Axa Moscovei în Europa

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, și-a vizitat recent partenerul maghiar, Viktor Orban, în timpul unei deplasări la Budapesta. O astfel de vizită nu ridică nici o problemă nouă. La urma urmei, relația dintre Rusia și Ungaria este deja un fapt bine cunoscut și înțeles de majoritatea analiștilor politici. În schimb vizita lui Putin la Budapesta pare să ridice o altă problemă, una mult mai amenințătoare pentru Uniunea Europeană, dar mai ales pentru România.

Ca urmare a vizitei sale la Budapesta o știre a fost lansată în media. Mai exact mutarea proiectului South Stream pe un nou traseu: Turcia-Bulgaria-Serbia și, în sfârșit, Ungaria. Practic ce se întâmplă ? Prin această mișcare Federația Rusă își asigure două sau chiar trei interese majore. Unul de influență în cadrul Uniunii Europene, altul de întărire a partenerilor săi, dar și a relațiilor cu aceștia, plus un interes la fel de important în ceea ce privește limitarea importanței statului ucrainean în exportul de gaze.

În acest context NATO, Uniunea Europeană și, nu în cele din urmă, România, nu ies deloc avantajate, ci din contră. Ne găsim într-o situație foarte nefavorabilă și mai ales amenințătoare, în special în ceea ce privește interesele și securitatea României pe termen lung. Partenerii loiali ai Rusiei tocmai au câștigat o voce mai puternică în economia Uniunii Europene, a principalelor state din vârful UE, crescând totodată și importanța, pentru aceste state, a colaborării cu Rusia.

România, în mod special, se află prinsă într-un lanț al adversarilor strategici. O Ungarie mereu revizionistă, o Serbie înverșunată împotriva lumii occidentale și loială aliatului rus, o Bulgarie care nu prezintă nici o garanție reală pentru nimeni și o Turcie care, drept urmare firească a respingerii continue a cererilor de intrare în UE, a ales un traseu mult mai diferit și neclar încă, dar care pare să se construiască în jurul unui parteneriat important cu Federația Rusă. 

Geografic vorbind suntem prinși, prinși într-un lanț format datorită naivității politice a europenilor. Alături de Polonia suntem singurul stat de încredere pentru NATO, pentru SUA și pentru Europa, dar totodată suntem aproape singuri, SUA fiind singurul aliat pe care ne putem bizui în mod real, atât noi, dar și polonezii, cu privire la securitatea noastră permanentă. O securitate lipsită de compromisuri de dragul unor interese economice cu vecinii noștri de la răsărit. 

Europa, înțelegând prin asta statele principale precum Germania și Franța, este la rândul ei obligată să trateze cu Budapesta și cu Ankara pentru gazele rusești. Rolul lor crescând odată cu importanța în ceea ce privește livrarea gazelor de care Germania este aproape dependentă. Ceea ce înseamnă că statul maghiar, respectiv cel turc, și poate cei doi actori mai mici, Serbia și Bulgaria, vor căpăta o voce mult mai puternică, o voce capabilă să aducă probleme construcției europene, intereselor americane în Europa, dar și avantaje intereselor rusești în acest spațiu continental. 

Importanța Ucrainei se va diminua și ea, ținând cont de faptul că nu mai poate bloca traseul gazelor spre vest, iar acest lucru s-ar putea să slăbească sprijinul unor state occidentale pentru cauza ucraineană. Printr-o singură mișcare Rusia a reușit să lovească în mai multe locuri deodată, asigurându-și un anumit nivel de influență, prin partenerii ei, la nivelul Uniunii Europene, punând un lanț la gâtul principalilor parteneri ai SUA din estul Europei și minimalizând rolul Ucrainei.

Dacă e să luăm în considerare ideile enunțate de George Friedman în cartea sa, ”Următorii 100 de ani” (dintre care o mare parte s-au adeverit), vom vedea că România și Polonia rămân, oarecum, singurii aliați reali ai SUA în această parte a Europei, iar SUA cel mai important aliat al celor două țări. Lucru care ne forțează să abordăm o politică mult mai vocală, mai vizibilă la nivel înalt.

Ce putem face ? România este prinsă între inamici, iar vocea acestora printre aliați devine mult mai puternică decât înainte. Opțiunile noastre sunt destul de limitate. Trebuie să păstrăm o relație echilibrată cu puterile europene, dar în mod cert nu ne putem bizui pe acestea, cel puțin nu atâta timp cât ele sunt dependente de resursele venite de la un adversar strategic prin intermediul unui alt adversar, unul istoric.

Ținând cont de această realitate România trebuie să urmeze o politică prin care să-și asigure independența, indiferent că ne referim la independența noastră militară, economică sau energetică. Nu putem depinde de Europa la aceste capitole, la fel cum nu ne putem lăsa pradă lanțului pe care Rusia ni-l pune la gât. Exploatarea resurselor din subsolul României și o investiție mai mare în domeniul apărării reprezinte două obiective majore pentru consolidarea poziției noastre.

Aceste acțiuni nu sunt, evident, suficiente. România nu este o mare putere, ci o putere minoră. Drept urmare ea nu are puterea necesară pentru a se apăra singură în fața unor puteri majore. Colaborarea joacă un rol foarte important aici, iar pentru asta trebuie să ne consolidăm relațiile cu acei parteneri și aliați care au obiective, dar mai ales interese, similare cu ale noastre. Mă refer aici la Polonia, Țările Baltice și Statele Unite ale Americii.

Cum am mai spus, relația noastră cu Germania și Franța este una importantă, iar aceasta trebuie să fie cât mai cordială cu putință. Mai ales în ceea ce privește atragerea de investitori și colaborarea în interiorul UE. Dar nu putem să ne bazăm mai mult decât trebuie pe o astfel de relație, fiindcă cele două puteri continentale au unele interese care, chiar în ciuda paradigmei post-moderniste din cadrul Uniunii Europene, nu se împacă prea mult cu interesele noastre.

Germania se află în punctul în care un șantaj economic din partea Rusiei, Turciei sau a Ungariei nu reprezintă ceva inevitabil, iar importanța relațiilor economice cu Rusia, pe lângă idealul păcii, s-a văzut și în contextul negocierilor de la Minsk. Poziția unui stat precum Germania este una a paradoxurilor, nefiind capabilă în a se decide ce vrea aceasta urmărește două obiective contrarii și sfârșește prin a se împotmoli în ele.

Principala relație pe care trebuie să o consolidăm este cea cu Statele Unite. Această relația nu este doar una a valorilor comune, ci mai ales una a intereselor comune. Interesele SUA în estul Europei sunt cele mai apropiate de interesele României, drept urmare România trebuie să mizeze pe acest parteneriat strategic și să devină o voce a SUA în Europa, așa cum Ungaria reprezintă o voce a Rusiei în cadrul Uniunii Europene.

Relația cu SUA nu este una la care putem renunța sau fără de care ne-am putea asigura interesele. Din fericire nici SUA nu poate renunța la România, singurul partener de încredere în zona Mării Negre. Cu alte cuvinte singura țară prin care America își poate asigura influența la Marea Neagră și, prin extensie, în statele din jurul acestui important punct strategic.

Totuși SUA sunt departe de noi, iar câteva trupe staționate aici nu sunt suficiente pentru asigurarea securității noastre teritoriale. Propria noastră capacitate de apărare și intimidare joacă un rol important, iar colaborarea cu aliați mai apropiați este la fel de relevantă. Consolidarea relației strategice pe care o avem cu Polonia este la fel de importantă ca și cea cu SUA. Motivul este relativ simplu, Polonia este al doilea partener de încredere al SUA în estul Europei și totodată un stat a cărui interese sunt aproape identice cu ale României, la fel ca și amenințările la adresa propriei securități.

Putin joacă tare și dacă există șanse pentru aplanarea conflictului militar din Ucraina nu același lucru este valabil pe plan politic. Amenințările de securitate pe plan politic, dar și economic, sunt tot mai vizibile, iar pe lângă vocea extremistă a Rusiei în cadrul Uniunii Europene iată că avem și o voce statală. O axă a Moscovei se formează în spațiul european, o axă prin care Moscova își întărește poziția chiar în cadrul granițelor noastre (europene) și prin care ne prinde într-un lanț extrem de periculos. Rămâne să ne asigurăm că nu vom juca rolul de victime. 

Trei aliați esențiali pentru România

Când vine vorba de politică externă și de securitate România a pus și pune un mare accent pe apartenența sa la NATO și la Uniunea Europeană. Două structuri care reprezintă foarte bine o viziune a lumii postmoderne. Dar totodată două structuri care au ajuns să fie reprezentate mai degrabă de principalele state membre, decât de propria lor existență. În acest sens când vorbim de NATO spunem, de fapt, SUA, iar când ne gândim la Uniunea Europeană tindem mai mult să vorbim despre Germania. Asta pentru că restul statelor membre nu par să se implice cu adevărat în obiectivele celor două structuri suprastatale. Uniunea Europeană este oarecum un eșec, datorită faptului că ignoră niște realități sociale, psihologice și politice, iar NATO depinde aproape sută-n sută de americani. Într-un astfel de context țări precum România, oricât de mult s-ar putea baza pe astfel de structuri pentru propria lor securitate, au nevoie de ceva mai mult. De o conexiune mai strânsă cu state din cadrul alianței sau al uniunii care împărtășesc interese comune sau amenințări comune. În esență despre trei astfel de state și nevoia unei strânse colaborări intenționez să scriu în articolul de față.

Așa cum afirma și analistul geopolitic George Friedman, la nivelul Uniunii Europene și al NATO există trei aliați esențiali pentru România. Polonia, Turcia și Statele Unite. Acestea sunt principalele state cu care România ar trebui să colaboreze, să-și consolideze relațiile și parteneriatele. Cu SUA avem deja un important parteneriat strategic, care valorează mult mai mult decât apartenența la structuri precum NATO (nici aceea de ignorat), dar acesta nu este valorificat suficient. În timp ce cu Polonia și Turcia nu există relații suficient de puternice, vizibile și bine închegate pentru a garanta o bună colaborare în virtutea apărării intereselor noastre comune. Aceste interese sunt multe și ele variază de la sfera economică până la cea geopolitică sau de securitate, strategică. În fond SUA este principalul garant al securității noastre, iar Polonia și Turcia sunt cele mai apropiate țări aliate cu care împărtășim obiective și amenințări comune, în special acum când ursul rusesc s-a trezit, iar amenințarea islamistă bate la ușă. Dar acest lucru merită elaborat în trei puncte, unul pentru fiecare din acești trei aliați esențiali ai României.

În primul rând să ne raportăm la Polonia. Acest stat aliat din nord-estul Europei împarte cu România o istorie similară, căzând adesea pradă marilor imperii care au găsit statul polonez o piedică în calea planurilor proprii de expansiune. Cel mai dur exemplu este cel al ocupării Poloniei de către cel de-al Treilea Reich și împărțirea acesteia cu Uniunea Sovietică. La fel ca și România Polonia nu a fost prea avantajată de poziția sa geografică, căzând astfel pradă diferitelor puteri care au găsit în Polonia un câmp de luptă unde se puteau confrunta cu adversarul pentru interesele proprii. Situația nu este diferită nici astăzi, cu excepția faptului că flancul vestic, european, nu mai reprezintă un pericol datorită apartenenței la structuri comune precum NATO și UE, dar nici un ajutor pe care trebuie să contăm prea mult. Nu în cazul noilor tipuri de conflicte, economice și psihologice, care înlocuiesc sau premerg conflictele de tip militar, convențional. Polonia, la fel ca și România este un stat de graniță al UE, iar din acest punct de vedere Rusia reprezintă o amenințare comună. Indiferent prin ce căi aceasta alege să se materializeze, ea se află acolo, în est. Acum, în contextul crizei din Ucraina, România și Polonia pot colabora pentru apărarea comună și satisfacerea unor interese comune pe care cele două state le au în estul Europei, la granița cu Rusia și în criza ucraineană. O colaborare care poate contribui la intimidarea Rusiei, sau la stoparea acțiunilor acesteia. Și-n ciuda acestui fapt ea nu apare. Politicienii celor două state nu reușesc, sau nu încearcă, să strângă relațiile între aceste două state extrem de similare.

Un al doilea aliat esențial este Turcia. Situația Turciei este puțin diferită de a Poloniei, dar interesele comune există. Având ieșire la Marea Neagră și făcând conexiune între aceasta și Marea Mediterană Turcia reprezintă o poartă, dar și o putere ce nu poate fi ignorată în orice strategice privitoare la spațiul rusesc. Ea are una din cele mai puternice flote militare de la Marea Neagră (lucru de care noi chiar avem nevoie) și poate astfel contribui enorm la securitatea acestui spațiu atât de relevant din punct de vedere strategic și geopolitic pentru interesele României, dar și ale NATO, respectiv UE. O mai strânsă colaborare între România și Turcia, printr-un parteneriat strategic similar cu cel pe care-l avem astăzi alături de SUA, ar contribui într-un mod pozitiv la securitatea țării noastre și la satisfacerea unor interese comune pe care, atât România cât și Turcia, le au la Marea Neagră și în spațiul est-european. La rândul ei România poate să ofere Turciei ajutor în dorința sa de aderare la Uniunea Europeană, lucru care ar întări și mai bine relațiile dintre cele două state.

Fac o pauză aici, înainte să trec la Statele Unite ale Americii, pentru a mă întoarce puțin în istoria modernă a României. Mai exact în perioada interbelică și la cel de-al doilea război mondial când România a încercat formarea unor alianțe sau structuri suprastatale în spațiul balcanic, bazat pe securitatea colectivă a acestui spațiu și pe interesele comune ale statelor membre. Avem de la proiectele lui Titulescu până la cele ale lui Mihai Antonescu exemplele necesare în acest sens. România poate juca acest rol de catalizator și astăzi. Ea poate lua inițiativă pentru formarea unei alianțe mult mai strânse în interiorul NATO sau al UE între România, Polonia și Turcia, eventual chiar alte state din această zonă geografică, cu interese comune. Important este că România să poată forma, alături de Polonia, respectiv Turcia, un adevărat zid strategic și de legătură față de răsărit. Un zid capabil să respingă orice acțiuni ofensive sau amenințări venite din stepa rusească sau de la Marea Neagră. Și asta într-un mod rapid, asigurând abilitatea noastră de a rezista în timp până la o intervenție americană.

Cu asta îmi îndrept atenția către actualul, și principalul, partener strategic al România, Statele Unite. România și SUA au format un parteneriat strategic extrem de valoros. Astfel că pe teritoriul României avem trupe americane, iar SUA joacă rolul de garant al securității și suveranității noastre teritoriale. Evident, SUA este un stat îndepărtat, motiv pentru care avem nevoie și de parteneri mai apropiați (Polonia și Turcia), dar este cel mai puternic aliat pe care-l avem în momentul de față. Din păcate și unul cu care nu ne fructificăm îndeajuns parteneriatul strategic. Acest parteneriat nu trebuie să fie unul exclusiv militar, de securitate, menit să intimideze în politica externă. El se poate dezvolta și într-o direcție economică prin care să avantajăm industria de armament a României și, de ce nu, economia propriu-zisă. Un parteneriat strategic poate implica aducerea de investitori din Statele Unite, investitori care ar veni cu specialiști proprii, tehnologie proprie, dar, așa cum au făcut peste tot în lume, ar folosi mână de lucru băștinașă, aceasta fiind clar mai ieftină Un astfel de lucru ar contribui enorm la dezvoltarea economică a României, creând totodată și locuri de muncă. Statul român ar trebui să lărgească parteneriatul strategic în această direcție, asigurând totodată condiții sigure pentru investitori, pentru atragerea acestora. Ce înseamnă condiții sigure ? Un spațiu economic și politic stabil, o justiție independentă și funcțională. Adică un spațiu în care investitorii americani să poate investi într-un mod sigur, fără a se teme din cauza schimbărilor de regim care ar fi urmate de schimbări de reguli.

Evident, mai există și alte state cu care România poate și trebuie să colaboreze. Nici Germania în sine nu este un stat de ignorat. În special în cazul în care proiectul european va fi repus în funcțiune, adică pe o traiectorie funcțională, moment în care relațiile bune cu Germania vor juca un rol esențial. Dar până atunci România nu se poate baza pe așa ceva sau pe apartenența la structuri precum UE și NATO, nu în mod exclusiv. Dezvoltarea unor relații cât mai strânse cu state precum SUA, Polonia și Turcia reprezintă un obiectiv fundamental în momentul de față, pe când dezvoltarea și păstrarea unor relații flexibile cu Germania sau Franța ar fi suficient pentru moment. Relații suficient de flexibile încât să ne permite o colaborare mai strânsă cu SUA astăzi și cu Germania în contextul în care interesul strategic ar cere acest lucru în viitor.

Ca și concluzie România are trei posibili aliați esențiali pentru strategia sa geopolitică și de securitate, dar și pentru o mai bună dezvoltare economică. Avem deja un statut de alianță cu aceste state, dar acest lucru nu garantează o bună colaborare în sine. Buna colaborare este un lucru la care se lucrează în interiorul alianței, între state care au interese mai apropiate unele față de altele decât alte state din cadrul alianței respective. Această bună colaborare este reflectată cel mai bine prin intermediul conceptului de parteneriat strategic. Avem un astfel de parteneriat cu SUA, un parteneriat pe care trebuie să-l dezvoltăm și mai mult, și trebuie să formăm astfel de parteneriate cu Polonia și Turcia, state a căror politică externă și de securitate este profund legată de cea a României, de interesele noastre geostrategice și geopolitice. Acest parteneriat strategic poate forma un zid euroatlantic față de est, un zid care să apere interesele comune ale statelor de la granița Europei, printre care și România, într-un mod mult mai eficient decât simpla apartenență la diferite structuri suprastatale. Structuri care nu sunt de neglijat, acesta contând la rândul lor pentru securitatea și dezvoltarea noastră, dar care nu pot fi privire ca asigurarea supremă a securității noastre. Mai mult, el poate evolua într-o structură după modelul Micii Antante, Liga Balcanică, etc. care ar contribui și mai mult la asigurarea intereselor noastre comune. În momentul de față România are trei aliați esențiali cu care trebuie să-și dezvolte relațiile, asigurând astfel satisfacerea intereselor prezente și viitoare ale statului român.