertate și suveranitate a ucrainienilor se confruntă cu interesul de securitate al Rusiei, dar și cu interesul de influență geopolitică a acesteia. Accesul rapid la Marea Neagră, la resursele acesteia și conexiunea cu rogue-state-ul din Transnistria sunt toate rupte prin schimbarea orientării politice a Ucrainei. Acesta este și motivul pentru care Rusia s-a folosit de minoritățile etnice din sud-estul Ucrainei pentru a distruge legitimitatea internă a Kievului, a desprinde Crimeea de Ucraina și a clădi câteva republici vasale în zonă.

Ceea ce a fost achiziționat de Rusia, sau mai bine zis cucerit, nu va fi oferit înapoi Ucrainei tocmai fiindcă aceste locații joacă un rol geopolitic de bază în viziunea Rusiei. Crimeea oferă deschidere la Marea Neagră și o mulțime de resurse, resurse necesare Ucrainei, iar republicile recent stabilite prin forța armelor pot rămâne autonome în cadrul Ucrainei, din câte am înțeles, lucru care ar duce la o păstrare a influenței rusești în interiorul statului ucrainean. Pe lângă asta mai există problema legăturii cu Transnistria și a influenței asupra lucrurile care se întâmplă la periferia Europei.

Această problemă este de natură să creeze temeri cu privire la stabilitatea acordului de la Minsk, pentru că Putin tot nu a rezolvat problema Transnistriei și a legăturii dintre această și Rusia. Lucru care face dificilă susținerea acestui stat de către partenerul rus și pune sub semnul întrebării șansele sale de supraviețuire într-o posibilă maree euroatlantică. Legătură maritimă oferă de Crimeea ar putea ameliora situația, dar nu foarte mult, iar această realitatea l-ar putea face pe Putin să continue o campanie pe tot ce înseamnă de fapt coasta Ucrainei înspre Transnistria, pentru a forma un coridor în acea direcție, fie prin intermediul armelor, fie prin diferite acțiuni de ordin politic.

Cel puțin cu privire la criza politică putem spune că avem o certitudine. Dacă situația legată de criza armelor este plină de necunoscute putem afirma relativ sigur că Rusia nu se va opri din a face probleme în estul Europei, cel puțin nu pe durata a ce a mai rămas din mandatul lui Obama. Cum se vor desfășura aceste amenințări de ordin politic rămâne de văzut, dar ele rămân o unealtă importantă în arsenalul rusesc post-război rece.

Sigur, situația Rusiei este puțin mai complicată dacă vrea să-și dezvolte un coridor înspre Transnistria. Nu știu sigur dacă avantajul oferit de existența unei minorități etnice rusești masive în regiunile cucerite mai există și în restul sudului Ucrainei, până la granița cu Transnistria. Până acum această minoritate etnică a fost folosită ca unealtă de baza în tot ce înseamnă expansiunea rusească, iar fără sprijinul consistent al acestei minorități nu știm sigur ce tactici ar mai putea dezvolta Kremlinul.

Ce urmărește Rusia în momentul de față este: 

a)să-și mențină stabilitatea internă, o stabilitate relativ fragilă, construită pe puterea instituțiilor sale și pe o idee de stat dependentă de imaginea externă a Rusiei și cum este recepționată pe plan intern.
b)să păstreze un nivel ridicat de influență în teritoriile aflate în apropierea sa și să nu pară că cedează în fața unei așa-zise expansiuni a NATO
c)să-și asigure accesul rapid la Marea Neagră și să păstreze statele din jur într-o poziție de teamă sau neutralitate, pentru a-și asigura astfel securitatea granițelor

Pentru a îndeplini aceste obiective Rusia este dispusă să folosească o mulțime de metode și vedem că nici forța armelor nu este exclusă. Războiul psihologic și interferența în politica europeană este un factor la fel de important, Rusia profitând de slăbiciunile unor state precum Cipru, Grecia, Italia sau Ungaria. Înțelegând dorințele Rusiei putem anticipa anumite mișcări pe care aceasta le va face, cât de departe este dispusă să meargă și care-i sunt limitele, temerile, lucruri pe care mai apoi le putem exploata, dacă nu o facem deja.

Ideile contează, dar nu cum am crede

O caracteristică importantă a tezei liberale în domeniul relațiilor internaționale este cea că ideile ghidează politica statelor. Acestea joacă un rol primar în tot ce ține de relațiile internaționale, iar statele care împart valori comune se reunesc pentru apărarea și promovarea valorilor respective, chiar dincolo de ceea ce se numește interes național. De asemenea liberalismul susține că politica internă trebuie să se identifice cu cea externă, iar valorile publice trebuie să fie vizibile în aceasta.

Desigur, dintr-o perspectivă ideală nu putem decât să susținem o astfel de perspectivă. Totuși realitatea diferă. Nu în totalitate cum ar pretinde adepții realismului clasic, mereu porniți să vadă, dar și să susțină, partea mai rea a firii umane, dar totuși suficient cât să conteze. Putem spune că da, ideile contează în tot ceea ce ține de politica internă, respectiv externă, a unui stat, dar nu sunt dominante, ele găsindu-se, de cele mai multe ori, într-un echilibru cu interesele reale ale statului respectiv.

Exprimarea suprastatală a ideilor

Dacă ne uităm la Uniunea Europeană, respectiv NATO, vedem că o serie de state care împart idei și valori comune s-au unit în cadrul acestor structuri suprastatale tocmai pentru apărarea acestor valori. În egală măsură pute observa că aceste alianțe nu funcționează doar în virtutea valorilor respective, ci și a intereselor pe care aceste state le au. Practic vorbim de o serie de state care au format o familie, având pe post de ADN moștenirea istorică și politică, dar care încearcă, împreună, să-și apere interesele.

Lucru similar cu ce se petrece în partea mai haotică a lumii, la răsărit și în orient, unde state precum Rusia, China și Coreea de Nord, care împart ideologii diferite, dar se asemănă în perspectiva lor asupra lumii, au ales să-și satisfacă interesele în comun. Valoarea comună în cazul de față este tocmai haosul caracteristic lumii lor, politica dură, necontrolată de legi internaționale, ci doar de puterea adversarului. Și era normal ca aceste valori comune să-i facă să conlucreze pentru interesele lor.

În ciuda acestui fapt vedem că fiecare stat, indiferent de familia sa ideologică, își urmărește, cu precădere, interesele proprii. Nimeni, nici Germania, nici Franța și nici SUA nu vor face vreodată ceva care să dăuneze interesului național al statului propriu, mandatul clasei politice fiind cel de servire a interesului național mai presus de oricare altul. O foarte mică parte din acest interes, cel conflictual între europeni, să zicem, este cedat pentru o mai bună înțelegere și conlucrare în apărarea unor interese comune și a unor valori specifice.

Două paradigme cu deficiențe

Vorbim, de fapt, despre păstrarea unui echilibru între două paradigme ale relațiilor internaționale, una ideală, adică paradigma liberală, și o alta realistă. Ambele paradigme se regăsesc, într-o măsură mai mare sau mai mică, în ceea ce numim politica externă a fiecărui stat. Vedem că ideile joacă un rol important în deciziile și acțiunile statelor, dar nu suficient de important încât să oprească statele de la a lua decizii care contrazic valorile asumate în favoarea unor interese specifice.

Este o realitate vizibilă. Recenta criză din Irak ne confirmă asta. Vedem cum Germania și Franța, care au interes economice față de Rusia, au acționat ghidate de aceste interese și mai puțin, dar nu lipsite de valorile pe care și le asumă. Idealul păcii în Europa a fost un factor, la fel a fost și păstrarea libertății ucrainiene, dar la fel de importantă a fost și natura economică a relației germano-ruse. Același lucru îl putem spune și despre SUA, a căror politică externă îmbină atât de des apărarea și promovare valorilor asumate cu interesele naționale ale Americii. O idee enunțată și de geopoliticianul Robert D. Kaplan.

Unde ne găsim de fapt ? Într-un stadiu în care realismul politic și liberalismul par a se îmbina, iar o conlucrare a acestora devine tot mai necesară. Toți par să recunoască în ce fel de lume trăim, una anarhică, dar toți dorim să facem o schimbare. Iar aceste două perspective devin din ce în ce mai unite. S-ar putea ca în viitorul apropiat să vedem o altă paradigmă a RI rezultate din acestea două, una care să țină cont de ambele realități, cea ideală și cea concretă, și să le utilizeze împreună.

Exemplul crizei din Ucraina

Ce s-a întâmplat în Ucraina reprezintă cea mai bună dovadă a felului în care ideile joacă un rol important în politică, unul concomitent cu cel jucat de interese și putere. Conflictul ucrainean nu este doar unul de tip realpolitik între Rusia și SUA pentru o poziție geopolitică utilă. Are și o latură ideologică vizibilă prin gura unor oameni ca Dughin. Vorbim de un conflict realist între state cu interese în zone la fel de mult cum vorbim de un conflict între două lumi, două paradigme.

Ordinea și haosul se confruntă în Ucraina, iar statele care tind spre o anumită paradigmă conlucrează pentru ajutorarea uneia dintre forțele implicate. Această conlucrare este limitată, totuși, de interesele fiecăruia. De aceia nu vom vedea trupe chineze intrând în Ucraina de partea Rusiei, la fel cum nu vom vedea țări precum Franța sau Germania riscând totul în relația lor cu Rusia, adică mai mult decât ar trebui pentru a obține condiții minime favorabile unui stat care vrea să meargă pe calea democrației.

Perspectiva euroatlantică este că trebuie să ajutăm Ucraina. Înfrângerea acesteia este înfrângerea Euromaidanului, a eliberării unui stat de sub corupție și ocupație, a trecerii sale la democrație. Apărând Ucraina ne apărăm valorile și paradigma. În ciuda acestui fapt nimeni nu-și riscă interesele reale, oferind mai degrabă un ajutor echilibrat cu satisfacerea acestor interese. America și țările din estul Europei au cele mai mari interese cu privire la Ucraina, eventual temeri, pe când țări precum Germania și Franța sprijină Ucraina mai mult de dragul valorilor comune asumate, decât de dragul intereselor, care necesită mai degrabă liniște în est.

La urma urmei tocmai acest lucru ar fi ideal.

Atât paradigma realistă, cât și cea liberală, au deficiențe destul de evidente. Perspectiva mult prea idealistă a liberalismului ignoră natura anarhică a lumii și faptul că dacă noi adoptăm un alt tip de politică asta nu înseamnă că și restul lumii o va face, iar paradigma realistă pune prea mult preț pe stat și puterea sa, crezând că totul se rezumă la conceptul de hard-power și negând, totodată, posibilitatea de schimbare și evoluție în RI.

Ideile și puterea, cooperarea și politica interesului național, sunt lucruri care alcătuiesc împreună ghidul politic necesar oricărui stat din lume. O perspectivă sănătoasă are nevoie de ambele. Un stat are nevoie de valori în politica externă care să-i ofere certitudini, o destinație finală de urmărit, la fel de mult cum are nevoie de o privire realistă pentru a ajunge la destinația respectivă, iar interesele sale, mai ales în lumea contemporană, sunt interdependente de noțiune de cooperare cu alte state.

Trei aliați esențiali pentru România

Când vine vorba de politică externă și de securitate România a pus și pune un mare accent pe apartenența sa la NATO și la Uniunea Europeană. Două structuri care reprezintă foarte bine o viziune a lumii postmoderne. Dar totodată două structuri care au ajuns să fie reprezentate mai degrabă de principalele state membre, decât de propria lor existență. În acest sens când vorbim de NATO spunem, de fapt, SUA, iar când ne gândim la Uniunea Europeană tindem mai mult să vorbim despre Germania. Asta pentru că restul statelor membre nu par să se implice cu adevărat în obiectivele celor două structuri suprastatale. Uniunea Europeană este oarecum un eșec, datorită faptului că ignoră niște realități sociale, psihologice și politice, iar NATO depinde aproape sută-n sută de americani. Într-un astfel de context țări precum România, oricât de mult s-ar putea baza pe astfel de structuri pentru propria lor securitate, au nevoie de ceva mai mult. De o conexiune mai strânsă cu state din cadrul alianței sau al uniunii care împărtășesc interese comune sau amenințări comune. În esență despre trei astfel de state și nevoia unei strânse colaborări intenționez să scriu în articolul de față.

Așa cum afirma și analistul geopolitic George Friedman, la nivelul Uniunii Europene și al NATO există trei aliați esențiali pentru România. Polonia, Turcia și Statele Unite. Acestea sunt principalele state cu care România ar trebui să colaboreze, să-și consolideze relațiile și parteneriatele. Cu SUA avem deja un important parteneriat strategic, care valorează mult mai mult decât apartenența la structuri precum NATO (nici aceea de ignorat), dar acesta nu este valorificat suficient. În timp ce cu Polonia și Turcia nu există relații suficient de puternice, vizibile și bine închegate pentru a garanta o bună colaborare în virtutea apărării intereselor noastre comune. Aceste interese sunt multe și ele variază de la sfera economică până la cea geopolitică sau de securitate, strategică. În fond SUA este principalul garant al securității noastre, iar Polonia și Turcia sunt cele mai apropiate țări aliate cu care împărtășim obiective și amenințări comune, în special acum când ursul rusesc s-a trezit, iar amenințarea islamistă bate la ușă. Dar acest lucru merită elaborat în trei puncte, unul pentru fiecare din acești trei aliați esențiali ai României.

În primul rând să ne raportăm la Polonia. Acest stat aliat din nord-estul Europei împarte cu România o istorie similară, căzând adesea pradă marilor imperii care au găsit statul polonez o piedică în calea planurilor proprii de expansiune. Cel mai dur exemplu este cel al ocupării Poloniei de către cel de-al Treilea Reich și împărțirea acesteia cu Uniunea Sovietică. La fel ca și România Polonia nu a fost prea avantajată de poziția sa geografică, căzând astfel pradă diferitelor puteri care au găsit în Polonia un câmp de luptă unde se puteau confrunta cu adversarul pentru interesele proprii. Situația nu este diferită nici astăzi, cu excepția faptului că flancul vestic, european, nu mai reprezintă un pericol datorită apartenenței la structuri comune precum NATO și UE, dar nici un ajutor pe care trebuie să contăm prea mult. Nu în cazul noilor tipuri de conflicte, economice și psihologice, care înlocuiesc sau premerg conflictele de tip militar, convențional. Polonia, la fel ca și România este un stat de graniță al UE, iar din acest punct de vedere Rusia reprezintă o amenințare comună. Indiferent prin ce căi aceasta alege să se materializeze, ea se află acolo, în est. Acum, în contextul crizei din Ucraina, România și Polonia pot colabora pentru apărarea comună și satisfacerea unor interese comune pe care cele două state le au în estul Europei, la granița cu Rusia și în criza ucraineană. O colaborare care poate contribui la intimidarea Rusiei, sau la stoparea acțiunilor acesteia. Și-n ciuda acestui fapt ea nu apare. Politicienii celor două state nu reușesc, sau nu încearcă, să strângă relațiile între aceste două state extrem de similare.

Un al doilea aliat esențial este Turcia. Situația Turciei este puțin diferită de a Poloniei, dar interesele comune există. Având ieșire la Marea Neagră și făcând conexiune între aceasta și Marea Mediterană Turcia reprezintă o poartă, dar și o putere ce nu poate fi ignorată în orice strategice privitoare la spațiul rusesc. Ea are una din cele mai puternice flote militare de la Marea Neagră (lucru de care noi chiar avem nevoie) și poate astfel contribui enorm la securitatea acestui spațiu atât de relevant din punct de vedere strategic și geopolitic pentru interesele României, dar și ale NATO, respectiv UE. O mai strânsă colaborare între România și Turcia, printr-un parteneriat strategic similar cu cel pe care-l avem astăzi alături de SUA, ar contribui într-un mod pozitiv la securitatea țării noastre și la satisfacerea unor interese comune pe care, atât România cât și Turcia, le au la Marea Neagră și în spațiul est-european. La rândul ei România poate să ofere Turciei ajutor în dorința sa de aderare la Uniunea Europeană, lucru care ar întări și mai bine relațiile dintre cele două state.

Fac o pauză aici, înainte să trec la Statele Unite ale Americii, pentru a mă întoarce puțin în istoria modernă a României. Mai exact în perioada interbelică și la cel de-al doilea război mondial când România a încercat formarea unor alianțe sau structuri suprastatale în spațiul balcanic, bazat pe securitatea colectivă a acestui spațiu și pe interesele comune ale statelor membre. Avem de la proiectele lui Titulescu până la cele ale lui Mihai Antonescu exemplele necesare în acest sens. România poate juca acest rol de catalizator și astăzi. Ea poate lua inițiativă pentru formarea unei alianțe mult mai strânse în interiorul NATO sau al UE între România, Polonia și Turcia, eventual chiar alte state din această zonă geografică, cu interese comune. Important este că România să poată forma, alături de Polonia, respectiv Turcia, un adevărat zid strategic și de legătură față de răsărit. Un zid capabil să respingă orice acțiuni ofensive sau amenințări venite din stepa rusească sau de la Marea Neagră. Și asta într-un mod rapid, asigurând abilitatea noastră de a rezista în timp până la o intervenție americană.

Cu asta îmi îndrept atenția către actualul, și principalul, partener strategic al România, Statele Unite. România și SUA au format un parteneriat strategic extrem de valoros. Astfel că pe teritoriul României avem trupe americane, iar SUA joacă rolul de garant al securității și suveranității noastre teritoriale. Evident, SUA este un stat îndepărtat, motiv pentru care avem nevoie și de parteneri mai apropiați (Polonia și Turcia), dar este cel mai puternic aliat pe care-l avem în momentul de față. Din păcate și unul cu care nu ne fructificăm îndeajuns parteneriatul strategic. Acest parteneriat nu trebuie să fie unul exclusiv militar, de securitate, menit să intimideze în politica externă. El se poate dezvolta și într-o direcție economică prin care să avantajăm industria de armament a României și, de ce nu, economia propriu-zisă. Un parteneriat strategic poate implica aducerea de investitori din Statele Unite, investitori care ar veni cu specialiști proprii, tehnologie proprie, dar, așa cum au făcut peste tot în lume, ar folosi mână de lucru băștinașă, aceasta fiind clar mai ieftină Un astfel de lucru ar contribui enorm la dezvoltarea economică a României, creând totodată și locuri de muncă. Statul român ar trebui să lărgească parteneriatul strategic în această direcție, asigurând totodată condiții sigure pentru investitori, pentru atragerea acestora. Ce înseamnă condiții sigure ? Un spațiu economic și politic stabil, o justiție independentă și funcțională. Adică un spațiu în care investitorii americani să poate investi într-un mod sigur, fără a se teme din cauza schimbărilor de regim care ar fi urmate de schimbări de reguli.

Evident, mai există și alte state cu care România poate și trebuie să colaboreze. Nici Germania în sine nu este un stat de ignorat. În special în cazul în care proiectul european va fi repus în funcțiune, adică pe o traiectorie funcțională, moment în care relațiile bune cu Germania vor juca un rol esențial. Dar până atunci România nu se poate baza pe așa ceva sau pe apartenența la structuri precum UE și NATO, nu în mod exclusiv. Dezvoltarea unor relații cât mai strânse cu state precum SUA, Polonia și Turcia reprezintă un obiectiv fundamental în momentul de față, pe când dezvoltarea și păstrarea unor relații flexibile cu Germania sau Franța ar fi suficient pentru moment. Relații suficient de flexibile încât să ne permite o colaborare mai strânsă cu SUA astăzi și cu Germania în contextul în care interesul strategic ar cere acest lucru în viitor.

Ca și concluzie România are trei posibili aliați esențiali pentru strategia sa geopolitică și de securitate, dar și pentru o mai bună dezvoltare economică. Avem deja un statut de alianță cu aceste state, dar acest lucru nu garantează o bună colaborare în sine. Buna colaborare este un lucru la care se lucrează în interiorul alianței, între state care au interese mai apropiate unele față de altele decât alte state din cadrul alianței respective. Această bună colaborare este reflectată cel mai bine prin intermediul conceptului de parteneriat strategic. Avem un astfel de parteneriat cu SUA, un parteneriat pe care trebuie să-l dezvoltăm și mai mult, și trebuie să formăm astfel de parteneriate cu Polonia și Turcia, state a căror politică externă și de securitate este profund legată de cea a României, de interesele noastre geostrategice și geopolitice. Acest parteneriat strategic poate forma un zid euroatlantic față de est, un zid care să apere interesele comune ale statelor de la granița Europei, printre care și România, într-un mod mult mai eficient decât simpla apartenență la diferite structuri suprastatale. Structuri care nu sunt de neglijat, acesta contând la rândul lor pentru securitatea și dezvoltarea noastră, dar care nu pot fi privire ca asigurarea supremă a securității noastre. Mai mult, el poate evolua într-o structură după modelul Micii Antante, Liga Balcanică, etc. care ar contribui și mai mult la asigurarea intereselor noastre comune. În momentul de față România are trei aliați esențiali cu care trebuie să-și dezvolte relațiile, asigurând astfel satisfacerea intereselor prezente și viitoare ale statului român.

Mai este Ungaria un stat european ?

De la începuturile crizei din Ucraina Uniunea Europeană și NATO se confruntă cu o mulțime de probleme. Natura lor diferă de la caz la caz, la fel și felul în care acestea afectează interesele strategice și politice ale acestor organisme suprastatale. Dar printre aceste probleme se numără și copiii obraznici (ca să le spun așa) de la sânul Europei. Etnii care-și cer independența în momente precum acesta sau, după caz, state care prin politica lor aduc un deserviciu intereselor comune ale Europei.

Un astfel de stat este și cel ungar, un stat care s-a evidențiat printr-o colaborare tot mai strânsă cu Federația Rusă și partenerii acesteia. Printr-o politică cu un vădit caracter ultra-naționalist care vine în opoziție cu direcția post-modernă a lumii occidentale, ca și prin diferite tentative de a provoca haos, în interesul aliatului răsăritean, la granița estică a spațiului euroatlantic. Lucruri care se văd, care sunt și afirmate de lideri maghiari precum Viktor Orban (admiratorul lui Putin și cel care a spus că lumea liberală este de domeniul trecutului) și care ridică o întrebare legitimă: mai este Ungaria un stat european ?

Nu vreau să intru în argumente de natură istorică, argumente legate de originea maghiarilor sau de poziția lor în sfera relațiilor internaționale de-a lungul timpului. În schimb vreau să mă leg de prezent și să-mi exprim o îngrijorare serioasă cu privire la acest partener de neîncredere. Larry Watts și-a denumit o carte cu titlul de Ferește-mă Doamne de prieteni, iar această denumire ne poate atrage atenția și asupra prietenei noastre din cadrul UE, Ungaria. O prietenă de neîncredere, de la care nu știm la ce să ne așteptăm și care ne poate lovi pe la spate din poziția de... aliat.

În momentul de față Ungaria este un stat membru al Uniunii Europene și al Alianței Nord-Atlantice. Din această perspectivă ea este un aliat al nostru, un aliat la care credem că putem întoarce spatele pentru a ne confrunta cu alți adversari, adversari pe față. Într-un astfel de moment acest aliat ne poate înjunghia pe la spate. Un lucru de care orice analist de securitate ar trebui să țină cont atunci când pune în discuție conflictele prezentului și ale viitorului. Conflicte în care un stat mic precum Ungaria poate duce la foarte mult haos în strategia comună de securitate a lumii euroatlantice.

Deja am văzut tentative ale Ungariei pentru destabilizarea securității României și implicit ale graniței estice a NATO și UE. Am văzut tentative ale Ungariei pentru a sprijini politica externă a Federației Ruse în opoziție cu politica Uniunii Europene din care Ungaria face parte. Întoarcerea de la Moscova a liderului Jobbik, Gabor Vona, a avut un popas prin România. Concomitent în Ținutul Secuiesc au existat tensiuni ale minorității maghiare. Statul maghiar a încercat să se alăture politicii rusești de dezmembrare a Ucrainei, în ciuda vocii comune a Europei, iar în momentul de față ignoră sancțiunile economice date de Europa Rusiei.

Ce reiese clar din aceste lucruri, cât și din declarațiile liderilor de la Budapesta, este că Ungaria și-a reorientat cu totul traseul politic. Atât cel intern, dar mai ales cel extern. Iar în momentul de față nu există o garanție solidă pentru un stat ca România că Ungaria va continua să  respecte deciziile NATO și UE, sau că această nu ne va lovi pe la spate atunci când se va ivi ocazia. Putem asuma că tocmai acesta este obiectivul statului maghiar. Recucerirea Transilvaniei sub autoritatea Moscovei. Ceea ce nu le-a reușit la Bruxelles caută acum la Moscova, alături de o politică ultra-naționalistă regrupată în jurul țarului de la Kremlin.

Oricând putem vedea omuleți verzi venind din Ungaria în Ținutul Secuiesc. Oricând putem vedea Ungaria cum boicotează diferite acțiuni economice, politice sau chiar militare ale lumii euroatlantice. Nu cred că vrem să fim luați prin surprindere de niște mișcări care sunt tot mai evidente în contextul actual. Din contră, vrem să fim pregătiți, iar pentru asta trebuie să vedem Ungaria așa cum este ea de fapt. Ca un outpost eurasiatic în spațiul european. Un outpost care așteaptă ordinele de la Moscova și totodată șansa de a captura diferite teritorii ce i-au aparținut odată.

Nu știm cu certitudine ce va urma, dar trebuie să ținem cont de niște schimbări la nivel geopolitic și la cel al relațiilor internaționale. State precum Ungaria își schimbă politică și sacrifică post-modernitatea în favoarea modernității. Un lucru ce era previzibil printr-o simplă analiză sociologică a mentalității generale care predomină în spațiul maghiar. Momentan acest stat face parte din UE și NATO, deși are o politică opusă, dar noi trebuie să ținem cont de interesele noastre strategice, iar atunci când privim spre est unde au loc atâtea conflicte să tragem cu ochiul și la vecina noastră. O vecină de neîncredere.

Schimbarea și riscurile de securitate

Dacă analiștii de securitate se confruntă cu o problemă des întâlnită aceasta este conservatorismul. Există o anumită ideologie a conservatorismului care-i face pe mulți analiști să ignore starea permanent schimbătoare a riscurilor de securitate, continuând să raporteze problemele prezentului, cât și ale viitorului, la idei specifice sec. XX.

Acest lucru este de la sine evident și astăzi când mulți analiști trăiesc în continuare paradigma bipolarității din războiul rece al secolului trecut. Ei analizează actuala stare de conflict înghețat între două mari puteri, cât și alte riscuri de securitate, bazându-se pe un fel de semi-dogme care împiedică o conștientizare a realității de facto, dar și o analiză corectă a posibilităților viitoare.

Nici un analist sau un specialist al domeniului de securitate nu poate ignora riscurile permanent schimbătoare al acestui domeniu. Faptul că paradigmele geopolitice și de securitate în relațiile internaționale nu sunt niciodată aceleași, nu sunt niciodată stabile, iar actorii diferă la rândul lor, trebuie acceptat de orice analist, ieșind astfel din orice mentalitate dogmatică.

Creativitatea și deschiderea față de nou devin astfel calități esențiale ale unui analist. Diferența între dezastru și stabilitate se poate afla într-o analiză care ține cont de actorii non-statali, de schimbările care intervin la nivel global sau într-una care nu ține cont de acești factori, de schimbare, ci se bazează pe paradigme învechite, pe dogme stabilite de terțe persoane în domeniu.

De fapt dogmele sunt utile atâta timp cât sunt limitate la rolul de ghid. Lucru aplicabil în orice domeniu. Dacă aceste dogme blochează privirea omului dincolo de zidurile lor atunci, în mod evident, nu mai putem vorbi de analize serioase, la fel cum în știință n-am mai putea discuta despre mari descoperiri.

Asta se întâmplă și în domeniul securității și al analizei de informații. Singurul lucru constant în această lume este schimbarea. Orice analist trebuie să fie capabil să se adapteze la această schimbare. Să înțeleagă factori de risc și paradigme noi pe scena globală, având astfel posibilitatea de a prezice, în acest joc al minții, acțiunile adversarilor strategici și riscurile de securitate prezente. 

Importanța strategică a Turciei

Printre puterile importante din cadrul Alianței Nord-Atlantice se numără una foarte des uitată de mulți analiști sau simpli indivizi interesați de geopolitică. Această putere este Turcia. Un stat care face parte din NATO încă din perioada Războiului Rece și care nu a fost accepta, încă, în cadrul Uniunii Europene. Deși are o importanță strategică majoră pentru comunitatea euroatlantică.

Importanța Turciei a fost de la sine evidentă în perioada Războiului Rece când această putea schimba echilibrul puterii din orient în favoarea NATO. Lucru care rămâne valabil și astăzi când Turcia reprezintă principala noastră graniță împotriva Statului Islamic, împotriva haosului dintr-o lumea premodernă, cât și principalul nostru aliat la Marea Neagră.

Acești doi factori trebuie luați în considerare în orice discuție despre Turcia și legătura acesteia cu lumea occidentală. Turcia este una din principalele puteri de la Marea Neagră, oferind sau nu accesul forțelor occidentale aici, forțelor islamiste pe uscat sau ajutând în mod direct la securitatea și controlul Mării Negre. Să nu uităm că forța navală a Turciei este extrem de importantă.

În momentul de față Turcia este un actor cheie în regiunea Mării Negre. Un turn al Europei pe tabla de șah, un turn care poate asigură dominația unui flanc și care ne separă de o lume haotică. Este un aliat extrem de important pe care trebuie să-l ținem aproape și cu care România ar trebui să dezvolte bune relații în contextul în care aceste două țări sunt principala forță a NATO la Marea Neagră.

Vedem și în momentul de față cum prezența Turciei în NATO ne oferă un avantaj la Marea Neagră, atât de important în contextul crizei din Ucraina și a relansării Rusiei în jocurile relațiilor internaționale. Tot Turcia este unul din actorii cei mai relevanți în lupta împotriva Statului Islamic, iar acest lucruri nu pot fi ignorate.

Uniunea Europeană şi paradigma viitorului

Trăim într-o lume care se îndreaptă tot mai mult spre globalizare, o lume în care procesul de globalizare evoluează în mod natural prin prisma internetului, a marilor corporaţii sau a tot mai multor interese comune care apar între statele naţionale. Procesul de globalizare aduce de la sine avantaje şi dezavantaje. Acestea se văd pe plan economic, militar sau politic. Pericolele la adresa unui stat au devenit comune pentru alte state. Structuri internaţionale i-au naştere pentru a se ocupa de această problemă, iar printre aceste structuri se numără şi Uniunea Europeană.

Personal văd proiectul Uniunii Europene ca pe o paradigmă a viitorului spre care civilizaţia europeană tinde de secole. Imperiul Roman, Imperiul Carolingian, Liga Sfântă, proiectul interbelic al uniunii Danubiene, Alianţa Nord-Atlantică la care au aderat majoritatea popoarelor libere ale Europei şi iată, acum Uniunea Europeană. O uniune care a luat naştere din motive economice şi politice ( pentru a preveni un al treilea război mondial între statele Europei ), dar care se pare că adoptă noi atribuţii în drumul ei existenţial, devenind un garant al vocii statelor europene în politica internaţională.

Într-un secol al globalizării statele naţionale nu mai au o voce la fel de puternică. În vârful lumii stau două mari state federale : Statele Unite ale Americii, respectiv Federaţia Rusă. Asta în timp ce micile state naţionale din Europa riscă să rămână în urmă, să aibă o voce tot mai slabă în problemele internaţionale actuale şi de viitor. Un lucru care n-ar mai fi o problemă în cadrul unei structuri europene care să reprezinte toate aceste state la un loc şi care ar fi capabilă să stea la masa deciziilor alături de cele două super puteri ale secolului.

Astfel unitatea europeană îşi face simţită nevoia. Globalizarea şi federalizarea statelor ne-a lăsat în urmă şi nu ne putem bizui pe aliaţii americani la nesfârşit. Pe lângă avantajele pe care le aduce idealului de pace, Uniunea Europeană reprezintă o viziune de viitor pentru puterea politică a tuturor statelor europene. Fără să distrugă identitatea sau suveranitatea diverselor popoare europene, un proiect de unificare a politicii externe a Europei cât şi a securităţii acesteia este de dorit.

Până la urmă acest proiect nu reprezintă altceva decât punerea în practică a unui ideal de secole. Ne aducem aminte din istorie că popoarele Europei au fost mereu supuse presiunii din partea unor forţe mai mari dinafara. Lumea islamică, Uniunea Sovietică fiind două exemple. În faţa acestor presiuni mereu s-a încercat clădirea unor structuri pan-europene care din păcate au eşuat fiindcă s-au clădit pe târziu şi nu erau deja stabile. Astfel otomanii şi sovieticii au câştigat datorită dezbinării dintre popoarele europene. O dezbinare pe care proiectul U.E. caută să o vindece.

Înainte de a continua merită scos în evidență și faptul că acest proiect este, în primul rând, unul de viitor. Iar forma sa rămâne, la rândul ei, discutabilă. În momentul de față România trebuie să mizeze pe relația sa cu Statele Unite și rolul în cadrul NATO, urmărindu-și altfel interesele prezente. Dar nu poate neglija relația cu forțele majore ale Uniunii Europene și rolul jucat în această uniune. Un rol pe care, ca și-n NATO, trebuie să și-l consolideze. Transformând dezavantajul de a fi granița Europei într-un avantaj de influență în uniune. 

Mai există critici care aruncă în umbră aceste avantaje de ordin geopolitic datorită unor probleme de ordin ideologic sau moral. Deşi în mare parte ideile Uniunii Europene sunt deja corecte, după umila mea opinie, trebuie să ţinem cont că ele nu sunt chiar ale U.E. ci ale naţiunilor membre. În momentul de faţă Uniunea Europeană este ca o mantie pentru trupul popoarelor europene. Ideile şi valorile europene nu sunt altceva decât ideile şi valorile adoptate de aceste popoare, care dăinuiesc sau se schimbe în funcţie de statele membre și care nu sunt valori permanent stabile și general valabile.

Momentan Uniunea Europeană merge înainte ca o paradigmă a viitorului. Trecutul a aparţinut Rusiei prin Uniunea Sovietică, prezentul aparţine Statelor Unite în mare parte, dar sunt de părere că viitorul  aparţine statelor europene prin acest proiect care ţinteşte spre cer.  Proiectul european nu este un monstru care distruge statele naţionale, ci un proiect care umăreşte, ideal vorbind, apărarea intereselor comune ale acestor state pe plan economic, geopolitic şi geostrategic, cât şi apărarea valorilor fundamentale ale statelor membre, oricare ar fi acestea.

Noi nu am intrat în Uniunea Europeană forțați de cineva ca să ne plângem că suntem o colonie sau altceva de acest fel sau ca să punem UE la egalitate cu URSS. Noi am intrat în UE, ca și în NATO, din propria inițiativă și am acceptat să facem parte dintr-un proiect mai larg menit să consolideze vocea și forța statelor europene într-o lume tot mai globalizată și mai federalizată. De asta Uniunea Europeană este nu doar o paradigmă ideală a viitorului, ci și o necesitate. Singura care poate asigura securitatea statelor europene fără ca acestea să fie dependente de alte forțe externe.


Am încredere într-o evoluţie pozitivă a acestui proiect şi cred că într-o epocă a globalizării este imperios pentru viitorul statelor membre, cât şi pentru protejarea valorilor definitorii ale civilizaţiei noastre europene. Evoluţia societăţii umane de la peşteră la trib, de la trib la principat, regat, mai apoi stat naţional şi acum stat federal sau uniune, confederaţie, etc. este tot mai accentuată de procesul globalizării. Uniunea Europeană este o necesitate şi un proces natural de evoluţie al statelor europene. De ea depinde pacea în Europa cât şi puterea politică şi economică a statelor europene, iar România face parte din acest proiect prin apartenenţa sa la marea civilizaţie europeană, cât şi prin prisma intereselor sale naţionale.

Notă: Am scris acest articol pe 29 aprilie. L-am republicat fiindcă ideea de bază rămâne actuală și i-am adus câteva modificări necesare.

Europa viitorului

Un prieten m-a întrebat cum văd viitorul Uniunii Europene. Primul meu gând a fost: Rusia e trecutul, America e prezentul, Europa și China reprezintă viitorul. Pe scurt, mare. Pe termen lung Uniunea Europeană are potențialul să devină o nouă forță globală. Asta prin accentuarea puterii și rolului structurilor europene.

Accentuarea nu înseamnă o federalizare totală, ci mai degrabă felul în care Uniunea Europeană va avea o politică externă și de securitate comună, în timp ce statele naționale vor dirija doar politica internă, discutând restul în cadrul Uniunii. În mare parte U.E. va funcționa ca un commonwealth britanic fără monarh. Va avea armate naționale ce vor răspunde și apelului Uniunii, dar și trupe proprii mult mai puternice decât acum.

Ca valori nu văd Europa regresând la ideile trecutului, populare în foarte puține state din estul Europei. Europa se va dezvolta ca o construcție în primul rând seculară și liberală.

Că-i de bine, că-i de rău, este un lucru discutabil și complet relativ. Bazat doar pe opinia și ideologia fiecărui individ. Dincolo de acestea o astfel de construcție este singura opțiune viabilă pentru ca statele europene să aibă o voce în relațiile internaționale ale viitorului.

Un viitor care nu aparține unor state mici și dezbinate, ci marilor federații, confederații și Chinei. În acest sens opțiunile noastre sunt trei. Fie mergem mai departe pe ideea europeană, fie rămânem dependenți de SUA, fie ne subordonăm Rusiei. Dintre cele trei prima este preferabilă și mult mai posibilă în momentul de față.

Ce trebuie să facă România ? Interesele sale prezente sunt alături de SUA ca aliat principal. Deci trebuie să întărim această alianță. Dar viitorul aparține Europei, ca atare nu trebuie să neglijăm relația noastră cu marile puteri europene și să fim mereu pregătiți pentru niște schimbări. Schimbări ce apar încet și pe rând.

Să vorbim despre Băsescu...

 Traian Băsescu este probabil cel mai controversat președinte al României post-decembriste. Mai are puțin și-și termină mandatul. Cu nenorocul de a primi două mandate în timp de criză, economică și politică, acesta rămâne hulit și criticat cu fanatism religios pe de o parte, slăvit și lăudat cu zel pe de alta și privit în mod obiectiv de foarte puțină lume. E și greu la ce imagine și-a făcut.

Acum când mandatul său este pe sfârșite mă gândeam să scriu puțin despre Băsescu. Despre ce a făcut bun, ce a făcut rău. Despre ce a reprezentat mandatul lui Traian Băsescu în viața politică a României și ce va reprezenta acesta în istoriografia viitoare.

Privitor la ce a făcut bun și ce a făcut rău cred că trebuie să trecem peste propaganda televizată. Băsescu este președintele României, are puterea lui, dar este un om. Nu un diavol demn de blamat pentru toate relele țării așa cum o fac adversarii săi politici și mediatici. A făcut bune la fel cum a făcut și rele, unele dintre ele chiar necesare la început pentru a învinge un sistem ticăloșit.

Băsescu s-a caracterizat ca omul care a învins sistemul, spre deosebire de un Constantinescu învins de sistem și un Iliescu apărător al sistemului. Prin sistem nu mă refer la organismele democratice și moderne ale statului român cât mai degrabă la acele moșteniri comuniste rămase în picioare după revoluție. La micile grupuri de interese care au destrămat cu ușurință mandatul președintelui Constantinescu și care au fost lovite dur de un Traian Băsescu din motive interpretabile.

În orice caz pentru a învinge acest sistem Băsescu a trebuit să treacă de limitele legale. Un lucru de necontestat este că a fost și este un președinte jucător. Ceva care trece, oarecum, de niște limite constituționale pentru un președinte arbitru. Rolul său de președinte jucător i-a format imaginea puterii totale, iar orice se întâmpla rău în țară a fost aruncat asupra sa nu de oameni obiectivi, ci de forțele mediatice subordonate adversarilor săi.

S-a implicat în viața politică mai mult decât îi erau limitele. În jocurile partidelor mai exact. Adevărat. A trecut peste limitele Constituției, adevărat. Dar nu e singurul. Nimeni nu-l blamează pe Iliescu, pe părintele neo-comunismului în România. Doar că spre deosebire de Iliescu actualul președinte are și alte realizări pentru care să fie ținut minte.

Un exemplu este independența justiției. Care astăzi funcționează cu mult peste nivelul justiției lui Iliescu sau Năstase, subordonate partidului și incapabilă să acționeze împotriva sa. Un altul este întărirea relațiilor cu occidentul ca și a celor cu Republica Moldova, Băsescu fiind singurul președinte care a reușit să facă această apropiere dorită de marea parte a românilor. Recentul succes românesc la summit-ul NATO i se datorează și lui la fel de mult ca întregii echipe a României.

Mandatul lui Traian Băsescu a reprezentat și reprezintă un mandat al crizelor. Politice și economice. Dar în timpul acestor crize s-au realizat o mulțime de lucruri lăudabile sub mandatul aceluiași președinte, la fel cum s-au realizat excese în sensul de ignorare a limitelor constituționale. Probabil și pentru că de asta a fost votat de mulțimi. Mulțimile, în special românești, dorind un voievod, nu un arbitru.

În istorie mandatul lui Băsescu o să fie amintit dincolo de propaganda politică. Așa cum a fost. Crize, încălcări ale valorilor constituționale, relații cu diferite persoane controversate, apariții marinărești, dar și o întărire a poziției României în NATO, înfrângerea vechiului sistem neo-comunist, intrarea țării pe un traseu clar european și reluarea relațiilor frățești cu Republica Moldova.

Aceasta este imaginea reală, nu cea a unui bau-bau sau a unui salvator. Traian Băsescu a fost și este un politician profesionist, după modelul principelui lui Machiavelli, și așa va rămâne în istorie, cu bunele și relele sale. Iar alte discuții despre el tind să fie mai degrabă efecte ale unei propagande deșănțate și deja religioase împotriva sau în favoarea acestuia. Cu asta am scris și eu, odată-n viață, un articol despre Traian Băsescu, iar de aici consider subiectul încheiat, la fel cum este și mandatul.

P.S. Poate scăpam de asemenea probleme și dispute dacă România ar fi fost o monarhie constituțională. Cu siguranță personalitatea monarhului era suficientă pentru a menține echilibrul politic în viața publică și era dincolo de atacurile mediatice. Acum asta e.

Suspendați toată țara

Vestea că deja faimosul copil mare C.P. Tăriceanu vrea să-l suspende pe Traian Băsescu a ajuns la urechile oricui este cât de cât interesat de politică. Dacă este o intenție reală sau o simplă acțiune de imagine electorală nu pot să zic cu certitudine. Vorbim de oameni de la care te poți aștepta la orice. În schimb pot să zic un lucru. O astfel de inițiativă nu este deloc benefică intereselor României.

Lumea întreagă trece printr-un moment de cumpănă. România ca și restul țărilor de graniță ale UE nu face excepție. Din contră, situația noastră este cu atât mai gravă cu cât ne aflăm atât de aproape de conflict. Mai mult ca oricând de la revoluție încoace România trebuie să fie puternică, viitorul propriu, interesele strategice și imaginea noastră față de aliații occidentali depinzând de acest lucru.

În acest context inițiativa dl. Tăriceanu nu ar face decât probleme României. Nu doar că ar destabiliza România printr-o nouă criză politică, dar ar pune un incompetent absolut în funcția de președinte interimar, ar asigura puterea totală a PSD la alegerile prezidențiale și ar da aliaților noștri strategici impresia unei lovituri de stat reloaded. Lucru care ar costa grav România.

La poarta noastră de est avem o Ucraină în criză politică și militară, invadată de o Rusie nedornică să-și piardă statul tampon dintre ea și Europa și care acum pare să urmărească țeluri mai mari. La poarta vestică avem o Ungarie care are propriile interesele geopolitice și care s-a situat deja de partea Federației Ruse, urmărind totodată destabilizarea României pentru ruperea ei în două. Puțin mai jos, prin orient, avem o nouă forță islamistă în ascensiune și care amenință întreaga ordin internațională. Sau ce a mai rămas din această ordine sfărâmată.

În orice caz, avem o situație extrem de complicată pentru România și mai mult ca oricând România are nevoie de stabilitate politică, socială, economică. Are nevoie de un președinte competent în ale politicii externe și care să se bucure de o relație bună cu statele aliate. Avem nevoie de cu totul altceva decât jocurile politice ale unui Tăriceanu, ale unui copil care încă plânge după jucăria lui și nu știe cum să se răzbune pe bully-ul Traian Băsescu sau cum să-i slujească salvatorului său, Victor.

Traian Băsescu mai are puțin și pleacă. Iar cu bune și rele nu i se poate contesta meritul întăririi relațiilor noastre cu occidentul și a poziției noastre în cadrul NATO. Momentan cu bunele și relele sale acesta reprezintă un factor de stabilitate politică. Spre deosebire de alți oameni politici care nu știu cum să provoace dezordine în țară acum, când la porțile noastre bat cele mai aprige situații de la Războiul Rece încoace.

Tăriceanu nu face decât să confirme vorbele lui George Maior dintr-un interviu acordat Adevărul Live, și anume că prea puțini oameni politici mai urmăresc încă interesele României. Actualul guvern și cei din jurul primului-ministru par mai interesați de scandal politic și de retorica anti-băsescu decât de satisfacerea unor interese naționale, a unor obiective geostrategice și geopolitice ale României.

Eu înțeleg că există și conceptul ordo ab chao și toți visează să-l aplice. Dar nu de asta are nevoie România acum. România are nevoie de stabilitate. Nu e ca și cum avem materiale cu care să construim ceva nou și mai bun din haosul decăderii unui președinte. Din contră, cu PSD și Tăriceanu, cu urmărirea unor interese proprii mai presus de cele naționale, văd că avem doar materiale proaste. Materiale prin care nu se poate clădi o ordine nouă și bună pentru România. Riscuri inutile.

Sfatul meu pentru reprezentanții actualei puteri: suspendați toată țara! Pentru că nu e nici o diferență. Anulați granițele, armata, totul. Pentru că așa ar arăta România în cazul unei suspendări. Măcar să facem lucrurile pe față. România nu are timp de jocurile dv. domnule Tăriceanu! România nu are timp de scandalul dv. electoral anti-Băsescu dl. Ponta! România are nevoie de bărbați de stat.

Unde greșește occidentul ?

Astăzi s-a deschis summit-ul general al NATO. Personalitățile importante din cadrul alianței se vor aduna pentru a discuta și analiza problemele actuale. Personal nu am mari așteptări de la acest summit. Motivele diferă, dar primul motiv este eroare pe care occidentul o face în repetate rânduri. Eroarea de a privi lumea prin prisma acelorași valori și idei.

Oricât de liberal aș fi în convingerile mele nu pot să cred că toți oamenii sunt la fel. Din contră, fiecare popor are un fel aparte de a fi, un fel construit pe tradiție, istorie, educație, ADN. Aspectele precum cultura, politica, instituțiile de stat nefiind altceva decât simple haine care îmbracă acest schelet al oricărei civilizații. Lucru afirmat și de Gustave le Bon în Psihologia Maselor.

Și totuși, în ciuda acestui fapt, lumea occidentală continuă să privească spre spațiul arab sau asiatic ignorând diferențele de gândire și de percepere a realității. Privim peste tot prin prisma valorilor liberale și democratice ale lumii occidentale, considerând că oamenii sunt la fel peste tot.

O astfel de viziune este cu totul eronată și a condus la o mulțime de eșecuri strategice în politica externă a lumii occidentale.

Am mers în Irak să doborâm un dictator ignorând trăsăturile specifice populației din acele zone. Ignorând tendințele naturale anti-democratice pe care lumea orientale le-a arătat de atâtea ori. Nu ne-am gândit că înainte de a înlătura un dictator și a pleca să trecem poporul irakian printr-un amplu și lung proces educațional, de schimbare a unor lucruri întipărite în timp.

Acum înlăturând dictatorul am făcut un lucru bun și am scăpat de un adversar, dar am eliberat o gloată de adversari. Lucru valabil și-n țări precum Siria unde un dictator precum Bashar Al-Assad este un adversar al intereselor euroatlantice în orient, dar totodată și singurul om care ține în frâu o hoardă de adversari (jihadiștii).

Lumea orientală este clădită pe alte valori și structuri decât cea occidentală și o simplă schimbare de regim sau de instituții nu schimbă o mentalitate generală. Nu înlătură cu adevărat tendințele spre anarhie, terorism sau chiar dictatură ale unui popor, dictatură care poate fi instaurată oricând în locul celei alungate.

Lucru valabil și în Rusia unde vorbim de un popor instabil, un popor al extremelor, un popor obsedat de putere. Citeam adineauri un articol în care asasinarea lui Vladimir Putin era sugerată ca opțiune pentru stabilizarea situației la granițele Europei. O prostie.

Vladimir Putin este un lider puternic peste o gașcă de oligarhi. Dacă ar cădea Rusia ar fi pusă într-o situație dificilă, dar nu ar trata cauza imperialismului rusesc. Nicidecum.

Poporul rus ar tinde în mod natural spre alte opțiuni care să-i satisfacă orgoliul. Ar alege o extremă dreaptă, o extremă stângă. Persoane mai mult sau mai puțin competente, care ar duce Rusia tot pe o politice de expansiune sau ar destabiliza țara, a doua opțiune fiind bună pentru occident în măsură în care-și asumă să intervină pentru a ține în frâu hoardele haotice ale stepelor.

Aici fac o paranteză și arăt o greșeală similară făcută și de către Rusia. În momentul de față Federația Rusă pierde orice șansă în Ucraina. Mentalitatea poporului ucrainean este la rândul ei una tipică slavilor cu bunele și relele acestei mentalități. Ucrainienii nu uită și nu iartă nimic din ce face astăzi Rusia. Au mândria lor și dorința lor de putere și sunt dispuși să lupte până la capăt pentru aceasta.

Occidentul greșește când privește la alte popoare și crede că democrația sau libertatea, cultura sau drepturile omului, sunt la fel de prețuite precum în lumea postmodernă. Vorbim de spații în care oamenii au mentalități și idei diferite structurate de-a lungul timpului și transmise mai departe prin educație, ADN, cultură, etc. Lucruri care nu se pot schimba decât tot cu trecerea timpului.

Până și la noi a fost nevoi de o perioadă lungă de timp până acest valori au devenit fundamentale, similare unor dogme religioase. Căci înainte dogmele proveneau din sânul religiei. A fost nevoie de o lungă perioadă în care prin literatură, filosofie, teologie și progresul natural al științei vechile temelii ale lumii s-au dărâmat, făcând loc pentru altele noi.

Ataturk în Turcia, Cuza în România, Robespierre în Franța. Acești oameni nu au fost decât rezultatul unor idei care deja s-au impus în mentalul colectiv. Idei care s-au impus din timp și nu la un moment dat când unul a venit și a urlat împotriva unei rânduiri socio-politice. 

Greșeala occidentului este cea a unui idealism care își face prea mult loc în realpolitik.

Aceasta este greșeala care a dat naștere revoluției bolșevice și răului ce a urmat (Germania știe mai bine), care a permis Statului Islamic să crească până la limite inadmisibile și pe care occidentul nu o mai poate repeta le nesfârșit. Orice analiză și operațiune în exterior trebuie să țină cont de realitatea de facto din zona respectivă. De tendințele naturale ale popoarelor și persoanelor care le compun.

Nu ajunge să dai jos un dictator sau o oligarhie ca să schimbi o mentalitate, o stare de fapt. Schimbarea se realizează în timp și prin procese mult mai complexe decât o simplă invazie militară sau schimbare de instituții statale. Această realitate este de la sine evidentă, iar ignorarea ei este costisitoare.

Viitorul aparține celor care înțeleg mecanismele naturii. În cazul de față natura și psihologia popoarelor, a civilizațiilor. Ignorarea acestor lucruri a avut adesea consecințe nefaste și va continua să aibă până când liderii și analiștii politico-militar vor înțelege să privească o zonă geografică din perspectiva celor care trăiesc acolo și ținând cont de istorie, popor, tradiție, cultură, etc.

De cine și de ce am fost atacați cibernetic ?

Scriam ieri un articol despre securitatea cibernetică și importanța acesteia în secolul XXI. În introducere am invocat drept exemplu recentul atac cibernetic asupra României. Astăzi am să aprofundez acest eveniment și am să abordez două întrebări: cine și de ce ne-a atacat cibernetic ?

Prima întrebare are un răspuns foarte simplu și foarte evident. România a fost victima unui operațiuni mult mai largi de obținere a unor informații clasificate. Sursa comună pentru această operațiune a fost găsită în Rusia, iar cuvintele cheie folosite vin să confirme acest lucru: Uniunea Europeană, NATO și Politica Energetică a Europei.

Ultimul cuvânt cheie este și cel mai interesant. Este cel mai interesant pentru că face lumină cu privire la originea atacului, cât mai ales la motivația și obiectivul acestuia. Revenind la întrebare cine, ultimul cuvânt cheie mi se pare cel mai relevant pentru că dintre toate forțele mondiale Federația Rusă este cea mai interesată de politică energetică a Europei. Este interesată de ce urmează să facem cu privire la gazele rusești, dacă vom ceda sau nu, dacă avem alternative, dacă se pot culca nu.

De aici vine și răspunsul la întrebarea de ce. 

Federația Rusă se teme. Vede că Uniunea Europeană, pe care o credea închisă într-un clește prin gazele rusești, nu se teme să acționeze împotriva Rusiei cu privire la criza din Ucraina. Nu se teme să sancționeze Rusia din punct de vedere economic și nici de sancțiunile Rusiei. Ori asta pentru ruși este o situație stranie, doar trăiau cu impresia că suntem dependenți de gazele rusești, victime ale propriei propagande.

Din fericire lucrurile nu stau deloc așa, iar noi am fost atacați cibernetic pentru ca această realitate să fie confirmată. Pentru ca Rusia să afle dacă Europa are de gând sau nu să riște pierderea gazelor rusești și, cel mai important, care-i sunt alternativele, planurile de rezervă. Interesul Rusiei este să știe ca să acționeze în conformitate cu informația. Altfel joacă singură jocul gazelor rusești.

Cele două cuvinte cheie rămase, Uniunea Europeană respectiv NATO, au fost mai mult de umplutură. Posibilitatea găsirii unor informații în plus cu privire la planurile trupelor NATO și politica de apărare a UE. Dar cred că principalul scop a fost găsirea de informații clasificate privind politica noastră energetică, privind viziunea Europei despre gazele rusești și planurile acesteia.

 În orice caz acest atac este relevant pentru noi. Ne arată că Federația Rusă are o slăbiciune fără exportul de gaz și se teme. Ne arată cât de relevante sunt gazele rusești nu doar pentru economia țării, dar mai ales pentru a ține în sfera ei de influență diferită state europene. Dar există alternative și Europei pare să nu-i mai pese așa mult de Rusia. Acum Rusia se teme.