Ideile stoicilor și secolul nostru

Stoicismul este un curent filosofic ce s-a născut în Grecia antică și s-a răspândit în Imperiul Roman. Citindu-i pe exponenții acestui curent de gândire, oameni precum Epictet și împăratul roman Marcus Aurelius, găsesc în ideile de bază ale stoicilor un veritabil manual de supraviețuire într-un secol dominat de stres și nervozitate. Gândurile către sine ale lui Marcus Aurelius nu reprezintă un manual către paradis, dar sunt o cale foarte bună pentru a accepta realitatea, pentru a sta nemișcat în calea furtunii.

Trei idei de bază sunt caracteristice acestui curent de gândire. În primul rând ne vom raporta la convertire. La greci acest cuvânt avea un sens dublu care se face remarcat și în ideile stoicilor. Pe de o parte convertirea presupune întoarcerea în sine, întoarcere la bază, redescoperirea sinelui. Un lucru de care omul modern s-a distanțat de atâtea ori. Pentru a începe acest drum omul trebuie să se schimbe pe sine, iar pentru asta trebuie să se cunoască pe sine. Intrând în tărâmul propriilor sale gânduri acesta trebuie să înțeleagă cine este și ce vrea de la viață, ca mai apoi să treacă la al doilea sens al convertirii și anume schimbarea.

Aici avem un element important. Inițiatul trebuie să-și schimbe perspectiva asupra lumii, felul în care gândește și cum recepționează diferiți factori externi. Văzându-și slăbiciunile, erorile, inițiatul stoic este chemat să se îndrepte prin adoptarea virtuților precum curajul, onoarea, înțelepciunea și așa mai departe. Este chemat să se vadă pe sine ca parte dintr-un întreg și nu ca un centru al existenței. Perspectiva cosmică devine o parte integrală a vieții, iar această doboară orgoliul și frustrările. Mai presus de toate stoicul este chemat să cunoască lumea naturală, legile naturii, pentru a deduce de aici adevărata virtute și sensul său existențial.

În al doilea rând apare elementul social. Odată învingător în lupta cu sine stoicul conștientizează că face parte dintr-un întreg. El aparține unei familii, el trăiește într-o cetate, sau în termeni mai moderni face parte dintr-o națiune și, în sfârșit, aparține umanității și Cosmosului. Față de toate acestea are o datorie etică și tot ceea ce face trebuie să aibă o utilitate. Intervine elementul de disciplină a acțiunii care-l îndeamnă pe stoic să nu acționeze inutil, de dragul unor factori ce sunt dincolo de controlul său (lupta pentru reputație, pentru putere, pentru avere), ci să acționeze doar pentru lucrurile care pot să fie schimbate de către el, ghidat de o dorință de bine, de îndeplinire a datoriei sociale.

De această perspectivă omul modern uită. Uită că aparține unui întreg și că propria sa bunăstare și fericire este dependentă de acel întreg, la fel cum bunăstarea puiului de leu este dependentă de restul haitei. Omul este, în esență, un animal social și politic, trăind în grupuri numite societăți și evoluând odată cu acestea. Fericirea sa este condiționată de apartenența la ceva, iar prosperitatea sa de prosperitatea întregului. Astfel că un stoic care se străduiește a duce o viață dominată de virtute și nu de plăceri sau dorințe trebuie să fie de asemenea un actor social.

Al treilea și cel mai important (aș zice eu) element al stoicismului constă în a deține înțelepciunea necesară pentru acceptarea tuturor lucrurilor pe care nu le putem schimba.Suntem triști, depresivi, nervoși, iritați, datorită multor lucruri pe care nu le putem schimba. Ne dorim dorim ca alții să ne vadă cu ochi buni, dar acest lucru nu ține de noi, ci de perspectiva celorlalți față de ceea ce suntem, ceea ce facem. Astfel că a ne întrista sau a ne irita pentru acest lucru este inutil. Vedem că ceva nu funcționează bine în societate și prima tendință este de a critica, dar dacă nu putem schimba acel ceva nu facem decât să ne irosim timpul și să înrăim totul prin gândurile și stările noastre (tocmai lucrurile pe care le putem controla).

Propunerea stoicilor, cât și a unor filosofi moderni apropiați lor precum Baruch Spinoza, este acceptarea. Omul trebuie să accepte tot ceea ce Universul aruncă spre el. Tot ceea ce există și nu se află sub puterea sa. Nu trebuie să ne îngrijorăm sau să ne întristăm cu privire la ceea ce ne depășește, fiindcă în final ne facem rău tocmai prin propria percepție asupra lucrurilor, ci în schimb trebuie să ne întrebăm ce ne deranjează, de ce și în ce măsură putem face ceva, în ce măsură nu putem, iar dacă nu putem să acceptăm lucrurile și să ne îndreptăm atenția spre ceea ce se află sub puterea noastră de schimbare.

Și într-adevăr, aici găsim o poziție rațională și bună. Stoicul nu ignoră și nu respinge răul. Tot ce se poate întâmpla este normal să se petreacă. Dacă astăzi plouă un stoic nu se va supăra datorită acestui fapt. De ce ? Pentru că era perfect posibil să plouă, era de așteptat, iar a-ți stresa mintea cu asta nu are nici un rost fiindcă nu poți schimba acest lucru. Ce poți face în schimb este să te bucuri de alte lucruri, să trăiești momentul și să accepți rolul ”destinului”.

Marcus Aurelius propune chiar un exercițiu ”spiritual” pentru fiecare dimineață: când ne trezim să ne gândim că da, vom întâlni oameni de toate felurile, hoți, ipocriți și tot așa la infinit. E un lucru asupra căruia nu avem nici o putere, dar avem o putere asupra propriilor acțiuni și sentimente, așa că indiferent ce se întâmplă vom acționa în concordanță cu virtutea și nu deveni o pradă a unor emoții și percepții de natură subiectivă. La rândul său pastorul Reinhold Niebuhr a formulat o rugăciune specifică gândirii stoice, în care cerea de la Divinitate serenitatea pentru a accepta lucrurile pe care nu le poate schimba, puterea de a schimba ceea ce poate și înțelepciunea de a face diferența între cele două.

Stoicismul nu-ți oferă fericirea și nici raiul pe pământ, este chiar o pastilă anti-utopie, o pastilă care îți oferă o înțelegere realistă a vieții și mijloacele necesare pentru a te descurca cu tot ceea ce viața îți pune înainte. Cunoașterea sinelui, schimbarea sinelui, adoptarea virtuților și acțiunea pentru binele comun al umanității, acceptarea realității și a tot ceea ce aduce, a lucrurilor pe care nu le putem schimba, disciplina acțiunii și a gândului, percepția valorii a ceva în funcție de utilitatea sa reală, sunt noțiuni de bază ale acestui curent filosofic. Noțiuni de care omul modern, ca și cel antic, are atâta nevoie într-o societate interconectată și producătoare de stres și nervozitate.

Dincolo de conspirații (I): Francmasoneria

Majoritatea celor care navighează pe internet sunt la curent cu numărul imens de teorii ale conspirației care apar atât de constant încât zici că oculta conspiratoare imaginară este incapabilă să păstreze un secret. Astfel de teorii se găsesc la tot pasul și reprezintă felul în care omul modern înțelege să-și creeze o nouă forță atotputernică pentru a-i da impresia controlului, pentru a învinge teama că universul este de fapt ceva cu totul haotic. Problema este că teoriile conspirației sunt mai degrabă simple aberații lipsite de orice logică reală, dar în care este frumos să credem fiindcă ne dau un sens sau ne fac să părem mai importanți, internauții care știu totul. Păcat că diferite personalități sau organizații istorice trebuie să sufere la capitolul imagine de pe urma acestor conspirații, iar asta vi încerc să remediez într-o serie de articole despre organizațiile și personajele istorice cel mai des invocate în teoria conspirației.

Evident că nu puteam să încep o astfel de serie decât prin cea mai invocată organizație de acest fel: Francmasoneria. E imposibil să navighezi pe internet fără să auzi ceva despre această fraternitate istorică și influența ei asupra lumii. Pentru istorici ea este de multă ori considerată pozitivă, pentru conspiraționiști nefastă, iar asta spune multe. În orice caz Francmasoneria este asociată cu toate conspirațiile posibile. Caracterul de fraternitate, aura de mister din jurul său, persoanele importante care au făcut și fac parte din rândurile Francmasoneriei întăresc acest lucru. Oamenii sunt captivați de orice lucru secretos, misterios, dar se tem în egală măsură. Se tem de ceea ce nu cunosc, iar acest lucru și se aplică în cazul Francmasoneriei.

O istorie mai puțin misterioasă

Dar ce este Francmasoneria de fapt ? Ce istorie are și care-i sunt valorile, ideile, regulile ? Istoria Francmasoneriei nu începe nici cu Cavalerii Templieri, nici cu Templul lui Solomon, deși în ritualurile masonice astfel de imagini sunt invocate pentru a oferi un sens inițiatului și a-i deschide poarta unui drum inițiatic. Fraternitatea își găsește rădăcinile istorice în vechile ghilde de zidari ale Evului Mediu și în special în cele din Anglia, loc unde avem primele forme de organizare masonică. Aceștia își spuneau zidari liberi (masoni liberi sau francmasoni) datorită faptului că prin contribuția lor la ridicarea de catedrale, castele sau fortificații și prin serviciul adus lorzilor aceștia au câștigat o serie de drepturi în plus față de oamenii obișnuiți ai evului mediu.

Cu timpul francmasonii s-au organizat în diferite loji și au început să dezvolte saluturi secrete și obiceiuri. Motivul este unul relativ simplu. Așa cum afirmă autorul francmason S. Brent Morris aceștia încercau să păstreze ceea ce am astăzi am putea numi secret profesional. Formau mici caste în cadrul cărora împărțeau din cunoștințele lor de zidari, iar prin saluturi și metode de recunoaștere reciprocă evitau împărțirea secretului profesional cu alți zidari. La acest lucru s-a adăugat ajutorul reciproc pe care membri unei loje și-l acordau de câte ori era nevoie și fraternitatea strânsă care se dezvolta între aceștia.

Evoluția Francmasoneriei la statutul de masonerie speculativă, cu ritualuri și un profund caracter filozofic apare mult mai târziu, tot în Anglia. Tot mai mulți oameni aleg să se alăture Francmasoneriei datorită posibilităților și avantajelor care apar aici. Nobili, cavaleri, masoneria și-a deschis porțile tuturor. Dar era destul de greu pentru un nobil să fie un simplu zidar, iar cu timpul această nouă structură masonică și-a dezvoltat ranguri, simboluri și ritualuri mult mai complexe și mai profunde. Francmasoneria se transforma într-un ordin inițiatic, iar odată cu extinderea pe continent, în special în Franța, tot mai multe lucruri i-au fost adăugate și tot mai multe persoane s-au alăturat frăției. Îi putem aminti doar pe Voltaire și Mozart (catolic devotat printre altele).

Ideile și valorile Francmasoneriei

Valorile lor erau și sunt relativ simple. Credința în Dumnezeu ca și condiție pentru aderarea la Francmasonerie (încă existentă în Masoneria regulară, exclusă din Masoneria liberală/continentală cu origini în Franța), caracterul ireproșabil al persoanei care dorește să adere, dorința de a face bine, de a contribui la binele comun și de a te perfecționa. În acest sens putem spune că Francmasoneria era și este o școală de formare. Chiar un motto masonic spune că rolul masoneriei nu este să preia oameni buni pentru a-i face mai buni. Inclusiv simbolistica masonică are o legătură cu acest obiectiv. Echerul și compasul reprezintă uneltele prin care trebuie să ne măsurăm faptele, vorbele și gândurile pentru ca ele să fie în concordanță cu voința Marelui Arhitect și valurile unanim acceptate de cel care se alătură Francmasoneriei.

Credința în Dumnezeu era o condiție pentru aderare. La început aceasta avea un înțeles creștin, totul plecând din Anglia și regulile masonice fiind scrise chiar de un preot protestant/anglican. Evoluția viitoare a fraternității a făcut ca tot mai multe persoane să se alăture, inclusiv persoane de religii și culte diferite. În acest sens Francmasoneria nu a ținut cont de felul în care un om credea în Dumnezeu, ci doar de faptul că el credea și era dornic să devină mai bun pentru a face lucruri bune. Un prim pas spre toleranța religioasă și buna înțelegere între oameni indiferent de natura credințelor religioase la care aderă.

S-a implicat Francmasoneria în politică ? Răspunsul scurt este nu și nici nu se implică. Nici astăzi francmasonii nu pot discuta politică sau religie în lojă, iar în cadrul lojelor masonice se găsesc diferite tipuri de oameni. Catolici, protestanți, ortodocși, musulmani, evrei, budiști, deiști, panteiști, pe plan religios și conservatori, liberali, socialiști, comuniști, chiar și naționaliști democrați pe plan politico-ideologic. Francmasoneria nu poate avansa interesele unora din ideologiile și credințele membrilor săi, în schimb aceasta îi învață pe oameni să se înțeleagă și să contribuie la binele comun. Asta a însemnat de multe ori implicare politică. Chiar dacă Masoneria nu s-a implicat ca și organizație asta nu înseamnă că membri ei nu puteau face acest lucru. Diferiți masoni au fost personalități politice și religioase, s-au confruntat chiar și între ei pentru a-și avansa ideea despre cum arată o lume mai bună. Un lucru normal dacă ne gândim că în orice asociație există oameni cu idei diferite care pe lângă asociație se pot implica și-n alte proiecte, purtând totuși influența ideilor din asociația respectivă.

Conflictul cu biserica

Dacă masonii trebuie să creadă în Dumnezeu și sunt persoane respectabile ale cultelor din care fac parte atunci de ce există o amplă istorie de anateme date de către diferite instituții religioase asupra masoneriei ? Să înțelegem contextu istoric în care Francmasoneria a luat naștere. Ea s-a născut într-o Europă dominată de un conflict între revoluțiile populare profund anti-religioase și lupta dintre diferitele culte și religii pentru adevărul absolut. Pentru marii ierarhi ai bisericilor catolice și ortodoxe, să zicem, era inadmisibil ca un catolic să conlucreze cu un ortodox și să se numească frați, sau cu un musulman for that matter. Masoneria încălca acest taboo, atrăgând critica înaltelor fețe bisericești care încă nu puteam admite o lume în care credincioșii nu se mai urăsc între ei pentru că unul crede că albastrul e mai frumos ca roșul.

Multe figuri masonice au contribuit la dărâmarea acestei realități și au luptat pentru valorile Revoluției Franceze: libertate, fraternitate, egalitate. Intelectuali din rândurile masoneriei au susținut conceptul de stat laic sau secular, separarea bisericii de stat și toleranța față de cultele religioase. Multe lucrări despre drepturile omului și libertățile noastre fundamentale sunt scrise de francmasoni, iar concepte precum națiunea și-au găsit cei mai mari susținător în rândul francmasonilor.

Dincolo de conspirații…

Astăzi Francmasoneria este o fraternitate imensă, dar și dezbinată. Există o masonerie regulară, una liberală și una tradițională. Există loje care se recunosc și nu recunosc altele, iar aici se cam termine orice noțiune de ocultă globală bine închegată. Francmasonii nu sunt sataniști, ci membri respectabili a diferitelor culte religioase din lume care conlucrează pentru a face bine și a învăța unul de la altul. Ritualurile au în cea mai mare parte referințe biblice, iar în cadrul Ritului de York ritualul cavalerului templier este legat strict de simbolistica morții și învierii pentru apărarea adevărului.

Da, ritualurile sunt atât de secrete încât există un număr nelimitat de cărți scrise chiar de masoni despre ritualurile lor, începând cu lucrarea de vârf a lui Albert Pike unde e menționat și Lucifer, glorioasa stea a dimineții. Mă rog, citatul lui Pike este mereu scos din context de către conspiraționiști ca o laudă pentru Lucifer, de fapt citit în ansamblu este un avertisment de la Pike cu privire la felul în care aparențele înșeală, oferind exemplu lui Lucifer care ar fi fost, în concepția biblică, cel mai mare dintre îngeri, dar a căzut în final datorită propriului orgoliu. În masonerie găsim oameni politici, dar și oameni simpli. În general oameni cu o anumită structură psihologică, cu idealuri care se adună la un loc pentru a conlucra. Ce nu găsim în schimb este o forță care conduce lumea.

Gânduri răzlețe II

Cum am putea nega evoluționismul când toată viața noastră ține de acest concept, iar el se vădește peste tot ?

Există mai multă certitudine în ignoranță și misticism, dar adevărata spiritualitate stă în adevăr. În ceea ce poate fi demonstrat, în căutare fără limite a adevărului.

Răul religiei vine din natura sa absolutistă. Cât timp cineva crede că deține adevărul absolut, acel cineva va vedea răul în orice lucru diferit.

Omenirea a descoperit limitele pământului. Acum privirea noastră se îndreaptă în două direcții: spre infinitul universului și infinitul minții umane.

De ce să ne autoilizionăm cu gândul că suntem cea mai specială parte a creației ? Mai bine să căutăm adevărul. Nu ne ajunge că ne tragem din stele și că toți, toate ființele vii, împărtășim o origine comună ? Între noi toți există o legătură, iar toți suntem nu doar o parte a universului, ci universul în sine.

Corpul nostru este un univers în miniatură. Fiecare microorganism este o planetă în sine, în galaxii, cu populații proprii. Oare ce se află dincolo de univers ? Asta dacă se află ceva. Momentan nu știm.

Două păcate ale oamenilor care au provocat rău de-a lungul istoriei: avariția și ignoranța. Ignoranța a dus la ură și fanatism, pornindu-i pe oameni împotriva semenilor lor, iar avariția a fost acolo, ca oamenii cu bani și influență să vândă orice, oricui, indiferent de consecințe, pentru mai mulți bani. Așa a reușit și Statul Islamic, sau terorismul în sine, să dobândescă armele prin care provoacă atâta durere.

Politica nu se poate face cu moralitate, ci cu metode reci și caculate. Machiavelismul este o regulă. Dar la fel este și idealul căruia acesta trebuie să i se subordoneze.

Diferența între analizele științei politice și ale jurnalismului politic constă în faptul că prima are metode științifice, privește obiectiv și analizează informația dată pentru a determina cauza și efectul. A doua doar preia o informație, o interpretează după bunul plac și o publică.

Fanatismul religios nu se vădește doar în credința oarbă față de o religie, ci și față de o ideologie sau față de ateism. Religiozitatea maselor este peste tot.

Omul nu a fost creat în condițiile perfect pentru existența sa, asta e un sofism. Diferite organisme s-au adaptat la condițiile de pe Terra, alte nu, și în acest proces evoluționist de adaptare am apărut noi, adaptați special pentru această planetă și acest condiții.

Știința înseamnă a căuta, a înțelege, religia înseamnă a primi un răspuns și a-l lua de bun pentru a te scuti de povara căutării.

Deșertul cunoașterii este la fel de infinit ca și universul, de asta ne înspăimântă și încercăm să-l limitem cu gardurile dogmelor, dar trecerea timpului le rupe pe toate și rămâne doar deșertul. În toată vastitatea lui terifiantă și totuși atrăgătoare.

Poezia este cântectul sufletului. Ea exprima toate sentimentele noastre ascunse, toate dorințele, temerile și trăirile.

Ca și om al politicii trebuie să cred în reguli, să caut a le impune altora pentru binele comun, dar ca și filosof trebuie să le depășesc pentru a înțelege universul.

Cunoașterea, ca și puterea, are întotdeauna două tăișuri. Poate fi folosită pentru bine sau rău. Ea este acolo, ne așteaptă. De ce să nu o luăm și să ne asumăm riscul ? La urma urmei toate lucrurile mari s-au făcut prin riscuri.

Ce sunt binele și răul ? Simple creații ale minții noastre, ale rațiunii și conștiinței, prin care ne-am subordonat instinctul. Ele sunt ce alegem să fie. Dacă putem spune că suntem făcuți după chipul și asemănarea unui Creator Etern acel chip nu este unul fizic, ci în faptul că noi suntem, la rândul nostru, creatori. Noi dăm naștere propriilor reguli, noi dăm naștere unei ordini în haosul dominat doar de legile fizicii.

Dacă Dumnezeu există Acesta nu este un bătrânel simpatic sau arogant. El este energie, el este Creatorul și Universul. Tot ceea ce a fost, este și va fii. El este Cosmosul.

Omul aflat în disperare, în dezastru, simte dorința de a-și aduce semenii după el. Cu siguranță a sta singur în iad e rău, dar a știi că altcineva îți împărtășește capriciile îți poate aduce un zâmbet.

Ce-ar putea face un copil frustrat de acasă, a cărui familie este în dezastru și care nu primește afecțiune ? Fie se închide în sine, fie caută să provoace suferință în cei care au ce el nu are.

Crăciunul este o sărbătoare a tuturor oamenilor. Indiferent de credința noastră sau lipsa ei, momentul Crăciunului ni se adresează tuturor. Fie că vedem în el nașterea pruncului Iisus, fie că vedem venirea soarelui învingător și trecerea iernii, un nou început, momentul Crăciunului ne oferă prilejul de a sta cu cei dragi, de a ne aminti de semeni și de a ne aminti lecția speranței. După orice întuneric vine și lumina.

Politica este un joc de șah, iar fiecare jucător așteaptă mișcarea celuilalt. Fiecare mută pe rând ca un răspuns la o altă mișcare. Să nu ne mirăm dacă jocul durează ani la rând. Chiar și așa un joc se termină, dar marele turneu al politicii globale va trăi la fel de mult ca planeta noastră.

Ateismul și religia suferă de aceeași boală. Absolutismul. Toți cred că dețin adevărul absolut, iar asta a născut cele mai urâte crime și conflicte din istorie și din prezent.

Un religios, ca și un ateu, își închide fereastra. Își stabilește dogme și se ghidează după ele. Respinge din start orice alte posibilități și crede că știe. Eu nu știu. Sunt agnostic și aleg să cred dintr-o perspectivă filosofică în posibilitatea unei divinități primordiale care este una cu universul, în formă de energie primară.

Noțiunea de apocalipsă biblică este absurdă și perimată. Asta nu înseamnă că sfârșitul lumii este imposibil. Din contră, sunt atâtea lucruri în univers care amenință să ne distrugă. Soarele, sursa noastră de viață, este doar unul din multe.

Ciudat cum alegem să înlocuim zeii tribali cu niște extratereștrii inteligenți și veghetori. Vrem ca cineva să ne vegheze, să controleze necunoscutul ce ne stă înainte. Nu zic că nu-i posibil, dar ne cam pripim. Extraterestrul nu trebuie să fie mai bun sau mai rău ca noi, inferior sau superior. El poate fii la fel de bine o formă de vietate primitivă sau superioară, iar în cazul celei de-a doua poate dori binele sau răul altora.

Oricum am privi lucrurile rasa este o realitatea. Există un ADN specific unei familii, unei comunități mai apropiate precum națiunea și unei rase. La fel și o cultură, o mentalitate. Lucrurile astea se transmit împreună și formează populații distincte. Asta nu înseamnă că există rase superioare sau inferioare. Mai degrabă suntem ca specia canină, un pit bull nu-i este superior unui bull dog... sunt doar diferiți.

Viitorul României depinde de creatori. Avem nevoie de o eliberare a imaginației și a creativității, a liberei inițiative și a dorinței de muncă. Dacă tinerii sunt educați să aștepte totul de la stat atunci nu vom evolua niciodată într-o economie de piață. Libertatea înseamnă să-ți croiești singur drumul.

Trebuie să țintim să zburăm cât mai sus, dar pentru asta avem nevoie de rădăcini care să ne ofere un avans și la care să ne întoarcem când dăm greși. Rădăcinile unui individ sunt învățăturile din familie, iar ale unei națiuni sunt tradițiile.

Ignoranța, frica, aroganța, ura, intoleranța, aceste lucruri definesc răul. Ceea ce ne coboară pe noi și face rău celor din jur. Toate sunt interconectate. Iar opusul lor definește binele. Ce ne ajută să evoluăm și ce-i ajută pe semenii noștri.

Îmi iubesc țara, dar la fel de mult îmi iubesc și patria mai mare, Europa, iar viitorul le va aduce împreună. Motivul ? Atât din interese comune, necesități ale postmodernității, dar și un ideal ancestral.

Națiunile europene nu mai pot influența lumea separate. Dacă vor să aibă o voce, alta decât a SUA, ele trebuie să stea împreună.

Problema imigrației este una complexă. Sunt de acord cu ea, dar fiecare imigrant ar trebui să adopte cultura și tradiția locului unde se așează. Să se integreze în comunitate. Asta dacă vrea să devină cetățean.

Machiavelli nu e un simbol al intereselor personale. Principele său folosea metode realiste în subordinea unui ideal. Cu totul altceva decât acei oameni politici care folosesc metode meschine pentru obiective la fel de meschine.

Să spui că sărbătoarea Crăciunului este una creștină și nu poate exista fără Iisus este absurd. A existat dinainte de Iisus. Strămoșii îi ziceau Sol Invictus, nordicii îi ziceau Yule. Jumătate din obiceiuri sunt păgâne, iar nimic nu ne spune că Iisus s-a născut în decembrie.

Gânduri răzlețe

Lumea este prin natura sa dominată de haos, dar asta nu înseamnă că nu putem lupa pentru a naște ordine din haos.

Religiozitatea nu este doar credința religioasă a unor oameni într-o zeitate făcută după chipul și asemănarea proprie, ci credința oarbă a maselor sau a indivizilor în orice idee sau idol uman.

Într-un univers infinit posibilitățile sunt, la rândul lor infinite. Dumnezeu poate să existe sau nu, iar dacă există sigur nu este un tip cu barbă din niște mituri populare, ci o energie la fel de infinită ca universul în sine.

Politica înseamnă servirea interesului național mai presus de orice. Acesta trebuie să fie idealul unui om politic perfect.

Realpolitik nu înseamnă politică lipsită de ideal, ci un ideal urmărit și obținut prin mijloace realiste.

Între securitate și libertate este nevoie de echilibru. Fără securitate libertatea ne-ar fi inutilă și viceversa. Viața în sine are nevoie de echilibru.

Există întrebări la care putem răspunde afirmativ sau negativ prin metode empirice, științifice. Cele cărora nu le putem răspunde astfel trebuie să aștepte, acolo rămâne doar credința, nu cunoașterea reală.

Fiecare om este diferit și este absurd să credem că un sistem educațional făcut pentru roboți poate funcționa pentru indivizi.

Suferința este școala celor mai puternice suflete. Așa cum o bijuterie este făurită prin foc dintr-o bucată de piatră, tot așa sufletul uman este făurit prin luptă și suferință dintr-o stare impură într-una pură.

Dumnezeu, așa cum Îl văd eu, nu arată ca un om. Nu poate. El este infinit. Este însăși universul ce ne înconjoară, acea energie primară din noi și din jurul nostru.

Carl Sagan nu exagera când spunea că toți ne tragem din stele. La urma urmei, totul a început cu Big Bang-ul și toți suntem făcuți din acel praf de stele spre care tindem să ne întoarcem neîncetat. De aia urmărim să ne ridicăm până la stele.

Religia nu este altceva decât un răspuns pe care omul primitiv și l-a dat singur la întrebări pentru care nu deținea răspunsuri clare. O interpretare a necunoscutelor din univers și a Divinității dintr-o concepție tribală, primitivă. O interpretare care a evoluat din frica oamenilor de necunoscut și nevoia de ceva mai puternic, ceva superior, care să domine necunoscutului pentru ei și să-i facă speciali... ca și teoria conspirației cu ocultele mondiale.

Luceafărul lui Eminescu nu este altceva decât imaginea arhetipală a unui geniu rece, izolat și renegat de lumea celor simpli. Un sentiment cu care Eminescu se identifica adesea și care nu le-a lipsit nici unor oameni precum Asimov sau Goethe. Un sentiment cu care tindem să ne identificăm, uneori.

Mulțimile sunt iraționale și ușor de manipulat, dominate de spiritul de turmă, indiferent de indivzii care le compun. Aceștia din urmă își cedează propria individualitate maselor și de aici își capătă toată puterea, dar și barbaria.

În sistemul actual de educație rostul liceului e să-ți piardă vremea, iar al facultății să confirme ceea ce știi deja sau ceea ce poți învăța la fel de bine pe cont propriu. Pentru că birocrație.

Frica este răul absolut, pentru că ea stă în calea progresului, iar lipsa progresului stă în calea autoperfecționării, implicit a fericirii.

Este absurd să pretindem că știm începutul și sfârșitul, când de fapt nu știm nimic. Universul este infinit și totul e posibil. Este posibil ca Dumnezeu să existe, dar cu siguranță nu știm nimic despre el. Este posibil ca extratereștrii să fie reali, dar știm doar ceea ce ne imaginăm.

Deismul este religia viitorului și asta doar de dragul mulțimilor.

Gândirea necesită timp, necesită dedicație. De asta e mai ușor pentru un introvertit, separat de lume, să se dezvoltă intelectual sau spiritual, față de un extrovertit, care-și dedică timpul celor din jur.

Un om ghidat de sentimente ajunge, inevitabil, să se mintă singur. Un om ghidat doar de rațiune ajunge, inevitabil, un robot. Echilibrul este necesar.

Învățătura finală și supremă a masoneriei este echilibrul. Toată viața este o școală, iar echilibrul este lecția eternă și unealta permanentă, alături de multe altele.

Nu cred în illuminati ca și conspirație, dar cred în ideologia iluministă a sec. 18 și mă consider un iluminat și un umanist prin aderarea la aceleași idei: rațiune, progres, dragoste pentru umanitate și dorința de cunoaștere.

Știm atât de puține despre univers, dar la fel de puține știm și înțelegem despre mintea umană. Unele boli psihice vin cu daruri nebănuite, darurile vin cu boli. Noi nu înțelegem decât o mică parte din infinitatea propriei minți, iar înțelegerea universului este legată de înțelegerea minții noastre. Ambele la fel de infinite, precum o călătorie în abis.

Cred în îngeri și demoni. Nu ca entități, ci mai degrabă ca energii create de subconștientul nostru sau ca părți ascunse ale acestuia.

Cum ar trebui să răspundem la o întrebare fără răspuns ? Nu știu, dar cred/nu cred. Asta-i și cu credința în Dumnezeu. Și un argument final nu există, momentan.

Nu știu ce să zic despre reîncarnarea sufletului, dar cu siguranță cred în reîncarnare. Una științifică dovedită. Suntem formați din atomi. Atomi care atunci când murim ne părăsesc pentru a susține altă forme de viață la infinit. Aceasta-i o reîncarnare adevărată și ne arată cât de legați suntem, toate ființele de pe acest pământ. La fel ca și ADN-ul, care se transmite în toți urmașii noștri, cu o moștenire colectivă specifică și poate chiar cu o memorie colectivă, un inconștient colectiv.

Cred în specialiști. Vreau un medic să-mi vorbească despre medicină, un fizician despre fizică, un preot despre dogmele unei religii, dar nu despre adevărul cu privire la originea universului. Acolo vreau un om de știință aflat într-o dispută cu un altul, sau un filosof cu un altul.

Când vine vorba de politică prefer opinia specialistului deasupra jurnalistului sau a mulțimilor. De aceea mă ascult pe mine.

Sunt vicii de care încerc să mă vindec, altele cu care mă mândresc. Sentimentul unicității este... unic.

Biblia este plină de învățături. Unele bune, unele rele. La fel ca Stăpânul Inelelor. Rămâne să le selectăm rațional și să diferențiem realitatea de fantezie.

Dacă am învățat ceva din pilda biblică cu Adam și Eva acel ceva este cât de fericit este omul ignorant. Închiși în Grădina Edenului, ignoranți cu privire la tot ce-i înconjoară, oamenii erau fericiți. Când au gustat din mărul cunoașterii au căzut în păcat și fericirea a dispărut. De ce ? Fiindcă le-au dispărut certitudinile. Li s-a clătinat temelia credinței în fața unui adevăr care nu putea fi cunoscut în întregime.

Când Nietzsche a spus că Dumnezeu e mort nu s-a referit la disputa teologică dintre teiști și ateiști. Ci mai degrabă la o realitate socială și filosofică. Dumnezeu e mort, credința religioasă care domina lumea până în acel moment a pierit, iar omul s-a regăsit într-un deșert al nihilismului, pe un drum nesigur, după ce singur și-a distrus temelia propriei civilizații: credința. Aici Nietzsche propune o altă temelie. Nu o ideologie moralistă în locul religiei, ci supraomul, omul lipsit de moralitate, de reguli, de teamă, de idoli inventați de sine față de care să devină un sclav. Omul devine propriul său stăpân. Cam utopic și anarhic.

Corpul uman este locuit de o mulțime de bacterii, celule, microorganisme. Noi suntem doar un microorganism pe corpul planetei Terra, o componentă măruntă a unui univers încă necunoscut. Este absurd să credem că suntem singuri într-un univers prin definiție infinit.

Frica de moarte mi se pare cel mai irațional lucru posibil. Ne temem de incertitudine, dar nimic nu este mai sigur decât moartea. E mereu acolo. Știm că o să vină, știm că e inevitabilă și că toți murim. Și totuși ne temem. Ne temem când ar trebui să o îmbrățișăm drept cel mai sigur lucru din existența noastră finită. Iar odată ce o îmbrățișăm putem cuceri totul.

Arta este o poartă. Fie că e muzică, fie că sunt versuri sau picturi, ea este o poartă spre sufletul unui om. Spre cele mai profunde trăiri ale inconștientului său.

Ceea ce este sus este și jos, iar ce se află în interiorul nostru se va afla și în afară. Până acum Hermes a fost confirmat de toate religiile și științele. Auto-sugestia este o dovadă. Păcat că prea puțini știu să o folosească în mod pozitiv.

  

Inițiativa proprie este necesară dacă vrei să ajungi undeva. Aici a greșit comunismul și orice sistem care a transformat omul într-o unealta, o piesă, etc. nelăsându-l să se dezvolte. Făcându-l să aștepte totul de la stat sau de la alții, dar mai puțin de la sine. Iar într-o societate capitalistă o astfel de mentalitate nu poate funcționa.

Iisus a fost un rebel. S-a împotrivit oricărui sistem religios, iar apoi alții i-au transformat filosofia într-un sistem religios.

Toți marii oameni ai istoriei au fost rebeli până la un anumit punct. Nu s-au supus regulilor generale, nu au fost conformiști, nu au așteptat totul de la stat atotputernic. Mai degrabă au ieșit din rândul turmei și s-au impus peste turmă. Așa se fac liderii.

Când te trezești dimineața și poți bea o cafea fără să te grăbești, sau să te gândești la restul zilei, atunci ești un om fericit.

Diavolul biblic nu este decât o entitate metaforică interpretată în prea multe feluri. De-a lungului timpului identitatea lui a absorbit atâtea altele, că nici nu se știe de unde a început. Avem un șarpe ispititor al cunoașterii, un înger căzut pentru revoltă față de orânduilaă, un înger al lui Dumnezeu care-i pedepsește pe alții și un monarh babilonian care se autointitula lumina lumii.

Dumnezeu a murit

Friedrich Nietzsche a rămas cunoscut în istorie pentru multe lucruri, dar probabil cel mai mult datorită unei afirmații: Dumnezeu e mort. Dumnezeu a murit și noi l-am ucis. Această afirmație a lui Nietzsche a rămas cunoscută și citată până-n zilele noastre, mai populară decât orice alte idei ale marelui filosof și-n ciuda acestui fapt mai puțin înțeleasă decât orcare alta.

Afirmația lui Nietzsche și ideea pe care a lansat-o a fost interpretată în diferite feluri de către diferite persoane. Se pare că omul nu s-a limit la a-l interpreta pe Dumnezeu după chipul și asemănarea proprie, ci a interpretat și idei, idei precum cea lansată de Nietzsche, după propria credință. Pentru atei a fost întărirea argumentului inexistenței unei divinități, iar pentru credincioși confirma că Dumnezeu există și că omul îl ucide prin erorile proprii, unii au spus că-i și o referire la răstignire.

Pentru mine ambele astfel de interpretări sunt total eronate. Nu cred că afirmația lui Nietzsche poate fi considerată drept un argument pentru o dezbatere de genul ”Dumnezeu există sau nu”. Din contră, această afirmația nu are nimic în comun cu eterna dispută între teiști și ateiști. Este o afirmație care, la fel ca o mare parte din filosofia lui Nietzsche, reflectă o stare de fapt. O realitate sociologică și psihologică specifică modernității, lumii în care Nietzsche a trăit.

Când interpretăm ideile și filosofia lui Nietzsche trebuie să ținem cont de realitatea acelor vremuri. Friedrich Nietzsche a trăit într-o epocă prin natura sa nihilistă. Ideile religioase ale trecutului se clătinau sub lovitura noilor descoperiri științifice, iar lumea era asemeni unui deșert. Moralitatea și sufletul lumii vechi s-au prăbușit, stabilitatea și siguranța mulțimilor a dispărut, acum toți mergeau printr-un deșert, fără nici un ghid, fără nici o direcție clară. Mergeau spre nicăieri.

Mai degrabă Nietzsche se referea la această realitate existentă decât la o discuție teologică. Pentru Nietzsche Dumnezeu a murit. Dar nu un Dumnezeu despre a cărui existență nu știa nimic, ci Dumnezeu ca simbol pentru vechea religie, pentru moralitatea care a caracterizat lumea până atunci și care oferea oamenilor o fundație și un scop. Iar cei care l-au ucis am fost chiar noi, renunând la vechile idei pentru a scoate capul afară și a vedea deșertul, marele nimic.

Rezultatul firesc a fost căutarea unor noi zei, a unor noi idoli făcuți după chipul și asemănarea omului sau, în cazul de față, a dorințelor sale. De data asta mai raționali și mai naturali decât permitea înțelegerea antică, tribală. Așa s-au născut o mulțime de ideologii și doctrine care au cuprins mai târziu spiritul maselor, ducând până la fanatism. Nietzsche nu a făcut decât să constate realitatea lucrurilor și a constatat-o perfect, așa cum era.

Constatând realitatea nihilismului Nietzsche a fost clasificat drept un nihilist la rândul său, dar nu a fost în totalitate așa. În locul vechilor zei, cât și a celor noi, Nietzsche a propus propriul său concept: supraomul. Un concept prin care omul trebuia să se elibereze de orice control extern, de orice zeu sau dogmă inventată de propria sa minte, de orice frică de păcat, și să-și croiască propriul drum prin acest deșert, bazându-se astfel de pe propria-i putere și dorință de biruință asupra lumii.

Revenind la ideea de bază a articolului, Dumnezeu e mort nu este un argument religios sau anti-religios. Nietzsche a văzut cum evoluau lucrurile în lumea sa și a înțeles să prezinte asta printr-o frază simbolică. Dumnezeul de care vorbește Nietzsche este fundamentul creștin al vechii Europe cu toate legile sale morale pe care noi am ales să-l dăm la o parte. Acum suntem liberi. Lipsiți de siguranța propriei ignoranțe, dar încercăm să naștem alți zei și alte reguli pentru a ne oferi această siguranță. Nietzsche propunea opusul. Să îmbrățișăm lumea așa cum este ea.

Frica de moarte

Majoritatea oamenilor au o frică omniprezentă și omnipotentă. Frica de moarte. O găsim la aproape toți oamenii. Uneori în mod conștient, de cele mai multe ori în mod inconștient. Dar ea este un lucru comun. Și mă întreb de ce ? De ce oamenii se tem de singurul lucru cert din viața lor ?

La urma urmei toți se tem de necunoscut. Incertitudinea generează frică. Dar nu există nimic mai cert decât moartea. Ea este o destinație finală. Sfârșitul unei povești. Și știm despre ea că ne așteaptă pe toți. Ieșirea dintr-un tunel numit viață.

Poate frica se datorează incertitudinii despre ce urmează morții ? Dar ce folos are o astfel de incertitudine ? Odată ce suntem morți fie trăim într-o lume spirituală, fie nu mai suntem. În oricare scenariu moartea nu ne afectează cu nimic. Ea vine ca ceva natural, iar ce urmează nu ne afectează.

Tocmai de asta nu ar trebui să ne temem de ea. Nici să o dorim. Ambele sunt niște prostii. Poziția omului rațional, a omului creator, față de moarte trebuie să fie una simplă. Împăcarea și acceptarea ca o etapă naturală a vieții. Un pas firesc pentru orice individ. 

În artă există o imagine adesea întâlnită. Memento Mori. Vedem o mulțime de picturi cu personalități politice și religioase care au ales să se înfățișeze astfel. De ce ? Tocmai pentru a arăta că sunt conștiente de acel moment inevitabil și sigur, momentul morții. Și că nu se tem.

Cucerind frica de moarte omul se eliberează. Se eliberează de sub un jug irațional și este capabil să-și trăiască din plin viață. Este capabil să exceleze pe drumul pe care și l-a ales în viață. Dar cât timp această frică domină 

Astfel acceptarea morții este egală cu acceptarea vieții. Este o eliberare de un sentiment irațional, animalic, care a condus ființa umană spre ruină. Un om împăcat cu destinul final al vieții este un om liber să evolueze și să fie fericit. Un om predispus succesului. Cu alte cuvinte un om împlinit.

Sensul vieții

Fiecare filozof încearcă la un moment dat să răspundă unei întrebări permanente: care este sensul vieții ? O astfel de întrebare nu poate să primească decât răspunsuri relative sau subiective. Răspunsuri bazate, oarecum, pe experiența celui ce le oferă, pe credințele spirituale și filosofice ale acestuia, pe viziunea sa asupra lumii.

Nefiind un filozof, ci doar un simplu om cu multe întrebări, îmi pun și eu această întrebare și încerc să-i răspund. Cel mai natural răspuns mi se pare o combinație a celui dat de Epicur cu cel dat de Jung. Omul caută două lucruri fundamentale și anume fericirea, respectiv împlinirea. Cele două fiind inevitabil legate una de alta, căci doar un om împlinit poate fi fericit și viceversa.

Dacă ne uităm atent la toate marile realizări omenești vom vedea că sursa originală care le-a inspirat a fost dorința pentru una din aceste două chemări interioare ale psihicului nostru, ale memorie noastre colective. Tot ce facem, tot ce am făcut, a fost pentru a obține fericirea și împlinirea personală. Indiferent că aceasta venea din accederea la o funcție importantă, din crearea unor obiecte care să ne ajute sau din ajutorarea celor din jur, din căutarea gloriei sau din împlinirea unor idealuri superioare.

Toate au aceeași menire în adâncul psihicului uman și anume de a ne duce spre o împlinire proprie. Cam în același fel în care fiecare comunitate (locală, națională, etc.) urmărește să ajungă la propria împlinire generală sau pe anumite planuri precum cel cultural, militar, politic, economic sau spiritual.

În acest sens și marile religii ale lumii, ca și marile filosofii, indiferent de țelul final pe care l-au stabilit au plecat de la aceeași nevoie fundamentală a individului de a obține asigurarea fericirii eterne și a împlinirii. În fond, ce este asceza și mântuirea creștină dacă nu o încercare de împlinire a persoanei umane prin unirea sa cu divinul și prin asta o încercare de dobândire a fericirii eterne ?

Aceeași întrebare ne-o putem pune și cu privire la ideile unor mari filozofi precum Friedrich Nietzsche. Ce este supraomul nietzschean dacă nu o încercare a unui Nietzsche dominat de dorința puterii de a se împlini pe sine și pe cei din jur ? De a oferi umanității un nou ideal spre care să se ridice într-o vreme în care spiritul religios era doborât printre majoritatea statelor vestice.

Cu siguranță fericirea și împlinirea stau la baza oricărui obiectiv final al acestor idei umane. De la aceste nevoi pornește orice căutare și ca atare ele reprezintă atât începutul cât și sfârșitul în căutarea sensului vieții. De la aceste nevoie primare pornim pe drumul nostru, iar spre satisfacerea lor dorim să ajungem. Indiferent sub ce formă găsim împlinirea personală, ea reprezintă o finalitate dorită de toți.

Cum  putem ajunge la această stare de împlinire reprezintă o dilemă mai dificilă. La ea au încercat să răspundă toate marile religii ale lumii și toate marile filosofii. Toate într-o manieră diferită. Pentru un creștin împlinirea poate fi unirea cu Dumnezeu prin asceză și rugăciune, prin stăpânirea poftelor și nevoilor trupului. Pentru un samurai împlinirea poare fi desăvârșirea în servirea stăpânului.

Epicur considera că drumul spre fericire implică patru principii fundamentale: învingerea fricii de divinitate, învingerea fricii de moarte, învingerea dorințelor nenaturale și mulțumirea cu ce avem, învingerea părerilor de rău și temerilor despre viitor.

Ideile variază peste tot, iar validitatea lor este mai degrabă una relativă, depinzând de cei care le urmează. Dar ele reprezintă un răspuns la o nevoie firească a omului, nevoia de fericire și împlinire individuală. Toți ne dorim să atingem un ideal superior sau doar să fim fericiți și de aceia tot ceea ce omul a creat vreodată încearcă să ne ofere aceste lucruri. Asta deși natura ni le oferă de multă vreme.

Binele și răul

În filosofie binele și răul reprezintă adesea un subiect destul de controversat. Celor doi termeni le sunt atribuie definiții diferite. De la concepte care consideră binele și răul drept lucruri reale și naturale, până la ideile relativiste care contesta existența binelui și răului, toți gânditorii și-au dat cu opinia pe acest subiect și toți au ales să folosească o gamă largă de argumente.

Până la urmă putem defini binele și răul sau sunt doar două concepte absolut relative, o simplă construcție socială ? Există o definiție generală valabilă ?

 Cu certitudine avem noțiuni despre bine și despre rău care sunt cât se poate de relative, simple consecințe ale unor norme sociale acceptate. Astfel de noțiuni nu sunt valabile decât pentru o anumită perioadă sau pentru o anumită cultură, putând fi privite cu alți ochi în altă cultură.

De exemplu avem cultura samuraiului în Japonia feudală, privită bine, ca orice tradiție, pe acele meleaguri, și cultura creștină a milei, privită bine pe meleagurile europene. Pentru fiecare popor în parte acestea reprezintă lucruri bune și morale. Dar samuraiul japonez va privi mila creștină drept o slăbiciune și o insultă, un rău pentru societatea sa, iar creștinul va privi lipsa de respect pentru viața omenească a samuraiului drept un rău inuman, inadmisibil în spațiul creștin-european.

Astfel avem două noțiuni diferite și deja opuse despre ce e bine și ce e rău. Vorbim aici de noțiuni relative care sunt factorul unei dezvoltări culturale, istorice. A unor valori imprimate în timp asupra unui popor în evoluție, imprimate atât de gânditori, cât și de contextul în care a evoluat. Dar aceasta nu este singura formă de moralitate, singurul bine și singurul rău.

Există și un concept despre bine și rău general valabil. Cel puțin așa văd eu lucrurile. Cred că binele poate fi întotdeauna definit ca și acel lucru care ne face fericiți, care nu ne rănește și nu-i rănește nici pe cei din jur. Acel lucru prin care putem evolua pe plan personal fără să afectăm în mod negativ lumea din jurul nostru. Pe când răul poate fi definit ca opusul, acel lucru care ne face să ne simțim triști, să eșuăm în viața.

Frica în sine poate fi cea mai scurtă definiție pentru rău. Asta fiindcă ea produce tristețea și eșecul. Este principala piedică în calea evoluției noastre personale spre fericire. Mai mult de atât, teama a produs de multe ori minți bolnave. De la criminali la dictatori mulți au ajuns să facă lucruri oribile datorită unor temeri mai mult psihologice decât reale. Nu întotdeauna, dar de multe ori.

Astfel teama poate fi folosită pentru a defini un rău general valabil, cu succesul și împlinirea ca definiții pentru un bine general valabil. De acolo intervin aspecte de ordin cultural, religios, filosofic, etc. Aspecte care deși pot fi considerate drept relative reprezintă o parte importantă din viața noastră, la fel de importantă ca și contractul social între om și stat pentru respectarea unor legi menite să ne facă viața mai bună, mai sigură, la prețul unei părți din libertatea naturală a omului.