Viziunea geopolitică a Rusiei cu privire la Europa

Alexander Dughin este unul dintre cei mai cunoscuți gânditori ruși pe plan internațional. Lucru ce se datorează și influenței pe care fiul unui fost ofițer GRU/KGB (presupus) o are în sistemul oligarhic de la Kremlin și în comunitatea rusă de informații, îndeosebi aripa ultra-naționalistă a acesteia ce zace în interiorul GRU. Dughin are o mulțime de lucrări pe domeniul geopoliticii, a filozofiei politice s.a.m.d. , iar despre el s-ar spune că este gânditorul principal al geopoliticii ruse. Adevărat sau nu un lucru nu se poate contesta și anume faptul că Vladimir Putin și oamenii din jurul său par a pune în aplicare viziunea geopolitică a lui Dughin.

Devine de la sine înțeles că studierea lucrărilor și ideilor acestui om reprezintă un mijloc prin care putem înțelege mai bine modul de acțiune al Federației Ruse și viziunea pe termen lung a Moscovei. Într-un articol din ultimul nr. al revistei ”Intelligence” putem găsi câteva citate foarte interesante din lucrările lui Alexander Dughin. Acestea prezintă o viziune asupra felului în care Rusia trebuie să se comporte în raport cu Europa pentru a-și satisface propriile interese geopolitice. Coincidență sau nu putem vedea Rusia acționând exact în acest fel astăzi, ca urmare a crizei din Ucraina.

Europa fără America – baza geopoliticii ruse

Pentru Dughin eliminarea influenței pe care SUA o exercită în Europa trebuie să fie un obiectiv de căpătâi al geopoliticii ruse. Federația Rusă trebuie să colaboreze cu Europa, înțeleasă ca Germania, pentru a forma distruge ordinea stabilită de americani și a da naștere unei noi paradigme geopolitice. O paradigmă în care puterea oceanică, americană, să nu mai domine ci să facă loc puterii continentale, reprezentate de Rusia și Germania, ca și de natura ”barbară, spirituală” a acesteia.

Un astfel de interes este explicabil. Rusia vrea să obțină securitate prin putere, pentru asta trebuie să-și extindă granițele teritoriale cât mai departe de Moscova Statele interpuse devin piese strategice fundamentale, iar eliminarea influenței americane din Europa este o etapă necesară pentru a reuși în acest proces. O divizare a lumii europene între Germania și Rusia ar schimba echilibrul de putere și ar lăsa totodată lumea occidentală vulnerabilă în fața Rusiei, știind că țări precum Germania sau Franța au o forță militară foarte slabă în raport cu forțele armate ale Federației Ruse ori a SUA. Să nu mai vorbim despre dependența energetică.

Vedem totuși că politica Rusiei acționează în această direcție. Rusia încearcă de câțiva ani să câștige prietenia Germaniei și să colaboreze cu unele state europene. O colaborare care la rândul ei este menită să dezvolte diferite legături economice și dependențe utilizabile mai târziu pentru șantaj. Chiar și-n prezent critica aparatului de propagandă al Rusiei nu se duce într-atât înspre statele europene, ci înspre America, vinovatul de serviciu pentru toate relele pământului, iar două idei sunt vehiculate în mod constant: separarea UE de SUA și colaborarea mai strânsa cu sora noastră din Eurasia, fie dezmembrarea Uniunii Europene. În ambele circumstanțe Europa devine vulnerabile în fața Rusiei.

Mișcările extremiste – o unealtă periculoasă

Din viziunea Moscovei nu lipsesc nici mișcările de extremă dreaptă, respectiv stângă. Organizații care joacă un rol subversiv, de coloană a 5-a în diferite state europene și-n Parlamentul European. Dughin afirmă că promovarea acestor mișcări este necesară pentru a stopa relațiile din europeni și americani, pavând drumul unor parteneriate mai strânse cu Rusia. Cel puțin în occident orice triumf al unor mișcări/partide extremiste ar duce și la o reorientare a politicii externe către Federația Rusă și platforma naționalistă promovată de aceasta.

În prezent informațiile din surse deschisă ne arată că Federația Rusă a susținut financiar Frontul Național, principala formațiune extremistă din Franța, iar diferite organizații naționaliste ori neo-marxiste par să vocifereze, atât pe plan național, dar și în cadrul PE în favoarea Rusiei. De fapt marele discurs al acestor organizații constă într-o retorică vehementă anti-americană și pro-moscovită, construită pe tot felul de conspirații și pe ideea că Rusia este apărătoarea valorilor tradiționale, a vechii Europene, în opoziție cu lumea ”degenerată” a occidentului.

Un prieten foarte bun de-al lui Dughin este și liderul extremei drepte ungare, Gabor Vona. Spre deosebire de premierul Viktor Orban acesta nu are un atașament bazat strict pe noțiunea de interes național, ci unul mult mai strâns, mai profund, de adeziune la ideologia promovată de Dughin. Jobbik-ul susține o alipire totală față de politica Rusiei și o revenire a Ungariei la originile sale asiatice.

În țările mai apropiate de Rusia și care au o istorie mai dificilă cu aceasta organizațiile naționaliste tind să aibă poziții ambigue. Critică UE și SUA, valorile liberale, dar în același timp nu susțin pe față nici Federația Rusă. Naționaliștii români sunt unioniști, ucrainienii luptă pe front pentru propria independență, iar polonezii au o istorie de conflicte cu Rusia. Pe de altă parte Rusia încearcă să câștige și naționaliștii din aceste țări, îndeosebi prin discursul anti-american și anti-liberal, iar în România acționează și variabilă comuniunii religioase, ortodoxia, exploatată de către aparatul de propagandă al Moscovei pentru a câștiga noi adepți.

Războiul informațional

O unealtă căreia îi vom dedica un articol aparte este și războiul informațional. O formă de război pe care Rusia pare să o stăpânească cel mai bine, având un avantaj vizibil. Internetul și televiziunea sunt ambele utilizate de Rusia pentru a face propagandă și a dezinforma. Pentru a-și propaga ideile și valorile, ori a dezinforma publicul cu privire la ce se întâmplă în Ucraina sau Orientul Mijlociu, găsind mereu mijloace prin care să arunce vina pentru orice asupra Statelor Unite și prezentând partenerii Americii drept ”sclavi” ai acesteia.

Propaganda Moscovei tinde respectă niște reguli clasice ale manipulării, lovind partea afectivă a psihicului uman. Am dat exemplul ortodoxiei în raport cu situația din România, dar și naționalismul este un sentiment ușor de exploatat, dincolo de zidurile rațiunii. Aceasta este și baza propagandei inițiative de Moscova la noi, la fel cum în occident posturi precum Russia Today abuzează de tendințele rebele ale tinerilor pentru a da naștere unui puternic sentiment anti-american, prezentând imagini, videoclipuri cu interpretări proprii. Teama de autoritate, de putere totală, este exploatată de Rusia pentru a prezenta societatea occidentală într-o formă orwelliană. De la propagarea acestor idei prin mass-media și internet până la apariția unor idioți utili care să le propage mai departe prin muzică, bloguri și așa mai departe nu mai este mult.

În sfârșit, propaganda și dezinformarea vizează în special generația tânără. Adică viitorul unei țări, elitele viitoare ca și oamenii care ar trebui să lupte pentru a-și apăra țara. Nașterea unor simpatii pentru Rusia, dezinformarea cu privire la acțiunile întreprinse de occident și scăderea moralului unei națiuni sunt trei obiective majore în războiului informațional/psihologic dus de către Rusia împotriva vestului. Trebuie spus că Rusia seamănă puțin cu bully-ul tradițional din curtea școlii care vrea prieteni, dar nu reușește să-i obțină fiindcă știe doar să inspire teamă și nu respectă pe nimeni.

Pentru a combate propaganda și dezinformarea NATO și Uniunea Europeană nu au foarte multe unelte la dispoziție. Rusia are un aparat de presă supus statului, occidentului are o mulțime de surse de informații private și foarte puține aparținând unui stat anume. O rețea de știri europeană care să prezinte știri reale, dar care să promoveze și valorile specifice occidentului, este necesară, iar colaborarea cu diferitele posturi/siteuri de știri nu este mai puțin importantă. Educația am putea spune că primează. Dezvoltarea culturii de securitate și a gândirii critice, inspirarea valorile democratice și liberale, ca și a patriotismului, nu trebuie să lipsească drept obiective nici din sistemul public de învățământ, nici din rețelele mass-media.

Lumea euroatlantică trebuie să rămână închegată

Orice ruptură între Europa și SUA ar duce la vulnerabilizarea primei. Statele europene trebuie să-și mențină colaborarea cu America și să nu cadă în capcanele întinse de Moscova. Organizațiile extremiste și îndeosebi de extremă dreaptă sunt folosite de către Rusia ca o forță de acțiune subversivă prin care se stârnesc sentimente ostile Americii și favorabile Rusiei. Totodată aceștia au o voce în Parlamentul European și ar putea sabota, pe viitor, acțiuni întreprinse de UE împotriva Federației Ruse sau, pe plan intern, ar putea fi utilizate în contexte mai grave pentru destabilizarea unor state. Europa trebuie să se ferească și de extreme, susținându-și și întărindu-și valorile perene ca și interesele specifice.

Ne putem aștepta la o susținere tot mai vizibilă din partea Rusiei pentru organizațiile extremiste. Propagandă televizată în favoarea acestora, finanțări sau alte forme de susținere. Pe de altă parte aceștia nu vor ezita să-și afirme sprijinul față de Rusia sau solidaritatea cu Rusia pe baza unor valori comune. Din acest punct de vedere apărarea valorilor constituționale și combaterea extremismului capătă dimensiuni geopolitice. Rusia urmărește să alunge influența Americii din Europa sau, în caz contrar, să dărâme Uniunea Europa ca și proiect. Doar așa poate câștiga un avantaj strategic, iar acțiunile ei vor merge în această direcție.

Asasinarea lui Nemțov

Trăind în Europa, într-o paradigmă post-modernă și democratică am crezut cu toții că secolul asasinatului politic a trecut. Realitatea a contrazis acest lucru de multe ori, iar Rusia a ieșit în față să ne arate această realitate. Vestea uciderii unui lider al opoziției și un critic al invadării Ucrainei a oripilat o bună parte din cetățenii lumii libere, iar acum fiecare se întreabă ce s-a întâmplat mai exact și de cine a fost ucis Nemțov, răspunsul comun fiind Vladimir Putin.

Este acesta un răspuns corect ? Nu pot să zic cu certitudine și probabil că nimeni nu poate. Tot ce avem la dispoziție sunt supoziții. Nemțov a fost amenințat, conform propriilor declarații, cu moartea. Acest lucru s-a întâmplat recent, astfel încât asasinarea sa nu ar trebui să fie chiar o surpriză. El a fost ucis de mai mulți indivizi dintr-o mașină albă și tocmai în apropierea Kremlinului. Soarta unui lider al opoziției rusești, unul credibil.

Vladimir Putin: responsabil sau nu ?

Vladimir Putin este primul blamat pentru asta. Peste tot pe unde m-am uitat toți invocă, cum e și normal, numele său. Avem un lider autoritar și machiavelic și un lider al opoziției ucis. Este normal ca în astfel de condiții vina să cadă pe Vladimir Putin, dar oare Putin nu s-a gândit la acest lucru ? A mers înainte cu asasinatul chiar dacă era previzibil că întreaga lume îl va blama ? O întrebare destul de interesantă, mai ales în contextul în care liderul opoziției a fost tolerat pentru o lungă perioadă de timp, ocupând chiar funcția de vicepremier.

Asasinatul putea să fie la fel de bine opera unor grupuri radicale. Să nu uităm că mentalitatea specifică poporului rus este una construită în jurul violenței, promovată atât de condițiile de viață, dar și de propaganda Kremlinului. Un om care era un susținător al păcii și un critic vehement al invadării Ucrainei reprezenta o țintă pentru mulți extremiști ruși, adepți ai lui Dughin sau ai altor curente neo-naziste/național-bolșevice.

Totuși a fost destul de oportun pentru Vladimir Putin, iar această mentalitate specifică poporului rus, majoritară în rândul rușilor, ar putea explica de ce lui Putin nu-i prea pasă că va fi sau nu blamat. El știe că violența este iubită în Rusia, că majoritatea oamenilor de acolo nu vor fi prea interesați, iar ei ascultă mereu propaganda televizată și scrisă a Kremlinului.

Mă îndoiesc că vom avea un răspuns clar la această întrebare, cu atât mai mult cu cât investigația este condusă tocmai de Vladimir Putin și de autoritățile moscovite. Dar trebuie să ținem cont de niște realități evidente. Rusia este un stat condus în stil autoritar, iar Putin are tot ce-i trebuie pentru a face ce vrea: putere și legitimitate. În egală măsură există o mulțime de grupuri extremiste capabile să facă astfel de lucruri. Merită să menționăm și faptul că Nemțov nu este primul opozant al lui Putin care a fost scos cu glonțul din viața publică. Au mai existat. Un preot anti-Putin, un Alexandr Litvienko. Nu este nici primul și probabil nici ultimul.

Modelul politic rusesc

Această ultimă mențiune mă duce cu gândul la o problemă și mai importantă. Modelul politic rusesc. Indiferent cine este autorul asasinatului nu putem ignora faptul că astfel de acțiuni reprezintă o constantă a modelului politic rusesc. Un lucru deranjant când te gândești că există români care doresc adoptarea unui astfel de model aici, în România și care-l ridică în slăvi pe Vladimir Putin, un lider autoritar care iată, pare a se întoarce de fiecare dată la metodele de tip KGB.

Pentru Rusia nu este nici primul și nici ultimul asasinat politic. În general personalitățile vizibile din opoziție împart o soartă similară. Drepturile omului și valorile democratice nu rezonează în Rusia. Nu rezonează la nivelul clasei politice și nici la nivelul societății în care această clasă politică se reflectă. Nu știu dacă acest lucru se va schimba vreodată, dar nu-mi doresc să văd o transmitere a bolii rusești în spațiul european și mai exact în țara în care locuiesc.

Nu îmi doresc să trăiesc într-o țară în care politica se face prin forță și cetățenii trăiesc împăcați cu o astfel de realitate, acceptând și chiar susținând orice formă de asasinat politic, terorism de stat sau călcare în picioare a demnității umane. O țară numai bună pentru psihopați, dar nu pentru oameni normali. Modelul politic rusesc nu este unul care trebuie ridicat în slavă sau transpus în viața politică românească, sau în societatea românească, ci din contră.

Lumea trebuie să vadă ce se petrece de fapt în Rusia și cum funcționează lucrurile. Să vadă ce se află dincolo de zidurile iluzorii ale țarului ortodox al surorii ortodoxe. Rusia nu este un bastion al civilizației, ci din contră, este un bastion al barbariei. Cu sau fără comunism. Am văzut asta în repetate rânduri. Indiferent cine a comis asasinatul el este simbolic pentru felul în care se înțelege viața politică și chiar viața socială în Federația Rusă. Puterea este totul.

Cum arată viitorul ?

Am spus că Vladimir Putin și acest model politic se bucură de oarecare legitimitate în interiorul Rusiei, la nivel social, dar cât poate dura această legitimitate ? O întrebare destul de dificilă la care nu pot oferi un răspuns clar. Mentalitatea societății rusești pare să fie un rezultat natural al istoriei, condițiilor de dezvoltare și educației. Viața de zi cu zi pentru un rus este mai dificilă decât pentru un român, iar pentru el valorile nu mai joacă un rol așa important, supraviețuirea și violența devin lucruri mai demne de urmărit.

Doar înrăutățirea teribilă a condițiilor de trai ar putea duce la slăbirea puterii centrale a Kremlinului și la o stare conflictuală la nivel social, prin care rușii să se împotrivească unui regim vizibil autoritar. Astfel, cu excepția unor mici grupuri de intelectuali sau oligarhi, nu există șanse mari pentru o forță de opoziție în Rusia, una care să nu fie mai la fel de radicală și autoritară, dacă nu mai mult, decât cea reprezentată de Vladimir Putin.

S-ar putea ca Kremlinul să arunce vina pe altcineva. Grupurile de extremiști, oligarhi sau chiar CIA-ului reprezintă trei ținte posibile. Ce va urma va fi aruncarea cadavrului sub covor, iar majoritatea rușilor vor tăcea, chiar dacă grupuri mici vor protesta. Motivul tăcerii se găsește în frică, pe de o parte și în împăcarea cu realitatea socio-politică pe de alta, ca și-n mulțumirea cu faptul că Putin transformă Rusia într-o mare putere.

Mai există, totuși, opțiuni

În ciuda acestui fapt există o posibilitate de a stârni proteste vizibile, dar depinde de condiții. Uciderea lui Nemțov poate aduce grupuri mici de protestatari în stradă, dar dacă adăugăm la asta condițiile economice din ce în ce mai proaste prin care trece Rusia, ca și urmare a sancțiunilor venite din partea UE și SUA, există o șansă ca protestele să stârnească un număr mai mare de participanți. Depinde foarte mult de circumstanțe și de cum va evolua economia Rusiei în timp.

Un altfel de scenariu ar merge mână-n mână cu o analiză a celor de la Stratfor în care se prevedea decăderea și chiar destrămarea Rusiei. Cel puțin la capitolul decădere am putea da puțină crezare. În condițiile unor proteste majore pe cuprinsul Rusiei am putea vorbi despre o slăbire a influenței și implicit a puterii centrale, ceea ce ar implica dezavantaje majore pentru Kremlin și i-ar slăbi poziția pe arena internațională, dar și pe cea internă, în raport cu oligarhii și grupurile etnice sau culturale opuse autorității Kremlinului.

Scenariul nu este unul puțin probabil, dar depinde foarte mult de circumstanțe, de cum vor evolua lucrurile. Trebuie să ținem cont de faptul că mentalitatea, valorile și cultura specifică societății rusești diferă de cea occidentală. Rușii reacționează în masă doar când le ajunge cuțitul la os, ca să vorbim în termeni mai populari și când se văd nedreptăți. Împreună aceste două condiții pot slăbi puterea internă a Kremlinului prin stârnirea unor forțe protestatare majore pe cuprinsul Rusiei.

Într-un astfel de caz, ce urmează ?

O întrebare perfect rațională într-un astfel de caz este ce urmează slăbirii puterii Kremlinului. Există și aici mai multe posibilități, doua mai mult ca altele. Eliminarea lui Vladimir Putin de la putere și înlocuirea acestuia cu ceva și mai radical, care s-ar dezvolta tocmai prin intermediul protestelor sau scenariul de tip Stratfor, decăderea, respectiv dezmembrarea Rusiei. Acest al doilea scenariu fiind valabil atât în cazul eliminării lui Putin, cât și al rămânerii sale, cumva, la putere.

Când vorbim despre eliminarea lui Putin de la putere trebuie să ne gândim la felul în care guvernul și legitimitatea acestuia sunt afectate în condițiile unor proteste masive în toată țara. Mai ales într-o țară atât de largă, cu o populație redusă comparativ cu arealul geografic și care trăiește în condiții grele. Orice rețea solidă de proteste slăbește influența și autoritatea Kremlinului, slăbind poziția politică a lui Putin și oferind oportunitatea ca alți actori politici să se ridice și să conducă mulțimile furioase.

Nu așa s-a întâmplat și după primul război mondial ? Un popor înfometat și un lider puternic care maltrata poporul respectiv. Alimentul ideal pentru buna dezvoltare a unei mișcări extremiste precum cea comunistă, care a preluat mai apoi supărarea poporului, folosind-o ca aliment pentru o revoluție proprie, tot într-o perioadă de conflict militar și politic, dar și de decădere economico-financiară. O situație relativ similară cu cea actuală, dacă tot ne place să-l numim pe Putin țar.

Decăderea sau dezmembrarea Rusiei s-ar putea ivi ca o consecință a conflictului între diferitele grupuri etnice, religioase, culturale, politice sau de interese de pe teritoriul Rusiei, posibile dacă puterea Kremlinului dispare. Lucru care ar destabiliza cu totul statul rus și ar permite fiecăruia să-și urmeze propria agendă. Venirea unor forțe mai radicale decât Putin la Kremlin ar putea alimenta o stare de fapt similară, plus că nu știm dacă ar reuși să țină sub control lucrurile ce ar urma unei schimbări majore și neorganizate.

Dincolo de speculații

Evident, aici prezint doar speculații. Analiza informațiilor este foarte dependentă nu doar de factori realiști, precum informația în sine, ci și de imaginație, creativitate, abilitatea de a dezvolta scenarii posibile pe baza unor informații. Concret avem un stat în care asasinatul politic este un lucru tot mai frecvent, iar nimeni nu pare să fie cu adevărat interesat de acest lucru. Asasinarea lui Nemțov poate avea repercursiuni sau poate trece neobservată, dar pentru noi ne arată ce înseamnă de fapt și de drept modelul politic rusesc.

Război și pace în Ucraina

Scena relațiilor internaționale este dominată de o amplă criză de securitate. Lumea occidentală, în special, se confruntă cu o triplă amenințare venită din răsărit, Federația Rusă, lumea islamică, ISIS, și din interiorul său, partidele extremiste de pe vechiul continent. Într-o încercare de ameliorare a acestei situații dificile și de apărare a unor interese economice specifice, doi lideri majori ai Uniunii Europene, Angela Merkel și Francois Hollande, au mers la Kremlin pentru a negocia o pace cu Rusia privind criza din Ucraina.

În ultimele zile aceste negocieri au făcut subiectul multor analize și opinii. Ce șanse de succes au ? Sunt ele un lucru bun ? Europa și SUA acționează pe căi diferite ? Întrebările respective sunt doar câteva din cele care au atras atenția specialiștilor în domeniul relațiilor internaționale și al studiilor de securitate. Acum toată lumea așteaptă un răspuns clar. Va reuși pacea coordonată de Berlin și Paris împreună cu Moscova și Kiev sau occidentul va trece la planul B, susținerea cu arme a Ucrainei ?

Pentru a găsi un răspuns la această întrebare trebuie să înțelegem mizele conflictului din Ucraina, cât și semnele date de către actorii internaționali în ultima vreme. Mizele determină limitele până la care actorii implicați sunt dispuși să meargă, iar semnele vin ca o confirmare a acestor lucruri.

Mizele unui conflict care nu se termină

Să începem cu o analiză a mizelor conflictului din Ucraina. De unde a pornit totul și de ce ? Ce urmărește Federația Rusă ? Dar Statele Unite ? Mai mult, care sunt interesele statelor nu prea unite ale Europei în acest conflict ? Sunt întrebări la care trebuie să răspundem pentru a înțelege pe deplin ce se petrece în Ucraina și, mai ales, pentru a înțelege ce va urma, ce doresc cei care au interese acolo și până unde sunt dispuși să meargă pentru satisfacerea acestor interese strategice, geopolitice sau economice.

Criza din Ucraina s-a declanșat ca rezultat al alungării unui guvern pro-rus prin revolte populare. Marea majoritate a ucrainienilor au ieșit în stradă pentru a da jos un guvern și pentru a schimba traiectoria țării lor, cât și condițiile de trai pe care le aveau la acea data. Drept urmare a acestei situații Ucraina s-a ales cu o guvernare pro-europeană, iar zonele populate majoritar de ruși au pornit pe un traseu separat, cel către Rusia, bucurându-se în acest sens de sprijinul direct al Rusiei.

Vladimir Putin și-a trimis oamenii în Ucraina, declanșând un întreg război de tip asimetric. Soldați ruși care nu sunt ruși, acțiuni de propagandă mediatică în Rusia, Ucraina dar și în spațiul euroatlantic, cât și cetățeni ucrainieni de etnie rusă care sabotează noul guvern de la Kiev. Acestea au fost primele acțiuni ale Rusiei în conflictul din Ucraina, continuând cu sabotarea economică și cu presiunea militară continuă asupra teritoriului ucrainean.

O astfel de reacție din partea Rusiei era nu doar naturală, ci și previzibilă, durata și limitele ei fiind singurele lucruri de neprevăzut. Pentru Rusia teritoriul ucrainean reprezintă o zonă de interes strategic și geopolitic, iar asta din mai multe puncte de vedere.

În primul rând să ne raportăm la faptul că strategia de apărare a Rusiei a fost mereu una de expansiune și de formare a unor state interpuse cu adversarii geopolitici. Acest lucru se datorează faptului că Moscova a fost mereu expusă atacurilor, iar Rusia a fost forțată să găsească noi granițe care să blocheze drumul altor puteri către capitala rusească. Ucraina a reprezentat o astfel de graniță în perioada noastră, iar pierderea ei aduce occidentul direct la porțile Rusiei, o Rusie paranoică, ghidată de o paradigmă modernă, nu post-modernă, incapabilă să accepte voința altor popoare în detrimentul interesului național și de securitate.

Occidentul vina la porțile Moscovei, iar accesul la Marea Neagră devine, de asemenea, limitat. Din acest punct de vedere Crimeea are un rol special pentru Rusia. Păstrând-o Rusia păstrează accesul la Marea Neagră, dar și resursele care se află în peninsulă. Acesta este motivul pentru care Rusia a acționat, în primul rând, prin ruperea Peninsulei Crimeea de Ucraina, folosind în acest sens argumentul istoric și cel etnic, dar și forța militară pentru a înfrânge forțele guvernului de la Kiev.

În al doilea rând trebuie să înțelegem și importanța imaginii în politica internă și cea internațională astăzi. Imaginea de putere globală a Rusiei a avut de suferit prin alungarea guvernului marionetă de la Kiev și pornirea Ucrainei pe un traseu euroatlantic. Era previzibil ca Putin să reacționeze dur pentru a păstra imaginea de putere globală a Rusiei, dar și pentru a-și păstra propria imagine acasă, în condițiile în care poporul rus este un popor al puterii, un popor care nu cunoaște alt limbaj și care s-ar descotorosi, cu prima ocazie, de un lider slab.

Astfel, conflictul din Ucraina este un conflict al mai multor mize. Strategice, geopolitice, economice, dar și de imagine. Rusia are tot interesul să păstreze Ucraina, dar știe că nu poate. Ce încearcă în momentul de față este o dezmembrare a Ucrainei, pentru capitolul imagine și păstrarea unor teritorii relevante din punct de vedere strategic, fie prin conceptul de autonomie, fie prin apariția unor mini-entități statale.

Occidentul, la rândul său, are alte interese în spațiul ucrainean. Aceste interese se împacă perfect cu dorința ucrainienilor de a se dezlipi din Rusia, iar principiul lui Kaplan, de a acționa atunci când interesul strategic se îmbină cu o acțiune benefică și pentru alții, este aplicat și de către occident în criza din Ucraina. Sau mai exact de către SUA, care se dovedește a fi principalul sprijin al Ucrainei împotriva Federației Ruse, dar și principalul partener al statelor est-europene.

Un astfel de lucru nu trebuie să ne mire. Interesul SUA este de a reduce influența rusească în apropierea Europei și a Mării Negre, de a limita puterea ei și libertatea de expansiune. Faptul că ucrainienii doresc, la rândul lor, o schimbare de tabere atrage, inevitabil, susținerea Statelor Unite în conflictul lor cu Federație Rusă, deși preferabilă ar fi fost evitarea unui conflict deschis și pe termen lung.

Un factor la fel de important pentru SUA, ca și pentru Rusia, este și cel al imaginii de putere globală. Dacă SUA nu este capabilă să apere Ucraina și să obțină o victorie acolo atunci, în mod automat, înseamnă că nu mai este puterea care a fost, iar actuala ordine globală este pusă sub semnul întrebării de elemente ale haosului așa cum sunt Federația Rusă, statele paria și diferitele organizații teroriste care amenință securitatea lumii în ultima vreme.

Statele vest-europene, pe de altă parte, sunt mai puțin dornice de riscuri la granița de est a Europei, spre deosebire de SUA. Acestea nu au apărarea oceanelor în fața unui conflict militar cu Federația Rusă și nici nu sunt dispuse să mai treacă printr-un război, fantoma ultimelor două războaie și a celui rece bântuind încă civilizația vest-europeană. Mai mult, state precum Germania nu împart independența energetică americană față de Rusia, având un interes economic cu aceasta.

Dacă SUA sunt dispuse să susțină în forță Ucraina, statele vest-europene precum Germania și Franța au o cu totul altă politică, dorind o încheiere rapidă a conflictului din Ucraina și căutând alternative care să împace pe toată lumea. Lucru ce s-a văzut și în ultimele încercări de a obține un tratat de pace între Ucraina și Rusia prin care prima cedează ceva Rusiei la schimbul independenței sale pentru un traseu european și euroatlantic. Doar că șansele unui astfel de tratat sunt chestionabile.

Semne de sfârșit sau semne de război ?

Ținând cont de aceste aspecte putem să spunem că Rusia și-a atins, în cea mai mare măsură, obiectivele. În momentul de față ordinea internațională (reprezentată de SUA, dreptul internațional și paradigma post-modernă) este serios pusă sub semnul întrebării de eșecul occidentului în a susține un stat care dorește să apuce drumului Europei și anume Ucraina. Tratatul de la Minsk are șanse să fie semnat pentru că Rusia și-a atins obiectivele, dar asta implică aspecte pozitive, cât și negative.

Semnarea unui tratat care să stopeze conflictul din Ucraina scutește poporul ucrainean de un conflict armat foarte dureros pe termen lungă, iar statele europene de unele riscuri externe și interne care s-ar închega în condițiile unui conflict pe termen lung. Dar câștigătorul real al unui astfel de tratat este Rusia care reușește să destrame Ucraina prin concepte precum cel al autonomiei sau prin ruperea Peninsulei Crimeea, asigurându-și o continuă graniță de separație față de occident, accesul la Marea Neagră și imaginea de actor important pe scena globală.

SUA ar ieși oarecum învinsă din acest show, nefiind capabilă să-și susțină partenerii, doar pe jumătate, în timp ce Rusia are această posibilitate. Imaginea de putere supremă s-ar dispersa, spre deosebire de o prelungire a conflictului care ar păstra un semn al întrebării asupra acestei situații până la o încheiere. Și-n ciuda acestui fapt este singurul fel prin care o încheiere a conflictului ruso-ucrainean pare posibilă. Recunoașterea anexării Crimeei și împărțirea Ucrainei reprezinte obiective peste care Rusia nu va trece și prin care dă o lovitură sistemului internațional.

Acordul de la Minsk nu este tocmai încheiat, dar șansele sunt să avem un rezultat pozitiv. Așa cum am spus, Rusia și-a atins obiectivele, cum le văd eu, și nu are motive să meargă mai departe în acest format, ci doar să obțină recunoașterea stării de fapt impuse prin forță armată. Evident, aici vorbim de o probabilitate foarte mare și nu de un lucru exact. Putin a dovedit de multe ori că nu acționează pe măsura așteptărilor raționale. Se poate încheia un tratat și să nu fie respectat, sau poate nici nu se încheie.

Luând în considerare a doua opțiune se pune întrebarea: cum va reacționa occidentul ? Germania și Franța doresc, în mod evident, evitarea livrării de arme și adâncirii conflictului existent între lumea occidentală și Rusia. Motivele le-am explicat mai sus, drept urmare nu are rost să le reiau. Dar situația nu este aceeași pentru SUA care, probabil de Anglia, vor susține o implicare mai dură în criza ucraineană pentru respingerea ofensivei rusești și anume livrarea de armament ucrainienilor.

Unde ar duce o astfel de acțiune ? Desigur, la o adâncire a conflictului armat pe teritoriul Ucrainei și rece între occident și Rusia. Un conflict pe termen lung al sancțiunilor economice, al măsurilor politice și al războiului psihologic, de pe care ambele tabere vor avea de pierdut, dar care este inevitabil în astfel de condiții, nici SUA și nici Uniunea Europeană nefiind dispuse să renunțe la Ucraina cu totul, suferind astfel o lovitură și mai dură din partea Kremlinului.

O altă posibilitate vehiculată este și cea a unui conflict armat între occident și Rusia. Un conflict direct. Aceasta mi se pare cea mai improbabilă. Poate sunt subiectiv fiindcă doresc evitarea unui astfel de conflict, dar sec. XXI nu este un secol al războaielor convenționale. Armele sunt folosite în teatre restrânse de operații, în războaie care să asigure influența geopolitică și nu la un nivel înalt după modelul unui război mondial. Bănuiesc că orice putere dorește evitarea unui astfel de conflict, ținând cont de riscul reprezentat de armele nucleare, un risc reciproc, cât și de faptul că toți ar ieși slăbiți de urma unui război direct, lăsând loc pentru alte puteri.

Situația României și moștenirea lui Putin

Mergând pe cel mai probabil rezultat, cel al semnării unui nou tratat la Minsk, trebuie să ne întoarcem la cel mai important subiect: situația României în tot acest conflict. Poziția noastră geografică ne face să fim direcți afectați de tot ce se petrece în Ucraina și în jurul Mării Negre. Interesele noastre de ordin economic, politic sau geopolitic(Republica Moldova) sunt legate de rezultatul conflictului ucrainean și de următoarea mișcare a Rusiei.

Interesul României este existența unui stat interpus între ea și Rusia. Un vest al Ucrainei independent și aliniat la interesele euroatlantice ne garantează propria securitate și acțiunile viitoare în Republica Moldova. Un alt interes ar fi fost tăierea accesului rusesc la Marea Neagră, lucru oprit prin anexarea Crimeei. De ce ? Pentru că o influență cât mai scăzută a Rusiei în zona noastră, așa cum am arătat și-n alte articole mai vechi, înseamnă o libertate mai mare de acțiune pentru noi și partenerii noștri.

De asemenea trebuie, în cazul în care se încheie un tratat, să ținem cont de moștenirea pe care Putin o lasă. Vorbim aici de o schimbare a stării de fapt în cadrul relațiilor internaționale. Realpolitik-ul aplicat de Moscova a învins modelul liberal. Nu în totalitate, dar suficient cât acesta să fie pus sub semnul întrebării. Dreptul internațional nu a contat deloc fără forța de a-l impune. Aceeași forța cu care Rusia a impus o stare de fapt în Ucraina pentru apărarea propriilor interese geopolitice.

America și Europa se găsesc într-o situație foarte nefavorabilă în momentul de față și trebuie să recupereze. Atât la nivel de imagine, cât și în ceea ce privește avantajele geopolitice. Cum ? Rămâne de văzut. Oricum, în cazul ucrainean trebuie să rămânem vigilenți și nu am nici un dubiu că SUA va păstra această vigilență, orice scenariu fiind posibil în viitorul apropiat.

De la ţar la soviete şi înapoi : Rusia – Imperiul Răului

Există un curent de gândire geopolitică în care Rusia este prezentată drept o alternativă la politica dusă de către Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. Curentul respectiv este tot mai promovat fie de către anarhiştii care văd în procesul de globalizare o formă de imperialism american, fie de ultra-naţionalişti având la bază motive ideologice sau religioase ( cel din urmă fiind cazul României unde dughinismul prinde contur prin conceptul unui nou bizanţ cu centrul la Moscova ).  Astfel Rusia este transformată într-un bastion al rezistenţei anti-americane, o formă a binelui, transformată în viziunea populară pentru că în realitate situaţia este cu totul alta.

Apologeţii Moscovei au idei diferite, nici nu-i de mirare fiindcă ideologul Kremlinului, Alexandr’
Dughin, a făcut el însuşi un cocktail ideologic cu orice doctrină anti-americană şi anti-europeană care poate fi folosită pentru interesele ”mai mari” ale Moscovei. Anarhiştii se simt atraşi într-o oarecare măsură de aspectul istoric al URSS şi al revoluţiei bolşevice, naţionaliştii occidentali de aspectul ideologic, iar cei răsăriteni de cel religios. Aceştia din urmă susţin că noua Rusie nu mai este Uniunea Sovietică, nu mai este comunistă, ci un nou imperiu ţarist ”pravoslavnic”. Un lucru cât se poate de absurd dacă ţinem cont de felul în care oficialii de la Kremlin celebrează URSS, se folosesc de aliaţii ideologiţi ai URSS şi cu sau fără comunism Rusia a fost şi este acelaşi lucru : un imperiu al răului.

Spun un imperiu al răului, aşa cum definea preşedintele american Ronald Reagan Uniunea Sovietică, pentru că toate acţiunile Rusiei de la apariţia ei ca stat au adus suferinţă pentru popoarele din jur, urmărind o politică de expansiune şi rusificare prin tehnici demne doar de un popor barbar. Cu această ocazie precizez că nu vrea şi nu pot să jignesc cultura rusă, ceea ce ar fi imposibil cu sclipiri ca Dostoievski sau Bulgakov, dar jignesc în schimb politica şi gloata barbară a stepelor ruseşti. Rusia, indiferent dacă era un imperiu monarhic sau o uniune totalitară, a urmărit mereu aceeaşi politică de expansiune şi prin aceleaşi metode. Să ne amintim că rusificarea era în toi de pe vremea ţarilor, iar acest s-a aplicat şi în Basarabia încă dinaintea revoluţiei comuniste.

Distrugerea fizică şi psihică a oponenţilor se practică încă de pe vremea ţarilor. În acest sens dl. prof. acad. Cristian Troncotă atrage atenţia în cartea sa, ”România şi Frontul Secret”, asupra faptului că Imperiul Ţarist avea una dintre cele mai temute şi mai extinse aparate de poliţie politică ( ideea de serviciu de informaţii rusesc ) din lume. Deportările de populaţie şi asasinările erau la ordinea zilei într-un popor care cunoştea şi cunoaşte un singur limbaj, acela la puterii care, pentru ei, nu se poate exprima prin altă formă decât prin violenţă.

De asta şi comunismul, deşi prin natura sa o doctrină criminală şi totalitară, a avut o formă mai bolnavă într-o ţară precum Rusia decât, să zicem, în Germania. Uniunea Sovietică poate fi caracterizată în termeni spirituali drept o manifestare a iadului pe pământ, iar în termeni istorici drept un apogeu al unor apucături deja impregnate în spiritul poporului rus. Un popor călit în stepa siberiană prin violenţă şi cruzime. Lucruri pe care le-a transpus mai departe prin politica de expansiune şi rusificare începută de ţari, perpetuată cu adăugiri de masacre şi gulag-uri de către Uniunea Sovietică şi astăzi prin apucături provocatoare şi alte serii de crime de către Federaţia Rusă.

Astăzi Rusia deşi, aparent, a ieşit din comunism duce mai departe aceeaşi politică lipsită de orice valori reale, punând ca centru al existenţei sale un singur lucru : puterea. Politica de expansiune din testamentul lui Petru cel Mare rămâne fundamentală pentru politica externă a Rusiei şi, de ce nu, pentru viziunea ei geopolitica. Diferenţele dintre anumite idei ideologice sau religioase sunt ignorate cât timp acestea sunt de folos Rusiei în planurile ei. Inamicii Rusiei sunt atacaţi, ocupaţi, colonizaţi sau asasinaţi. Având aici exemplul georgian sau mai nou cel ucrainean, sau cel al unui preot rus care vorbea împotriva lui Putin, vorbea. Astfel Rusia indiferentă la orice valori şi reguli ideologice sau religioase îşi urmăreşte mai departe, folosindu-se de acestea, politica răului, provocând lumea la război cu fiecare ocazie.

Rusia este, de facto, un imperiu al răului. Indiferent sub ce regim, ţarist, sovietic sau federalist ( care acum încearcă să devină din nou ţarist ), Rusia îşi păstrează acelaşi mod de a dialoga cu statele vecine, de a-şi rezolva problemele şi de a se manifesta pe plan global. Aceeaşi politică expansionistă, aceeaşi negare a adevărului de dragul intereselor pravoslavnice, aceleaşi crime şi aceeaşi politruci indobitociţi în diferite state, aşteptând venirea tancurilor sovietice ca să-şi trădeze patria. În acest context politica noastră externă este una foarte dificilă, ca şi cea a Uniunii Europene şi a NATO dealtfel. Evident că o relaţie de pace cu Rusia este preferabilă unui conflict, fie el şi îngheţat, dar ce facem atunci când acest lucru este imposibil fără o compromitere a tuturor valorilor în care credem şi a tuturor intereselor noastre ? O relaţie decentă cu Rusia, pe cât posibil, este de dorit, dar dacă Rusia nu poate aduce garanţii şi nu-şi poate pune pofta-n frâu atunci orice relaţie este imposibilă şi un conflict îngheţat, un nou război rece, este inevitabil.

Jocul lui Putin

Criza din Ucraina este un subiect fierbinte. A evoluat peste așteptările multor analiști, iar situația nu pare să se amelioreze. Cu un occident care nu știe ce vrea și joacă în defensivă, cu o Rusie care nu vrea să-și piardă statul tampon și ieșirea la Marea Neagră și o Ucraină dornică de libertate la mijloc, această criză pare că ne va preocupa mult timp de acum încolo.

Întrebarea este cum va juca Putin pe parcursul acestei crize. De la occident lucrurile sunt oarecum clare. NATO și UE și-au asumat poziția defensivă, cu o alianță între SUA și Marea Britanie pentru a susține războiul drept, și un amplu proces al Germaniei pentru a promova o pace strâmbă. Poziția Rusiei diferă, ea folosind tehnici diferite într-un război complex de tip asimetric.

Părerea mea este că Putin nu se va opri până când o pace nu-i va fi favorabilă intereselor proprii sau până când occidentul nu va decide să reacționeze, punând Rusia în fața faptului împlinit. Același fapt împlinit pe care Federația Rusă îl folosește ca principală unealtă în campania sa din Ucraina.

Ce înseamnă asta ? Înseamnă că Rusia va continua în același stil pe teritoriul Ucrainei ca și până acum. Principala tactică a lui Putin în acest război asimetric constă în a pune Ucraina și lumea occidentală în fața unui fapt împlinit, bazându-se pe faptul că occidentul nu va reacționa din punct de vedere militar. Acest tip de reacțiune fiind principala temere a strategilor de la Kremlin, dar și cea la care se așteaptă cel mai puțin.

Credința lor și a președintelui rus este aceea că occidentul nu va reacționa militar sub nici o formă, Ucraina nefiind parte a NATO sau a Uniunii Europene. Iar sancțiunile de tip economic sunt considerate ca daune minore care pot fi suportate, fie și doar pe termen scurt. Oarecum Rusia vede tactica de reacție a occidentului similară cu a forțelor aliate la începutul expansiunii lui Hitler.

Jocul lui Putin este unul atât previzibil, cât și imprevizibil. Tactica faptului împlinit este cel mai previzibil lucru din acest joc, iar metodele prin care va folosi această tactică sunt cele mai puțin previzibile. Știm un lucru, el nu este dornic nici să înceapă un război total cu vestul, dar nici să renunțe la un punct strategic precum Ucraina, sau cel puțin partea răsăriteană a acesteia.

La fel de mult cum nu este dornic nici să renunțe la capitalul său electoral. Împotriva sa sunt ultranaționaliștii, comuniștii, liberalii. Un adevărat front. Iar poporul rus este un popor obsedat de putere. Orice studiu de psihologie a mulțimilor ne poate arăta acest lucru. La fel cum latinii tind spre sentimentalisme, tot așa și slavii tind spre un caracter obsesiv-compulsiv, puterea fiind centrul acestei obsesii, isteric și imprevizibil.

Dacă Putin ar arăta un semn de slăbiciune în fața vestului imaginea sa de lider providențial ar primi o mare lovitură. Consecințele unei astfel de lovituri sunt clare. Poporul rus nu-i va mai fi sprijinul de bază în viitorul apropiat, ci din contră. 

Ca atare Putin va continua să folosească tactica faptului împlinit pe teritoriul Ucrainei. Nu este dornic să-și asume riscurile unui eșec, iar sancțiunile economice nu se dovedesc suficient de puternice, cel puțin nu pe termen scurt. Adică în momentul de față.

Singurul lucru care ar putea să-l determine în a-și schimba tactica sau a renunța este o asigurare din partea vestului ca va interveni militar pentru Ucraina. Ceea ce nu este chiar imposibil. Dacă Ucraina ar adera, de exemplu, la NATO, atunci această asigurare ar veni în mod automat. Probabil asta încearcă actualul secretar general să arate prin declarația sa conform căreia Ucraina este liberă să adere la NATO.

Tragedia din Ucraina, implicarea Rusiei şi slăbiciunea Europei

M-am tot gândit pentru o perioadă cu ce să încep seria unor noi articole pe acest blog. Cred că cel mai potrivit subiect este unul actual şi relevant la nivel internaţional precum tragedia aviatică din Ucraina. O tragedie despre care s-au spus multe şi pentru care se găsesc diferiţi vinovaţi. Simpatizanţii lui Putin invocă teoria conspiraţiei şi acuză occidentul, iar în cealaltă extremă se găsesc cei care-l acuză pe Putin ca vinovat direct.
Personal cred că ar trebui să vedem lucrurile dincolo de patosul propriilor noastre simpatii. Ţinând cont de dovezile găsite până la ora aceasta şi de atitudinea guvernului de la Kremlin, cât şi a teroriştilor din Ucraina, cred că singura forţă blamabilă în mod direct este gruparea teroristă care a doborât acel avion. Vorbim aici de o greşeală umană din partea acestora, dar o greşeală a cărei consecinţe trebuie purtate şi de Rusia.

Trebuie purtate şi de Rusia pentru că aceasta a susţinut cu armament şi antrenament militar grupările teroriste de pe teritoriul Ucrainei. Dacă Rusia n-ar fi oferit această susţinere teroriştilor şi ar fi lăsat lucrurile să evolueze în mod natural atunci putem spune cu certitudine că n-ar fi existat nici un accident aviatic de acest gen. Din păcate politica expansionistă a Rusiei nu a permis aşa ceva şi a susţinut forţele anti-occidentale de pe teritoriul ucrainean, teritoriu de care Rusia are nevoie ca scut geopolitic între est şi vest.

Teroriştii au doborât un avion din greşeală, crezând că e cu totul altceva. Cu siguranţă nimeni nu a dorit această tragedie. Kremlinul i-a înarmat pe aceşti zeloţi nebuni şi i-a antrenat. Purtând de asemenea vina prăbuşirii avionului. Dar mai există o parte vinovată în mod indirect. O parte pe care nu o acuză nimeni deşi ar fi putut preveni o astfel de situaţie. Această parte este Uniunea Europeană.

Dacă din partea Americii şi a statelor est europene precum România şi Polonia am văzut mereu o reacţie semnificativă faţă de apucăturile Kremlinului, nu acelaşi lucru se poate spune despre Uniunea Europeană ca ansamblu. Statele din vestul Europei au adoptat şi adoptă o poziţie destul de penibilă faţă de Rusia. Preferând să sacrifice propria demnitate în favoarea gazelor ruseşti aceste state vorbesc cu timiditate, uneori oferind ruşilor şi câteva nave de război.

Acum putem privi în istoria modernă a omenirii şi vom vedea un moment similar. Un moment în care un caporal a pornit să cucerească nişte state mai micuţe din Europa, iar occidentul a tăcut. A tăcut până când şi-a dat seama că forţele celui de-al Treilea Reich nu se vor opri. Că politica de expansiune este continuă, iar politica pacifistă este o prostie. Atunci ca şi acum statele democratice au tăcut, iar din această tăcere s-a născut un război mondial.

Oare când vom învăţa din istorie ? Slăbiciunea Europei în a sancţiona Federaţia Rusă îl face pe Putin să se creadă de neoprit. Această slăbiciune a Europei a permis evoluţia conflictului din Ucraina, cât şi tragedia aviatică. Europa trebuie să ia atitudine şi să-şi asume rolul de jucător influent în lumea geopoliticii. Dacă Angela Merkel şi Vladimit Putin au de gând să-şi dea mâna măcar să ne anunţe, ca să ştim că se repetă pactul Ribbentrop-Molotov.