Ce urmărește Rusia ?

Încă de la semnarea acordului de non-agresiune de la Minsk toată Europa așteaptă o mișcare din partea lui Putin. Ce va face mai departe ? Va respecta prevederile tratatului sau îl va încălca așa cum a făcut și cu precedentul ? Nu există un răspuns clar pentru această întrebare Există în schimb suficiente necunoscute cu privire la factorii care impun decizia Kremlinului. Până acum tratatul a fost respectat într-o oarecare măsură și am putut observa o retragere a trupelor și armamentului greu de pe linia frontului, o detensionare de moment, dar va dura ? 

O întrebare mai adecvată care ne poate ajută să obținem un răspuns la cele de mai sus este ce urmărește de fapt Federația Rusia ? Interesele geopolitice și strategice ale Kremlinului, interesele de imagine și politică internă, cele de natură economică, felul în care sancțiunile afectează Rusia, dar și schimbările la nivel geografic, acestea sunt lucrurile care determină acțiunile curente și viitoare ale Kremlinului mai mult decât orice altceva. Nu dreptul internațional, nu teoriile iluzorii pe care ne-am pus de acord să le credem și să le apărăm pentru a păstra pacea, ci conceptul de interes național.

Stabilitatea internă a Rusiei

Un astfel de concept este prin natura sa subiectiv. Depinde foarte mult de cei care conduc Rusia, de ideologia dominantă în spațiul rusesc și de ce alimentează sufletul colectiv al Rusiei. Aici apare o mică problemă fiindcă Rusia nu este o națiune unitară în adevăratul sens al cuvântului, ci o federație care încearcă să împace etnii și culturi diferite pe teritoriul propriu, contând foarte mult pe forța instituțiilor sale pentru a impune o idee de stat fragilă și considerată ilegitimă în unele părți ale Federației Ruse.

Chiar de aici putem deduce un prim interes al Rusiei, care ține de politică internă și anume apărarea stabilității sale interne. Kremlinul știe cât de fragilă este construcția pe care o dirijează. În afară Rusia se prezintă ca un colos, o uriașă putere militară și nucleară care se impune în sfera relațiilor internaționale prin forța proprie. Lucru corect, Rusia este o mare putere, dar puterea sa internă, ca stat, este extrem de fragilă. Ideea de stat în sine este dependentă de impresia pe care o lasă asupra cetățenilor ei, impresia de putere și prosperitate, dar mai ales de forța instituțiilor sale.

Din acest motiv Rusia nu poate risca absolut nimic care să perturbeze această imagine și implicit stabilitatea sa internă. A pierde putere sau influență pe plan extern, prin crize precum cea din Ucraina sau Georgia, poate reprezenta o discreditare a puterii Kremlinului în ochii populației, iar liderii ruși ar trebui să se confrunte pe de o parte cu susținătorii unei federații puternice, dezamăgiți și deziluzionați, împinși spre curente mai radicale, iar pe de alta cu diferitele etnii care fac parte, teoretic, din Federația Rusă, dar nu sunt fericite cu această realitate și și-au făcut o menire din a se opune autorității centrale.

A permite o astfel de situație pune în pericol puterea internă a statului, motiv pentru care Rusia nu va accepta niciodată astfel de mișcări care să atingă imaginea sa de mare putere. Motiv pentru care va acționa în direcția impunerii propriilor obiective și a propriei viziuni, de multe ori prin forță. Și această forță este limitată de un alt interes de natură economică, un interes care se îmbină cu cel socio-politic.

Rolul și importanța economiei

Globalizarea a făcut în așa fel încât cel puțin la nivel economic există o legătură între majoritatea statelor puternice, iar o decizie luată de un stat poate afecta cu ușurință economia altor state. După cum am văzut în ultima vreme economia Rusiei este constant afectată într-un mod negativ de sancțiunile economice impuse de către SUA și țările membre ale Uniunii Europene. Decăderea economică slăbește puterea internă a Kremlinului, abilitatea sa de a menține funcționarea infrastructurii și a economiei, provocând de asemenea reacții negative din partea populației. Această realitate impune anumite limite până la care Rusia ar fi dispusă să meargă, deși nu știm sigur care.

Cert este că mixajul dintre sancțiunile economice și problema puterii interne a statului pot slăbi radical autoritatea pe termen lung a Kremlinului. Putin este obligat să țină cont de acest lucru, motiv pentru care nici el nu dorește o confruntare prea amplă sau prea deschisă cu lumea occidentală, alături de restul temerilor cu privire la conflictul nuclear care ar putea izbucni ca și consecință a unei confruntări militare directe. Nici Rusia și nici SUA, de exemplu, nu-și doresc în realitate o astfel de situație, la fel cum nu sunt dispuse să renunțe la interesele proprii, așa că luptă prin interpuși și se lovesc ocazional cu o mănușă fiecare.

Pe piața globală Rusia încearcă să șantajeze puterile occidentale prin intermediul gazelor, dar trebuie să ținem cont că pe plan intern nu deține foarte multe posibilități pentru dezvoltare și depinde destul de mult de piața externă. Infrastructura Rusiei are ghinionul de a trebui să cuprindă una din cele mai largi porțiuni de pământ ale globului. Situația dată provoacă probleme pentru ambele părți implicate și nici Rusia nu este capabilă să ducă un război de șantaj pe termen lung fără să aibă la rândul ei diferite pierderi.

”Blestemul geografiei” și interesele strategice

Problema nu se rezumă doar la interese cu privire la stabilitatea internă sau la economie. Geopolitica și interesele strategice joacă un rol la fel de important, dacă nu mai important. Istoria Rusiei ne arată o politică evidentă de expansiune în toate părțile, o politică prin care s-a încercat trecerea peste un dezavantaj de natură geografică. Drumul spre Moscova nu ridică nici un obstacol real pentru posibili invadatori, iar o Rusie construită pe mentalitatea paranoică de tip-KGB nu poate ignora trecerea către vest a unor state situate lângă granița Rusiei. Acest lucru lasă Rusia fără state interpuse și Moscova vulnerabilă unei posibile invazii, lucru care rămâne încă un factor de decizie în politica externă a Rusiei.

La fel de importantă este și pierderea influenței regionale pe care Rusia și-a exercitat-o prin intermediul unor state precum Ucraina. Dorința de libertate și suveranitate a ucrainienilor se confruntă cu interesul de securitate al Rusiei, dar și cu interesul de influență geopolitică a acesteia. Accesul rapid la Marea Neagră, la resursele acesteia și conexiunea cu rogue-state-ul din Transnistria sunt toate rupte prin schimbarea orientării politice a Ucrainei. Acesta este și motivul pentru care Rusia s-a folosit de minoritățile etnice din sud-estul Ucrainei pentru a distruge legitimitatea internă a Kievului, a desprinde Crimeea de Ucraina și a clădi câteva republici vasale în zonă.

Ceea ce a fost achiziționat de Rusia, sau mai bine zis cucerit, nu va fi oferit înapoi Ucrainei tocmai fiindcă aceste locații joacă un rol geopolitic de bază în viziunea Rusiei. Crimeea oferă deschidere la Marea Neagră și o mulțime de resurse, resurse necesare Ucrainei, iar republicile recent stabilite prin forța armelor pot rămâne autonome în cadrul Ucrainei, din câte am înțeles, lucru care ar duce la o păstrare a influenței rusești în interiorul statului ucrainean. Pe lângă asta mai există problema legăturii cu Transnistria și a influenței asupra lucrurile care se întâmplă la periferia Europei.

Această problemă este de natură să creeze temeri cu privire la stabilitatea acordului de la Minsk, pentru că Putin tot nu a rezolvat problema Transnistriei și a legăturii dintre această și Rusia. Lucru care face dificilă susținerea acestui stat de către partenerul rus și pune sub semnul întrebării șansele sale de supraviețuire într-o posibilă maree euroatlantică. Legătură maritimă oferă de Crimeea ar putea ameliora situația, dar nu foarte mult, iar această realitatea l-ar putea face pe Putin să continue o campanie pe tot ce înseamnă de fapt coasta Ucrainei înspre Transnistria, pentru a forma un coridor în acea direcție, fie prin intermediul armelor, fie prin diferite acțiuni de ordin politic.

Cel puțin cu privire la criza politică putem spune că avem o certitudine. Dacă situația legată de criza armelor este plină de necunoscute putem afirma relativ sigur că Rusia nu se va opri din a face probleme în estul Europei, cel puțin nu pe durata a ce a mai rămas din mandatul lui Obama. Cum se vor desfășura aceste amenințări de ordin politic rămâne de văzut, dar ele rămân o unealtă importantă în arsenalul rusesc post-război rece.

Sigur, situația Rusiei este puțin mai complicată dacă vrea să-și dezvolte un coridor înspre Transnistria. Nu știu sigur dacă avantajul oferit de existența unei minorități etnice rusești masive în regiunile cucerite mai există și în restul sudului Ucrainei, până la granița cu Transnistria. Până acum această minoritate etnică a fost folosită ca unealtă de baza în tot ce înseamnă expansiunea rusească, iar fără sprijinul consistent al acestei minorități nu știm sigur ce tactici ar mai putea dezvolta Kremlinul.

Ce urmărește Rusia în momentul de față este: 

a)să-și mențină stabilitatea internă, o stabilitate relativ fragilă, construită pe puterea instituțiilor sale și pe o idee de stat dependentă de imaginea externă a Rusiei și cum este recepționată pe plan intern.
b)să păstreze un nivel ridicat de influență în teritoriile aflate în apropierea sa și să nu pară că cedează în fața unei așa-zise expansiuni a NATO
c)să-și asigure accesul rapid la Marea Neagră și să păstreze statele din jur într-o poziție de teamă sau neutralitate, pentru a-și asigura astfel securitatea granițelor

Pentru a îndeplini aceste obiective Rusia este dispusă să folosească o mulțime de metode și vedem că nici forța armelor nu este exclusă. Războiul psihologic și interferența în politica europeană este un factor la fel de important, Rusia profitând de slăbiciunile unor state precum Cipru, Grecia, Italia sau Ungaria. Înțelegând dorințele Rusiei putem anticipa anumite mișcări pe care aceasta le va face, cât de departe este dispusă să meargă și care-i sunt limitele, temerile, lucruri pe care mai apoi le putem exploata, dacă nu o facem deja.

Trei aliați esențiali pentru România

Când vine vorba de politică externă și de securitate România a pus și pune un mare accent pe apartenența sa la NATO și la Uniunea Europeană. Două structuri care reprezintă foarte bine o viziune a lumii postmoderne. Dar totodată două structuri care au ajuns să fie reprezentate mai degrabă de principalele state membre, decât de propria lor existență. În acest sens când vorbim de NATO spunem, de fapt, SUA, iar când ne gândim la Uniunea Europeană tindem mai mult să vorbim despre Germania. Asta pentru că restul statelor membre nu par să se implice cu adevărat în obiectivele celor două structuri suprastatale. Uniunea Europeană este oarecum un eșec, datorită faptului că ignoră niște realități sociale, psihologice și politice, iar NATO depinde aproape sută-n sută de americani. Într-un astfel de context țări precum România, oricât de mult s-ar putea baza pe astfel de structuri pentru propria lor securitate, au nevoie de ceva mai mult. De o conexiune mai strânsă cu state din cadrul alianței sau al uniunii care împărtășesc interese comune sau amenințări comune. În esență despre trei astfel de state și nevoia unei strânse colaborări intenționez să scriu în articolul de față.

Așa cum afirma și analistul geopolitic George Friedman, la nivelul Uniunii Europene și al NATO există trei aliați esențiali pentru România. Polonia, Turcia și Statele Unite. Acestea sunt principalele state cu care România ar trebui să colaboreze, să-și consolideze relațiile și parteneriatele. Cu SUA avem deja un important parteneriat strategic, care valorează mult mai mult decât apartenența la structuri precum NATO (nici aceea de ignorat), dar acesta nu este valorificat suficient. În timp ce cu Polonia și Turcia nu există relații suficient de puternice, vizibile și bine închegate pentru a garanta o bună colaborare în virtutea apărării intereselor noastre comune. Aceste interese sunt multe și ele variază de la sfera economică până la cea geopolitică sau de securitate, strategică. În fond SUA este principalul garant al securității noastre, iar Polonia și Turcia sunt cele mai apropiate țări aliate cu care împărtășim obiective și amenințări comune, în special acum când ursul rusesc s-a trezit, iar amenințarea islamistă bate la ușă. Dar acest lucru merită elaborat în trei puncte, unul pentru fiecare din acești trei aliați esențiali ai României.

În primul rând să ne raportăm la Polonia. Acest stat aliat din nord-estul Europei împarte cu România o istorie similară, căzând adesea pradă marilor imperii care au găsit statul polonez o piedică în calea planurilor proprii de expansiune. Cel mai dur exemplu este cel al ocupării Poloniei de către cel de-al Treilea Reich și împărțirea acesteia cu Uniunea Sovietică. La fel ca și România Polonia nu a fost prea avantajată de poziția sa geografică, căzând astfel pradă diferitelor puteri care au găsit în Polonia un câmp de luptă unde se puteau confrunta cu adversarul pentru interesele proprii. Situația nu este diferită nici astăzi, cu excepția faptului că flancul vestic, european, nu mai reprezintă un pericol datorită apartenenței la structuri comune precum NATO și UE, dar nici un ajutor pe care trebuie să contăm prea mult. Nu în cazul noilor tipuri de conflicte, economice și psihologice, care înlocuiesc sau premerg conflictele de tip militar, convențional. Polonia, la fel ca și România este un stat de graniță al UE, iar din acest punct de vedere Rusia reprezintă o amenințare comună. Indiferent prin ce căi aceasta alege să se materializeze, ea se află acolo, în est. Acum, în contextul crizei din Ucraina, România și Polonia pot colabora pentru apărarea comună și satisfacerea unor interese comune pe care cele două state le au în estul Europei, la granița cu Rusia și în criza ucraineană. O colaborare care poate contribui la intimidarea Rusiei, sau la stoparea acțiunilor acesteia. Și-n ciuda acestui fapt ea nu apare. Politicienii celor două state nu reușesc, sau nu încearcă, să strângă relațiile între aceste două state extrem de similare.

Un al doilea aliat esențial este Turcia. Situația Turciei este puțin diferită de a Poloniei, dar interesele comune există. Având ieșire la Marea Neagră și făcând conexiune între aceasta și Marea Mediterană Turcia reprezintă o poartă, dar și o putere ce nu poate fi ignorată în orice strategice privitoare la spațiul rusesc. Ea are una din cele mai puternice flote militare de la Marea Neagră (lucru de care noi chiar avem nevoie) și poate astfel contribui enorm la securitatea acestui spațiu atât de relevant din punct de vedere strategic și geopolitic pentru interesele României, dar și ale NATO, respectiv UE. O mai strânsă colaborare între România și Turcia, printr-un parteneriat strategic similar cu cel pe care-l avem astăzi alături de SUA, ar contribui într-un mod pozitiv la securitatea țării noastre și la satisfacerea unor interese comune pe care, atât România cât și Turcia, le au la Marea Neagră și în spațiul est-european. La rândul ei România poate să ofere Turciei ajutor în dorința sa de aderare la Uniunea Europeană, lucru care ar întări și mai bine relațiile dintre cele două state.

Fac o pauză aici, înainte să trec la Statele Unite ale Americii, pentru a mă întoarce puțin în istoria modernă a României. Mai exact în perioada interbelică și la cel de-al doilea război mondial când România a încercat formarea unor alianțe sau structuri suprastatale în spațiul balcanic, bazat pe securitatea colectivă a acestui spațiu și pe interesele comune ale statelor membre. Avem de la proiectele lui Titulescu până la cele ale lui Mihai Antonescu exemplele necesare în acest sens. România poate juca acest rol de catalizator și astăzi. Ea poate lua inițiativă pentru formarea unei alianțe mult mai strânse în interiorul NATO sau al UE între România, Polonia și Turcia, eventual chiar alte state din această zonă geografică, cu interese comune. Important este că România să poată forma, alături de Polonia, respectiv Turcia, un adevărat zid strategic și de legătură față de răsărit. Un zid capabil să respingă orice acțiuni ofensive sau amenințări venite din stepa rusească sau de la Marea Neagră. Și asta într-un mod rapid, asigurând abilitatea noastră de a rezista în timp până la o intervenție americană.

Cu asta îmi îndrept atenția către actualul, și principalul, partener strategic al România, Statele Unite. România și SUA au format un parteneriat strategic extrem de valoros. Astfel că pe teritoriul României avem trupe americane, iar SUA joacă rolul de garant al securității și suveranității noastre teritoriale. Evident, SUA este un stat îndepărtat, motiv pentru care avem nevoie și de parteneri mai apropiați (Polonia și Turcia), dar este cel mai puternic aliat pe care-l avem în momentul de față. Din păcate și unul cu care nu ne fructificăm îndeajuns parteneriatul strategic. Acest parteneriat nu trebuie să fie unul exclusiv militar, de securitate, menit să intimideze în politica externă. El se poate dezvolta și într-o direcție economică prin care să avantajăm industria de armament a României și, de ce nu, economia propriu-zisă. Un parteneriat strategic poate implica aducerea de investitori din Statele Unite, investitori care ar veni cu specialiști proprii, tehnologie proprie, dar, așa cum au făcut peste tot în lume, ar folosi mână de lucru băștinașă, aceasta fiind clar mai ieftină Un astfel de lucru ar contribui enorm la dezvoltarea economică a României, creând totodată și locuri de muncă. Statul român ar trebui să lărgească parteneriatul strategic în această direcție, asigurând totodată condiții sigure pentru investitori, pentru atragerea acestora. Ce înseamnă condiții sigure ? Un spațiu economic și politic stabil, o justiție independentă și funcțională. Adică un spațiu în care investitorii americani să poate investi într-un mod sigur, fără a se teme din cauza schimbărilor de regim care ar fi urmate de schimbări de reguli.

Evident, mai există și alte state cu care România poate și trebuie să colaboreze. Nici Germania în sine nu este un stat de ignorat. În special în cazul în care proiectul european va fi repus în funcțiune, adică pe o traiectorie funcțională, moment în care relațiile bune cu Germania vor juca un rol esențial. Dar până atunci România nu se poate baza pe așa ceva sau pe apartenența la structuri precum UE și NATO, nu în mod exclusiv. Dezvoltarea unor relații cât mai strânse cu state precum SUA, Polonia și Turcia reprezintă un obiectiv fundamental în momentul de față, pe când dezvoltarea și păstrarea unor relații flexibile cu Germania sau Franța ar fi suficient pentru moment. Relații suficient de flexibile încât să ne permite o colaborare mai strânsă cu SUA astăzi și cu Germania în contextul în care interesul strategic ar cere acest lucru în viitor.

Ca și concluzie România are trei posibili aliați esențiali pentru strategia sa geopolitică și de securitate, dar și pentru o mai bună dezvoltare economică. Avem deja un statut de alianță cu aceste state, dar acest lucru nu garantează o bună colaborare în sine. Buna colaborare este un lucru la care se lucrează în interiorul alianței, între state care au interese mai apropiate unele față de altele decât alte state din cadrul alianței respective. Această bună colaborare este reflectată cel mai bine prin intermediul conceptului de parteneriat strategic. Avem un astfel de parteneriat cu SUA, un parteneriat pe care trebuie să-l dezvoltăm și mai mult, și trebuie să formăm astfel de parteneriate cu Polonia și Turcia, state a căror politică externă și de securitate este profund legată de cea a României, de interesele noastre geostrategice și geopolitice. Acest parteneriat strategic poate forma un zid euroatlantic față de est, un zid care să apere interesele comune ale statelor de la granița Europei, printre care și România, într-un mod mult mai eficient decât simpla apartenență la diferite structuri suprastatale. Structuri care nu sunt de neglijat, acesta contând la rândul lor pentru securitatea și dezvoltarea noastră, dar care nu pot fi privire ca asigurarea supremă a securității noastre. Mai mult, el poate evolua într-o structură după modelul Micii Antante, Liga Balcanică, etc. care ar contribui și mai mult la asigurarea intereselor noastre comune. În momentul de față România are trei aliați esențiali cu care trebuie să-și dezvolte relațiile, asigurând astfel satisfacerea intereselor prezente și viitoare ale statului român.

Importanța strategică a Turciei

Printre puterile importante din cadrul Alianței Nord-Atlantice se numără una foarte des uitată de mulți analiști sau simpli indivizi interesați de geopolitică. Această putere este Turcia. Un stat care face parte din NATO încă din perioada Războiului Rece și care nu a fost accepta, încă, în cadrul Uniunii Europene. Deși are o importanță strategică majoră pentru comunitatea euroatlantică.

Importanța Turciei a fost de la sine evidentă în perioada Războiului Rece când această putea schimba echilibrul puterii din orient în favoarea NATO. Lucru care rămâne valabil și astăzi când Turcia reprezintă principala noastră graniță împotriva Statului Islamic, împotriva haosului dintr-o lumea premodernă, cât și principalul nostru aliat la Marea Neagră.

Acești doi factori trebuie luați în considerare în orice discuție despre Turcia și legătura acesteia cu lumea occidentală. Turcia este una din principalele puteri de la Marea Neagră, oferind sau nu accesul forțelor occidentale aici, forțelor islamiste pe uscat sau ajutând în mod direct la securitatea și controlul Mării Negre. Să nu uităm că forța navală a Turciei este extrem de importantă.

În momentul de față Turcia este un actor cheie în regiunea Mării Negre. Un turn al Europei pe tabla de șah, un turn care poate asigură dominația unui flanc și care ne separă de o lume haotică. Este un aliat extrem de important pe care trebuie să-l ținem aproape și cu care România ar trebui să dezvolte bune relații în contextul în care aceste două țări sunt principala forță a NATO la Marea Neagră.

Vedem și în momentul de față cum prezența Turciei în NATO ne oferă un avantaj la Marea Neagră, atât de important în contextul crizei din Ucraina și a relansării Rusiei în jocurile relațiilor internaționale. Tot Turcia este unul din actorii cei mai relevanți în lupta împotriva Statului Islamic, iar acest lucruri nu pot fi ignorate.