Mega moschee în București – oportună sau nu ?

Știrea construirii celei mai mari moschei din Europa la București a făcut înconjurul presei românești și a stârnit reacții dintre cele mai diverse. Personalități și jurnaliști și-au asumat diferite poziții cu privire la acest proiect finanțat de către statul turc pe teritoriul României. Avem opinia radicală a fostului președinte Băsescu, care vede construirea unei moschei drept o amenințare la adresa securității naționale, în opoziția cu opinia premierului Victor Ponta sau a președintelui Iohannis care nu văd nici o problemă cu acest proiect. Nici jurnaliști precum Rareș Bogdan sau Radu Tudor nu tind să rămână indiferenți, primul declanșând adevărate proteste de la măsuță în cadrul emisiunii sale, iar al doilea acuzându-l pe fostul președinte că nu știe nimic de politică, iar proiectul de față nu reprezintă nici o amenințare și nici un risc de securitate.

Opiniile diferă de ambele tabere și tema discuției încep să semene mai mult cu o polarizare între fanii fostului președinte și fanii premierului. Dar printr-o abordare mai puțin partinică și, sperăm noi, mai serioasă, putem ajunge la o concluzie obiectivă cu privire la acest proiect ? Care-i este originea, ce câștigă statul român, dar statul turc ? În sfârșit, în ce măsură se poate dovedi această moschee un magnet pentru teroriști cum sunt cei din cadrul organizației ”Statul Islamic” ? Aceste întrebări merită discutate de pe o poziție echilibrată și merită un răspuns obiectiv și rațional, bazat pe argumente și fără să sară definitiv într-o tabără sau alta, să discrediteze o persoana sau alta.

Unde a început totul ? Interese și influență

Proiectul construirii acestei moschei nu aparține, de fapt și de drept, comunității musulmane din România. Deși mulți ar putea să fie tentați de o astfel de afirmație, ea este ireală. Musulmanii români au deja câteva moschei în București și pe teritoriul țării, iar comunitatea lor este una relativ restrânsă (aflată într-o creștere înceată), construită mai mult în jurul minorității turce de pe teritoriul României, câțiva tătari, albanezi și imigranți veniți de pe ici și colo și câțiva convertiți. Din acest punct de vedere predomină cultul sunnit și vorbim despre 0,3% din populația țării.

Construirea moscheii nu este proiectul acestor comunități de credincioși musulmani, ci este un proiect dezvoltat și finanțat de către statul turc în colaborare cu statul român. Ce prevede acest proiect, de fapt, este construirea unei moschei în București (cea mai mare din Europa după informațiile apărute în spațiul public) și alături de acest un loc de studiu pentru musulmani.

Nu aș spune că construirea acestei moschei ține într-atât de dragostea unora sau altora pentru credința islamică, cât mai mult de interese geopolitice profunde. Turcia sub Erdogan și-a asumat o politică pan-otomană vizibilă. În această politică islamul joacă mai degrabă un rol identitar decât orice altceva (cum a fost mai mereu în istoria modernă a Turciei; musulmanii turci nu sunt devotați islamului, ci mai degrabă sunt musulmani pentru că sunt turci, ca mulți ortodocși români), un rol identitar important în orice activitate a statului turc de a-și extinde și a-și menține influența în afara granițelor, cât și în ceea ce privește campania lui Erdogan de a obține susținerea turcilor din afara granițelor.

Proiectul finanțat de Turcia vizează tocmai acest lucru. O catedrală imensă care pune Turcia în poziția de ocrotitor al lumii musulmane în Europa și de unde statul turc poate să-și extindă influența printre comunitățile din afară propriilor granițe.

Din acest punct de vedere România nu are foarte mult de câștigat, exceptând faptul că relația cu Turcia este una de maxim interes strategic și geopolitic. Turcia deține probabil cea mai puternică flotă la Marea Neagră, iar poziția ei o face un actor regional important. Ține-i pe turci aproape și-ți poți îmbunătăți securitatea la mare tocmai prin ajutorul lor și prin colaborarea prețioasă cu ei. Lucru de care ține cont în condițiile vecinătății cu Rusia pe care Marea Neagră o impune. Turcia, stat membru NATO, poziționat la Marea Neagră și cu o forță militară mai mare decât a multor state europene reprezintă un aliat necesar în politica diplomației române.

A-l refuza pe Erdogan, a răci relațiile româno-turce sau a nu profita de orice ocazie pentru a le îmbunătăți ar fi o eroare din acest punct de vedere. Turcia este un partener strategic la fel de important ca Polonia și aproape la fel de important ca SUA în ecuația de putere a Mării Negre.

Mega moscheea – magnet pentru teroriști sau simplă casă de rugăciuni ?

Președintele Traian Băsescu s-a dovedit, alături de Rareș Bogdan, cel mai aprig criticul al construirii unei moschei în București. În opinia dânsului aceasta ar putea atrage tineri musulmani sau ar putea contribui la convertirea altora la islam și eventual radicalizarea lor, oferind un mediu prielnic pentru teroriști. Observația președintelui pare discriminatorie la adresa comunității musulmane, dar nimeni nu poate nega că din rândurile acestei comunități vine o vulnerabilitate ce se poate transforma oricând în amenințare (așa cum se întâmplă în Franța), mai ales că vorbim de musulmani sunniți (religia Statului Islamic).

Pe de altă parte vorbim de o comunitate rezervată care nu a manifestat atitudini ostile față de statul român și care, în orice sistem democratic, are la fel de multe drepturi ca orice altă comunitate religioasă. Biserica Ortodoxă Română construiește o catedrală imensă din bani publici pe motivul că bisericile nu sunt suficient de încăpătoare pentru numărul masiv de credincioși. Comunitatea musulmană și statul turc adoptă același motiv, cum ar putea statul român să-l respingă și să adopte o atitudine de discriminare față de una din comunitățile prezente pe teritoriul său ?

Trebuie să fim conștienți și de faptul că vorbim, menționez din nou, despre musulmani predominant de origine turcă. Pentru ei credința are un rol de cu totul altă natură decât cea a membrilor ISIS. O moschee finanțată și controlată de statul turc nu este un centru de recrutare pentru organizații teroriste, ci un centru de influență al Turciei unde comunitățile de turci din România pot să fie ținute închegate și influențate. Totodată respingerea proiectului poate stârni reacții printre musulmani și să-i facă să se simtă discriminați, excluși de societate, priviți cu ochi răi, ceea ce ar servi ca un bun element de propagandă pentru ISIS.

Da, să fim siguri că un număr mai mare de musulmani pe teritoriul României crește vulnerabilitatea față de Statul Islamic și un eventual atac terorist. O moschee imensă poate să-i atragă, să acționeze ca un mesaj: iată, sunteți bine veniți! Dar nici respingerea ei nu este o variantă mai bună, atât din motive geopolitice, cât și în raport cu valorile democratice ale statului român și în raport cu comunitatea musulmană din România.

Ce se întâmplă mai departe ?

Aspecte negative și pozitive există de ambele părți ale argumentului și ca de multe ori în politică totul se rezumă la o alegere amorală, dincolo de bine și de rău, eventual între un rău mai mare și unul mai mic. O astfel de perspectivă este profund dependentă de opiniile subiective ale celor implicați în procesul de decizie. Din acest motiv cred că indiferent de critice aduse construirii unei moschei proiectul va merge mai departe, bucurându-se de finanțarea statului turc, de dorința statului român de a întări legăturile cu Turcia și de a evita un conflict cu propria comunitate de musulmani. Nici Victor Ponta, nici Klaus Iohannis nu au suficiente motive pentru a nu accepta asta și nici nu au o poziție foarte confortabilă pentru a respinge proiectul.

Evident, contează și contextul. Dacă s-ar forma un curent popular, de mase, împotriva construirii unei moschei și ar amenința forța electorală a PSD ori a PNL aproape sigur va urma și oprirea unei astfel de construcții. Un astfel de scenariu este puțin probabil, dar ne putem aștepta la orice. Românii nu au tendințe împotriva comunității musulmane. Există doar mici grupuri naționaliste ori ultra-religioase care au astfel de sentimente, ori oameni care critică proiectul pentru a-i lovi pe ce-i implicați de fapt în acest proces.

În sfârșit, tot ce s-ar putea face pentru a reduce din risc este ce s-a făcut și până acum. O activitate profesionistă a serviciului de informații interne al țării, SRI, care să includă monitorizări, analize, s.a.m.d. România nu este o țintă majoră pentru teroriști în momentul de față și nici comunitatea musulmană nu este una masivă, neexistând disensiune prezente în societatea franceză, britanică sau germană. Cu sau fără mega moschee oamenii pot fi convertiți în lipsa valorilor, pot fi recrutați online, teroriștii pot veni drept imigranți, iar doar o bună activitate de intelligence (și un cadru legal adecvat pentru aceasta) poate respinge astfel de amenințări.

Familia ca și capital social

În timpul vizitei sale în Ecuador Papa Francisc a abordat o temă de mare interes pentru viitorul lumii în care trăim: familia. Le-a vorbit oamenilor despre cât de importantă este familia în calitatea sa de școală pentru viitoarele generații, dar și prin prisma rolului pe care-l joacă pentru a ține închegată o societate. Familia este nucleul oricărei societăți. În ea se dezvoltă individul, este educat, deprinde anumite valori. Tot ea îl susține pe viitor, asigură de cele mai multe ori un climat psihologic pozitiv, este legată de creșterea natalității și menține oamenii împreună. Nu suntem simpli indivizi pierduți prin lume, ci facem parte dintr-o familie cu obiceiuri, cu valori, la fel de mult cum facem parte din alte forme de comunitate. Familia este de fapt comunitatea primară.

Perspectiva Suveranului Pontif este, din acest punct de vedere, corectă. Familia reprezintă capitalul social suprem prin definiție. Viitorul societății ca atare este dependent de familie. Religia și știința confirmă acest lucru, pe de o parte prin importanța pe care majoritatea doctrinelor religioase o acordă familiei (în Creștinism, Iudaism și Islam găsim porunca de a-ți onora părinții), iar pe de alta prin perspectiva pe care teoria evoluției, dezvoltată de marele om de știință Charles Darwin, o propune în cazul familiei. Apariția familiei a fost un rezultat firesc al evoluției umane, un răspuns, o adaptare la o necesitate. Femeile și copiii aveau o șansă mai mare de supraviețuire dacă se legau de un singur bărbat și acela știa că-și hrănește o familie proprie și nu pe urmașii altora. Totodată a întărit orice societate, acționând ca o școală pentru cei tineri și asigurând astfel viitorul.

Rolul familiei s-a diminuat mult în epoca noastră. Oamenii evită să-și construiască familii. Acest lucru ține și de o respingere a maturității, a responsabilităților, în favoarea unei stagnări în atitudini copilărești dedicate plăcerii de dragul plăcerii. Deși pe plan personal nu este o situație tocmai sănătoasă din punct de vedere psihologic, ne interesează în primul rând planul social. Nici aici lipsa familiilor nu este mai puțin negativă, din contră. Societatea contemporană este tot mai dezbinată și mai lipsită de valori solide ori de oameni sănătoși și dornici de succes tocmai din lipsa familiei tradiționale. Motivele sunt de fapt mai multe (doar marxismul limitează întotdeauna orice problemă la o singură cauză), dar acesta nu poate să fie ignorat.

O societate construită pe nucleul familiei este o societate cu viitor. Într-o astfel de societate națiunea se bucură de o creștere a natalității care în schimb asigură resursa umană atât de necesară pe plan politic. Pe de altă parte nu este o înmulțire primitivă în care viitorul copiilor este lăsat în mâna soartei, ci o înmulțire în care copilul, viitorul națiunii, crește și se dezvoltă în cadrul familiei. Primește o educație, niște valori și implicit un sens în viață, iar de multe ori este tentat să exceleze nu doar pentru sine, ci și pentru a aduce bucurie și, de ce nu, mândrie propriei familii.De asta în veacurile trecute familia a fost un motor excelent pentru încurajarea competitivității. Copilul se dezvoltă totodată sănătos, înconjurat de afecțiunea părinților, bunicilor și rudelor sale, făcând parte din ceva mai mare și evitând astfel unele din motivele depresiei ori singurătății.

Familia este un capital social, iar statul ar trebui să depună eforturi serioase pentru a încuraja familia. Nu doar statul, ci toți factorii de influență într-o societate democratică. Școala, mass-media, cultele religioase, sunt locuri unde noțiunea de familie poate și trebuie să fie promovată, încurajată ca și ceva ce împuternicește persoana, nu o suprimă. Familia într-un sens tradițional, care are rezultate pe plan social și care nu reprezintă o simplă idilă, o simplă aventură de moment fără nici un rezultat și fără nici o contribuție reală la societate. Știu că într-o lume tot mai individualistă societatea nu prea contează, dar nu putem ignora faptul că facem parte dintr-un corp numit societate, națiune, cum vreți, iar ce se întâmplă cu acest corp ne afectează la un moment dat. Prosperitatea și bună starea generală, unitatea și buna funcționare a organismului numit națiune trebuie să fie un lucru urmărit de toată lumea (fără a călca în picioare demnitatea și libertatea persoanei umane).

Desigur, nici promovarea în sine nu este suficientă. Scriam odată despre avort și cum statul ar trebui să găsească alternative mai bune la interzicerea avortului. Avortul s-ar face atât în legalitate cât și-n ilegalitate (în condiții mai periculoase pentru persoană). Nu este o măsură bună pentru încurajarea natalității. Natalitatea trebuie încurajată în primul rând prin condiții favorabile. La fel și familia. Nu doar promovarea în sine a familiei ca și concept, ci și formarea unor condiții favorabile pentru apariția și dezvoltarea familiilor, reducerea riscurilor și asigurarea bună stării.

În sfârșit, familia este necesară în orice societate. Orice societate are doi piloni la baza: individul și familia. Familia înseamnă capital social fiindcă produce capital social, iar cuvintele Suveranului Pontif nu puteau să fie mai adevărate. Încurajarea familiilor este un lucru de care statul (și societatea în general) trebuie să se preocupe pentru a-și asigura propria supraviețuire și propria sănătate socio-politică, propriul viitor de fapt.

Ascensiunea și combaterea extremismului

Europa este afectată de o serioasă ascensiune a curentelor extremiste. Fie că ne referim la extremismul politic, de dreapta sau de stânga, fie că ne referim la extremismul religios, de sorginte islamistă, vedem cum acesta cucerește tot mai mulți adepți în rândul tinerilor europeni. Situația cea mai rea este în occident. Acolo partidele extremiste au reușit să obțină locuri în parlament, primării și chiar în Parlamentul European, iar islamismul atrage adepți atât din rândurile imigranților musulmani, dar și al multor europeni nativi în căutarea unui sens.

Ironic, aceste două forme de extremism, politic și religios, au cauze similare și sunt legate între ele. Legătura nu se sfârșește la cauză, ci se adâncește. Legea acțiunii și reacțiunii, afirmată de Newton, trece de granițele fizicii și intervine în viața publică. Creșterea și afirmarea în public a islamismului oferă curentelor de extremă dreaptă o puternică armă propagandistică, în timp ce creșterea acestora din urmă poate radicaliza și mai mult comunitățile de musulmani de pe teritoriul occidental sau alte minorități etnico-religioase, oferind totodată și un inamic de învins pentru extrema stânga.

Cauzele ascensiunii curentelor extremiste

Dar să luăm lucrurile pe rând. În primul rând să vedem ce determină, de fapt, ascensiunea oricărei forme de extremism. Sunt câteva cauze general valabile care împing oameni din diferite culturi, etnii, religii și state spre astfel de idei. Sărăcia populației, lipsa valorilor și lipsa integrării în ceva superior împing oamenii să caute alternative și le găsesc de cele mai mult ori în idei și organizații care le oferă varianta radicale a lucrurilor ce lipsesc. Vise utopice despre condiții sociale perfecte și valori rigide, fundamentaliste chiar, pe care un individ își poate întemeia viața, integrându-se într-o societate și luptând pentru ceva.

Am mai scris despre asta, referindu-mă foarte des la Durkehim și le Bon, și continui să văd în aceste cauze principalul combustibil al răspândirii curentelor extremiste în orice țară europeană. Oamenii n-ar adera la astfel de idei, nu într-un număr așa mare, dacă societatea nu s-ar simți pierduți într-un deșert, lipsiți de un viitor sigur, dar și de valorile morale ori spirituale pe care să-și întemeieze viața, anumite certitudini sau care să le ofere un confort în greutățile de zi cu zi. Lucru făcut de religie de-a lungul istoriei.

Când nu ai un loc de muncă, un salariu decent și nu ai siguranța zilei de mâine devii disperat sau cel puțin ajungi aproape de disperare. Toți devin vinovați pentru situația ta și cauți alternative. Mulți nu găsesc alternative echilibrat, înțelepte și bine argumentate, care se aud greu în amalgamul sau mahalaua mediatică, ci alternative radicale, slab argumentate și bazate mai degrabă pe câteva fraze goale. Fraze care oferă totuși posibilitatea visului, a visului pentru care merită să lupți și chiar niște idei care-i consolează în greutățile lor, le oferă un sens și un paradis, o luminiță la capătul tunelului.

Extrema dreapta, extrema stânga și islamismul (a se diferenția de islam, ca ortodoxismul de ortodoxie) oferă astfel de lucruri și atrag, inevitabil, în context de criză economică, socială, politică și morală. Dacă mă deranjează starea actuală a lumii și vreau să o schimb mă orientez spre alții la fel de deranjați și chiar mai dornici să schimbe totul. Caut și valorile pe care să clădesc ceva solid. Uneori prea solid, atât de solid că nu se mai poate adapta la lumea din jur, dar nu mai contează.

Europeanul obișnuit găsește asta în naționalism, în comunism sau socialism sau dacă nu-i suficient se împlinește spiritual printr-o convertire la islam. Islamul oferă cele mai solide temelii. Dacă nu ești neapărat atașat de tradiției, familie și propria națiune, ci ai crescut ceva mai libertin, nu ești obligat să te refugiezi într-o variantă extremistă a patriotismului sau a creștinismului, ci într-o variantă extremistă a unei religii mult mai dogmatice și puternice în momentul de față, mai puțin dispusă la compromis și care se afirmă radical prin lume. Astfel mirajul islamismului și chiar al unor organizații jihadiste devine atrăgător pentru unii tineri convertiți la islam, aflați în căutarea unui sens.

Efecte și conexiuni

Ăsta-i cazul europenilor nativi. Mai este și problema imigranților sau a unor cetățeni care au părinți imigranți.Pe lângă cauzele obișnuite aici mai lucrează și respingerea socială. În vest mulți musulmani sunt respinși din societate din cauza unor preconcepții bine înrădăcinate. Musulmanii sunt asociați cu terorismul și execuțiile violente, mai ales după ce are loc vreun atentat terorist sau în urma manifestării tot mai virale a unor grupări islamiste în lume. Mulți dintre cei izolați pe baza acestor motive pot ajunge adepți ai islamismului exact ca urmare a izolării respective.

Vedem deci o conexiune posibilă între mentalitatea naționalistă și dezvoltarea islamismului. O astfel de conexiune merge și într-un scenariu de tip vice-versa. Dacă Frontul Național câștigă mai mulți adepți în Franța asta va duce, în mod automat, la o izolare tot mai mare a cetățenilor francezi de religia musulmană. Urmarea firească este un număr tot mai mare de musulmani frustrați care devin receptivi pentru ideile islamiste, fiind pregătiți să lupte împotriva unei lumi care-i urăște. La fel de mult înmulțirea islamiștilor și a unor atentate teroriste servesc drept propagandă pentru Frontul Național și pot aduce mai mulți oameni înspre naționalism ca și opțiune radicală și salvatoare.

Astfel de scenarii lasă loc pentru o mulțime de posibilități. În general nici conflictele inter-rasiale sau inter-religioase nu sunt de ignorat. La fel cum nici ascensiunea unor ideologii extremiste opuse nu exclude apariția unor conflicte între adepții celor două tabere. Există deja acțiuni violente între extremiștii de dreapta și cei de stânga (chiar și aici, în România), dar cu cât acestea capătă un rol mai important în viața publică cu atât devin și astfel de conflicte mai vizibile. Naționaliștii autonomi din Germania vs antifa, sau alți neo-naziști germani care incendiază locuințe ale unor musulmani, dacă e să ne întoarcem la exemplul legat de islam.

Cum combatem extremismul ?

Știm cum curentele extremiste ajung să se dezvolte și cum se afectează între ele în anumite circumstanțe. Efectele lor nu sunt niciodată benefice, ci din contră, duc la conflicte în societate și de multe ori aduc atingere demnității și libertății persoanei umane, valori pe care s-a fundamentat întreaga construcție europeană contemporană. Deci întrebarea firească este cum combatem ascensiunea unor astfel de curente și a unor astfel de organizații. Avem măsuri punitive la dispoziție, îi putem supraveghea și le putem interzice manifestările, dar așa tratăm doar simptomele nu și cauzele (o chestie care mă stresează des la anumiți medici).

Combaterea extremismului în toate formele sale și a dezvoltării unor astfel de organizații nu revine doar serviciilor de informații și de securitate ale statului, ci și altor actori pe scena publică. Guvernul, partidele politice, mass-media, cultele religioase, școala, familia, societatea în sine joacă un rol important în acest sens. Dacă sărăcia, lipsa locurilor de muncă, nesiguranța zilei de mâine deschid individul spre propaganda utopică și radicală a unor grupări extremiste și a unor miraje spirituale atunci, în mod automat, rezolvarea acestor probleme ar reduce în mod radical deschiderea unor indivizi spre curente extremiste, făcându-i mulțumiți de societatea în care trăiesc.

Omul nu este doar o ființă materială, ci și una spirituală. Suntem atrași de idei, de valori, de moralitate și vrem să facem parte din ceva. Vrem reguli pe care să ne construim o viață sigură și vrem idei în care să credem și pentru care să luptăm sau să trăim. O condiție mai ales a tinerilor, mult mai ușor captivați de idealuri înalte și mai disprețuitori față de orice perspectivă realistă asupra lumii. Nevoia individului de valori și reguli morale nu trebuie ignorată. O societate liberală nu înseamnă o societate haotică, ci una în care libertatea contează, dar oamenii trebuie să aibă niște valori publice importante și un spațiu spiritual-cultural în care să crească și care să le hrănească această foame.

Educația civică și etică pe baza valorilor democratice, liberale și a noțiunii de altruism pot ajuta în acest sens. Legătura individului cu religia sa și transmiterea unui mesaj moderat, echilibrat, axat pe caracterul privat al religiei în cadrul cultelor de către clerici ține departe ideile extremiste. Prezența și afirmarea valorilor comune precum libertatea, demnitatea, munca și a responsabilității în presă le aduce aminte tuturor că există niște idei și că nu trăiesc în anarhie, la fel cum promovarea sentimentelor patriotice oferă sentimentul apartenenței la ceva mai mare.

Exemplul clasei politice este de asemenea important, fiind primul în mentalul colectiv și influențând opinia populației față de lumea în care trăiesc, spre mai bine sau spre mai rău. În general o clasă politică coruptă va da naștere unei viziuni sceptice asupra politicii și a sistemului politic, ori a valorilor, asociate cu clasa politică respectiv. Cum este și cazul românesc. Oamenii vor căuta alternative, iar ideile extremiste atrag în astfel de circumstanțe.

Europa nu poate combate aceste curente fără să rezolve problemele care servesc drept cauză pentru apariția și ascensiunea extremismului. Uniunea Europeană, statele membre ale UE, trebuie să rezolve problemele care afectează viața cetățenilor și să le ofere inclusiv valorile moral-spirituale de care au nevoie pentru a se simți compleți, pentru a-și întemeia viața pe ceva. Sentimentul apartenenței la un grup contează, iar libertatea individului trebuie însoțită de conștientizarea responsabilității și apartenenței față de și la ceva. Asta se aplică atât pentru cetățenii nativi ai statelor europene, dar, în cazul occidental, și pentru imigranți. Integrarea lor este un pas necesar, iar aceștia nu trebuie să se simtă străini în țările unde ei sau părinții lor s-au stabilit.

Dincolo de conspirații (I): Francmasoneria

Majoritatea celor care navighează pe internet sunt la curent cu numărul imens de teorii ale conspirației care apar atât de constant încât zici că oculta conspiratoare imaginară este incapabilă să păstreze un secret. Astfel de teorii se găsesc la tot pasul și reprezintă felul în care omul modern înțelege să-și creeze o nouă forță atotputernică pentru a-i da impresia controlului, pentru a învinge teama că universul este de fapt ceva cu totul haotic. Problema este că teoriile conspirației sunt mai degrabă simple aberații lipsite de orice logică reală, dar în care este frumos să credem fiindcă ne dau un sens sau ne fac să părem mai importanți, internauții care știu totul. Păcat că diferite personalități sau organizații istorice trebuie să sufere la capitolul imagine de pe urma acestor conspirații, iar asta vi încerc să remediez într-o serie de articole despre organizațiile și personajele istorice cel mai des invocate în teoria conspirației.

Evident că nu puteam să încep o astfel de serie decât prin cea mai invocată organizație de acest fel: Francmasoneria. E imposibil să navighezi pe internet fără să auzi ceva despre această fraternitate istorică și influența ei asupra lumii. Pentru istorici ea este de multă ori considerată pozitivă, pentru conspiraționiști nefastă, iar asta spune multe. În orice caz Francmasoneria este asociată cu toate conspirațiile posibile. Caracterul de fraternitate, aura de mister din jurul său, persoanele importante care au făcut și fac parte din rândurile Francmasoneriei întăresc acest lucru. Oamenii sunt captivați de orice lucru secretos, misterios, dar se tem în egală măsură. Se tem de ceea ce nu cunosc, iar acest lucru și se aplică în cazul Francmasoneriei.

O istorie mai puțin misterioasă

Dar ce este Francmasoneria de fapt ? Ce istorie are și care-i sunt valorile, ideile, regulile ? Istoria Francmasoneriei nu începe nici cu Cavalerii Templieri, nici cu Templul lui Solomon, deși în ritualurile masonice astfel de imagini sunt invocate pentru a oferi un sens inițiatului și a-i deschide poarta unui drum inițiatic. Fraternitatea își găsește rădăcinile istorice în vechile ghilde de zidari ale Evului Mediu și în special în cele din Anglia, loc unde avem primele forme de organizare masonică. Aceștia își spuneau zidari liberi (masoni liberi sau francmasoni) datorită faptului că prin contribuția lor la ridicarea de catedrale, castele sau fortificații și prin serviciul adus lorzilor aceștia au câștigat o serie de drepturi în plus față de oamenii obișnuiți ai evului mediu.

Cu timpul francmasonii s-au organizat în diferite loji și au început să dezvolte saluturi secrete și obiceiuri. Motivul este unul relativ simplu. Așa cum afirmă autorul francmason S. Brent Morris aceștia încercau să păstreze ceea ce am astăzi am putea numi secret profesional. Formau mici caste în cadrul cărora împărțeau din cunoștințele lor de zidari, iar prin saluturi și metode de recunoaștere reciprocă evitau împărțirea secretului profesional cu alți zidari. La acest lucru s-a adăugat ajutorul reciproc pe care membri unei loje și-l acordau de câte ori era nevoie și fraternitatea strânsă care se dezvolta între aceștia.

Evoluția Francmasoneriei la statutul de masonerie speculativă, cu ritualuri și un profund caracter filozofic apare mult mai târziu, tot în Anglia. Tot mai mulți oameni aleg să se alăture Francmasoneriei datorită posibilităților și avantajelor care apar aici. Nobili, cavaleri, masoneria și-a deschis porțile tuturor. Dar era destul de greu pentru un nobil să fie un simplu zidar, iar cu timpul această nouă structură masonică și-a dezvoltat ranguri, simboluri și ritualuri mult mai complexe și mai profunde. Francmasoneria se transforma într-un ordin inițiatic, iar odată cu extinderea pe continent, în special în Franța, tot mai multe lucruri i-au fost adăugate și tot mai multe persoane s-au alăturat frăției. Îi putem aminti doar pe Voltaire și Mozart (catolic devotat printre altele).

Ideile și valorile Francmasoneriei

Valorile lor erau și sunt relativ simple. Credința în Dumnezeu ca și condiție pentru aderarea la Francmasonerie (încă existentă în Masoneria regulară, exclusă din Masoneria liberală/continentală cu origini în Franța), caracterul ireproșabil al persoanei care dorește să adere, dorința de a face bine, de a contribui la binele comun și de a te perfecționa. În acest sens putem spune că Francmasoneria era și este o școală de formare. Chiar un motto masonic spune că rolul masoneriei nu este să preia oameni buni pentru a-i face mai buni. Inclusiv simbolistica masonică are o legătură cu acest obiectiv. Echerul și compasul reprezintă uneltele prin care trebuie să ne măsurăm faptele, vorbele și gândurile pentru ca ele să fie în concordanță cu voința Marelui Arhitect și valurile unanim acceptate de cel care se alătură Francmasoneriei.

Credința în Dumnezeu era o condiție pentru aderare. La început aceasta avea un înțeles creștin, totul plecând din Anglia și regulile masonice fiind scrise chiar de un preot protestant/anglican. Evoluția viitoare a fraternității a făcut ca tot mai multe persoane să se alăture, inclusiv persoane de religii și culte diferite. În acest sens Francmasoneria nu a ținut cont de felul în care un om credea în Dumnezeu, ci doar de faptul că el credea și era dornic să devină mai bun pentru a face lucruri bune. Un prim pas spre toleranța religioasă și buna înțelegere între oameni indiferent de natura credințelor religioase la care aderă.

S-a implicat Francmasoneria în politică ? Răspunsul scurt este nu și nici nu se implică. Nici astăzi francmasonii nu pot discuta politică sau religie în lojă, iar în cadrul lojelor masonice se găsesc diferite tipuri de oameni. Catolici, protestanți, ortodocși, musulmani, evrei, budiști, deiști, panteiști, pe plan religios și conservatori, liberali, socialiști, comuniști, chiar și naționaliști democrați pe plan politico-ideologic. Francmasoneria nu poate avansa interesele unora din ideologiile și credințele membrilor săi, în schimb aceasta îi învață pe oameni să se înțeleagă și să contribuie la binele comun. Asta a însemnat de multe ori implicare politică. Chiar dacă Masoneria nu s-a implicat ca și organizație asta nu înseamnă că membri ei nu puteau face acest lucru. Diferiți masoni au fost personalități politice și religioase, s-au confruntat chiar și între ei pentru a-și avansa ideea despre cum arată o lume mai bună. Un lucru normal dacă ne gândim că în orice asociație există oameni cu idei diferite care pe lângă asociație se pot implica și-n alte proiecte, purtând totuși influența ideilor din asociația respectivă.

Conflictul cu biserica

Dacă masonii trebuie să creadă în Dumnezeu și sunt persoane respectabile ale cultelor din care fac parte atunci de ce există o amplă istorie de anateme date de către diferite instituții religioase asupra masoneriei ? Să înțelegem contextu istoric în care Francmasoneria a luat naștere. Ea s-a născut într-o Europă dominată de un conflict între revoluțiile populare profund anti-religioase și lupta dintre diferitele culte și religii pentru adevărul absolut. Pentru marii ierarhi ai bisericilor catolice și ortodoxe, să zicem, era inadmisibil ca un catolic să conlucreze cu un ortodox și să se numească frați, sau cu un musulman for that matter. Masoneria încălca acest taboo, atrăgând critica înaltelor fețe bisericești care încă nu puteam admite o lume în care credincioșii nu se mai urăsc între ei pentru că unul crede că albastrul e mai frumos ca roșul.

Multe figuri masonice au contribuit la dărâmarea acestei realități și au luptat pentru valorile Revoluției Franceze: libertate, fraternitate, egalitate. Intelectuali din rândurile masoneriei au susținut conceptul de stat laic sau secular, separarea bisericii de stat și toleranța față de cultele religioase. Multe lucrări despre drepturile omului și libertățile noastre fundamentale sunt scrise de francmasoni, iar concepte precum națiunea și-au găsit cei mai mari susținător în rândul francmasonilor.

Dincolo de conspirații…

Astăzi Francmasoneria este o fraternitate imensă, dar și dezbinată. Există o masonerie regulară, una liberală și una tradițională. Există loje care se recunosc și nu recunosc altele, iar aici se cam termine orice noțiune de ocultă globală bine închegată. Francmasonii nu sunt sataniști, ci membri respectabili a diferitelor culte religioase din lume care conlucrează pentru a face bine și a învăța unul de la altul. Ritualurile au în cea mai mare parte referințe biblice, iar în cadrul Ritului de York ritualul cavalerului templier este legat strict de simbolistica morții și învierii pentru apărarea adevărului.

Da, ritualurile sunt atât de secrete încât există un număr nelimitat de cărți scrise chiar de masoni despre ritualurile lor, începând cu lucrarea de vârf a lui Albert Pike unde e menționat și Lucifer, glorioasa stea a dimineții. Mă rog, citatul lui Pike este mereu scos din context de către conspiraționiști ca o laudă pentru Lucifer, de fapt citit în ansamblu este un avertisment de la Pike cu privire la felul în care aparențele înșeală, oferind exemplu lui Lucifer care ar fi fost, în concepția biblică, cel mai mare dintre îngeri, dar a căzut în final datorită propriului orgoliu. În masonerie găsim oameni politici, dar și oameni simpli. În general oameni cu o anumită structură psihologică, cu idealuri care se adună la un loc pentru a conlucra. Ce nu găsim în schimb este o forță care conduce lumea.

Rusia și ortodoxismul

Spațiul virtual colcăie de articole și dezbateri cu privire la legătură dintre Federația Rusă și ortodoxie sau mai exact ortodoxism. Am urmărit câteva discuții interesante în care vedeam cum mulți acuză Biserica Ortodoxă Română că este o susținătoare a Kremlinului, un fel de coloană a nu știu câta, iar pe de altă parte alții afirmă cu nonșalanță că între cultul ortodox și manevrele de război informațional ale Federației Ruse nu există nici o legătură. Opinia mea este că ambele tabere greșesc și au dreptate în egală măsură, ignorând câteva aspecte ale realității din motive mai mult sau mai puțin subiective.

Biserica Ortodoxă Română ca și instituție nu pare să susțină politica Kremlinului, acest lucru mi se pare evident, iar în sânul instituției bisericești există oameni care au scris și au vorbit împotriva lui Vladimir Putin. Într-un mod destul de similar cu ortodoxii ucrainieni. În schimb ortodoxia românească are o legătură cu Rusia, nu prin instituția bisericească, ci prin diferiți teologi/ideologi ortodoxiști care-și asumă un fel de stindard al creștinătății, atacă de dimineața până seara ”occidentul decadent” și laudă politica ”ortodoxă” a Rusiei, ”sora noastră” cu care ar trebui să formăm ”o axă ortodoxă”.

Ar trebui să știu mai bine. Am o lungă experiență cu astfel de oameni și le cunosc ideile, psihologia. Ei nu reprezintă instituția Bisericii Ortodoxe Române, o instituție care rămâne în esență neutră și a cărei angajați se împart în tabere diferite și cu opinii diferite. În schimb reprezintă un curent foarte prezent în rândul creștinilor ortodocși din România și anume curentul ortodoxist, iar prin ortodoxism înțelegem o întreagă ideologie, nu doar credința ortodoxă propriu-zisă.

Oameni precum Dan Puric, Iulian Capsali sau diferiți bloggeri anonimi apără și susțin politica Rusiei, aducând o critică constantă față de tot ce reprezintă occidentul. Motivația lor este relativ simplă și se rezumă la ideea că Rusia apără valorile tradiționale, creștin-ortodoxe, în timp ce occidentul le calcă în picioare. Evident, în politică nu mai există loc pentru altceva. Totul se rezumă la valorile relative ale unui cult religios printre multe altele. Concepte precum interesul național nu au importanța în opinia domnilor mai sus menționați, ci doar faptul că lui Putin nu-i plac homosexualii, iar lui Merkel da.

Când politica se reduce la așa ceva este trist, mai ales că astfel de oameni au în jurul lor un nucleu de simpatizanți și au totuși o influență în rândul cultului religios de care aparțin, chiar dacă nu una oficială. Dar cred că ar trebui să fac o mică paranteză și să pun în discuție și problema legăturii lui Putin cu ortodoxia. Lui Vladimir Putin îi displac homosexualii ? Sincer, nu știm. Dar îi place puterea, îi plac voturile, iar într-o țară cu o populație profund homofobă nu poți face politică fiind pro-LGBT.

De fapt pentru Putin valorile religioase nu contează deloc, iar acest lucru a fost dovedit în repetate rânduri. Nu a părut să-i pese de faptul că Georgia este o țară cu o populație majoritar ortodoxă, sau de faptul că Ucraina este o țară majoritar ortodoxă. Nu l-a interesat nici că divorțul reprezintă un păcat în teologia creștin-ortodoxă. În schimb Putin ne-a arătat că politica sa se reduce la ceea ce consideră drept interes național/strategic/geopolitic. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Cu totul altă mentalitate decât cea a bieților teologi de carton de la noi, care au devenit peste noapte și politologi.

Din fericire acești teologi nu reprezintă instituția bisericească într-un mod oficial, dar fac partea din ea. La fel cum fac parte și oameni respectabili precum Mihail Neamțu, a căror opinii pro-occidentale și anti-rusești sunt cunoscute. Nu există o legătură oficială și absolută între BOR, cultul ortodox și Federația Rusă, iar a spune altfel mi se pare o exagerare, dar la fel de exagerată și naivă este asumpția că în rândul cultului ortodox nu există oameni care susțin Rusia și îi fac servicii, voluntar sau involuntar, în acest război informațional, iar ortodoxia nu este folosită, de fapt, ca și o unealtă propagandistică. Un război informațional în care Federația Rusă se folosește de tot ce are la îndemână: ideologii politice, credințe religioase, temeri identitare,etc.

România este o țară cu o populație majoritară creștin-ortodoxă. Evident, mai mult nepracticantă, dar asta nu taie foarte mult din influența unui discurs religios peste sutele de oameni care, deși nu-și trăiesc religia, au o sensibilitate psihologică pentru aceasta. Organele de propagandă moscovită încearcă să folosească această realitate, iar ortodoxia devine o simplă unealtă propagandistică (nu o valoare a statului rus cum crede dl. Capsali) cu sau fără voia clerului ortodox din România.

Mai interesant este totuși faptul că susținătorii ortodoxiști ai Rusiei sunt gata să calce pe interesul național și alte valori în favoarea a ceea ce ei consideră interesul cultului de care aparțin. Să facă ce vor, e dreptul lor. Totuși să nu asume că statul are obligația de a servi interesele unuia din cultele prezente pe teritoriul său. Statul urmărește doar două tipuri de interese: cele naționale și cele individuale, ale cetățenilor care compun totalitatea unei națiuni. În momentul de față nici unul din aceste două tipuri de interese nu impun o viziune moscovită și nu, drepturile comunității LGBT nu sunt o problemă serioasă când vine vorba de relațiile internaționale. Statul român are alte interese decât tradiționaliștii ortodocși și alte valori decât cele religioase.

Putin pare să înțeleagă aceste lucruri cel mai bine. Face alianțe cu Coreea de Nord, un stat comunist și ateu, cu China sau cu lumea islamică. Religia contează pentru el în măsura în care este utilă ca unealtă politică pe plan intern, respectiv extern, iar acesta este cazul la majoritatea oamenilor politici. Dacă politica s-ar face exclusiv pe baza credințelor religioase trebuia să trăim într-un singur imperiu ortodoxist pus pe a cuceri lumea ”păgână”. Statul român și-a asumat alte valori, seculare și liberale, iar interesele sale naționale nu sunt în conformitate cu cele ale Rusiei, mai ales când vorbim de suveranitate, prosperitate economică, situația Basarabiei și așa mai departe.

Religia păcii și religia războiului

Nu mă consider o persoană anti-religioasă și nici nu vreau să fiu. În egală măsură nu sunt nici susținătorul unei religii care să le domine pe altele sau să joace un rol important în viața societății românești. Părerea mea cu privire la religie este că reprezintă o alegere personală a fiecărui individ, iar educația religioasă reprezintă mai mult datoria familiei care aparține de un cult și a comunității religioase în sine. Religia se poate dovedi utile în unele circumstanțe, iar oamenii pot însuși o serie de valori pozitive din aceasta, dar în egală măsură își pot însuși valori negative. 

Dacă fiecare religie vorbește de dragoste, de un viitor mai bun sau de ajutorarea semenilor putem să vedem că fiecare religie are și o umbră, un caracter extremist în sine. Islamul iese cel mai bine în evidență prin ideologia islamismului, prin conceptul de jihad, dar nici alte religii nu sunt cu mult mai inocente. Creștinismul în sine, ca și Iudaismul, au o întreagă istorie de conflicte pentru apărarea propriei religii sau pentru cucerirea și distrugerea altora. Popoarele păgâne din nord-estul Europei știu mai bine, ca și creștinii-ortodocși din Republica Novgorod afectați de furia otomană.

Ură și ignoranță

În mare parte religia se poate dovedi calea spre împlinirea individului și prin asta spre fericire, dar poate fi la fel de bine calea spre ignoranță și ură. Acest lucru se datorează unei realități specifice oricărei religii și anume conceptul de adevăr absolut gata deținut, apărat prin impenetrabilul zid al dogmei. Conceptul respectiv acționează pe mai multe căi. Pe de o parte naște conflictul între oameni și între religii, fiecare asumând că deține adevărul, iar cel care gândește diferit minte, deci trebuie să fie rău și prin extensie convertit sau distrus. Pe de altă parte interzice evoluția, cercetarea, căutarea de noi răspunsuri care nu sunt în concordanță cu dogma, oferind deja un adevăr absolut și irevocabil.

Să ne referim în primul rând la nașterea conflictului. Este ceva natural pentru ființa umană să-și construiască idei, iluzii despre lume și să încerce a transforma lumea după aceste idei. E o încercare de a face o lume mai bună. De obicei astfel de idei nu dau naștere de violență, oamenii realizând că sunt supuse greșelii, că sunt relative, dar religia are un caracter diferit. Ea naște în psihicul individual, cât și în cel colectiv, o iluzie mult mai puternică. Este o idee care se transformă în realitate. Un creștin nu-l vede pe Dumnezeul său ca pe ceva relativ, la fel cum nici un musulman nu-l vede.

Consecința firească a unui astfel de lucru este că acea realitate este absolută. Un adevăr absolut și incontestabil. Orice altă idee cu privire la Divinitate este în mod automat falsă și de cele mai multe ori rea. Într-un astfel de context ce poate face omul religios dacă nu să distrugă minciuna cea rea și să-i aducă la adevăr, prin forță dacă nu se poate altfel, pe cei rătăciți în deșertul ideilor ? Sigur, este bine să-ți iubești aproapele, dar la fel de important este să aperi ceea ce consideri a fi adevărat. Un adevăr absolut care nu este supus întrebării, ci trebuie permanent întărit.

În al doilea rând să luăm acest aspect al ignoranței promovate, involuntar, de religie. Religia nu înseamnă ignoranță în totalitate, dar acest lucru este totuși promovat. ”Căutați adevărul și adevărul vă va face liberi” este un citat din Biblie și se regăsește, sub forme diferite, în mai multe religii. Și totuși există alte texte care afirmă taman opusul și interzic căutarea adevărului. Adevărul trebuie deci căutat doar în interiorul religiei respective unde deja se află adevărul. Mă rog, probabil Iisus când a zis asta nu fondase o religie, ci o idee de filozofie primitivă transformată mai apoi într-o religie, iar adevărul a fost limitat la aceasta prin dogmă.

Dogma este de fapt cea mai mare problemă. Este un zid menit să-i țină în siguranța curții pe credincioșii unui cult religios, dar în același timp îi ține și în ignoranța. Un zid care blochează accesul la mărul cunoașterii. Dogma ne spune ce este adevărat și ce nu, ce putem face și ce nu. Iar membrul unui cult nu poate cerceta, nu poate căuta în afara acestei dogme și, evident, nu se poate contrazice cu dogma, cu însăși esența cultului respectiv. Evident, ea nu reprezintă în realitate altceva decât o iluzie pe care mai mulți lideri ai unui cult au ales să o întrețină la un moment dat, din motive mai mult pragmatice.

O monedă cu două fețe

Religia trebuie privită ca o monedă cu două fețe. O față luminoasă, pozitivă, dar și una umbrită, negativă. Mesajului iubirii și al toleranței poate fi la fel de bine dat la o parte de cel al urii și al ignoranței. Ambele mesaje se regăsesc în religie și în trăsăturile sale fundamentale. Balanța se înclină în funcție de alegerea individului, format în cadrul comunității, cu o aplecare spre liniște sau spre violență, iar ea este adesea influențată de liderii religioși, care pot alege în ce direcție să-și îndrume turma. Nu există, de fapt și de drept, o religie a păcii, la fel cum nu există o religie a războiului. Există doar religie, iar ea poate duce un om în nenumărate direcții.

Religia a dat un Torquemada, un Stat Islamic, a dat băbisme prostești și idioțenii nemaivăzute. A dat și o teorie a Big Bang-ului, a dat prețul pus de lumea europeană astăzi pe noțiunea demnității umane. Depinde din ce perspective decidem să abordăm această dimensiune religioasă. Ea nu este un produs al Divinității, ci un produs al psihicului uman. Ca atare ea este făcută după chipul și asemănarea omului, având o latură pozitivă și una negativă. O umbră care se regăsește în toată istoria religiilor și chiar în prezent, deși modernizarea și evoluția umană au pun în lanțuri această umbră, dar nu peste tot.

Sunt oameni care preiau din religie mesajul bun și reușesc să obțină ceea ce am numi evoluție spirituală. Astfel de oameni se bucură de viață într-o măsură destul de mare și suferă de dorința de a-și ajuta semenii. La fel de bine există oameni care preiau umbra religiei și doresc să cucerească întreaga lume în numele crucii, a semilunii sau a stelei lui David. Religia este un produs al psihicului și suferă de aceleași boli ca și psihicul uman, un lucru inevitabil în orice creație umană. Religia în sine poate ajuta oamenii în condiții grele, dar la fel de bine îi poate arunca în întunericul ignoranței.

De multe ori reprezintă și un aspect cultural, un produs al psihicului colectiv al poporului. Vedem asta în special la religiile primitive, de tip tribal, unde religia nu face decât să întruchipeze diferite temeri, dorințe și arhetipuri specifice gândirii triburilor în care s-a născut. Caracterul ei este unul relativ, de interpretare primitivă, acordată într-un moment istoric și într-un spațiu geografic misterelor lumii pe care strămoșii noștri primitivi nu reușeau să le înțeleagă, dintre care unele au rămas la fel de neînțelese și astăzi, iar liderii religioși se mulțumesc să răspundă cu dogme și că nu putem știi, dar sigur nici o descoperire științifică majoră nu a plecat de la această premiză. Evident, nu a plecat nici de la premiza că știm că o Divinitate nu există, dar ce pare să devină clar este natura relativă a religiilor.

Utilitatea orei de religie

Parcurgând astăzi diferitele titluri de pe un site de știri foarte cunoscut am găsit un articol care la început m-a amuzat, doar ca mai apoi să-mi provoace greață. Patriarhul Daniel și-a exprimat opinia în legătură cu ora de religie, lucru dealtfel inevitabil, într-un mod cu totul grețos. CEO-ul Bisericii Ortodoxe Române este de părere că ora de religie nu poate fi înlocuită, ea reprezentând știința legăturii cu Dumnezeu, lucru care o face cea mai importantă și cea mai utilă dintre științe.

Dincolo de terminologia absolut penibilă, demnă doar de evul mediu timpuriu, discursului cetățeanului Daniel Ciobotea este eronat din start. Ora de religie nu doar că poate fi înlocuită, dar nu are nici importanța atribuită de patriarh. Discursul său poate fi valabil pentru credincioșii creștini de rit ortodox, dar dincolo de această graniță el nu mai este valabil pentru nimeni. Dincolo de această graniță vorbim de cetățeni cu credințe diferite și de una dintre multele credințe existente.

Sistemul de educație publică are menirea de a asigura buna dezvoltare a elevilor, de a-i educa și a-i forma pe tineri. Materiile care se predau în școală trebuie să se adreseze tuturor elevilor, indiferent de etnie sau de credința religioasă, iar ele trebuie să fie utile în viața de zi cu zi și pentru viitorul lor. În acest context religia reprezintă o problemă personală și nu-i ajută pe elevi, alții decât cei care practică cultul respectiv, rolul educației religioase nefiind unul de utilitate publică.

De fapt și de drept singurele instituții care au datoria de a asigurare dezvoltarea spirituală și învățătura religioasă a credincioșilor sunt cultele în sine și familiile, ca nucleu al acestor culte. Adevărata școală religioasă își are locul în cadrul bisericii fiecărui cult și nu într-o instituție publică, a unui stat laic sau secular, care se adresează tuturor elevilor săi și nu doar celor care aparțin de un anumit cult.

Natura opțională a orei de religie, care se pare că-i nemulțumește așa mult pe reprezentanții BOR, ține de o cedare a statului în fața diferitelor culte. Statul permite cultelor să asigure educația religioasă a credincioșilor în cadrul unor instituții publice, fără să-i oblige pe elevii prezenți în acele instituții să participe la această educație dincolo de voința lor și de apartenența la diferite culte. Un lucru perfect normal și care nu ar trebui să nemulțumească liderii BOR, ci din contră.

Ora de religie în sine, indiferent despre care cult este vorba, nu are o utilitate publică reală. Ea se adresează exclusiv membrilor cultului, Știința legăturii cu Dumnezeu despre care vorbește cetățeanul Ciobotea nu este în primul rând o știință, fiindcă nu lucrează cu argumente, dovezi, cu metode științifice și de cercetare, ci cu credințe, iar importanța ei este relativă. Ce se predă la ora de religie pentru cultul ortodox este irelevant pentru un cetățean de altă religie sau care nu are nici o credință.

Din acest punct de vedere ora de religie nu are ce căuta în școli. Locul ei este mai degrabă în cadrul lăcașurilor de cult și nu al instituțiilor publice de învățământ. Predarea religiei ca și materie opțională reprezintă o concesie a statului față de cultele religioase, pentru ca membri acestor culte să aibă șansa de a-și dezvolta înțelegerea asupra propriei credințe și a credințelor din jur, nimic mai mult și nimic mai puțin.

Există oameni care susțin că religia majoritară reprezintă un aspect al vieții publice, ținând cont de legătura istorică dintre popor și religia creștin-ortodoxă. Situația istorică este puțin mai complicată de atât și nu are rost să intrăm într-o discuție prea detaliată pe acest subiect, dar realitatea clară este că lumea se schimbă. Indiferent ce a fost în trecut acest lucru nu poate obliga un stat să facă niște lucruri aberante și care se contrazic cu valorile socio-politice actuale.

În egală măsură putem vorbi despre valorile civice care se pot învăța în cadrul orei de religie. Personal îmi aduc aminte că în liceu la această oră se vorbea și despre patriotism, comportament civic și alte cele dintr-o perspectivă creștin-ortodoxă. Nimic rău în asta, dar din nou, viziunea se adresează strict membrilor cultului creștin-ortodox și nu este utilă pentru toți elevii. În schimb educația civică și etică poate deprinde elevii cu valorile societății în care trăiesc și cu înțelegerea acestor valori.

Utilitatea orei de religie este un lucru relativ, iar dacă vorbele Patriarhul Daniel pot fi adevărate și legitime în cazul cetățenilor români ce aparțin cultului ortodox, ele sunt irelevante pentru restul. Vorbim de un stat format din cetățeni cu religii și credințe diferite. Sistemul de învățământ trebuie să ține cont de realitatea aceasta și să se adreseze tuturor în egală măsură, natura orei de religie fiind una opțională, iar utilitatea ei pentru predarea unor valori fiind una relativă și ușor de înlocuit cu o variantă seculară, adresată tuturor.

Relația dintre biserică și stat într-o Românie modernă

Relația dintre biserică și stat reprezintă unul din subiectele cele mai discutate din ultima perioadă. Acest lucru se datorează în primul rând unor importante schimbări pe plan social. Generațiile ce vin nu mai sunt conectate la diferitele cultele religioase așa cum erau generațiile precedente. De fapt asistăm la un proces destul de interesant. Imediat după revoluția din Decembrie 89 România s-a ales cu o scurtă perioadă de revigorare religioasă, de renaștere a diferitelor forme de spiritualitate reprimate de către ideologia totalitară comunistă. De la acel punct întregul proces a fost unul de limitare treptată a influenței religioasă, tinerii adoptând, treptat, o viziune tot mai sceptică față de religie.

De la punerea sub semnul întrebării a legăturii între Dumnezeu și instituția bisericească s-a ajuns ca întreaga teză a unei religii să fie puse sub semnul întrebării, iar Dumnezeu să fie considerat o entitate fără nici o legătură cu religia în sine. O altă etapă este cea a propagării ateismului, care devin tot mai viral printre cei tineri. Era inevitabil ca o astfel de schimbare la nivel social să nu afecteze și realitatea politică. La urma urmei cele două forme de putere, socială și politică, sunt interdependente și se afectează reciproc, mai ales într-un sistem democratic, unde votul reprezintă calea spre putere. Toți mai mulți oameni doresc o relație mai limitată între biserică și stat, iar politicul trebuie să se ocupe de asta.

Peisajul românesc

Întrebarea este cum facem asta ? Sigur, este o situație complicată. Elementul religios, majoritar ortodox nu este încă irelevant la voturi, dar semnele sunt clare, vorbim de o descreștere a influenței religiei în sfera publică, identitatea religioasă fiind mai mult o formalitate a tradiției familiale și naționale decât o realitate în viața cetățenilor. Oamenii politici depind încă de voturile unui important segment de cetățeni care se identifică cu poziția diferitelor culte, iar asta împiedică o reformă radicală în ceea ce privește relația dintre stat și biserică. Orice reformă trebuie să ține cont de realitățile socio-politice și de valorile specifice statului de drept, democrației, statului laic.

Laicitatea și caracterul secular al statului român nu este pusă sub semnul întrebării, ci modelul de laicitate. Fiindcă peste tot în lume vorbim de modele diferite, lucru prezentat și de prof. Radu Carp într-un eseu din cartea ”Religie, politică și statul de drept”. Laicitatea și secularismul turcesc înseamnă dominarea bisericii de către stat. În Franța nu există nici o legătură, nici de dominare, între stat și biserică. Între timp SUA adoptă un model în care statul apără diferitele culte, drepturile și libertățile lor, fără a se implica în mod direct în viața acestora, iar Germania adoptă un model de colaborare între stat și culte. Toate modele sunt valabile într-un stat laic și secular, păstrând separația dintre biserică și stat, doar că în forme diferite. Care este situația României ?

România recunoaște libertatea și drepturile diferitelor culte religioase de pe teritoriul său. În egală măsură statul român pare să adopte modelul german, cel de colaborare între stat și culte. Colaborarea reprezintă dispoziția de a întreprinde proiecte comune la nivelul societății, dar ea se manifestă și prin finanțarea cultelor, un statut special fiind oferit Bisericii Ortodoxe Române. BOR-ul se identifică de foarte mult ori cu națiunea și folosește cartea istoriei și cea a majorității printre cetățeni pentru a șantaja elementul politic, la fel cum elementul politic folosește finanțarea cultelor ca pe o metodă de a ține sub control BOR-ul, aproape dependent de finanțarea de la stat.

Această situație este una criticată de majoritatea tinerilor, care sunt deranjați de felul în care banii publici se duc la diferitele culte religioase și în special la BOR. La fel de criticate sunt și diferitele feluri prin care BOR își transmite mesajul în spațiul public, colaborând cu statul în acest sens. Până acum ceva timp orele de religie erau opționale, dar doar la cere, ele fiind incluse automat în orarul elevilor, iar acestora li se preda la fel de automat un set de valori și principii specifice cultului ortodox. O astfel de situație nu mai este deloc acceptată de un număr foarte important de cetățeni, iar în ritmul ăsta, ca și repercursiune a corupției din cadrul principalului cult religios, oamenii vor deveni tot mai sceptici cu privire la relația dintre stat și biserică.

Modelul ardelean și independența reală

Situația pare să impune o schimbare de paradigmă. În ce constă o astfel de schimbare ? Opinia mea este că relația dintre stat și biserică trebuie să urmeze principiul șagunian, ca să mă exprim așa. Puțină lume știe că după realizarea Marii Uniri în 1918 problema relației dintre cultul ortodox și stat a trezit un mic conflict în sânul bisericii. Biserica din Țara Românească, subordonată statului și trăind de pe resursele statului, urmărea o continuare a stării de fapt într-o biserică unită în cadrul regatului unit. Acest lucru nu a fost aprobat, la început, și de către cultul ortodox din Transilvania reunită cu patria mamă. Moștenirea istorică era alta, iar acest segment ortodox a militat pentru o separare clară a bisericii de stat, pentru independența de facto a cultului ortodox față de stat și o simplă colaborare socială între cele două.

Modelul respectiv ar trebui pus în aplicare astăzi când, iată, majoritatea românilor par să ceară un model diferit de ce a fost până acum. Dacă situația interbelică era altfel, iar majoritatea cetățenilor doreau o legătură activă și clară între stat și biserica dominantă, situația prezentă este una net diferită. Relația dintre stat și biserică ar trebui redusă la o simplă colaborare pe plan social, care să se manifeste, de fapt, în relația cu toate cultele existente, iar pe plan economic cultele să nu mai primească finanțare de la stat decât pentru proiecte de folos public clar definite. Fiecare cult religios ar trebui să se descurce pe cont propriu în ceea ce privește finanțarea, iar acest lucru este în avantajul ambelor părți, atât a statului, cât și a cultelor. Excepție ar trebui să facă, așa cum am zis, finanțarea unor acțiuni de utilitate publică, lucru la care putem adăuga finanțarea bisericilor ce pot fi clasificate drept monumente istorice.

O astfel de schimbare avantajează statul, care-și poate redirecționa resursele în domenii unde acestea sunt cu adevărat necesare. În egală măsură avantajează cultele, în special BOR, care prin găsirea unor metode de finanțare proprie nu vor mai fi dependente de stat, câștigând o libertatea reală față de stat, nu doar una formală. Acesta a fost și cazul Bisericii Catolice în occident, iar el a funcționat destul de bine, sau a Bisericii Episcopale în SUA. Păstrarea unei interdependențe între stat și culte nu este necesară, fiecare se poate descurca pe cont propriu și fiecare poate colabora pentru binele social atunci când este cazul.

Educația religioasă în școli, o problemă pe care am mai abordat-o, reprezintă o problemă la fel de relevantă și la fel de ușor de rezolvat. De fapt, putem spune că această problemă este oarecum rezolvată. Transformarea orei de religie într-o oră opțională reprezintă un punct de echilibru pentru ambele părți implicate. O oră opțională la care se participă prin cerere. Ce s-ar putea îmbunătăți ar fi transformarea opționalului de religie într-o oră suplimentară care să se desfășoare după orele obișnuite, într-o clasă pentru cei care au ales să participe la acest opțional. Astfel opționalul nu poate interfera cu restul orelor și programul normal al elevilor. Plus că elevii sunt avantajați în ceea ce privește discriminarea. Cei care nu practică o religie nu sunt discriminați de profesori sau o majoritate de elevi religioși, iar cei religioși nu sunt discriminați de o majoritate de colegi atei, putând discuta la ore printre cei care gândesc la fel asupra problemelor de ordin religios.

Aici îmi permit să fac o paranteză. Spațiul liber lăsat printr-o astfel de modificare a opționalului de religie ar putea fi umplut cu o oră mai relevantă, cea de educație etică și civică. O oră de care sistemul nostru educațional are nevoie în momentul de față, fiindcă elevii memorează foarte multe lucruri irelevante, dar învață foarte puține despre lume în care trăiesc, despre normele sociale și valorile specifice statului în care trăiesc. O astfel  de oră ar ajuta la acumularea unor informații foarte relevante și, practicată cum trebuie, la dezvoltarea simțului civic a elevilor, care reprezintă, de fapt, elitele de mâine ale națiunii românii.

Concluzie: o stare de echilibru

Cred că este relativ sigur să închei afirmând că lumea se află într-o continuă schimbare. La fel și societatea. Factorul politic, dar și cel religios, trebuie să țină cont de schimbările care au loc la nivel social și să se adapteze în mod constant. Dacă majoritatea cetățenilor sunt nemulțumiți de starea actuală atunci este de la sine înțeles că undeva există o problemă, iar acolo unde există o problemă este nevoie de o schimbare. În egală măsură schimbarea nu este bine venită unde lucrurile funcționează în mod adecvat fără ca nimeni să se plângă. Separarea bisericii de stat reprezintă un aspect fundamental pentru orice stat modern și democratic, iar această separare se face printr-o relație care să reflecte și relația dintre societate, ca întreg, și diferitele culte religioase. În momentul de față se impune o relație mai rece între stat și culte, una care să asigure, de fapt, o situație mult mai bună pentru ambele, o situație care asigură o stare de echilibru real.

România și extremismul

În ultimul meu articol am abordat riscul reprezentat de mișcările, respectiv partidele, extremiste pentru stabilitatea internă a Uniunii Europene. Criza economică oferă acestora fondul necesar pentru a-și lărgi nucleul electoral, iar la rândul ei, această criză politică de instabilitate pune sub semnul întrebării coeziunea europeană în fața crizelor de securitate care se ridică și care amenință toate statele membre.

Am încercat o abordare generală, referindu-mă la cazul general al Uniunii deși la cele mai evidente exemple: extrema dreaptă care domină spațiul politic în Ungaria și extrema stângă care a câștigat ultimele alegeri din Grecia, ambele oferind un precedent și chiar un suport moral pentru organizațiile extremiste din restul Europei, precum Frontul Național din Franța. În articolul de față vreau să încerc o abordare redusă la spațiul nostru, cel românesc, și să analizez situația mișcărilor extremiste acasă.

Din acest punct de vedere și comparativ cu restul Europei România se află într-o poziție mult mai bună. În ciuda problemelor de natură economică, socială și politică tendințele extremiste sunt destul de reduse la câteva tipologii sociale. Pe de altă parte populismul prinde la oameni, dar nu într-o măsură care să ne sperie și fără tangențe cu discursul exclusiv naționalist sau radical de stânga.

Când ne gândim la tipurile de ideologii extremiste din România două tipologii ne vin în minte: naționalismul, în extrema dreaptă și neo-comunismul, în extrema stângă. Aceste ideologii atrag câteva tipuri de oameni care sunt predispuși să răspundă la un discurs sau altul. Baza lor, ca și peste tot în lume, este o retorică bazată pe frică, ură, sărăcie, promisiuni utopice sau o formă exacerbată de idealism.

În cazul extremismului de dreapta vedem că principalii exponenți sunt fie cei atrași de un discurs al urii sau al fricii, oameni care au aderat la ideologia respectivă datorită faptului că doresc să scape de un anumit grup etnic, sau romantici întârziați care doresc să construiască o societate după chipul și asemănarea lor, sau a ideilor lor, ignorând realitatea unei ființe umane.

Foarte puțini din exponenții acestui curent au de fapt idei despre schimbări practice și pozitive pentru societate. Nu au programe, doar ceva foarte vag și lipsit de sens care atrage oamenii din cele două categorii mai sus menționate. Același lucru se petrece și în extrema stângă, unde doar forma variază, regăsindu-se romantici întârziați sau oameni motivați de utopia egalității și a unui trai mai bun, chiar dacă metodele pentru atingerea unui trai perfect lipsesc sau sunt complet criminale.

În adaos organizațiile extremiste reprezintă o atracție pentru persoanele anti-sociale, izolate de restul lumii. Acestea se regăsesc în orice curent sau organizație care li se asemănă prin felul în care sunt respinse de societate și resping, la rândul lor, cutumele societății. La fel ca și-n cazurile anterioare ei nu reprezintă o forță majoritară sau capabilă să determină o schimbare serioasă.

Partidulețele comuniste, organizațiile neo-legionare și câteva grupuri neo-naziste reprezintă curentul extremist în România. În toate cele trei cazuri vorbim de organizații minuscule, care militează în spațiul public pentru diferite idei, organizând un marș, o comemorare sau o conferință. Atrag un număr limitat de persoane, nereușind să apeleze la majoritatea cetățenilor care, cel puțin în cazul României, nu par să fie motivați de retorica grupărilor extremiste.

Acest lucru se datorează și faptului că la noi condițiile sunt cu totul diferite de cele din alte state precum Grecia, Ungaria sau cele occidentale. Nu avem o problemă a imigranților, iar criza economică nu a atins nivelul celei din Grecia. Avem o problemă cu anumite minorități etnice, dar ea nu este una majoră, limitându-se la anumite grupuri social sau la o simplă opinie ascunsă de către majoritate.

Rasismul împotriva cetățenilor români de etnie rromă și spiritul anti-separatist care se leagă de retorica anti-maghiară sunt relativ limitate, iar schimbul de generații pare să reducă aceste sentimente, atât din partea românilor, cât și din partea unor cetățeni minoritari care înțeleg să nu mai lanseze provocări la un conflict interetnic (cum a fost cazul cetățenilor maghiari până acum).

Conviețuirea cu restul minorităților nu pare să ridice probleme, din contră. Victoria recentă a unui minoritar etnic și religios la alegerile pentru funcția supremă în stat confirmă faptul că majoritatea românilor, în special tinerii, nu sunt atât de interesați de discursul naționalist, un discurs folosit de rivalul lui Klaus Iohannis, dl. Victor Ponta și care nu a reușit să-i aducă nici o victorie, din contră, a stârnit chiar o reacție adversă, un puternic curent anti-naționalist și anti-ortodoxist (nu anti-ortodox).

Această referire la ortodoxism mă aduce la aspectul religios al extremismului. Într-adevăr, extremiștii de dreapta reușesc să-și atrag simpatizanți și prin intermediul unui discurs religios, construit pe confundarea națiunii române cu religia creștin-ortodox. Acest lucru este cel mai vizibil în cazul grupărilor neo-legionare, iar de aici pare să vine un prim nucleu al extremei drepte românești.

Nucleul respectiv este unul dependent de credința religioasă a românilor. Dacă aceasta scade atunci vorbim și de o scădere automată a numărului celor atrași spre extrema dreaptă în virtutea ortodoxismului. Aici și cultelor religioase le revine rolul de a-și educa credincioșii în spiritul toleranței, dar momentan se pare că legionarismul are o influență puternică în cadrul cultului ortodox și prin asta printre credincioși, ceea ce ar putea reprezenta o problemă în anumite circumstanțe.

Sentimente naționaliste sau comunistoide există printre anumite persoane, dar nu într-o formă organizată și majoritatea evită astfel de lucruri. Sunt mai degrabă niște sentimente ascunse și, sperăm, pe cale de dispariție odată ce societatea românească intră pe drumului evoluției sale occidentale. Asta nu înseamnă că grupările extremiste nu trebuie supravegheate, fiindcă aceste grupuri pot organiza acțiuni care să contravină ordinii și liniștii publice sau chiar interesului național, dar amenințarea extremistă nu este nicidecum similară cu cea din restul occidentului, românii adoptând o atitudine mai pasivă în majoritatea cazurilor.

Dacă România este sensibilă la o creștere a extremismului această creștere ar veni pe un segment etnic și religios, dar în circumstanțe deosebite, precum creșterea imigrației în România. În momentul de față nu putem vorbi de o problemă majoră în direcția asta, din contră, comparativ cu restul statelor europene noi nu ne confruntăm cu o problemă majoră a extremismului, cel puțin nu organizat.

Gânduri răzlețe II

Cum am putea nega evoluționismul când toată viața noastră ține de acest concept, iar el se vădește peste tot ?

Există mai multă certitudine în ignoranță și misticism, dar adevărata spiritualitate stă în adevăr. În ceea ce poate fi demonstrat, în căutare fără limite a adevărului.

Răul religiei vine din natura sa absolutistă. Cât timp cineva crede că deține adevărul absolut, acel cineva va vedea răul în orice lucru diferit.

Omenirea a descoperit limitele pământului. Acum privirea noastră se îndreaptă în două direcții: spre infinitul universului și infinitul minții umane.

De ce să ne autoilizionăm cu gândul că suntem cea mai specială parte a creației ? Mai bine să căutăm adevărul. Nu ne ajunge că ne tragem din stele și că toți, toate ființele vii, împărtășim o origine comună ? Între noi toți există o legătură, iar toți suntem nu doar o parte a universului, ci universul în sine.

Corpul nostru este un univers în miniatură. Fiecare microorganism este o planetă în sine, în galaxii, cu populații proprii. Oare ce se află dincolo de univers ? Asta dacă se află ceva. Momentan nu știm.

Două păcate ale oamenilor care au provocat rău de-a lungul istoriei: avariția și ignoranța. Ignoranța a dus la ură și fanatism, pornindu-i pe oameni împotriva semenilor lor, iar avariția a fost acolo, ca oamenii cu bani și influență să vândă orice, oricui, indiferent de consecințe, pentru mai mulți bani. Așa a reușit și Statul Islamic, sau terorismul în sine, să dobândescă armele prin care provoacă atâta durere.

Politica nu se poate face cu moralitate, ci cu metode reci și caculate. Machiavelismul este o regulă. Dar la fel este și idealul căruia acesta trebuie să i se subordoneze.

Diferența între analizele științei politice și ale jurnalismului politic constă în faptul că prima are metode științifice, privește obiectiv și analizează informația dată pentru a determina cauza și efectul. A doua doar preia o informație, o interpretează după bunul plac și o publică.

Fanatismul religios nu se vădește doar în credința oarbă față de o religie, ci și față de o ideologie sau față de ateism. Religiozitatea maselor este peste tot.

Omul nu a fost creat în condițiile perfect pentru existența sa, asta e un sofism. Diferite organisme s-au adaptat la condițiile de pe Terra, alte nu, și în acest proces evoluționist de adaptare am apărut noi, adaptați special pentru această planetă și acest condiții.

Știința înseamnă a căuta, a înțelege, religia înseamnă a primi un răspuns și a-l lua de bun pentru a te scuti de povara căutării.

Deșertul cunoașterii este la fel de infinit ca și universul, de asta ne înspăimântă și încercăm să-l limitem cu gardurile dogmelor, dar trecerea timpului le rupe pe toate și rămâne doar deșertul. În toată vastitatea lui terifiantă și totuși atrăgătoare.

Poezia este cântectul sufletului. Ea exprima toate sentimentele noastre ascunse, toate dorințele, temerile și trăirile.

Ca și om al politicii trebuie să cred în reguli, să caut a le impune altora pentru binele comun, dar ca și filosof trebuie să le depășesc pentru a înțelege universul.

Cunoașterea, ca și puterea, are întotdeauna două tăișuri. Poate fi folosită pentru bine sau rău. Ea este acolo, ne așteaptă. De ce să nu o luăm și să ne asumăm riscul ? La urma urmei toate lucrurile mari s-au făcut prin riscuri.

Ce sunt binele și răul ? Simple creații ale minții noastre, ale rațiunii și conștiinței, prin care ne-am subordonat instinctul. Ele sunt ce alegem să fie. Dacă putem spune că suntem făcuți după chipul și asemănarea unui Creator Etern acel chip nu este unul fizic, ci în faptul că noi suntem, la rândul nostru, creatori. Noi dăm naștere propriilor reguli, noi dăm naștere unei ordini în haosul dominat doar de legile fizicii.

Dacă Dumnezeu există Acesta nu este un bătrânel simpatic sau arogant. El este energie, el este Creatorul și Universul. Tot ceea ce a fost, este și va fii. El este Cosmosul.

Omul aflat în disperare, în dezastru, simte dorința de a-și aduce semenii după el. Cu siguranță a sta singur în iad e rău, dar a știi că altcineva îți împărtășește capriciile îți poate aduce un zâmbet.

Ce-ar putea face un copil frustrat de acasă, a cărui familie este în dezastru și care nu primește afecțiune ? Fie se închide în sine, fie caută să provoace suferință în cei care au ce el nu are.

Crăciunul este o sărbătoare a tuturor oamenilor. Indiferent de credința noastră sau lipsa ei, momentul Crăciunului ni se adresează tuturor. Fie că vedem în el nașterea pruncului Iisus, fie că vedem venirea soarelui învingător și trecerea iernii, un nou început, momentul Crăciunului ne oferă prilejul de a sta cu cei dragi, de a ne aminti de semeni și de a ne aminti lecția speranței. După orice întuneric vine și lumina.

Politica este un joc de șah, iar fiecare jucător așteaptă mișcarea celuilalt. Fiecare mută pe rând ca un răspuns la o altă mișcare. Să nu ne mirăm dacă jocul durează ani la rând. Chiar și așa un joc se termină, dar marele turneu al politicii globale va trăi la fel de mult ca planeta noastră.

Ateismul și religia suferă de aceeași boală. Absolutismul. Toți cred că dețin adevărul absolut, iar asta a născut cele mai urâte crime și conflicte din istorie și din prezent.

Un religios, ca și un ateu, își închide fereastra. Își stabilește dogme și se ghidează după ele. Respinge din start orice alte posibilități și crede că știe. Eu nu știu. Sunt agnostic și aleg să cred dintr-o perspectivă filosofică în posibilitatea unei divinități primordiale care este una cu universul, în formă de energie primară.

Noțiunea de apocalipsă biblică este absurdă și perimată. Asta nu înseamnă că sfârșitul lumii este imposibil. Din contră, sunt atâtea lucruri în univers care amenință să ne distrugă. Soarele, sursa noastră de viață, este doar unul din multe.

Ciudat cum alegem să înlocuim zeii tribali cu niște extratereștrii inteligenți și veghetori. Vrem ca cineva să ne vegheze, să controleze necunoscutul ce ne stă înainte. Nu zic că nu-i posibil, dar ne cam pripim. Extraterestrul nu trebuie să fie mai bun sau mai rău ca noi, inferior sau superior. El poate fii la fel de bine o formă de vietate primitivă sau superioară, iar în cazul celei de-a doua poate dori binele sau răul altora.

Oricum am privi lucrurile rasa este o realitatea. Există un ADN specific unei familii, unei comunități mai apropiate precum națiunea și unei rase. La fel și o cultură, o mentalitate. Lucrurile astea se transmit împreună și formează populații distincte. Asta nu înseamnă că există rase superioare sau inferioare. Mai degrabă suntem ca specia canină, un pit bull nu-i este superior unui bull dog... sunt doar diferiți.

Viitorul României depinde de creatori. Avem nevoie de o eliberare a imaginației și a creativității, a liberei inițiative și a dorinței de muncă. Dacă tinerii sunt educați să aștepte totul de la stat atunci nu vom evolua niciodată într-o economie de piață. Libertatea înseamnă să-ți croiești singur drumul.

Trebuie să țintim să zburăm cât mai sus, dar pentru asta avem nevoie de rădăcini care să ne ofere un avans și la care să ne întoarcem când dăm greși. Rădăcinile unui individ sunt învățăturile din familie, iar ale unei națiuni sunt tradițiile.

Ignoranța, frica, aroganța, ura, intoleranța, aceste lucruri definesc răul. Ceea ce ne coboară pe noi și face rău celor din jur. Toate sunt interconectate. Iar opusul lor definește binele. Ce ne ajută să evoluăm și ce-i ajută pe semenii noștri.

Îmi iubesc țara, dar la fel de mult îmi iubesc și patria mai mare, Europa, iar viitorul le va aduce împreună. Motivul ? Atât din interese comune, necesități ale postmodernității, dar și un ideal ancestral.

Națiunile europene nu mai pot influența lumea separate. Dacă vor să aibă o voce, alta decât a SUA, ele trebuie să stea împreună.

Problema imigrației este una complexă. Sunt de acord cu ea, dar fiecare imigrant ar trebui să adopte cultura și tradiția locului unde se așează. Să se integreze în comunitate. Asta dacă vrea să devină cetățean.

Machiavelli nu e un simbol al intereselor personale. Principele său folosea metode realiste în subordinea unui ideal. Cu totul altceva decât acei oameni politici care folosesc metode meschine pentru obiective la fel de meschine.

Să spui că sărbătoarea Crăciunului este una creștină și nu poate exista fără Iisus este absurd. A existat dinainte de Iisus. Strămoșii îi ziceau Sol Invictus, nordicii îi ziceau Yule. Jumătate din obiceiuri sunt păgâne, iar nimic nu ne spune că Iisus s-a născut în decembrie.

Gânduri răzlețe

Lumea este prin natura sa dominată de haos, dar asta nu înseamnă că nu putem lupa pentru a naște ordine din haos.

Religiozitatea nu este doar credința religioasă a unor oameni într-o zeitate făcută după chipul și asemănarea proprie, ci credința oarbă a maselor sau a indivizilor în orice idee sau idol uman.

Într-un univers infinit posibilitățile sunt, la rândul lor infinite. Dumnezeu poate să existe sau nu, iar dacă există sigur nu este un tip cu barbă din niște mituri populare, ci o energie la fel de infinită ca universul în sine.

Politica înseamnă servirea interesului național mai presus de orice. Acesta trebuie să fie idealul unui om politic perfect.

Realpolitik nu înseamnă politică lipsită de ideal, ci un ideal urmărit și obținut prin mijloace realiste.

Între securitate și libertate este nevoie de echilibru. Fără securitate libertatea ne-ar fi inutilă și viceversa. Viața în sine are nevoie de echilibru.

Există întrebări la care putem răspunde afirmativ sau negativ prin metode empirice, științifice. Cele cărora nu le putem răspunde astfel trebuie să aștepte, acolo rămâne doar credința, nu cunoașterea reală.

Fiecare om este diferit și este absurd să credem că un sistem educațional făcut pentru roboți poate funcționa pentru indivizi.

Suferința este școala celor mai puternice suflete. Așa cum o bijuterie este făurită prin foc dintr-o bucată de piatră, tot așa sufletul uman este făurit prin luptă și suferință dintr-o stare impură într-una pură.

Dumnezeu, așa cum Îl văd eu, nu arată ca un om. Nu poate. El este infinit. Este însăși universul ce ne înconjoară, acea energie primară din noi și din jurul nostru.

Carl Sagan nu exagera când spunea că toți ne tragem din stele. La urma urmei, totul a început cu Big Bang-ul și toți suntem făcuți din acel praf de stele spre care tindem să ne întoarcem neîncetat. De aia urmărim să ne ridicăm până la stele.

Religia nu este altceva decât un răspuns pe care omul primitiv și l-a dat singur la întrebări pentru care nu deținea răspunsuri clare. O interpretare a necunoscutelor din univers și a Divinității dintr-o concepție tribală, primitivă. O interpretare care a evoluat din frica oamenilor de necunoscut și nevoia de ceva mai puternic, ceva superior, care să domine necunoscutului pentru ei și să-i facă speciali... ca și teoria conspirației cu ocultele mondiale.

Luceafărul lui Eminescu nu este altceva decât imaginea arhetipală a unui geniu rece, izolat și renegat de lumea celor simpli. Un sentiment cu care Eminescu se identifica adesea și care nu le-a lipsit nici unor oameni precum Asimov sau Goethe. Un sentiment cu care tindem să ne identificăm, uneori.

Mulțimile sunt iraționale și ușor de manipulat, dominate de spiritul de turmă, indiferent de indivzii care le compun. Aceștia din urmă își cedează propria individualitate maselor și de aici își capătă toată puterea, dar și barbaria.

În sistemul actual de educație rostul liceului e să-ți piardă vremea, iar al facultății să confirme ceea ce știi deja sau ceea ce poți învăța la fel de bine pe cont propriu. Pentru că birocrație.

Frica este răul absolut, pentru că ea stă în calea progresului, iar lipsa progresului stă în calea autoperfecționării, implicit a fericirii.

Este absurd să pretindem că știm începutul și sfârșitul, când de fapt nu știm nimic. Universul este infinit și totul e posibil. Este posibil ca Dumnezeu să existe, dar cu siguranță nu știm nimic despre el. Este posibil ca extratereștrii să fie reali, dar știm doar ceea ce ne imaginăm.

Deismul este religia viitorului și asta doar de dragul mulțimilor.

Gândirea necesită timp, necesită dedicație. De asta e mai ușor pentru un introvertit, separat de lume, să se dezvoltă intelectual sau spiritual, față de un extrovertit, care-și dedică timpul celor din jur.

Un om ghidat de sentimente ajunge, inevitabil, să se mintă singur. Un om ghidat doar de rațiune ajunge, inevitabil, un robot. Echilibrul este necesar.

Învățătura finală și supremă a masoneriei este echilibrul. Toată viața este o școală, iar echilibrul este lecția eternă și unealta permanentă, alături de multe altele.

Nu cred în illuminati ca și conspirație, dar cred în ideologia iluministă a sec. 18 și mă consider un iluminat și un umanist prin aderarea la aceleași idei: rațiune, progres, dragoste pentru umanitate și dorința de cunoaștere.

Știm atât de puține despre univers, dar la fel de puține știm și înțelegem despre mintea umană. Unele boli psihice vin cu daruri nebănuite, darurile vin cu boli. Noi nu înțelegem decât o mică parte din infinitatea propriei minți, iar înțelegerea universului este legată de înțelegerea minții noastre. Ambele la fel de infinite, precum o călătorie în abis.

Cred în îngeri și demoni. Nu ca entități, ci mai degrabă ca energii create de subconștientul nostru sau ca părți ascunse ale acestuia.

Cum ar trebui să răspundem la o întrebare fără răspuns ? Nu știu, dar cred/nu cred. Asta-i și cu credința în Dumnezeu. Și un argument final nu există, momentan.

Nu știu ce să zic despre reîncarnarea sufletului, dar cu siguranță cred în reîncarnare. Una științifică dovedită. Suntem formați din atomi. Atomi care atunci când murim ne părăsesc pentru a susține altă forme de viață la infinit. Aceasta-i o reîncarnare adevărată și ne arată cât de legați suntem, toate ființele de pe acest pământ. La fel ca și ADN-ul, care se transmite în toți urmașii noștri, cu o moștenire colectivă specifică și poate chiar cu o memorie colectivă, un inconștient colectiv.

Cred în specialiști. Vreau un medic să-mi vorbească despre medicină, un fizician despre fizică, un preot despre dogmele unei religii, dar nu despre adevărul cu privire la originea universului. Acolo vreau un om de știință aflat într-o dispută cu un altul, sau un filosof cu un altul.

Când vine vorba de politică prefer opinia specialistului deasupra jurnalistului sau a mulțimilor. De aceea mă ascult pe mine.

Sunt vicii de care încerc să mă vindec, altele cu care mă mândresc. Sentimentul unicității este... unic.

Biblia este plină de învățături. Unele bune, unele rele. La fel ca Stăpânul Inelelor. Rămâne să le selectăm rațional și să diferențiem realitatea de fantezie.

Dacă am învățat ceva din pilda biblică cu Adam și Eva acel ceva este cât de fericit este omul ignorant. Închiși în Grădina Edenului, ignoranți cu privire la tot ce-i înconjoară, oamenii erau fericiți. Când au gustat din mărul cunoașterii au căzut în păcat și fericirea a dispărut. De ce ? Fiindcă le-au dispărut certitudinile. Li s-a clătinat temelia credinței în fața unui adevăr care nu putea fi cunoscut în întregime.

Când Nietzsche a spus că Dumnezeu e mort nu s-a referit la disputa teologică dintre teiști și ateiști. Ci mai degrabă la o realitate socială și filosofică. Dumnezeu e mort, credința religioasă care domina lumea până în acel moment a pierit, iar omul s-a regăsit într-un deșert al nihilismului, pe un drum nesigur, după ce singur și-a distrus temelia propriei civilizații: credința. Aici Nietzsche propune o altă temelie. Nu o ideologie moralistă în locul religiei, ci supraomul, omul lipsit de moralitate, de reguli, de teamă, de idoli inventați de sine față de care să devină un sclav. Omul devine propriul său stăpân. Cam utopic și anarhic.

Corpul uman este locuit de o mulțime de bacterii, celule, microorganisme. Noi suntem doar un microorganism pe corpul planetei Terra, o componentă măruntă a unui univers încă necunoscut. Este absurd să credem că suntem singuri într-un univers prin definiție infinit.

Frica de moarte mi se pare cel mai irațional lucru posibil. Ne temem de incertitudine, dar nimic nu este mai sigur decât moartea. E mereu acolo. Știm că o să vină, știm că e inevitabilă și că toți murim. Și totuși ne temem. Ne temem când ar trebui să o îmbrățișăm drept cel mai sigur lucru din existența noastră finită. Iar odată ce o îmbrățișăm putem cuceri totul.

Arta este o poartă. Fie că e muzică, fie că sunt versuri sau picturi, ea este o poartă spre sufletul unui om. Spre cele mai profunde trăiri ale inconștientului său.

Ceea ce este sus este și jos, iar ce se află în interiorul nostru se va afla și în afară. Până acum Hermes a fost confirmat de toate religiile și științele. Auto-sugestia este o dovadă. Păcat că prea puțini știu să o folosească în mod pozitiv.

  

Inițiativa proprie este necesară dacă vrei să ajungi undeva. Aici a greșit comunismul și orice sistem care a transformat omul într-o unealta, o piesă, etc. nelăsându-l să se dezvolte. Făcându-l să aștepte totul de la stat sau de la alții, dar mai puțin de la sine. Iar într-o societate capitalistă o astfel de mentalitate nu poate funcționa.

Iisus a fost un rebel. S-a împotrivit oricărui sistem religios, iar apoi alții i-au transformat filosofia într-un sistem religios.

Toți marii oameni ai istoriei au fost rebeli până la un anumit punct. Nu s-au supus regulilor generale, nu au fost conformiști, nu au așteptat totul de la stat atotputernic. Mai degrabă au ieșit din rândul turmei și s-au impus peste turmă. Așa se fac liderii.

Când te trezești dimineața și poți bea o cafea fără să te grăbești, sau să te gândești la restul zilei, atunci ești un om fericit.

Diavolul biblic nu este decât o entitate metaforică interpretată în prea multe feluri. De-a lungului timpului identitatea lui a absorbit atâtea altele, că nici nu se știe de unde a început. Avem un șarpe ispititor al cunoașterii, un înger căzut pentru revoltă față de orânduilaă, un înger al lui Dumnezeu care-i pedepsește pe alții și un monarh babilonian care se autointitula lumina lumii.

Dumnezeu a murit

Friedrich Nietzsche a rămas cunoscut în istorie pentru multe lucruri, dar probabil cel mai mult datorită unei afirmații: Dumnezeu e mort. Dumnezeu a murit și noi l-am ucis. Această afirmație a lui Nietzsche a rămas cunoscută și citată până-n zilele noastre, mai populară decât orice alte idei ale marelui filosof și-n ciuda acestui fapt mai puțin înțeleasă decât orcare alta.

Afirmația lui Nietzsche și ideea pe care a lansat-o a fost interpretată în diferite feluri de către diferite persoane. Se pare că omul nu s-a limit la a-l interpreta pe Dumnezeu după chipul și asemănarea proprie, ci a interpretat și idei, idei precum cea lansată de Nietzsche, după propria credință. Pentru atei a fost întărirea argumentului inexistenței unei divinități, iar pentru credincioși confirma că Dumnezeu există și că omul îl ucide prin erorile proprii, unii au spus că-i și o referire la răstignire.

Pentru mine ambele astfel de interpretări sunt total eronate. Nu cred că afirmația lui Nietzsche poate fi considerată drept un argument pentru o dezbatere de genul ”Dumnezeu există sau nu”. Din contră, această afirmația nu are nimic în comun cu eterna dispută între teiști și ateiști. Este o afirmație care, la fel ca o mare parte din filosofia lui Nietzsche, reflectă o stare de fapt. O realitate sociologică și psihologică specifică modernității, lumii în care Nietzsche a trăit.

Când interpretăm ideile și filosofia lui Nietzsche trebuie să ținem cont de realitatea acelor vremuri. Friedrich Nietzsche a trăit într-o epocă prin natura sa nihilistă. Ideile religioase ale trecutului se clătinau sub lovitura noilor descoperiri științifice, iar lumea era asemeni unui deșert. Moralitatea și sufletul lumii vechi s-au prăbușit, stabilitatea și siguranța mulțimilor a dispărut, acum toți mergeau printr-un deșert, fără nici un ghid, fără nici o direcție clară. Mergeau spre nicăieri.

Mai degrabă Nietzsche se referea la această realitate existentă decât la o discuție teologică. Pentru Nietzsche Dumnezeu a murit. Dar nu un Dumnezeu despre a cărui existență nu știa nimic, ci Dumnezeu ca simbol pentru vechea religie, pentru moralitatea care a caracterizat lumea până atunci și care oferea oamenilor o fundație și un scop. Iar cei care l-au ucis am fost chiar noi, renunând la vechile idei pentru a scoate capul afară și a vedea deșertul, marele nimic.

Rezultatul firesc a fost căutarea unor noi zei, a unor noi idoli făcuți după chipul și asemănarea omului sau, în cazul de față, a dorințelor sale. De data asta mai raționali și mai naturali decât permitea înțelegerea antică, tribală. Așa s-au născut o mulțime de ideologii și doctrine care au cuprins mai târziu spiritul maselor, ducând până la fanatism. Nietzsche nu a făcut decât să constate realitatea lucrurilor și a constatat-o perfect, așa cum era.

Constatând realitatea nihilismului Nietzsche a fost clasificat drept un nihilist la rândul său, dar nu a fost în totalitate așa. În locul vechilor zei, cât și a celor noi, Nietzsche a propus propriul său concept: supraomul. Un concept prin care omul trebuia să se elibereze de orice control extern, de orice zeu sau dogmă inventată de propria sa minte, de orice frică de păcat, și să-și croiască propriul drum prin acest deșert, bazându-se astfel de pe propria-i putere și dorință de biruință asupra lumii.

Revenind la ideea de bază a articolului, Dumnezeu e mort nu este un argument religios sau anti-religios. Nietzsche a văzut cum evoluau lucrurile în lumea sa și a înțeles să prezinte asta printr-o frază simbolică. Dumnezeul de care vorbește Nietzsche este fundamentul creștin al vechii Europe cu toate legile sale morale pe care noi am ales să-l dăm la o parte. Acum suntem liberi. Lipsiți de siguranța propriei ignoranțe, dar încercăm să naștem alți zei și alte reguli pentru a ne oferi această siguranță. Nietzsche propunea opusul. Să îmbrățișăm lumea așa cum este ea.