Sfârșitul Transnistriei ? Poate, dar să nu celebrăm încă

Stăteam ieri și citeam câteva articole foarte interesante cu privire la ce se petrece în Transnistria. Ce se petrece de fapt ? Guvernul nu-și mai permite să-i plătească pe bugetari, toată situația economică pare să fie pe muchie de cuțit, iar Tiraspolul a început să adopte o atitudine mai bine voitoare față de Chișinău. Vedem chiar începutul unui dialog între cele două state artificiale care s-au născut la est de Prut, rezultat al politicii expansioniste a Rusiei de-a lungul istoriei.

O astfel de imagine ne dă dreptul să fim optimiști. Noi, nu și locuitorii Transnistriei, sau mai bine zis nu și autoritățile de la Tiraspol. Se pare că Transnistria își dă ultima suflare. Este un stat artificial și slab. Un stat care până acum a fost întreținut la aparate prin sprijinul Moscovei. Odată cu ruperea Ucrainei de Rusia s-a rupt și ruta de legătură între maica pravoslavnică și copilul nerecunoscut de nimeni, iar astăzi Transnistria este tăiată de la aparate, gata să moară.

Este posibil să se întâmple așa ceva. Șansele sunt să vedem cum Transnistria se dărâmă încetul cu încetul, ca apoi să fie absorbită de către Republica Moldova. Asta sau cum autoritățile transnistriene vor negocia cu Chișinăul pentru o reintegrare sau pentru începerea unor mai bune relații diplomatice și sprijinul Moldovei. Oricum, Transnistria nu poate supraviețui de una singură. Are nevoie fie de Rusia, fie de Republica Moldova.

Deci scenariul care prevede sfârșitul acestui stat paria este destul de plauzibil. Dar să nu sărbătorim încă. Darul unui adept al școlii realiste este acela de a strica sărbătorile și celebrările celor din jur. Well, asta fac și eu acum. Rusia nu și-a spus încă ultimul cuvânt. Transnistria s-ar putea să-și găsească sfârșitul dacă Rusia se mulțumește cu poziția actuala în Ucraina, cu influența pe care ar câștiga-o în politica ucraineană prin intermediul regiunilor autonome și nu ar merge mai departe.

Transnistria este pur și simplu acel tip de stat a cărui existență este cam… degeaba. Nu se bucură de o prea mare legitimitate internă, are instituții mai degrabă de tot râsul decât serioase. Pe plan externă este la fel de ilegitim, dacă nu mai mult, decât pe plan intern. Resurse nada, populație nada, putere militară nada. E un stat care a supraviețuit doar prin intermediul Rusiei Ca și Coreea de Nord prin intermediul Chinei.

Avem totuși și o alternativă. Cea în care Federația Rusă își continuă campania de cucerire pe coasta ucraineană formând un culoar de legătură cu Transnistria. De ce să nu luăm un astfel de scenariu în calcul ? Doar pentru că s-a semnat încă un tratat care se chinuie să supraviețuiască după ce primul tratat de la Minsk a fost cu totul strivit de șenilele tancurilor ? Sau pătat de sângele civililor și militarilor ?

Problema tratatelor este că sunt atât de legitime cât doi semnatari sunt de acord să le respecte, altfel sunt bune pe post de hârtie igienică. Ca și dreptul internațional a cărui putere depinde de dispoziția statelor, a marilor puteri în general, de a-l respecta și a-l aplica la nivel global. Dar deh, cui îi pasă ? Am scris ceva pe o hârtie, ne-am imaginat o societate ideală și credem că toți sunt de acord. Poate mai declarăm odată sfârșitul istoriei și triumful liberalismului.

Ce va face Rusia ? Nu știm. Momentan stăm sub zodia incertitudinii, că tot m-am delectat zilele astea cu cartea dl. Maior în paralel cu biografia lui Ignațiu de Loyola. Depinde de raționamentul Moscovei și al liderilor de la Kremlin, în special Putin. Merită să meargă mai departe cu dărâmarea economică internă pentru a câștiga simpatie populară și pentru a susține un stat precum Transnistria ? Creat de Rusia ca și stat pilon, interpus. Depinde.

În orice caz ambele posibilități sunt deschise Kremlinului. Tiraspolul pare să creadă că nu va veni nimeni să-i salveze, motiv pentru care deschide negocieri cu Chișinăul. Dar să nu celebrăm. Nu știm ce va face Putin mai departe, ce întâmplări pot determina o schimbare de situație. Vigilența este, din nou, cuvântul cheie pe ordinea de zi. Deschiderea spre și pregătirea pentru ambele posibilități. Și nu cumva să avem parte de o infiltrare a Transnistriei în Moldova, în numele Rusiei…

Ce urmărește Rusia ?

Încă de la semnarea acordului de non-agresiune de la Minsk toată Europa așteaptă o mișcare din partea lui Putin. Ce va face mai departe ? Va respecta prevederile tratatului sau îl va încălca așa cum a făcut și cu precedentul ? Nu există un răspuns clar pentru această întrebare Există în schimb suficiente necunoscute cu privire la factorii care impun decizia Kremlinului. Până acum tratatul a fost respectat într-o oarecare măsură și am putut observa o retragere a trupelor și armamentului greu de pe linia frontului, o detensionare de moment, dar va dura ? 

O întrebare mai adecvată care ne poate ajută să obținem un răspuns la cele de mai sus este ce urmărește de fapt Federația Rusia ? Interesele geopolitice și strategice ale Kremlinului, interesele de imagine și politică internă, cele de natură economică, felul în care sancțiunile afectează Rusia, dar și schimbările la nivel geografic, acestea sunt lucrurile care determină acțiunile curente și viitoare ale Kremlinului mai mult decât orice altceva. Nu dreptul internațional, nu teoriile iluzorii pe care ne-am pus de acord să le credem și să le apărăm pentru a păstra pacea, ci conceptul de interes național.

Stabilitatea internă a Rusiei

Un astfel de concept este prin natura sa subiectiv. Depinde foarte mult de cei care conduc Rusia, de ideologia dominantă în spațiul rusesc și de ce alimentează sufletul colectiv al Rusiei. Aici apare o mică problemă fiindcă Rusia nu este o națiune unitară în adevăratul sens al cuvântului, ci o federație care încearcă să împace etnii și culturi diferite pe teritoriul propriu, contând foarte mult pe forța instituțiilor sale pentru a impune o idee de stat fragilă și considerată ilegitimă în unele părți ale Federației Ruse.

Chiar de aici putem deduce un prim interes al Rusiei, care ține de politică internă și anume apărarea stabilității sale interne. Kremlinul știe cât de fragilă este construcția pe care o dirijează. În afară Rusia se prezintă ca un colos, o uriașă putere militară și nucleară care se impune în sfera relațiilor internaționale prin forța proprie. Lucru corect, Rusia este o mare putere, dar puterea sa internă, ca stat, este extrem de fragilă. Ideea de stat în sine este dependentă de impresia pe care o lasă asupra cetățenilor ei, impresia de putere și prosperitate, dar mai ales de forța instituțiilor sale.

Din acest motiv Rusia nu poate risca absolut nimic care să perturbeze această imagine și implicit stabilitatea sa internă. A pierde putere sau influență pe plan extern, prin crize precum cea din Ucraina sau Georgia, poate reprezenta o discreditare a puterii Kremlinului în ochii populației, iar liderii ruși ar trebui să se confrunte pe de o parte cu susținătorii unei federații puternice, dezamăgiți și deziluzionați, împinși spre curente mai radicale, iar pe de alta cu diferitele etnii care fac parte, teoretic, din Federația Rusă, dar nu sunt fericite cu această realitate și și-au făcut o menire din a se opune autorității centrale.

A permite o astfel de situație pune în pericol puterea internă a statului, motiv pentru care Rusia nu va accepta niciodată astfel de mișcări care să atingă imaginea sa de mare putere. Motiv pentru care va acționa în direcția impunerii propriilor obiective și a propriei viziuni, de multe ori prin forță. Și această forță este limitată de un alt interes de natură economică, un interes care se îmbină cu cel socio-politic.

Rolul și importanța economiei

Globalizarea a făcut în așa fel încât cel puțin la nivel economic există o legătură între majoritatea statelor puternice, iar o decizie luată de un stat poate afecta cu ușurință economia altor state. După cum am văzut în ultima vreme economia Rusiei este constant afectată într-un mod negativ de sancțiunile economice impuse de către SUA și țările membre ale Uniunii Europene. Decăderea economică slăbește puterea internă a Kremlinului, abilitatea sa de a menține funcționarea infrastructurii și a economiei, provocând de asemenea reacții negative din partea populației. Această realitate impune anumite limite până la care Rusia ar fi dispusă să meargă, deși nu știm sigur care.

Cert este că mixajul dintre sancțiunile economice și problema puterii interne a statului pot slăbi radical autoritatea pe termen lung a Kremlinului. Putin este obligat să țină cont de acest lucru, motiv pentru care nici el nu dorește o confruntare prea amplă sau prea deschisă cu lumea occidentală, alături de restul temerilor cu privire la conflictul nuclear care ar putea izbucni ca și consecință a unei confruntări militare directe. Nici Rusia și nici SUA, de exemplu, nu-și doresc în realitate o astfel de situație, la fel cum nu sunt dispuse să renunțe la interesele proprii, așa că luptă prin interpuși și se lovesc ocazional cu o mănușă fiecare.

Pe piața globală Rusia încearcă să șantajeze puterile occidentale prin intermediul gazelor, dar trebuie să ținem cont că pe plan intern nu deține foarte multe posibilități pentru dezvoltare și depinde destul de mult de piața externă. Infrastructura Rusiei are ghinionul de a trebui să cuprindă una din cele mai largi porțiuni de pământ ale globului. Situația dată provoacă probleme pentru ambele părți implicate și nici Rusia nu este capabilă să ducă un război de șantaj pe termen lung fără să aibă la rândul ei diferite pierderi.

”Blestemul geografiei” și interesele strategice

Problema nu se rezumă doar la interese cu privire la stabilitatea internă sau la economie. Geopolitica și interesele strategice joacă un rol la fel de important, dacă nu mai important. Istoria Rusiei ne arată o politică evidentă de expansiune în toate părțile, o politică prin care s-a încercat trecerea peste un dezavantaj de natură geografică. Drumul spre Moscova nu ridică nici un obstacol real pentru posibili invadatori, iar o Rusie construită pe mentalitatea paranoică de tip-KGB nu poate ignora trecerea către vest a unor state situate lângă granița Rusiei. Acest lucru lasă Rusia fără state interpuse și Moscova vulnerabilă unei posibile invazii, lucru care rămâne încă un factor de decizie în politica externă a Rusiei.

La fel de importantă este și pierderea influenței regionale pe care Rusia și-a exercitat-o prin intermediul unor state precum Ucraina. Dorința de libertate și suveranitate a ucrainienilor se confruntă cu interesul de securitate al Rusiei, dar și cu interesul de influență geopolitică a acesteia. Accesul rapid la Marea Neagră, la resursele acesteia și conexiunea cu rogue-state-ul din Transnistria sunt toate rupte prin schimbarea orientării politice a Ucrainei. Acesta este și motivul pentru care Rusia s-a folosit de minoritățile etnice din sud-estul Ucrainei pentru a distruge legitimitatea internă a Kievului, a desprinde Crimeea de Ucraina și a clădi câteva republici vasale în zonă.

Ceea ce a fost achiziționat de Rusia, sau mai bine zis cucerit, nu va fi oferit înapoi Ucrainei tocmai fiindcă aceste locații joacă un rol geopolitic de bază în viziunea Rusiei. Crimeea oferă deschidere la Marea Neagră și o mulțime de resurse, resurse necesare Ucrainei, iar republicile recent stabilite prin forța armelor pot rămâne autonome în cadrul Ucrainei, din câte am înțeles, lucru care ar duce la o păstrare a influenței rusești în interiorul statului ucrainean. Pe lângă asta mai există problema legăturii cu Transnistria și a influenței asupra lucrurile care se întâmplă la periferia Europei.

Această problemă este de natură să creeze temeri cu privire la stabilitatea acordului de la Minsk, pentru că Putin tot nu a rezolvat problema Transnistriei și a legăturii dintre această și Rusia. Lucru care face dificilă susținerea acestui stat de către partenerul rus și pune sub semnul întrebării șansele sale de supraviețuire într-o posibilă maree euroatlantică. Legătură maritimă oferă de Crimeea ar putea ameliora situația, dar nu foarte mult, iar această realitatea l-ar putea face pe Putin să continue o campanie pe tot ce înseamnă de fapt coasta Ucrainei înspre Transnistria, pentru a forma un coridor în acea direcție, fie prin intermediul armelor, fie prin diferite acțiuni de ordin politic.

Cel puțin cu privire la criza politică putem spune că avem o certitudine. Dacă situația legată de criza armelor este plină de necunoscute putem afirma relativ sigur că Rusia nu se va opri din a face probleme în estul Europei, cel puțin nu pe durata a ce a mai rămas din mandatul lui Obama. Cum se vor desfășura aceste amenințări de ordin politic rămâne de văzut, dar ele rămân o unealtă importantă în arsenalul rusesc post-război rece.

Sigur, situația Rusiei este puțin mai complicată dacă vrea să-și dezvolte un coridor înspre Transnistria. Nu știu sigur dacă avantajul oferit de existența unei minorități etnice rusești masive în regiunile cucerite mai există și în restul sudului Ucrainei, până la granița cu Transnistria. Până acum această minoritate etnică a fost folosită ca unealtă de baza în tot ce înseamnă expansiunea rusească, iar fără sprijinul consistent al acestei minorități nu știm sigur ce tactici ar mai putea dezvolta Kremlinul.

Ce urmărește Rusia în momentul de față este: 

a)să-și mențină stabilitatea internă, o stabilitate relativ fragilă, construită pe puterea instituțiilor sale și pe o idee de stat dependentă de imaginea externă a Rusiei și cum este recepționată pe plan intern.
b)să păstreze un nivel ridicat de influență în teritoriile aflate în apropierea sa și să nu pară că cedează în fața unei așa-zise expansiuni a NATO
c)să-și asigure accesul rapid la Marea Neagră și să păstreze statele din jur într-o poziție de teamă sau neutralitate, pentru a-și asigura astfel securitatea granițelor

Pentru a îndeplini aceste obiective Rusia este dispusă să folosească o mulțime de metode și vedem că nici forța armelor nu este exclusă. Războiul psihologic și interferența în politica europeană este un factor la fel de important, Rusia profitând de slăbiciunile unor state precum Cipru, Grecia, Italia sau Ungaria. Înțelegând dorințele Rusiei putem anticipa anumite mișcări pe care aceasta le va face, cât de departe este dispusă să meargă și care-i sunt limitele, temerile, lucruri pe care mai apoi le putem exploata, dacă nu o facem deja.

Război și pace în Ucraina

Scena relațiilor internaționale este dominată de o amplă criză de securitate. Lumea occidentală, în special, se confruntă cu o triplă amenințare venită din răsărit, Federația Rusă, lumea islamică, ISIS, și din interiorul său, partidele extremiste de pe vechiul continent. Într-o încercare de ameliorare a acestei situații dificile și de apărare a unor interese economice specifice, doi lideri majori ai Uniunii Europene, Angela Merkel și Francois Hollande, au mers la Kremlin pentru a negocia o pace cu Rusia privind criza din Ucraina.

În ultimele zile aceste negocieri au făcut subiectul multor analize și opinii. Ce șanse de succes au ? Sunt ele un lucru bun ? Europa și SUA acționează pe căi diferite ? Întrebările respective sunt doar câteva din cele care au atras atenția specialiștilor în domeniul relațiilor internaționale și al studiilor de securitate. Acum toată lumea așteaptă un răspuns clar. Va reuși pacea coordonată de Berlin și Paris împreună cu Moscova și Kiev sau occidentul va trece la planul B, susținerea cu arme a Ucrainei ?

Pentru a găsi un răspuns la această întrebare trebuie să înțelegem mizele conflictului din Ucraina, cât și semnele date de către actorii internaționali în ultima vreme. Mizele determină limitele până la care actorii implicați sunt dispuși să meargă, iar semnele vin ca o confirmare a acestor lucruri.

Mizele unui conflict care nu se termină

Să începem cu o analiză a mizelor conflictului din Ucraina. De unde a pornit totul și de ce ? Ce urmărește Federația Rusă ? Dar Statele Unite ? Mai mult, care sunt interesele statelor nu prea unite ale Europei în acest conflict ? Sunt întrebări la care trebuie să răspundem pentru a înțelege pe deplin ce se petrece în Ucraina și, mai ales, pentru a înțelege ce va urma, ce doresc cei care au interese acolo și până unde sunt dispuși să meargă pentru satisfacerea acestor interese strategice, geopolitice sau economice.

Criza din Ucraina s-a declanșat ca rezultat al alungării unui guvern pro-rus prin revolte populare. Marea majoritate a ucrainienilor au ieșit în stradă pentru a da jos un guvern și pentru a schimba traiectoria țării lor, cât și condițiile de trai pe care le aveau la acea data. Drept urmare a acestei situații Ucraina s-a ales cu o guvernare pro-europeană, iar zonele populate majoritar de ruși au pornit pe un traseu separat, cel către Rusia, bucurându-se în acest sens de sprijinul direct al Rusiei.

Vladimir Putin și-a trimis oamenii în Ucraina, declanșând un întreg război de tip asimetric. Soldați ruși care nu sunt ruși, acțiuni de propagandă mediatică în Rusia, Ucraina dar și în spațiul euroatlantic, cât și cetățeni ucrainieni de etnie rusă care sabotează noul guvern de la Kiev. Acestea au fost primele acțiuni ale Rusiei în conflictul din Ucraina, continuând cu sabotarea economică și cu presiunea militară continuă asupra teritoriului ucrainean.

O astfel de reacție din partea Rusiei era nu doar naturală, ci și previzibilă, durata și limitele ei fiind singurele lucruri de neprevăzut. Pentru Rusia teritoriul ucrainean reprezintă o zonă de interes strategic și geopolitic, iar asta din mai multe puncte de vedere.

În primul rând să ne raportăm la faptul că strategia de apărare a Rusiei a fost mereu una de expansiune și de formare a unor state interpuse cu adversarii geopolitici. Acest lucru se datorează faptului că Moscova a fost mereu expusă atacurilor, iar Rusia a fost forțată să găsească noi granițe care să blocheze drumul altor puteri către capitala rusească. Ucraina a reprezentat o astfel de graniță în perioada noastră, iar pierderea ei aduce occidentul direct la porțile Rusiei, o Rusie paranoică, ghidată de o paradigmă modernă, nu post-modernă, incapabilă să accepte voința altor popoare în detrimentul interesului național și de securitate.

Occidentul vina la porțile Moscovei, iar accesul la Marea Neagră devine, de asemenea, limitat. Din acest punct de vedere Crimeea are un rol special pentru Rusia. Păstrând-o Rusia păstrează accesul la Marea Neagră, dar și resursele care se află în peninsulă. Acesta este motivul pentru care Rusia a acționat, în primul rând, prin ruperea Peninsulei Crimeea de Ucraina, folosind în acest sens argumentul istoric și cel etnic, dar și forța militară pentru a înfrânge forțele guvernului de la Kiev.

În al doilea rând trebuie să înțelegem și importanța imaginii în politica internă și cea internațională astăzi. Imaginea de putere globală a Rusiei a avut de suferit prin alungarea guvernului marionetă de la Kiev și pornirea Ucrainei pe un traseu euroatlantic. Era previzibil ca Putin să reacționeze dur pentru a păstra imaginea de putere globală a Rusiei, dar și pentru a-și păstra propria imagine acasă, în condițiile în care poporul rus este un popor al puterii, un popor care nu cunoaște alt limbaj și care s-ar descotorosi, cu prima ocazie, de un lider slab.

Astfel, conflictul din Ucraina este un conflict al mai multor mize. Strategice, geopolitice, economice, dar și de imagine. Rusia are tot interesul să păstreze Ucraina, dar știe că nu poate. Ce încearcă în momentul de față este o dezmembrare a Ucrainei, pentru capitolul imagine și păstrarea unor teritorii relevante din punct de vedere strategic, fie prin conceptul de autonomie, fie prin apariția unor mini-entități statale.

Occidentul, la rândul său, are alte interese în spațiul ucrainean. Aceste interese se împacă perfect cu dorința ucrainienilor de a se dezlipi din Rusia, iar principiul lui Kaplan, de a acționa atunci când interesul strategic se îmbină cu o acțiune benefică și pentru alții, este aplicat și de către occident în criza din Ucraina. Sau mai exact de către SUA, care se dovedește a fi principalul sprijin al Ucrainei împotriva Federației Ruse, dar și principalul partener al statelor est-europene.

Un astfel de lucru nu trebuie să ne mire. Interesul SUA este de a reduce influența rusească în apropierea Europei și a Mării Negre, de a limita puterea ei și libertatea de expansiune. Faptul că ucrainienii doresc, la rândul lor, o schimbare de tabere atrage, inevitabil, susținerea Statelor Unite în conflictul lor cu Federație Rusă, deși preferabilă ar fi fost evitarea unui conflict deschis și pe termen lung.

Un factor la fel de important pentru SUA, ca și pentru Rusia, este și cel al imaginii de putere globală. Dacă SUA nu este capabilă să apere Ucraina și să obțină o victorie acolo atunci, în mod automat, înseamnă că nu mai este puterea care a fost, iar actuala ordine globală este pusă sub semnul întrebării de elemente ale haosului așa cum sunt Federația Rusă, statele paria și diferitele organizații teroriste care amenință securitatea lumii în ultima vreme.

Statele vest-europene, pe de altă parte, sunt mai puțin dornice de riscuri la granița de est a Europei, spre deosebire de SUA. Acestea nu au apărarea oceanelor în fața unui conflict militar cu Federația Rusă și nici nu sunt dispuse să mai treacă printr-un război, fantoma ultimelor două războaie și a celui rece bântuind încă civilizația vest-europeană. Mai mult, state precum Germania nu împart independența energetică americană față de Rusia, având un interes economic cu aceasta.

Dacă SUA sunt dispuse să susțină în forță Ucraina, statele vest-europene precum Germania și Franța au o cu totul altă politică, dorind o încheiere rapidă a conflictului din Ucraina și căutând alternative care să împace pe toată lumea. Lucru ce s-a văzut și în ultimele încercări de a obține un tratat de pace între Ucraina și Rusia prin care prima cedează ceva Rusiei la schimbul independenței sale pentru un traseu european și euroatlantic. Doar că șansele unui astfel de tratat sunt chestionabile.

Semne de sfârșit sau semne de război ?

Ținând cont de aceste aspecte putem să spunem că Rusia și-a atins, în cea mai mare măsură, obiectivele. În momentul de față ordinea internațională (reprezentată de SUA, dreptul internațional și paradigma post-modernă) este serios pusă sub semnul întrebării de eșecul occidentului în a susține un stat care dorește să apuce drumului Europei și anume Ucraina. Tratatul de la Minsk are șanse să fie semnat pentru că Rusia și-a atins obiectivele, dar asta implică aspecte pozitive, cât și negative.

Semnarea unui tratat care să stopeze conflictul din Ucraina scutește poporul ucrainean de un conflict armat foarte dureros pe termen lungă, iar statele europene de unele riscuri externe și interne care s-ar închega în condițiile unui conflict pe termen lung. Dar câștigătorul real al unui astfel de tratat este Rusia care reușește să destrame Ucraina prin concepte precum cel al autonomiei sau prin ruperea Peninsulei Crimeea, asigurându-și o continuă graniță de separație față de occident, accesul la Marea Neagră și imaginea de actor important pe scena globală.

SUA ar ieși oarecum învinsă din acest show, nefiind capabilă să-și susțină partenerii, doar pe jumătate, în timp ce Rusia are această posibilitate. Imaginea de putere supremă s-ar dispersa, spre deosebire de o prelungire a conflictului care ar păstra un semn al întrebării asupra acestei situații până la o încheiere. Și-n ciuda acestui fapt este singurul fel prin care o încheiere a conflictului ruso-ucrainean pare posibilă. Recunoașterea anexării Crimeei și împărțirea Ucrainei reprezinte obiective peste care Rusia nu va trece și prin care dă o lovitură sistemului internațional.

Acordul de la Minsk nu este tocmai încheiat, dar șansele sunt să avem un rezultat pozitiv. Așa cum am spus, Rusia și-a atins obiectivele, cum le văd eu, și nu are motive să meargă mai departe în acest format, ci doar să obțină recunoașterea stării de fapt impuse prin forță armată. Evident, aici vorbim de o probabilitate foarte mare și nu de un lucru exact. Putin a dovedit de multe ori că nu acționează pe măsura așteptărilor raționale. Se poate încheia un tratat și să nu fie respectat, sau poate nici nu se încheie.

Luând în considerare a doua opțiune se pune întrebarea: cum va reacționa occidentul ? Germania și Franța doresc, în mod evident, evitarea livrării de arme și adâncirii conflictului existent între lumea occidentală și Rusia. Motivele le-am explicat mai sus, drept urmare nu are rost să le reiau. Dar situația nu este aceeași pentru SUA care, probabil de Anglia, vor susține o implicare mai dură în criza ucraineană pentru respingerea ofensivei rusești și anume livrarea de armament ucrainienilor.

Unde ar duce o astfel de acțiune ? Desigur, la o adâncire a conflictului armat pe teritoriul Ucrainei și rece între occident și Rusia. Un conflict pe termen lung al sancțiunilor economice, al măsurilor politice și al războiului psihologic, de pe care ambele tabere vor avea de pierdut, dar care este inevitabil în astfel de condiții, nici SUA și nici Uniunea Europeană nefiind dispuse să renunțe la Ucraina cu totul, suferind astfel o lovitură și mai dură din partea Kremlinului.

O altă posibilitate vehiculată este și cea a unui conflict armat între occident și Rusia. Un conflict direct. Aceasta mi se pare cea mai improbabilă. Poate sunt subiectiv fiindcă doresc evitarea unui astfel de conflict, dar sec. XXI nu este un secol al războaielor convenționale. Armele sunt folosite în teatre restrânse de operații, în războaie care să asigure influența geopolitică și nu la un nivel înalt după modelul unui război mondial. Bănuiesc că orice putere dorește evitarea unui astfel de conflict, ținând cont de riscul reprezentat de armele nucleare, un risc reciproc, cât și de faptul că toți ar ieși slăbiți de urma unui război direct, lăsând loc pentru alte puteri.

Situația României și moștenirea lui Putin

Mergând pe cel mai probabil rezultat, cel al semnării unui nou tratat la Minsk, trebuie să ne întoarcem la cel mai important subiect: situația României în tot acest conflict. Poziția noastră geografică ne face să fim direcți afectați de tot ce se petrece în Ucraina și în jurul Mării Negre. Interesele noastre de ordin economic, politic sau geopolitic(Republica Moldova) sunt legate de rezultatul conflictului ucrainean și de următoarea mișcare a Rusiei.

Interesul României este existența unui stat interpus între ea și Rusia. Un vest al Ucrainei independent și aliniat la interesele euroatlantice ne garantează propria securitate și acțiunile viitoare în Republica Moldova. Un alt interes ar fi fost tăierea accesului rusesc la Marea Neagră, lucru oprit prin anexarea Crimeei. De ce ? Pentru că o influență cât mai scăzută a Rusiei în zona noastră, așa cum am arătat și-n alte articole mai vechi, înseamnă o libertate mai mare de acțiune pentru noi și partenerii noștri.

De asemenea trebuie, în cazul în care se încheie un tratat, să ținem cont de moștenirea pe care Putin o lasă. Vorbim aici de o schimbare a stării de fapt în cadrul relațiilor internaționale. Realpolitik-ul aplicat de Moscova a învins modelul liberal. Nu în totalitate, dar suficient cât acesta să fie pus sub semnul întrebării. Dreptul internațional nu a contat deloc fără forța de a-l impune. Aceeași forța cu care Rusia a impus o stare de fapt în Ucraina pentru apărarea propriilor interese geopolitice.

America și Europa se găsesc într-o situație foarte nefavorabilă în momentul de față și trebuie să recupereze. Atât la nivel de imagine, cât și în ceea ce privește avantajele geopolitice. Cum ? Rămâne de văzut. Oricum, în cazul ucrainean trebuie să rămânem vigilenți și nu am nici un dubiu că SUA va păstra această vigilență, orice scenariu fiind posibil în viitorul apropiat.

Un eșec numit Obama

Citeam acum câteva zile un articol conform căruia fostul director al CIA, dl. Leon Panetta, îl blamează pe Obama pentru haosul care domină în momentul de față scena globală. Cu alte cuvinte pentru apariția Statului Islamic și pentru situația absolut penibilă din Ucraina. Lucruri care au apărut drept un rezultat al politicii populist-pacifiste a președintelui american.

La momentul respectiv am arătat și pe facebook că sunt perfect de acord cu fostul director al CIA. Cred că politica lui Obama, cel puțin pe plan extern, este un eșec. Un eșec născut fie dintr-un idealism prostesc, fie din dorința de a fi pe placul mulțimilor americane infectate de propaganda stângistă anti-război. Din păcate pentru Obama lumea realpolitik-ului își cere acum tributul.

Își cere tributul pentru tratarea orientului ca o lume similară cu cea occidentală. Pentru ignorarea faptului că popoarele orientale au mentalități și structuri diferite. Cât și pentru lipsa de curaj în a-și menține poziția în raport cu diferite probleme internaționale. Un exemplu clar fiind cel din Ucraina, dar să le luăm pe rând.

1. Orientul Mijlociu

Politica lui Obama în orient a fost una cu puternice accente pacifiste. Retragerea trupelor americane din Irak s-a evidențiat printre promisiunile sale electorale, la fel ca și pacifismul său, spre deosebire de predecesorul George W. Bush. Iată că s-a ajuns și-n momentul în care SUA și-a retras trupele din Irak, din păcate rezultatele nu au fost dintre cele mai pozitive.

La fel rezultatele susținerii pentru diferite forțe de rebeli în Siria nu au fost dintre cele mai pozitive. Nu pentru că Assad ar fi fost băiatul bun, iar rebelii băieții răi. Ci pentru că, în ambele cazuri, s-a ignorat o realitate de facto, și anume mentalitatea și structura deja existentă a popoarelor orientale, atât de diferite de lumea occidentală.

Am încercat să democratizăm Irakul, dar între timp ne-am retras lăsând totul pe mâna unor oameni puțini și slab pregătiți. Prin asta politica lui Obama a ignorat faptul că poporul irakian are o mentalitate diferită de a lumii occidentale și i-a tratat pe irakieni la fel cum i-ar fi tratat pe francezi. Problema este că factorii ignorați precum cultura specifică, mentalitatea și istoria au fost ignorați.

Democratizarea unui popor care este obișnuit cu haos sau dictatură, una din două, nu se poate face în decursul a câțiva ani. Ea se face în timp și prin timp și prin implantarea ideilor democratice în mințile mai multor generații, până când acestea devin un obicei, un fel de a fi care să înlocuiască vechiul obicei ale ascultării față de lider sau al descinderii în haos.

Acest lucru nu s-a întâmplat, iar trupele americane s-au retras dintr-un Irak nepregătit pentru democrație și incapabil să-și apere propria existență. George Bush a vorbit odată pe această temă și a prevăzut faptul că orice retragere a trupelor americane din Irak ar fi automat urmată de apariția unor forțe teroriste. Pentru că această retragere ar forma un vid de putere pe care islamiștii l-au umple imediat.

Evident, Obama a ignorat acest lucru și iată-ne acum în fața faptului împlinit. Statul Islamic a venit în Irak pentru a umple vidul de putere lăsat de către administrația americană. Un Irak lipsit de valori naționale, lipsit de securitate și de o mentalitate care să-i ghideze populația într-o direcție sau alta. Adică un Irak condamnat la moarte fără întoarcerea trupelor americane.

Dar Statul Islamic nu a apărut doar în Irak, ci și în Siria, iar acolo s-a bucurat de susținerea directă a administrației americane. O situație oarecum similară cu susținerea de care s-a bucurat al-Qaeda în Afganistan când se afla în conflict cu expansiune sovietică, dar care a dispărut când interesele al-Qaeda s-au ciocnit cu cele ale SUA.

Asta s-a întâmplat și în Siria unde islamiștii reprezentau nu doar principalul adversar al unui dictator, ci mai ales principalul adversar al aliatului lui Putin, și deci al Rusiei. Ce era normal să se întâmple s-a întâmplat, iar America și-a susținut interesele strategice, așa cum ar fi procedat orice alt stat. Problema este că nu a reușit să gestioneze aceste forțe pe care le-a susținut.

Statul Islamic s-a coagulat mai bine decât se așteptau analiștii lui Obama și a pornit spre Irak, intrând în conflict direct cu interesele SUA, nu doar ale Federației Ruse. Iar în momentul de față islamiștii au reușit să pună mâna pe arme chimice și să adune în jurul lor forțe demne de luat în considerare ca o amenințare reală pe termen mediu și lung.

Datoria Americii era să ține sub control forțele islamiste din Siria. O implicare mult mai activă printre acestea și împotriva lui Assas ar fi putut previne ascensiunea celor mai radicale elemente. De asemenea trebuia să se țină cont, ca și-n cazul Irakului, că orice vid de putere și de valori avea să fie umplut de ceva, iar într-un spațiu cu o profundă tradiție religioasă islamul era soluția cea mai naturală.

2. Rusia și criza din Ucraina

Al doilea eșec al președintelui american se reflectă în criza din Ucraina și în relația cu Federația Rusă. Se pare că nici astăzi politicienii americani nu au reușit să învețe din istorie și să înțeleagă felul în care gândește poporul rus și, implicit, conducătorii săi. Iar acest lucru s-a dovedit și se dovedește costisitor aici, în estul Europei.

De la începuturile crizei din Ucraina tot occidentul s-a situat alături de acest micuț stat dornic de libertate, dar față de care există și interese de natură strategică. Problema este că marii lideri occidentali nu s-au situat decât cu gura. În timp ce Putin ducea o politică a faptului împlinit oameni precum Obama nu făceau decât să înghită în gol.

Evident, nimeni nu-și dorește un război și o politică de evitare a războiului este întotdeauna bine venită. Dar și această politică trebuie să fie una coerentă. Degeaba evităm războiul dacă prin asta un individ își poate plimba trupele peste tot, toți fiind prea pacifiști pentru a reacționa în mod adecvat față de acest lucru.

Putin a știut de la început că reacția occidentului avea să fie una slabă și tocmai de aceea a urmărit o politică a faptului împlinit. El a procedat la fel ca Adolf Hitler în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial când Marea Britanie a înghițit toate pretențiile teritoriale ale celui de-al Treilea Reich. Lucru care se întâmplă și în momentul de față.

Câteva sancțiuni economice pot afecta Rusia pe termen lung, dar pe termen scurt ele nici nu se simt, iar în momentul de față Rusia rămâne ignorantă față de astfel de lucruri. Cred că o politică de forță, care să-l pun pe Putin în fața aceluiași fapt împlinit, ar fi fost mult mai adecvată decât acest joc de înțepături.

O politică de forță nu înseamnă un război, ci un semn pentru Rusia că nu ne este frică de un război. Că nu suntem o adunătură de copii care se joacă într-un câmp cu floricele în timp ce Kremlinul face ce vrea în jurul nostru. Evident, o astfel de politică implică și riscuri, dar asta se aplică și în cazul politicilor actuale. O politică de forță ar crește în schimb șansele de-al pune pe Putin pe gânduri.

De asemenea când ne raportăm la Rusia trebuie să ținem cont de aspectele culturale, sociologice, istorice. La fel ca și-n cazul orientului Obama trebuia și trebuie să ținem cont de felul în care gândesc și trăiesc rușii pentru a găsi rezolvarea unei probleme în care acest conglomerat de etnii este implicat. Ignorând o astfel de realitate stăm deschiși față de o mulțime de riscuri.

Putin nu trebuie privit doar ca un lider puternic care-și domină populația, ci și ca un lider care depinde de propria populație și care totodată ține sub control o turmă nebună. Fiindcă poporul rus este un popor obsedat de putere. Dacă Putin ar arăta slăbiciuni ar fi alungat, iar în locul lui n-au să vină niciodată niște lideri democrați, ci mai degrabă forțele ultra-naționaliste sau de extremă stângă.

Concluzie

În orice caz acest al doilea mandat al lui Obama este un eșec. Cel puțin pe plan extern Obama s-a confruntat cu o situație foarte dificilă, pe care nu a reușit să o gestioneze și căreia chiar i-a dat avânt prin politicile sale de tip populist, idealist, pacifist, cum vreți să le denumiți. Iar rezultatele se văd și în momentul de față când ne întrebăm ce va face Statul Islamic, dar Rusia ?

Poate are reușite pe plan intern, dar în final mandatul președintelui american ne arată ce înseamnă ignorarea realpolitik-ului pe plan extern. Singurul său succes extern, de care vom mai auzi, este lichidarea liderului terorist Bin Laden, dar apoi vine eșecul numit nașterea Statului Islamic. Un lucru la care Obama trebuia să se aștepte și nu s-a așteptat. Acum este luat prin surprindere.

Politica prea slabă față de Rusia și criza din Ucraina i-a permis lui Putin să ne pună în fața faptului împlinit, iar acum ne găsim în fața unui fel de conflict înghețat extrem de ciudat. Un conflict care amenință în primul rând spațiul european și țări precum România și Polonia, țări care se bazează foarte mult pe sprijinul SUA în propriul sistem de apărare.

În ceea ce privește politica externă Obama s-a dovedit a fi un eșec. Din păcate SUA este unul din principalii actori globali și acest eșec a dus la destabilizarea politicii globale, nu doar a intereselor externe ale SUA. Evident, speranța moare ultima și poate pe ultima sută de metri Obama își va repara greșelile de politică externă și se va întoarce la o politică de tip realist.

Suspendați toată țara

Vestea că deja faimosul copil mare C.P. Tăriceanu vrea să-l suspende pe Traian Băsescu a ajuns la urechile oricui este cât de cât interesat de politică. Dacă este o intenție reală sau o simplă acțiune de imagine electorală nu pot să zic cu certitudine. Vorbim de oameni de la care te poți aștepta la orice. În schimb pot să zic un lucru. O astfel de inițiativă nu este deloc benefică intereselor României.

Lumea întreagă trece printr-un moment de cumpănă. România ca și restul țărilor de graniță ale UE nu face excepție. Din contră, situația noastră este cu atât mai gravă cu cât ne aflăm atât de aproape de conflict. Mai mult ca oricând de la revoluție încoace România trebuie să fie puternică, viitorul propriu, interesele strategice și imaginea noastră față de aliații occidentali depinzând de acest lucru.

În acest context inițiativa dl. Tăriceanu nu ar face decât probleme României. Nu doar că ar destabiliza România printr-o nouă criză politică, dar ar pune un incompetent absolut în funcția de președinte interimar, ar asigura puterea totală a PSD la alegerile prezidențiale și ar da aliaților noștri strategici impresia unei lovituri de stat reloaded. Lucru care ar costa grav România.

La poarta noastră de est avem o Ucraină în criză politică și militară, invadată de o Rusie nedornică să-și piardă statul tampon dintre ea și Europa și care acum pare să urmărească țeluri mai mari. La poarta vestică avem o Ungarie care are propriile interesele geopolitice și care s-a situat deja de partea Federației Ruse, urmărind totodată destabilizarea României pentru ruperea ei în două. Puțin mai jos, prin orient, avem o nouă forță islamistă în ascensiune și care amenință întreaga ordin internațională. Sau ce a mai rămas din această ordine sfărâmată.

În orice caz, avem o situație extrem de complicată pentru România și mai mult ca oricând România are nevoie de stabilitate politică, socială, economică. Are nevoie de un președinte competent în ale politicii externe și care să se bucure de o relație bună cu statele aliate. Avem nevoie de cu totul altceva decât jocurile politice ale unui Tăriceanu, ale unui copil care încă plânge după jucăria lui și nu știe cum să se răzbune pe bully-ul Traian Băsescu sau cum să-i slujească salvatorului său, Victor.

Traian Băsescu mai are puțin și pleacă. Iar cu bune și rele nu i se poate contesta meritul întăririi relațiilor noastre cu occidentul și a poziției noastre în cadrul NATO. Momentan cu bunele și relele sale acesta reprezintă un factor de stabilitate politică. Spre deosebire de alți oameni politici care nu știu cum să provoace dezordine în țară acum, când la porțile noastre bat cele mai aprige situații de la Războiul Rece încoace.

Tăriceanu nu face decât să confirme vorbele lui George Maior dintr-un interviu acordat Adevărul Live, și anume că prea puțini oameni politici mai urmăresc încă interesele României. Actualul guvern și cei din jurul primului-ministru par mai interesați de scandal politic și de retorica anti-băsescu decât de satisfacerea unor interese naționale, a unor obiective geostrategice și geopolitice ale României.

Eu înțeleg că există și conceptul ordo ab chao și toți visează să-l aplice. Dar nu de asta are nevoie România acum. România are nevoie de stabilitate. Nu e ca și cum avem materiale cu care să construim ceva nou și mai bun din haosul decăderii unui președinte. Din contră, cu PSD și Tăriceanu, cu urmărirea unor interese proprii mai presus de cele naționale, văd că avem doar materiale proaste. Materiale prin care nu se poate clădi o ordine nouă și bună pentru România. Riscuri inutile.

Sfatul meu pentru reprezentanții actualei puteri: suspendați toată țara! Pentru că nu e nici o diferență. Anulați granițele, armata, totul. Pentru că așa ar arăta România în cazul unei suspendări. Măcar să facem lucrurile pe față. România nu are timp de jocurile dv. domnule Tăriceanu! România nu are timp de scandalul dv. electoral anti-Băsescu dl. Ponta! România are nevoie de bărbați de stat.

Între ordin și haos (II)

Ieri am publicat pe blog un articol mai vechi sub titlul ''Între ordine și haos''. În articolul cu pricina am abordat aspectul ideologic al conflictului din Ucraina la începuturile sale, când bătrânul Dughin încă urla ca istericul prin presa internațională. Astăzi duc mai departe teza acestui conflict ideologic între ordine și haos, între lumea postmodernă și cea modernă, cu o analiză asupra stării de facto în care ne aflăm și cu o întrebare: intrăm în paradigma haosului ?

Dacă atunci când am abordat prima dată această temă situația era una oarecum neclară, astăzi lumea pare să tindă spre o paradigmă geopolitică a haosului. Acea paradigmă în care lumea nu mai este guvernată de legile unei ordini mondiale bine stabilite, ci de legea puterii statale și a intereselor exclusiv naționale.

În acest sens vedem cum Rusia abordează criza din Ucraina exclusiv din punctul de vedere al intereselor proprii și nu se lasă dominată de aspecte ale dreptului internațional, ci de dreptul puterii. În Siria și Irak asistăm la revenirea pre-modernității pe scena internațională sub forma Statului Islamic, un fenomen întemeiat exclusiv pe conceptul legii islamice. În Ungaria avem un vecin care nu se mai subordonează regulamentelor în vigoare ale Uniunii Europene și ale NATO, ci își urmărește propriul traseu alături de Federația Rusă. La fel cum procedează și China în orient care-i continuă drumul de putere mondială separată de restul.

Cel puțin în momentul de față anul 2014 pare să fie un an dominat de paradigma haosului în relațiile internaționale. Fie că vorbim de viziunea modernă asupra lumii, sau de cea pre-modernă, acestea se ridică împotriva unei orânduiri acceptate tacit până în momentul de față și sfidează conceptul de ordine internațională. Un lucru evidențiat și de Henry Kissinger într-un interviu care poate fi citit și pe site-ului ziarului Adevărul.

Sunt forțe care se arată cu totul indiferente față de orice lege internațională și abordează orice acțiuni politico-militară pe baza propriilor interese și obiective. În momentul de față lumea pare să intre sub zodia haosului. Cel puțin așa pare. Nu este un lucru care poate fi afirmat în totalitate, ci mai degrabă o mică făclie care așteaptă să izbucnească.

Din această perspectivă situația este neclară și pentru state precum România, a căror interese depind oarecum de această stabilitate internațională și abilitatea SUA, respectiv UE, de a asigura ordinea. Dacă ceva a oprit state precum Ungaria sau Rusia din acțiuni haotice îndreptate împotriva României acel ceva este structura euroatlantică și ordinea impusă de această structură în relațiile internaționale. Fără această ordine situația noastră este una neclară. Ca și a restului lumii. Nu știm ce se poate naște din haos, dar un vechi dicton latin ne spune că oricând se poate naște o nouă ordine din haosul vechii lumi. Așteptăm și vedem.

S-ar putea ca acum Uniunea Europeană și state precum China să se afirme mai puternic decât înainte. În orice caz locuri precum Ucraina sau Irak și Siria reprezintă adevărate fronturi nu doar ale intereselor unor națiuni, ci și al unor ideologii globale, a unor viziuni asupra lumii. Rezultatul de pe aceste fronturi va determina un fel de victoria a uneia dintre cele două perspective.

Aspectele ideologice ale crizei din Ucraina

Conflictul care are loc în momentul de față pe teritoriul Ucrainei este în primul rând unul de natură pragmatică. Apărarea unor interese naționale sau, după caz, comunitare reprezintă principalul motiv în numele căruia se desfășoară conflictul din zona respectivă. Dar în ciuda acestui lucru mai există și un aspect ideologic al crizei din Ucraina, ea putând determina triumful unui worldview general.

Acest aspect ideologic ține de conflictul între modernitate și postmodernitate. Între o viziune a lumii bazată pe putere ca factor dominant în relațiile internaționale și o viziune bazată pe dreptul internațional ca și factor dominant. Cu alte cuvinte un conflict între lumea autoritară (reprezentată în Ucraina de Rusia) și lumea liberală (reprezentată de SUA, Uniunea Europeană și o Ucraină care vrea să facă parte din această lume).

Din acest punct de vedere trebuie să ținem cont de natura ideologică a conflictului din Ucraina atunci când analizăm situația de acolo, sau când urmărim să ne alegem o tabără spre care să ne canalizăm simpatia.

Nu este de mirare că mulți ultranaționaliști tind să susțină Rusia și viziunea veche a lumii în defavoarea noii orânduiri pe care occidentul a stabilit-o. De fapt nu este de mirare că Rusia se bucură de susținerea mai multor forțe politico-religioase și sociale. De la extrema dreaptă la extrema stângă, de la islamiști la fundamentaliști creștini, Rusia se bucură de susținerea celor care nu sunt de acord cu postmodernitatea, alegând să susțină un regim de tip autoritar și în opoziție cu acesta.

Aici se vede și un aspect al războiului psihologic derulat de către Federația Rusă în ultimii ani. Nu demult Rusia a început să se prezinte ca o forță de opoziție față de tot ce înseamnă postmodernism. Și-a luat asupra sa costumul de țară tradiționalistă și prin asta a reușit să-și atragă simpatii care se pot dovedi folositoare într-un context precum cel din Ucraina.

Criza din Ucraina este dominată de un aspect care ține în primul rând de realpolitik. De urmărirea și apărarea intereselor fiecărei națiuni. Rusia și le urmărește pe ale ei (un stat care să o separe de Europa și să-i ofere acces la Marea Neagră), iar Ucraina pe ale ei (câștigarea suveranității și independenței, trecerea de partea vestului). Dar latura ideologică apare în acest conflict ca un rezultat al său. În Ucraina se duce și o luptă de viziune asupra lumii.

Va triumfa oare viziunea postmodernistă, acea viziune în care regulile domină relațiile internaționale ? Sau ne vom trezi cu o întoarcere la modernitate, la perioada sferelor de influență când națiunile puternice puteau să impună orice fără alte complicații diplomatice ? Este o întrebare interesantă și depinde de cum va reacționa lumea occidentală la provocările Rusiei. O lume în care Germania dorește o pace strâmbă, iar America un război drept. Lipsa unității de decizie își spune cuvântul.

P.S. Fiindcă i-am menționat și pe naționaliști cred că merită să aduc aminte de faptul că în rândurile acestora există o amplă dezorientare. Mulți sunt tentați să susțină Rusia datorită viziunii autoritare și moderniste asupra lumii, în opoziție cu viziunea liberală și postmodernistă. Dar situația devine mai complexă când se pune în discuție interesul național pe care, teoretic, aceștia ar trebui să-l urmărească. Astfel că mulți naționaliști sau ultranaționaliști se identifică cu lupta Ucrainei și cu naționaliștii ucrainieni care luptă pentru propria independență, suveranitate și stabilitate împotriva unui inamic tradițional al lumii occidentale.

Mai este unirea posibilă ?

În ultima vreme tema unirii Basarabiei cu România a fost tot mai des abordată în spațiul public. De la oameni politici, inclusiv candidați la prezidențiale, până la jurnaliști, toți au abordat această tematică. Lucru de înțeles în contextul crizei din Ucraina, cât și în virtutea unor sentimente firești între două state surori. Întrebarea este, mai e unirea posibilă ?

 O posibilitate pentru realizarea idealului de unire a existat după 1989. Totuși această posibilitate a fost ratată nu datorită contextului, ci datorită oamenilor. Atunci au lipsit oamenii politici deși exista contextul geopolitic favorabil unei astfel de inițiative. Astăzi în schimb se pare că avem oamenii politici dispuși să lucreze în acest sens, dar mai avem contextul geopolitic necesar ?

Personal tind să cred că da. Nu datorită unor sentimente patriotice, cât datorită unei realități vizibile. Criza din Ucraina aduce o cantitate imensă de haos la granița estică a României și, implicit, a Europei. Ori cred că știm bine vechea vorbă latină ''Ordo ab Chao'', ordine din haos. Din haosul prezent în estul Europei se pot face multe schimbări, iar Republica Moldova este clar implicată în acest joc, ea atrăgând atât atenția Uniunii Europei, axei Londra-Washington, cât și a Federației Ruse.

Pe de o parte avem o Moldovă care a semnat un acord de asociere la Uniunea Europeană și tinde tot mai mult spre occident. Pe de alta avem o Federație Rusă care urmărește o politică de expansiune tot mai vizibilă și de care Republica Moldova încearcă să se ferească tocmai prin trecerea noii cortine de fier, trecerea spre occident. O trecere care iată, se face în primul rând prin mijlocirea României.

Interesul geopolitic al Europei este ca granița răsăriteană să fie cât mai stabilă, iar în acest sens aderarea unui stat precum Republica Moldova reprezintă un obiectiv important. La fel de important pentru Uniunea Europeană și NATO ca și pentru România. În egală măsură interesul Moldovei este acela de a obține umbrela de protecție garantată de structurile euroatlantice în fața pericolului rusesc care amenință astăzi Ucraina, dar și statele vecine ce s-au separat de vechea structură sovietică.

De fapt Republica Moldova încearcă să scape de curentul de restabilire al URSS sub forma Uniunii Eurasiatice. Este clar că intenția lui Putin este de a încorpora în această uniune statele care au făcut parte din URSS și care, până-n momentul de față, n-au reușit să se integreze în cadrul structurilor de securitate occidentale. Rămânând astfel fără apărare, complet vulnerabil în fața altor super puteri precum Federația Rusă. 

Acum Moldova încearcă să-și croiască drumul înapoi acasă, în Europa. Dacă va reuși să o facă în timp rămâne de văzut. România oferă Moldovei tot sprijinul necesar în această direcție. Momentan România oferă Moldovei tot sprijinul pe care-l poate oferi. Dar trebuie amintit faptul că unificare directă ar fi cea mai rapidă și mai sigură cale de aderare la UE, mai ales că Moldova nu face încă parte din NATO, ceea ce ar fi o necesitate pentru aderarea ulterioară la UE. 

Lucrurile se pot schimba, dar, în orice caz, unirea este posibilă. Fie prin unificarea directă a celor două state fie prin unificarea în cadrul unui organism comun, Uniunea Europeană, iar de acolo putem vorbi deja de un soi de unire, o unire care, cu timpul, poate fi dusă la nivele mai înalte. Important este ca Republica Moldova să intre în cadrul unei structuri euroatlantice la timp, la fel cum este important ca Ucraina să rămână independentă de Federația Rusă, asigurând astfel și o oarecare stabilitate pentru Republica Moldova.

Cum ne afectează criza din Ucraina ?

Subiectul crizei din Ucraina este unul destul de actual. Se numără printre principalele întrebări de politică externă adresate candidaților pentru funcția de președinte. Este subiectul de zi în emisiunile și revistele de analiză de securitate și intelligence. Iar asta pe bună dreptate, este un subiect important.

Criza din Ucraina este un subiect important și care ne afectează în mai multe forme. Ne afectează securitatea, rolul geopolitic în cadrul NATO și al UE, potențialul economic și poziția în regiune. Cu alte cuvinte ce se întâmplă acum în Ucraina afectează în mod direct viața românilor și interesele noastre strategice la nivel de politică externă și economică.

În primul rând să vedem cum ne este afectată securitatea și poziția în acestă parte a Europei. Rusia nu face atâta tam-tam pentru Ucraina degeaba. Întreaga teorie de apărare a Federației Ruse este legată de spațiul ucrainean, lucru afirmat și de Lenin în trecut și dezvoltat de atunci. Ca poziție geopolitică Ucraina servește drept un spațiu tampon între est și vest. Principala linie de apărare, o linie care separă Rusia de Uniunea Europeană și care poate servi Rusiei sau Uniunii Europene în dezavantajul celui care pierde Ucraina.

Cum ne afectează nouă securitatea ? Tocmai prin faptul că o Ucraină europeană ne poate asigura granițele de est, reducând astfel influența rusă în regiune. Pe când o Ucraină eurasiatică face exact opusul. Crește influența Rusiei în această parte a Europei, întărește poziția Rusiei la Marea Neagră și funcționează ca o poartă a Rusiei spre Europa, spre granița Europei, România respectiv Polonia.

Astfel granița noastră de răsărit s-ar afla într-o alertă continuă din cauza pericolului reprezentat de Rusia. Pe lângă asta putem vorbi și despre situația Republicii Moldova. O situați deloc plăcut cu Rusia în vecinătate, dar care se poate schimba în contextul unui stat ucrainean puternic și european. Cu o influență a Rusiei tot mai slăbită în regiunea situația Moldovei se poate îmbunătăți enorm, așa cum deja s-a îmbunătățit cu o Moldovă îndreptându-se tot mai mult spre UE și România.

În al doilea rând această criză ne afectează foarte mult rolul și importanța în cadrul alianței din care facem parte cât și în cel al Uniunii Europene. România și Polonia joacă în sfârșit un rol de maximă importanță la granița Europei, în politica externă a Uniunii Europene. Suntem două state care pot ieși acum în evidență prin felul în care înțeleg să sprijine Ucraina, contribuind la diminuarea influenței rusești în regiune, eventual și la diminuarea conflictului est-vest.

Nici planul economic nu este scutit de a fi afectat și asta mă duce cu gândul la ce zicea Cătălin Predoiu într-o emisiune. În limba chineză cuvântul criză poate fi înțeles și ca șansă. Iată, criza din Ucraina, pe lângă aspectele negative, ne oferă o foarte mare șansă de dezvoltare economică.

Ce reprezinta concret această șansă ? Investitorii privați din Ucraina nu sunt prea fericiți cu lipsa stabilității din țara respectivă. În momentul de față aceștia caută locuri unde se pot face investiții sigure. România poate fi un astfel de loc, asumând că reprezentanții statului român știu să facă lobby și că imaginea României este una pozitivă pentru sectorul privat.

O imagine pozitivă înseamnă justiție funcțională, birocrație minimală, clasă politică serioasă. Acestea sunt câteva lucruri pe care un investitor la caută în orice țară. Pe lângă stabilitatea pe care România, evident, o poate oferi în comparație cu Ucraina.

Avem șansa să atragem investitori din Ucraina. Să transformăm criza din Ucraina într-o șansă pentru dezvoltarea economică a României, pentru apariția mai multor locuri de munca. Să folosim această șansă cât încă putem. Să luăm în calcul toate felurile prin care criza ucraineană ne poate afecta și toate metodele prin care putem transforma o criză într-o oportunitate pentru România. Să susținem Ucraina este egal cu a susține interesele românești, să atragem investitori este egal cu a face locuri de muncă.

P.S. Un alt motiv pentru care Rusia dorește Ucraina este legat în special de Crimeea. Pe lângă deschiderea la mare, Crimeea poate oferi Europei resurse importante de gaz. Resurse care ar putea înlocui exportul de gaz din Rusia. În aceeași măsură și România are potențialul de a folosi gaze în favoarea propriei economii și a celei europene.