Ion Mihai Pacepa și conspirația sovietică

Plimbându-mă astăzi prin oraș m-am oprit la un magazin Diverta, uitându-mă de niște volume pe care le-aș putea adăuga la biblioteca mea. O mulțime de titluri interesante în istorie, politologie, sociologie și filosofie, dar mi-au ieșit în față câteva titluri pe care am mai avut ocazia să le răsfoiesc și pe care, repetitiv cum sunt, le-am mai răsfoit și acum. Titluri precum ”Dezinformarea”, ”Orizonturi Roșii” și „Moștenirea Kremlinului”, toate scrise de către un fost general al direcției de informații externe (DIE) din cadrul Securității.

Cu privire la primul titlu George Maior spunea că i se potrivește perfect, vorbind nu doar despre dezinformare, ci și dezinformând. Aceasta a fost și opinia mea de câte ori am avut ocazia să-l răsfoiesc și de câte ori am citit despre acuzațiile aduse de Pacea României în perioada Războiului Rece, într-o perioadă în care România încerca să obțină favorul Statelor Unite, iar Pacepa le-a spus americanilor că totul este de fapt o șaradă organizată de sovietici. Șarada era de fapt a lui Pacepa.

România vs Rusia: realitate sau conspirație ?

Încheierea celui de-al doilea război mondial a fost urmată de împărțirea lumii în două. În cartea sa intitulată ”Războiul Rece”, istoricul american John Lewis Gaddis afirmă că acest lucru era inevitabil. Aliații erau aliați de conjunctură, iar odată ce inamicul comun a fost înfrânt s-au ciocnit între ei pentru dominația spațiului european, pentru asigurarea propriei securități și, în adaos, din motive ideologice evidente.

Soarta României nu a fost tocmai cea mai bună. Aflându-se în calea tăvălugului sovietic acest stat a fost ocupat de către Uniunea Sovietică, regimul monarhic a fost schimbat cu cel totalitar, iar armata sovietică a fost staționată în țară pentru a veghea loialitatea PCR-ului. Manualele de istorie ne învață că pentru un timp lucrurile au fost liniștite, iar după moartea lui Stalin noul conducător sovietic, Hrusciov, face mici schimbări de politică și decide retragerea trupelor sovietice din România.

Aici lucrurile încep a se complica. Pe fondul acestei retrageri un sentiment anti-rusesc bine dezvoltat în subconștientul colectiv al națiunii române se ivește. Noua conducere a României, reprezentată de dictatorul Nicolae Ceaușescu, adoptă o ideologie mai degrabă naționalistă decât comunistă (ce avea să fie adoptată și de către alte state, precum China), iar politica externă a României începe să-și schimbe traseul.

De aici începe un șir de evenimente. În documentarul ”Războiul Clandestin” istoricul Larry Watts vorbește despre felul în care România socialistă s-a comportat diferit de restul statelor din cadrul Pactului de la Varșovia. Problemă asupra căreia meditează și într-una din cărțile sale, ”Ferește-mă, Doamne, de prieteni”, unde prezintă mai multe documente ce atestă o politică ostilă din partea sovieticilor, dar și a altor state socialiste precum cel ungar, față de România.

Baza de la care pleacă Larrys Watts pare să fie una solidă, cum afirmă și sociologul Remus Ștefureac în ”Conflictul secret din spatele scenei: România versus Rusia”. Sentimentul naționalist și anti-rus al românilor, dictatorul mândru și arogant, opoziția față de invazia Cehoslovaciei, orientarea diplomației către vest și colaborarea cu state socialiste dizidente precum Iugoslavia sau China par să indice un conflict ascuns între România socialistă și Uniunea Sovietică.

O altă ipoteză apare odată cu defectarea lui Ion Mihai Pacepa în tabăra americanilor. Atunci și acum (prin cărțile sale) acesta a afirmat că toată politica externă a României ar fi de fațadă. O dezinformare sovietică din laboratoarele KGB. O ipoteză logică ținând cont de accentul pus de către KGB pe măsurile active și nu pe simpla activitate informativă, dar și de dorința americanilor de a găsi o breșă în blocul estic, de revolta antisovietică din Cehoslovacia. A le oferi o breșă artificială pe tavă reprezenta o bună metodă de intoxicare informativă a SUA și de securizare a intereselor sovietic.

Din păcate pentru Pacepa conspirația sovietică nu stă în picioare atunci când ținem cont de realitățile războiului din umbră, bine atestate prin diferite documente istorice și mărturii (Larry Watts, Remus Ștefureac, gen. Talpeș, Alex Mihai Stoenescu, Filip Teodorescu, etc.). Documentele ne arată că un minim de opoziție între interesele române și cele sovietice a existat, iar că pe frontul din umbră această opoziție s-a concretizat cu un departament dedicat combaterii KGB în interiorul Securității Statului și cu români recrutați de KGB pentru a juca rolul de agenți de influență în statul ceaușist.

De asemenea, pe plan diplomatic atitudinea ostilă a României nu s-a remarcat doar vizibil, în criza Cehoslovacă, ci și în sălile Pactului de la Varșovia unde România a respins diferite inițiative sovietice, în special cea cu privire la subordonarea forțelor armate Cartierului General Sovietic. În principiu îmi e cam greu a crede că Securitatea Statului și-a format o unitate specială pentru combaterea spionajului sovietic doar de aparențe și că tot pentru aparențe statul român sfida Uniunea Sovietică la masa negocierilor din interiorul Pactului.

Pacepa: un agent sovietic ?

A spune că între România și Uniunea Sovietică exista un conflict puternic, precum cel ideologic și geopolitic dintre SUA și URSS, este aberant. România a fost un stat național-comunist, condus de un tiran și un grup oligarhic totodată. Dar la fel de aberantă este conspirația dezinformării sovietice când ținem cont de evidențe. Larry Watts se întreabă pe bună dreptate de ce Pacepa și-a mințit prietenii americani, cărora li s-a alătura trădându-l pe Ceaușescu.

Răspunsul la această întrebare îl dă tot autorul, lipsit de o dovadă concretă, dar oferind suficiente date pentru a putea trage o concluzie cât de cât logică. Ipoteza lui Watts este cea conform căreia Ion Mihai Pacepa a fost un agent sovietic, recrutat de KGB, infiltrat în vârful Securității. O ipoteză viabilă spre deosebire de cea lansată de Pacepa, tocmai fiindcă conflictul dintre sovietici și români pe frontul din umbră era destul de evident, îndeosebi pentru un om care a deținut funcția de șef al DIE.

Argumentele nu sunt multe. Doar natura minciunilor pe care Pacepa le oferă americanilor cu privire la poziția României, afirmând că aceasta face de fapt parte dintr-o conspirație și influențând răcirea relațiilor româno-americane, slăbind astfel poziția statului român în raport cu Uniunea Sovietică. Logica ne-ar îndemna să credem că Pacepa fie avea o dispută personală cu Ceaușescu și-l voia distrus cu orice preț, fie serve altor interese decât ale României, afirmând lucruri despre care știa că nu sunt adevărate.

Mai departe Larry Watts afirmă că și serviciile de informații vest-germane au avertizat autoritățile americane cu privire la defectarea nesinceră a lui Pacepa, existând suspiciuni cu privire la loialitatea acestuia nu față de statul român, ci față de KGB. Intelligence-ul vest german ar trebui să aibă niște informații viabile cu privire la persoana lui Pacepa, suspectată chiar și-n interiorul Securității, deși nu și la nivelul conducerii statului, datorită faptului că acesta și-a început carieră de spion în Germania de Est, având șanse să se afle în atenția intelligence-ului vest-german.

Conform unui articol publicat în revista Historia cu privire la acest subiect și fostul șef al SIE, generalul Ioan Talpeș, împărtășește această viziune afirmând că: „Pacepa nu a livrat informaţii deosebite americanilor, scopul lui a fost de a distruge credibilitatea externă a României, la comanda celor pentru care a lucrat dintotdeauna. Defectarea sa a fost semnul că România trebuia să primească o corijare din partea sovieticilor, din cauza politicii de relativă independenţă promovată de Ceauşescu“

Lucru adevărat. Pacepa nu le-a oferit americanilor informații cu adevărat relevante. El doar a discreditat politica externă a României. Deși este discutabil de ce americanii au decis să-l păstreze în siguranță. Poate datorită utilității sale în războiul informațional ce se derula deja între sovietici și americani în spațiul publică ? Posibil.

În loc de încheiere

Acest articol nu este un studiu istoric, ci doar înșirarea unor gânduri de moment bazate pe mai multe meditații și studii cu privire la poziția României în Războiul Rece și personalitatea lui Ion Mihai Pacepa. El este părintele ipotezei conform căreia România nu era tocmai sinceră în conflictul ei cu URSS, ci făcea jocurile sovieticilor, o ipoteză care nu este credibilă raportată la toate realitățile momentului și devin cu atât mai puțin credibil cu cât ne punem mai multe întrebări privindu-l pe Pacepa.

Fără doar și poate că acesta a jucat un rol important în căderea lui Ceaușescu și a regimului său. Fără doar și poate că regimul ceaușist avea un caracter evident comunist și totalitar, rău prin natura sa. Dar în ceea ce privește orientarea de politică externă istoria ne arată că aceasta era mai similară celei chineze sau iugoslave, opusă intereselor geopolitice ale Uniunii Sovietice. A spune contrariul este puțin credibil, iar un om care știa totul despre această politică și conflictul din umbră a umplut autoritățile americane de minciuni. Motivul rămâne supus dezbaterii, ipoteza ar trebui pusă unde-i e locul.

Ocupantul rus

Am de făcut o confesiune. Sunt un ingrat. Pentru mult timp am fost un nenorocit nerecunoscător care a criticat Federația Rusă. I-am criticat pentru istoria lor imperialistă, pentru felul în care au venit și au furat pământurile altora. Dar ochii mi-au fost deschiși. Privind un mic spot de propagandă am primit lumina de la răsărit. Am înțeles că da, rusul este un ocupant, dar fără acest ocupant n-am fi nimic. El a venit și a lăsat progres și prosperitate în urma sa, iar după ce l-am dat afară a izbucnit haosul și decadența. 

Sigur, textul de mai sus este pur sarcastic. ”Noblețea” ocupantului rus și civilizația pe care a lăsat-o în urmă se văd prin toate țările ocupate. România, țările baltice, Polonia, Republica Moldova și Ucraina. Ce au toate în comun ? O cantitate enormă de corupție și lipsa unei elite politice serioase. Toate încep să se reinventeze abia acum, odată cu dispariția ocupantului rus. Ocupantul rus dă vina pentru asta pe popoarele statelor respective, dar realitatea este puțin altfel.

Peste tot pe unde a trecut ocupantul rus a lăsat în urma sa cadavre și teroare. A trecut totul prin foc și sabie, sau mai bine zis prin gloanțe și obuze. Violul a devenit cuvântul cheie pentru a descrie activitatea ocupantului rus, iar această activitate a rămas în memoria colectivă a femeilor din toate țările pe unde ocupantul rus a trecut. Dar, în ciuda acestui fapt, el ne-a eliberat de nenorocitul de Hitler, ne-a eliberat atât de bine încât lagărul de concentrare a fost înlocuit cu gulagul.

Ocupantul rus ne-a scăpat de ”oligarhia” burghezo-moșierească. Generali, medici, profesori, oameni politici, simpli intelectuali, toți au fost aruncați în închisorile comuniste și exterminați sau reeducați. Lumea nu mai avea nevoie de aceștia. Avea nevoie de pantofari care să conducă statul și de o gloată supusă, nu de oameni cu o gândire critică și rațională, taman opusul omului nou de tip sovietic, pe care ocupantul rus dorea să-l lase în urmă.

Evident că astfel de servicii nu au fost pe gratis. Ocupantul rus ne-a eliberat de noi înșine, așa că i se cuvenea și o răsplată. Grâu, aur, alimente, absolut orice tip de resurse pe care o țară le deținea trebuiau să fie date ca răsplată ocupantului rus. La urma urmei, totul era la comun, nu ? Proprietatea privată, câștigată prin muncă proprie, era un concept burghezo-moșieresc cauzator de foamete și suferință. Deloc echitabil. Inclusiv la nivelul națiunilor.

Ocupantul rus a lăsat o moștenire colosală în fața istoriei. Ne-a oferit un sistem economic perfect funcțional, care încuraja munca și dezvoltarea. Evident, când oamenii au văzut că nu câștigă în funcție de cât produc și oligarhia de partid domină totul au renunțat să mai producă lucruri noi. Fără o piața competitivă și o răsplată adecvată ideile nu mai veneau, iar stagnarea a devenit o stare de fapt.

Dar da, ocupantul rus a fost nobil. A lăsat o mare moștenire. Cadavre, stagnare, iar după dispariția sa popoarele ocupate, rămase fără elite, au fost dominate de corupție și haos. Cât de ingrați să fim, cum să-l criticăm pe ocupantul rus ? Noroc că aparatul de propagandă al Moscovei ne arată lumina adevărului, scoțându-ne astfel din ignoranța noastră absolut penibilă. Poate ar trebui să deschidem brațele și să-l chemăm pe ocupantul rus înapoi, eventual și picioarele.

De la ţar la soviete şi înapoi : Rusia – Imperiul Răului

Există un curent de gândire geopolitică în care Rusia este prezentată drept o alternativă la politica dusă de către Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. Curentul respectiv este tot mai promovat fie de către anarhiştii care văd în procesul de globalizare o formă de imperialism american, fie de ultra-naţionalişti având la bază motive ideologice sau religioase ( cel din urmă fiind cazul României unde dughinismul prinde contur prin conceptul unui nou bizanţ cu centrul la Moscova ).  Astfel Rusia este transformată într-un bastion al rezistenţei anti-americane, o formă a binelui, transformată în viziunea populară pentru că în realitate situaţia este cu totul alta.

Apologeţii Moscovei au idei diferite, nici nu-i de mirare fiindcă ideologul Kremlinului, Alexandr’
Dughin, a făcut el însuşi un cocktail ideologic cu orice doctrină anti-americană şi anti-europeană care poate fi folosită pentru interesele ”mai mari” ale Moscovei. Anarhiştii se simt atraşi într-o oarecare măsură de aspectul istoric al URSS şi al revoluţiei bolşevice, naţionaliştii occidentali de aspectul ideologic, iar cei răsăriteni de cel religios. Aceştia din urmă susţin că noua Rusie nu mai este Uniunea Sovietică, nu mai este comunistă, ci un nou imperiu ţarist ”pravoslavnic”. Un lucru cât se poate de absurd dacă ţinem cont de felul în care oficialii de la Kremlin celebrează URSS, se folosesc de aliaţii ideologiţi ai URSS şi cu sau fără comunism Rusia a fost şi este acelaşi lucru : un imperiu al răului.

Spun un imperiu al răului, aşa cum definea preşedintele american Ronald Reagan Uniunea Sovietică, pentru că toate acţiunile Rusiei de la apariţia ei ca stat au adus suferinţă pentru popoarele din jur, urmărind o politică de expansiune şi rusificare prin tehnici demne doar de un popor barbar. Cu această ocazie precizez că nu vrea şi nu pot să jignesc cultura rusă, ceea ce ar fi imposibil cu sclipiri ca Dostoievski sau Bulgakov, dar jignesc în schimb politica şi gloata barbară a stepelor ruseşti. Rusia, indiferent dacă era un imperiu monarhic sau o uniune totalitară, a urmărit mereu aceeaşi politică de expansiune şi prin aceleaşi metode. Să ne amintim că rusificarea era în toi de pe vremea ţarilor, iar acest s-a aplicat şi în Basarabia încă dinaintea revoluţiei comuniste.

Distrugerea fizică şi psihică a oponenţilor se practică încă de pe vremea ţarilor. În acest sens dl. prof. acad. Cristian Troncotă atrage atenţia în cartea sa, ”România şi Frontul Secret”, asupra faptului că Imperiul Ţarist avea una dintre cele mai temute şi mai extinse aparate de poliţie politică ( ideea de serviciu de informaţii rusesc ) din lume. Deportările de populaţie şi asasinările erau la ordinea zilei într-un popor care cunoştea şi cunoaşte un singur limbaj, acela la puterii care, pentru ei, nu se poate exprima prin altă formă decât prin violenţă.

De asta şi comunismul, deşi prin natura sa o doctrină criminală şi totalitară, a avut o formă mai bolnavă într-o ţară precum Rusia decât, să zicem, în Germania. Uniunea Sovietică poate fi caracterizată în termeni spirituali drept o manifestare a iadului pe pământ, iar în termeni istorici drept un apogeu al unor apucături deja impregnate în spiritul poporului rus. Un popor călit în stepa siberiană prin violenţă şi cruzime. Lucruri pe care le-a transpus mai departe prin politica de expansiune şi rusificare începută de ţari, perpetuată cu adăugiri de masacre şi gulag-uri de către Uniunea Sovietică şi astăzi prin apucături provocatoare şi alte serii de crime de către Federaţia Rusă.

Astăzi Rusia deşi, aparent, a ieşit din comunism duce mai departe aceeaşi politică lipsită de orice valori reale, punând ca centru al existenţei sale un singur lucru : puterea. Politica de expansiune din testamentul lui Petru cel Mare rămâne fundamentală pentru politica externă a Rusiei şi, de ce nu, pentru viziunea ei geopolitica. Diferenţele dintre anumite idei ideologice sau religioase sunt ignorate cât timp acestea sunt de folos Rusiei în planurile ei. Inamicii Rusiei sunt atacaţi, ocupaţi, colonizaţi sau asasinaţi. Având aici exemplul georgian sau mai nou cel ucrainean, sau cel al unui preot rus care vorbea împotriva lui Putin, vorbea. Astfel Rusia indiferentă la orice valori şi reguli ideologice sau religioase îşi urmăreşte mai departe, folosindu-se de acestea, politica răului, provocând lumea la război cu fiecare ocazie.

Rusia este, de facto, un imperiu al răului. Indiferent sub ce regim, ţarist, sovietic sau federalist ( care acum încearcă să devină din nou ţarist ), Rusia îşi păstrează acelaşi mod de a dialoga cu statele vecine, de a-şi rezolva problemele şi de a se manifesta pe plan global. Aceeaşi politică expansionistă, aceeaşi negare a adevărului de dragul intereselor pravoslavnice, aceleaşi crime şi aceeaşi politruci indobitociţi în diferite state, aşteptând venirea tancurilor sovietice ca să-şi trădeze patria. În acest context politica noastră externă este una foarte dificilă, ca şi cea a Uniunii Europene şi a NATO dealtfel. Evident că o relaţie de pace cu Rusia este preferabilă unui conflict, fie el şi îngheţat, dar ce facem atunci când acest lucru este imposibil fără o compromitere a tuturor valorilor în care credem şi a tuturor intereselor noastre ? O relaţie decentă cu Rusia, pe cât posibil, este de dorit, dar dacă Rusia nu poate aduce garanţii şi nu-şi poate pune pofta-n frâu atunci orice relaţie este imposibilă şi un conflict îngheţat, un nou război rece, este inevitabil.

Comunism

Comunismul este o conspirație. O mișcare care de la începuturi și-a adaptat ideologia în funcție de context pentru a-și atinge obiectivele necunoscute mulțimii. Aceeași ideologie a folosit discursuri emoționale pentru a manipula masele. Exemple fiind ura de clasă sau bunăstarea socială. Ca și orice utopie a dus lumea în iad și ne-au trebuit mulți ani să ieșim din acel iad. Și totuși încă are apărători.

În România și în lume comunismul are micuțe grupuri de adepți și apărători. Ignorându-i pe cei mai hardcore, fanii Stalin care nu reprezint nimic numeric, îmi îndrept privirea spre comuniștii soft. Aceștia din urmă tind să reprezinte un număr considerabil la nivel internațional. Nefiind nici fani Stalin, nici fani Mao, ei apără comunismul spunând că dictatorii nu l-au reprezentat și comunismul adevărat merită încercat.

Mie mi se pare penibil. Atât de penibil încât n-am nici o ezitare să cataloghez astfel de oameni drept proști. Da. Proști cu P mare. Fiindcă doar un tembel poate să vină și să spună că ideologia comunistă a fost greșit reprezentată de toți adepții săi! În toată lumea, pe tot globul, rodul comunismului a fost același. Niciodată un altul, indiferent dacă numele dictatorului era Stalin, Castro sau Kim.

Comunismul a dat peste tot dictatori, peste tot crime. O ideologie utopică care pune societatea mai presus de individ nici nu poate da altceva. Este de bază în comunism ca după orice revoluție ghilotina lui Robespierre să-și asume locul de cinste, așa cum scria chiar Marx. Dar puțini comuniști soft îl citesc pe Marx. Este de bază în comunism ca individul să fie sacrificat pentru societatea comunistă, prin natura ei una totalitară asemeni altor ideologii de același tip.

Nu există comunism bun și comunism rău. Pe fața Terrei comunismul și-a trăit veacul prin reprezentanții cei mai autentici ai acestui curent. Oameni care n-au făcut decât să pună în practică ceea ce unchiul Marx îi învățase. Utopia, idealismul, duc adesea la crime când au puterea, iar comunismul nu e o excepție. Dacă exista un comunism bun sigur vedeam asta măcar într-un stat.

P.S. Ca să mă adresez și comuniștilor hard, oricât de irelevanți sunt, am să-i întreb: cu ce este mai bun comunismul decât capitalismul ? Spuneți că muncitorii sunt exploatați de oligarhii cu bani. În capitalism ești liber să alegi pentru cine lucrezi, ce faci în viață și așa șansa să devii un om bogat și de succes. În comunism nu ai aceste drepturi, lucrezi forțat pentru acei puțini din partid care trăiesc ca baronii.

Rusia și războiul psihologic

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial și începutul războiului rece a marcat un moment de cotitură pentru tehnicile de război între state. Armele și metodele convenționale au trecut pe planul secund, iar în prim plan au intrat metode precum spionajul sau propaganda, manipularea, mai bine zis războiul psihologic. O latură importantă a ceea ce numim astăzi război informațional.

Uniunea Sovietică a investit cel mai mult în acest război al serviciilor de informații, desăvârșindu-se astfel în direcția războiului psihologic. Un front pe care KGB-ul a evoluat din plin, spre deosebire de alte structuri din state opuse. Avem în acest sens exemplul puternicei propagande pacifiste sau anti-religioase derulate în lumea occidentală, de multe ori cu sprijinul KGB. Formând curente opuse intereselor statelor vestice.

Astăzi situația nu s-a schimbat foarte mult. Uniunea Sovietică a căzut, dar Federația Rusă, condusă de un fost ofițer KGB, duce mai departe tradiția sovietică a războiului psihologic ca primă metodă de luptă împotriva adversarilor occidentali. Am văzut asta inclusiv în cadrul crizei din Ucraina și am simțit propaganda rusească și aici, pe teritoriul României.

De fapt doar un ignorant ar putea spune că propaganda nu este principala armă a Rusiei. În ultima vreme Kremlinul a investit mai mult în posturi de televiziune pro-ruse și-n campanii de promovare online decât în forțele militare obișnuite. Russia Today și Vocea Rusiei sunt doar două exemple despre modul în care Federația Rusă își dezvoltă un amplu aparat de propagandă pentru a manipula populația altor state în direcția dorită de către oligarhii de la Kremlin.

Această manipulare se desfășoară prin intermediul factorilor mediatici și a unor agenți de influență (din fericire nici ofițerii SIE de la noi nu sunt străini de aceste metode) care să formeze adevărate coloane de adepți ai pan-slavismului în interiorul altor state. Inclusiv la noi. Adepți care în mod inconștient să promoveze interesele Federației Ruse în locul celor ale statului în care trăiesc.

Pentru acest lucru se folosesc diferite metode. Cea mai vizibilă în raportul cu masele este identificarea unor curente ideologice sau religioase care se găsesc în opoziție cu diferite forțe opuse Rusiei.

Spre exemplu naționalismul poate fi și este folosit de către Federația Rusă pentru a-și aduna simpatizanți în occident în virtutea anti-americanismului și anti-globalizării. Federația Rusă opunându-se, din motive geostrategice, acestor idei și promovând un cocktail ideologic de naționalism, extremism de dreapta, extremism de stânga și islamism anti-american de care, mai apoi, se poate folosi.

Un alt exemplu este cel al religiei. În mod paradoxal KGB-ul a promovat o amplă campanie anti-religioasă în sec. XX, îndreptată în special împotriva Vaticanului. Atunci religia creștină era principalul adversar ideologic al comunismului sovietic. Cunoaștem bine cazul campaniei anti-catolice de dezinformare asupra colaborării dintre Vatican și naziști.

Astăzi continuatorii aceluiași KGB duc mai departe tradiția, dar inversată. Atacă tocmai secularismul lumii occidentale și adună în jurul Rusiei simpatia diverselor cercuri religioase, în special de rit răsăritean, prin care mai apoi își formează adepți care văd în America și Uniunea Europeană manifestări ale răului în lume. Aici atitudinea liberală a lumii euroatlantice este invocată ca un inamic împotriva religiei creștine.

În spațiile ortodoxe se mai folosește și retorica anti-catolică prin care vestul este prezentat ca o invenție papistașă, iar noi ca ortodocși avem datoria de a nea alătura celor de o credință cu noi. Astfel se mizează pe anumite slăbiciuni sentimentale de origine identitară pentru a forma grupuri de simpatizanți care să servească, în diferite forme, intereselor pan-slaviste.

Când vine vorba de a servi intereselor rusești am văzut în România exemple clare cu protestele împotriva gazelor de șist. Deși nu sunt un fan al acestei metode faptul că aceste proteste au fost influențate de media pro-rusă este incontestabil. La fel ca și felul în care neexploatarea gazelor de șist servește intereselor rusești ca România să nu fie o țară independentă energetic. Așa până și ecologiștii, care nu prea înțeleg concepte geopolitice și informativ-operative, au devenit o unealtă pentru interesele altui stat pe teritoriul României.

Federația Rusă a primit o moștenire valoroasă de la Uniunea Sovietică, o amplă experiență și un amplu aparat în ceea ce se numește război psihologic. Spațiul online în special a devenit un front de atac pentru Rusia, în acest sens Kremlinul având proprii troli de serviciu, proprii editorialiști și propriile cercuri media. Cert este că războiul psihologic este principala armă a Federației Ruse și România este o țintă mai mult decât evidentă în acest război.

Evident că nici lumea occidentală nu este străină de această metodă. Ea nu este rea sau bună, ci utilă pentru diferite obiective strategice. De aceea este important ca toți să cunoască mecanismele războiului psihologic și să fie capabili să primească o informație în mod critic, fără a memora direct informația respectivă ca pe un adevăr absolut. Sursele variate de informare sunt importante, la fel ca și abilitatea de a procesa și de a gândi critic. O cultură de securitate în mediul civil este necesară.