Pas cu pas spre unire

Vineri președintele ales al României, dl. Klaus Werner Iohannis, va vizita Republica Moldova. Acest lucru se întâmplă în contextul apropiatelor alegeri parlamentari de pe teritoriul aceluiași stat, cât și ca urmare a unui mesaj venit din partea cancelarului german Angela Merkel: ”haideți să facem ceva”. Un mesaj care ne arată că Germania este dispusă, de ceva vreme bună, să susțină proiectul de unificare (indiferent sub ce formă, teritorială sau în cadrul UE) a celor două state românești.

Drumul lui Klaus Iohannis dincolo de Prut și apoi la Washington nu face decât să arate că și partea română este dornică, fără echivoc, să susțină acest proiect. Un proiect care ține atât de o voință populară (majoritatea tinerilor susțin unirea), cât și de o serie de obiective strategice, respectiv geopolitice, ale statului român și ale comunității europene. Obiective care s-au definitivat tot mai clar în urma recentei crize din Ucraina și a felului în care Rusia provoacă ordinea internațională existentă.

Astfel dezideratul unirii între Moldova și România, sau a integrării celei dintâi în cadrul Uniunii Europene, reprezintă un obiectiv actual al statelor puternice din cadrul comunității euroatlantice. Un obiectiv care ține de configurarea puterii actuale în zona Mării Negre, pe de o parte, și de o dorință mult mai veche a unui stat european, membru NATO, precum România. Un stat care este susținut astăzi în a face ceea ce Germania a făcut imediat după dărâmarea zidului Berlinului.

Deci, pas cu pas, ne îndreptăm spre unire. Lucru evident de la sine, prin acțiunile și comunicatele oamenilor politici de pe ambele maluri ale Prutului, dar și din lumea occidentală. Criza din Ucraina este momentul istoric care ne-a permis acest lucru și chiar ne-a obligat, pe noi și pe frații de peste Prut, a strânge legăturile diplomatice și a conlucra în favoarea binelui comun. Vorbim aici de o situație de haos în sfera relațiilor internaționale, o situație care ne permite și ne obligă la schimbări majore.

Victoria lui Klaus Iohannis la ultimele alegeri prezidențiale nu face decât să ajute Moldova pe traseul ei european, axa Berlin-București-Washington fiind principalul garant al Republicii Moldova pe acest traseu oarecum dificil. Dificil, dar pe care toată lumea și-a asumat să lucreze, iar vizita lui Klaus Iohannis la Chișinău reprezintă exact această asigurare că da, lumea occidentală, România și Germania în special, susțin fără echivoc trecerea Moldovei în lumea occidentală.

Dacă aceste lucruri sunt clare nu același lucru poate fi spus despre felul în care va reacționa Moscova. În mod cert voința Federației Ruse cu privire la problema Basarabiei este mult mai irelevantă decât acum câțiva ani. Fără pionul numit Ucraina Rusia nu mai are aceeași putere și influență. Practic Ucraina devine chiar o barieră, iar influența rusească la Marea Neagră dispare și ea. La fel cum atenția Federației Ruse este acaparată de acest ghimpe în coasta ursului până acum adormit.

În ciuda acestui fapt Rusia nu poate asistat în totalitate pasivă la felul în care-și pierde influența. Chiar și cu o influență mai slăbită ne putem aștepta la acțiuni din partea Federației Ruse în zona Republicii Moldova. O curiozitate în acest sens este ce se va întâmpla dacă alegerile parlamentare din Moldova sunt câștigate de forțele pro-europene. Va merge Rusia, sau mai bine zis vor merge pionii ruși din Moldova, la acțiuni mai dure decât războiului psihologic desfășurat până acum ?

Știrile din Moldova nu sunt dintre cele mai fericite. Autoritățile se pot aștepta la diferite izbucniri din partea minorității ruse în cazul în care victoria forțelor pro-românești și pro-europene devine evidentă. Un caz mai puțin probabil, dar demn de luat în considerare, este riscul trezirii cu omuleți verzi care se plimbă prin interiorul Moldovei. Cert este că diplomația rusească va izbucni în tradiționalele ei crize de nervi și va critica acțiunile imperialisto-fasciste de sorginte românească.

Diplomația rusească va critica orice acțiuni și orice alegeri al căror rezultat este slăbirea influenței ei geopolitice. În special când acest lucru se întâmplă atât de aproape de zona Mării Negre, foarte importantă din punct de vedere strategic. În cazul Moldovei se va folosi și de factorii de influență pe care-i are în acea zonă. Instituții precum biserica ortodoxă subordonată patriarhiei de la Moscova, diferite trusturi de presă sau organizații moldoveniste, respectiv anarhiste.

Autoritățile din Moldova trebuie să fie pregătite pentru a acționa, iar diferitele grupări unioniste trebuie să acționeze pentru a combate orice influență mediatică moldovenistă. Atât înainte, cât și după alegeri. Rezultatul acestor alegeri este unul foarte important pentru dezvoltarea relațiilor între vest și Republica Moldova, iar felul în care alegerile vor fi reflectate în lume joacă un rol la fel de important, de care România și Republica Moldova trebuie să țină cont în egală măsură.

Ne rămâne să așteptăm. Să vedem o țară și un popor. Unirea nu s-a putut realiza imediat după revoluția din decembrie 1989 pentru că nu ne aflam în aceeași situație ca și Germania. Dacă Germania avea o latură occidentală, liberă, democratică și puternică, o latură capabilă să o preia pe cea comunistă, noi nu ne-am aflat în aceeași situație, vorbind de un stat proaspăt ieșit, nici atunci complet, din comunism și un altul încă blocat. Nu aveam ce să preluăm pentru a curăța.

Astăzi situația s-a schimbat. România este un stat european, integrat în tot ceea ce înseamnă spațiu euroatlantic și se bucură de sprijin cu privire la Republica Moldova. Un sprijin care reunește atât latura de realpolitik a lumii europene, obiective pragmatice cu privire la Moldova și zona Mării Negre, dar și idealul viu al unirii. Unirea a doua state latine care împart același grai și care au fost despărțite, la fel ca Germania, datorită unei puteri invadatoare vinovată de o mulțime de crime.

Trei aliați esențiali pentru România

Când vine vorba de politică externă și de securitate România a pus și pune un mare accent pe apartenența sa la NATO și la Uniunea Europeană. Două structuri care reprezintă foarte bine o viziune a lumii postmoderne. Dar totodată două structuri care au ajuns să fie reprezentate mai degrabă de principalele state membre, decât de propria lor existență. În acest sens când vorbim de NATO spunem, de fapt, SUA, iar când ne gândim la Uniunea Europeană tindem mai mult să vorbim despre Germania. Asta pentru că restul statelor membre nu par să se implice cu adevărat în obiectivele celor două structuri suprastatale. Uniunea Europeană este oarecum un eșec, datorită faptului că ignoră niște realități sociale, psihologice și politice, iar NATO depinde aproape sută-n sută de americani. Într-un astfel de context țări precum România, oricât de mult s-ar putea baza pe astfel de structuri pentru propria lor securitate, au nevoie de ceva mai mult. De o conexiune mai strânsă cu state din cadrul alianței sau al uniunii care împărtășesc interese comune sau amenințări comune. În esență despre trei astfel de state și nevoia unei strânse colaborări intenționez să scriu în articolul de față.

Așa cum afirma și analistul geopolitic George Friedman, la nivelul Uniunii Europene și al NATO există trei aliați esențiali pentru România. Polonia, Turcia și Statele Unite. Acestea sunt principalele state cu care România ar trebui să colaboreze, să-și consolideze relațiile și parteneriatele. Cu SUA avem deja un important parteneriat strategic, care valorează mult mai mult decât apartenența la structuri precum NATO (nici aceea de ignorat), dar acesta nu este valorificat suficient. În timp ce cu Polonia și Turcia nu există relații suficient de puternice, vizibile și bine închegate pentru a garanta o bună colaborare în virtutea apărării intereselor noastre comune. Aceste interese sunt multe și ele variază de la sfera economică până la cea geopolitică sau de securitate, strategică. În fond SUA este principalul garant al securității noastre, iar Polonia și Turcia sunt cele mai apropiate țări aliate cu care împărtășim obiective și amenințări comune, în special acum când ursul rusesc s-a trezit, iar amenințarea islamistă bate la ușă. Dar acest lucru merită elaborat în trei puncte, unul pentru fiecare din acești trei aliați esențiali ai României.

În primul rând să ne raportăm la Polonia. Acest stat aliat din nord-estul Europei împarte cu România o istorie similară, căzând adesea pradă marilor imperii care au găsit statul polonez o piedică în calea planurilor proprii de expansiune. Cel mai dur exemplu este cel al ocupării Poloniei de către cel de-al Treilea Reich și împărțirea acesteia cu Uniunea Sovietică. La fel ca și România Polonia nu a fost prea avantajată de poziția sa geografică, căzând astfel pradă diferitelor puteri care au găsit în Polonia un câmp de luptă unde se puteau confrunta cu adversarul pentru interesele proprii. Situația nu este diferită nici astăzi, cu excepția faptului că flancul vestic, european, nu mai reprezintă un pericol datorită apartenenței la structuri comune precum NATO și UE, dar nici un ajutor pe care trebuie să contăm prea mult. Nu în cazul noilor tipuri de conflicte, economice și psihologice, care înlocuiesc sau premerg conflictele de tip militar, convențional. Polonia, la fel ca și România este un stat de graniță al UE, iar din acest punct de vedere Rusia reprezintă o amenințare comună. Indiferent prin ce căi aceasta alege să se materializeze, ea se află acolo, în est. Acum, în contextul crizei din Ucraina, România și Polonia pot colabora pentru apărarea comună și satisfacerea unor interese comune pe care cele două state le au în estul Europei, la granița cu Rusia și în criza ucraineană. O colaborare care poate contribui la intimidarea Rusiei, sau la stoparea acțiunilor acesteia. Și-n ciuda acestui fapt ea nu apare. Politicienii celor două state nu reușesc, sau nu încearcă, să strângă relațiile între aceste două state extrem de similare.

Un al doilea aliat esențial este Turcia. Situația Turciei este puțin diferită de a Poloniei, dar interesele comune există. Având ieșire la Marea Neagră și făcând conexiune între aceasta și Marea Mediterană Turcia reprezintă o poartă, dar și o putere ce nu poate fi ignorată în orice strategice privitoare la spațiul rusesc. Ea are una din cele mai puternice flote militare de la Marea Neagră (lucru de care noi chiar avem nevoie) și poate astfel contribui enorm la securitatea acestui spațiu atât de relevant din punct de vedere strategic și geopolitic pentru interesele României, dar și ale NATO, respectiv UE. O mai strânsă colaborare între România și Turcia, printr-un parteneriat strategic similar cu cel pe care-l avem astăzi alături de SUA, ar contribui într-un mod pozitiv la securitatea țării noastre și la satisfacerea unor interese comune pe care, atât România cât și Turcia, le au la Marea Neagră și în spațiul est-european. La rândul ei România poate să ofere Turciei ajutor în dorința sa de aderare la Uniunea Europeană, lucru care ar întări și mai bine relațiile dintre cele două state.

Fac o pauză aici, înainte să trec la Statele Unite ale Americii, pentru a mă întoarce puțin în istoria modernă a României. Mai exact în perioada interbelică și la cel de-al doilea război mondial când România a încercat formarea unor alianțe sau structuri suprastatale în spațiul balcanic, bazat pe securitatea colectivă a acestui spațiu și pe interesele comune ale statelor membre. Avem de la proiectele lui Titulescu până la cele ale lui Mihai Antonescu exemplele necesare în acest sens. România poate juca acest rol de catalizator și astăzi. Ea poate lua inițiativă pentru formarea unei alianțe mult mai strânse în interiorul NATO sau al UE între România, Polonia și Turcia, eventual chiar alte state din această zonă geografică, cu interese comune. Important este că România să poată forma, alături de Polonia, respectiv Turcia, un adevărat zid strategic și de legătură față de răsărit. Un zid capabil să respingă orice acțiuni ofensive sau amenințări venite din stepa rusească sau de la Marea Neagră. Și asta într-un mod rapid, asigurând abilitatea noastră de a rezista în timp până la o intervenție americană.

Cu asta îmi îndrept atenția către actualul, și principalul, partener strategic al România, Statele Unite. România și SUA au format un parteneriat strategic extrem de valoros. Astfel că pe teritoriul României avem trupe americane, iar SUA joacă rolul de garant al securității și suveranității noastre teritoriale. Evident, SUA este un stat îndepărtat, motiv pentru care avem nevoie și de parteneri mai apropiați (Polonia și Turcia), dar este cel mai puternic aliat pe care-l avem în momentul de față. Din păcate și unul cu care nu ne fructificăm îndeajuns parteneriatul strategic. Acest parteneriat nu trebuie să fie unul exclusiv militar, de securitate, menit să intimideze în politica externă. El se poate dezvolta și într-o direcție economică prin care să avantajăm industria de armament a României și, de ce nu, economia propriu-zisă. Un parteneriat strategic poate implica aducerea de investitori din Statele Unite, investitori care ar veni cu specialiști proprii, tehnologie proprie, dar, așa cum au făcut peste tot în lume, ar folosi mână de lucru băștinașă, aceasta fiind clar mai ieftină Un astfel de lucru ar contribui enorm la dezvoltarea economică a României, creând totodată și locuri de muncă. Statul român ar trebui să lărgească parteneriatul strategic în această direcție, asigurând totodată condiții sigure pentru investitori, pentru atragerea acestora. Ce înseamnă condiții sigure ? Un spațiu economic și politic stabil, o justiție independentă și funcțională. Adică un spațiu în care investitorii americani să poate investi într-un mod sigur, fără a se teme din cauza schimbărilor de regim care ar fi urmate de schimbări de reguli.

Evident, mai există și alte state cu care România poate și trebuie să colaboreze. Nici Germania în sine nu este un stat de ignorat. În special în cazul în care proiectul european va fi repus în funcțiune, adică pe o traiectorie funcțională, moment în care relațiile bune cu Germania vor juca un rol esențial. Dar până atunci România nu se poate baza pe așa ceva sau pe apartenența la structuri precum UE și NATO, nu în mod exclusiv. Dezvoltarea unor relații cât mai strânse cu state precum SUA, Polonia și Turcia reprezintă un obiectiv fundamental în momentul de față, pe când dezvoltarea și păstrarea unor relații flexibile cu Germania sau Franța ar fi suficient pentru moment. Relații suficient de flexibile încât să ne permite o colaborare mai strânsă cu SUA astăzi și cu Germania în contextul în care interesul strategic ar cere acest lucru în viitor.

Ca și concluzie România are trei posibili aliați esențiali pentru strategia sa geopolitică și de securitate, dar și pentru o mai bună dezvoltare economică. Avem deja un statut de alianță cu aceste state, dar acest lucru nu garantează o bună colaborare în sine. Buna colaborare este un lucru la care se lucrează în interiorul alianței, între state care au interese mai apropiate unele față de altele decât alte state din cadrul alianței respective. Această bună colaborare este reflectată cel mai bine prin intermediul conceptului de parteneriat strategic. Avem un astfel de parteneriat cu SUA, un parteneriat pe care trebuie să-l dezvoltăm și mai mult, și trebuie să formăm astfel de parteneriate cu Polonia și Turcia, state a căror politică externă și de securitate este profund legată de cea a României, de interesele noastre geostrategice și geopolitice. Acest parteneriat strategic poate forma un zid euroatlantic față de est, un zid care să apere interesele comune ale statelor de la granița Europei, printre care și România, într-un mod mult mai eficient decât simpla apartenență la diferite structuri suprastatale. Structuri care nu sunt de neglijat, acesta contând la rândul lor pentru securitatea și dezvoltarea noastră, dar care nu pot fi privire ca asigurarea supremă a securității noastre. Mai mult, el poate evolua într-o structură după modelul Micii Antante, Liga Balcanică, etc. care ar contribui și mai mult la asigurarea intereselor noastre comune. În momentul de față România are trei aliați esențiali cu care trebuie să-și dezvolte relațiile, asigurând astfel satisfacerea intereselor prezente și viitoare ale statului român.

Suspendați toată țara

Vestea că deja faimosul copil mare C.P. Tăriceanu vrea să-l suspende pe Traian Băsescu a ajuns la urechile oricui este cât de cât interesat de politică. Dacă este o intenție reală sau o simplă acțiune de imagine electorală nu pot să zic cu certitudine. Vorbim de oameni de la care te poți aștepta la orice. În schimb pot să zic un lucru. O astfel de inițiativă nu este deloc benefică intereselor României.

Lumea întreagă trece printr-un moment de cumpănă. România ca și restul țărilor de graniță ale UE nu face excepție. Din contră, situația noastră este cu atât mai gravă cu cât ne aflăm atât de aproape de conflict. Mai mult ca oricând de la revoluție încoace România trebuie să fie puternică, viitorul propriu, interesele strategice și imaginea noastră față de aliații occidentali depinzând de acest lucru.

În acest context inițiativa dl. Tăriceanu nu ar face decât probleme României. Nu doar că ar destabiliza România printr-o nouă criză politică, dar ar pune un incompetent absolut în funcția de președinte interimar, ar asigura puterea totală a PSD la alegerile prezidențiale și ar da aliaților noștri strategici impresia unei lovituri de stat reloaded. Lucru care ar costa grav România.

La poarta noastră de est avem o Ucraină în criză politică și militară, invadată de o Rusie nedornică să-și piardă statul tampon dintre ea și Europa și care acum pare să urmărească țeluri mai mari. La poarta vestică avem o Ungarie care are propriile interesele geopolitice și care s-a situat deja de partea Federației Ruse, urmărind totodată destabilizarea României pentru ruperea ei în două. Puțin mai jos, prin orient, avem o nouă forță islamistă în ascensiune și care amenință întreaga ordin internațională. Sau ce a mai rămas din această ordine sfărâmată.

În orice caz, avem o situație extrem de complicată pentru România și mai mult ca oricând România are nevoie de stabilitate politică, socială, economică. Are nevoie de un președinte competent în ale politicii externe și care să se bucure de o relație bună cu statele aliate. Avem nevoie de cu totul altceva decât jocurile politice ale unui Tăriceanu, ale unui copil care încă plânge după jucăria lui și nu știe cum să se răzbune pe bully-ul Traian Băsescu sau cum să-i slujească salvatorului său, Victor.

Traian Băsescu mai are puțin și pleacă. Iar cu bune și rele nu i se poate contesta meritul întăririi relațiilor noastre cu occidentul și a poziției noastre în cadrul NATO. Momentan cu bunele și relele sale acesta reprezintă un factor de stabilitate politică. Spre deosebire de alți oameni politici care nu știu cum să provoace dezordine în țară acum, când la porțile noastre bat cele mai aprige situații de la Războiul Rece încoace.

Tăriceanu nu face decât să confirme vorbele lui George Maior dintr-un interviu acordat Adevărul Live, și anume că prea puțini oameni politici mai urmăresc încă interesele României. Actualul guvern și cei din jurul primului-ministru par mai interesați de scandal politic și de retorica anti-băsescu decât de satisfacerea unor interese naționale, a unor obiective geostrategice și geopolitice ale României.

Eu înțeleg că există și conceptul ordo ab chao și toți visează să-l aplice. Dar nu de asta are nevoie România acum. România are nevoie de stabilitate. Nu e ca și cum avem materiale cu care să construim ceva nou și mai bun din haosul decăderii unui președinte. Din contră, cu PSD și Tăriceanu, cu urmărirea unor interese proprii mai presus de cele naționale, văd că avem doar materiale proaste. Materiale prin care nu se poate clădi o ordine nouă și bună pentru România. Riscuri inutile.

Sfatul meu pentru reprezentanții actualei puteri: suspendați toată țara! Pentru că nu e nici o diferență. Anulați granițele, armata, totul. Pentru că așa ar arăta România în cazul unei suspendări. Măcar să facem lucrurile pe față. România nu are timp de jocurile dv. domnule Tăriceanu! România nu are timp de scandalul dv. electoral anti-Băsescu dl. Ponta! România are nevoie de bărbați de stat.

Constantin Brâncoveanu și spionajul românesc

Numele lui Constantin Brâncoveanu nu este unul străin de majoritatea românilor. Adesea numele său este invocat datorită contribuției sale la artă sau datorită martiriului său. Aspecte nobile și demne de admirație din viața unui mare voievod, dar care au pus în umbră alte contribuții ale acestuia.

Una din aceste contribuții este cea la dezvoltarea spionajului românesc. Până în secolul 19 nu au existat structuri de informații bine stabilite, dar spionajul se practica, uneori chiar cu desăvârșire. Astfel că nici Constantin Brâncoveanu nu a făcut excepție.

În politica sa acesta a atribuit un rol deosebit de important diplomației. Putem spune că a înțeles jocul politic al vremurilor și că singura șansă pentru Țara Românească era să fie cu un pas înaintea altora.

Cu un pas înainte în domeniul informațiilor, domeniu care la vremea respectivă era legat de cel al diplomației. Astfel Brâncoveanu a trimis reprezentanți la marile cancelarii occidentale cât și la cele ale Imperiului Otoman. Jucând interesele ambelor axe de puteri a reușit să asigure supraviețuirea Țării Românești.

Rolul diplomaților nu consta doar în purtarea unor discuții și negocieri cu puterile străine. Aceștia au avut un rol fundamental și în a cunoaște, a înțelege din timp dorințele și politicile statelor de care se ocupau. Informații care mai apoi puteau fi folosite fie pentru a determina politica Țării Românești, fie pentru a le oferi altor puteri și a obține diferite favoruri sau simpatii.

În acest sens putem spune că Brâncoveanu nu s-a diferențiat de oamenii politicii ai vremii. Politica sa a fost cât se poate de pragmatică și a servit ca un pilon de dezvoltare pentru diplomația românească și implicit spionajul românesc. Un pilon mai apoi încununat de martiriul său și al familiei sale.