Gânduri răzlețe II

Cum am putea nega evoluționismul când toată viața noastră ține de acest concept, iar el se vădește peste tot ?

Există mai multă certitudine în ignoranță și misticism, dar adevărata spiritualitate stă în adevăr. În ceea ce poate fi demonstrat, în căutare fără limite a adevărului.

Răul religiei vine din natura sa absolutistă. Cât timp cineva crede că deține adevărul absolut, acel cineva va vedea răul în orice lucru diferit.

Omenirea a descoperit limitele pământului. Acum privirea noastră se îndreaptă în două direcții: spre infinitul universului și infinitul minții umane.

De ce să ne autoilizionăm cu gândul că suntem cea mai specială parte a creației ? Mai bine să căutăm adevărul. Nu ne ajunge că ne tragem din stele și că toți, toate ființele vii, împărtășim o origine comună ? Între noi toți există o legătură, iar toți suntem nu doar o parte a universului, ci universul în sine.

Corpul nostru este un univers în miniatură. Fiecare microorganism este o planetă în sine, în galaxii, cu populații proprii. Oare ce se află dincolo de univers ? Asta dacă se află ceva. Momentan nu știm.

Două păcate ale oamenilor care au provocat rău de-a lungul istoriei: avariția și ignoranța. Ignoranța a dus la ură și fanatism, pornindu-i pe oameni împotriva semenilor lor, iar avariția a fost acolo, ca oamenii cu bani și influență să vândă orice, oricui, indiferent de consecințe, pentru mai mulți bani. Așa a reușit și Statul Islamic, sau terorismul în sine, să dobândescă armele prin care provoacă atâta durere.

Politica nu se poate face cu moralitate, ci cu metode reci și caculate. Machiavelismul este o regulă. Dar la fel este și idealul căruia acesta trebuie să i se subordoneze.

Diferența între analizele științei politice și ale jurnalismului politic constă în faptul că prima are metode științifice, privește obiectiv și analizează informația dată pentru a determina cauza și efectul. A doua doar preia o informație, o interpretează după bunul plac și o publică.

Fanatismul religios nu se vădește doar în credința oarbă față de o religie, ci și față de o ideologie sau față de ateism. Religiozitatea maselor este peste tot.

Omul nu a fost creat în condițiile perfect pentru existența sa, asta e un sofism. Diferite organisme s-au adaptat la condițiile de pe Terra, alte nu, și în acest proces evoluționist de adaptare am apărut noi, adaptați special pentru această planetă și acest condiții.

Știința înseamnă a căuta, a înțelege, religia înseamnă a primi un răspuns și a-l lua de bun pentru a te scuti de povara căutării.

Deșertul cunoașterii este la fel de infinit ca și universul, de asta ne înspăimântă și încercăm să-l limitem cu gardurile dogmelor, dar trecerea timpului le rupe pe toate și rămâne doar deșertul. În toată vastitatea lui terifiantă și totuși atrăgătoare.

Poezia este cântectul sufletului. Ea exprima toate sentimentele noastre ascunse, toate dorințele, temerile și trăirile.

Ca și om al politicii trebuie să cred în reguli, să caut a le impune altora pentru binele comun, dar ca și filosof trebuie să le depășesc pentru a înțelege universul.

Cunoașterea, ca și puterea, are întotdeauna două tăișuri. Poate fi folosită pentru bine sau rău. Ea este acolo, ne așteaptă. De ce să nu o luăm și să ne asumăm riscul ? La urma urmei toate lucrurile mari s-au făcut prin riscuri.

Ce sunt binele și răul ? Simple creații ale minții noastre, ale rațiunii și conștiinței, prin care ne-am subordonat instinctul. Ele sunt ce alegem să fie. Dacă putem spune că suntem făcuți după chipul și asemănarea unui Creator Etern acel chip nu este unul fizic, ci în faptul că noi suntem, la rândul nostru, creatori. Noi dăm naștere propriilor reguli, noi dăm naștere unei ordini în haosul dominat doar de legile fizicii.

Dacă Dumnezeu există Acesta nu este un bătrânel simpatic sau arogant. El este energie, el este Creatorul și Universul. Tot ceea ce a fost, este și va fii. El este Cosmosul.

Omul aflat în disperare, în dezastru, simte dorința de a-și aduce semenii după el. Cu siguranță a sta singur în iad e rău, dar a știi că altcineva îți împărtășește capriciile îți poate aduce un zâmbet.

Ce-ar putea face un copil frustrat de acasă, a cărui familie este în dezastru și care nu primește afecțiune ? Fie se închide în sine, fie caută să provoace suferință în cei care au ce el nu are.

Crăciunul este o sărbătoare a tuturor oamenilor. Indiferent de credința noastră sau lipsa ei, momentul Crăciunului ni se adresează tuturor. Fie că vedem în el nașterea pruncului Iisus, fie că vedem venirea soarelui învingător și trecerea iernii, un nou început, momentul Crăciunului ne oferă prilejul de a sta cu cei dragi, de a ne aminti de semeni și de a ne aminti lecția speranței. După orice întuneric vine și lumina.

Politica este un joc de șah, iar fiecare jucător așteaptă mișcarea celuilalt. Fiecare mută pe rând ca un răspuns la o altă mișcare. Să nu ne mirăm dacă jocul durează ani la rând. Chiar și așa un joc se termină, dar marele turneu al politicii globale va trăi la fel de mult ca planeta noastră.

Ateismul și religia suferă de aceeași boală. Absolutismul. Toți cred că dețin adevărul absolut, iar asta a născut cele mai urâte crime și conflicte din istorie și din prezent.

Un religios, ca și un ateu, își închide fereastra. Își stabilește dogme și se ghidează după ele. Respinge din start orice alte posibilități și crede că știe. Eu nu știu. Sunt agnostic și aleg să cred dintr-o perspectivă filosofică în posibilitatea unei divinități primordiale care este una cu universul, în formă de energie primară.

Noțiunea de apocalipsă biblică este absurdă și perimată. Asta nu înseamnă că sfârșitul lumii este imposibil. Din contră, sunt atâtea lucruri în univers care amenință să ne distrugă. Soarele, sursa noastră de viață, este doar unul din multe.

Ciudat cum alegem să înlocuim zeii tribali cu niște extratereștrii inteligenți și veghetori. Vrem ca cineva să ne vegheze, să controleze necunoscutul ce ne stă înainte. Nu zic că nu-i posibil, dar ne cam pripim. Extraterestrul nu trebuie să fie mai bun sau mai rău ca noi, inferior sau superior. El poate fii la fel de bine o formă de vietate primitivă sau superioară, iar în cazul celei de-a doua poate dori binele sau răul altora.

Oricum am privi lucrurile rasa este o realitatea. Există un ADN specific unei familii, unei comunități mai apropiate precum națiunea și unei rase. La fel și o cultură, o mentalitate. Lucrurile astea se transmit împreună și formează populații distincte. Asta nu înseamnă că există rase superioare sau inferioare. Mai degrabă suntem ca specia canină, un pit bull nu-i este superior unui bull dog... sunt doar diferiți.

Viitorul României depinde de creatori. Avem nevoie de o eliberare a imaginației și a creativității, a liberei inițiative și a dorinței de muncă. Dacă tinerii sunt educați să aștepte totul de la stat atunci nu vom evolua niciodată într-o economie de piață. Libertatea înseamnă să-ți croiești singur drumul.

Trebuie să țintim să zburăm cât mai sus, dar pentru asta avem nevoie de rădăcini care să ne ofere un avans și la care să ne întoarcem când dăm greși. Rădăcinile unui individ sunt învățăturile din familie, iar ale unei națiuni sunt tradițiile.

Ignoranța, frica, aroganța, ura, intoleranța, aceste lucruri definesc răul. Ceea ce ne coboară pe noi și face rău celor din jur. Toate sunt interconectate. Iar opusul lor definește binele. Ce ne ajută să evoluăm și ce-i ajută pe semenii noștri.

Îmi iubesc țara, dar la fel de mult îmi iubesc și patria mai mare, Europa, iar viitorul le va aduce împreună. Motivul ? Atât din interese comune, necesități ale postmodernității, dar și un ideal ancestral.

Națiunile europene nu mai pot influența lumea separate. Dacă vor să aibă o voce, alta decât a SUA, ele trebuie să stea împreună.

Problema imigrației este una complexă. Sunt de acord cu ea, dar fiecare imigrant ar trebui să adopte cultura și tradiția locului unde se așează. Să se integreze în comunitate. Asta dacă vrea să devină cetățean.

Machiavelli nu e un simbol al intereselor personale. Principele său folosea metode realiste în subordinea unui ideal. Cu totul altceva decât acei oameni politici care folosesc metode meschine pentru obiective la fel de meschine.

Să spui că sărbătoarea Crăciunului este una creștină și nu poate exista fără Iisus este absurd. A existat dinainte de Iisus. Strămoșii îi ziceau Sol Invictus, nordicii îi ziceau Yule. Jumătate din obiceiuri sunt păgâne, iar nimic nu ne spune că Iisus s-a născut în decembrie.

Gânduri răzlețe

Lumea este prin natura sa dominată de haos, dar asta nu înseamnă că nu putem lupa pentru a naște ordine din haos.

Religiozitatea nu este doar credința religioasă a unor oameni într-o zeitate făcută după chipul și asemănarea proprie, ci credința oarbă a maselor sau a indivizilor în orice idee sau idol uman.

Într-un univers infinit posibilitățile sunt, la rândul lor infinite. Dumnezeu poate să existe sau nu, iar dacă există sigur nu este un tip cu barbă din niște mituri populare, ci o energie la fel de infinită ca universul în sine.

Politica înseamnă servirea interesului național mai presus de orice. Acesta trebuie să fie idealul unui om politic perfect.

Realpolitik nu înseamnă politică lipsită de ideal, ci un ideal urmărit și obținut prin mijloace realiste.

Între securitate și libertate este nevoie de echilibru. Fără securitate libertatea ne-ar fi inutilă și viceversa. Viața în sine are nevoie de echilibru.

Există întrebări la care putem răspunde afirmativ sau negativ prin metode empirice, științifice. Cele cărora nu le putem răspunde astfel trebuie să aștepte, acolo rămâne doar credința, nu cunoașterea reală.

Fiecare om este diferit și este absurd să credem că un sistem educațional făcut pentru roboți poate funcționa pentru indivizi.

Suferința este școala celor mai puternice suflete. Așa cum o bijuterie este făurită prin foc dintr-o bucată de piatră, tot așa sufletul uman este făurit prin luptă și suferință dintr-o stare impură într-una pură.

Dumnezeu, așa cum Îl văd eu, nu arată ca un om. Nu poate. El este infinit. Este însăși universul ce ne înconjoară, acea energie primară din noi și din jurul nostru.

Carl Sagan nu exagera când spunea că toți ne tragem din stele. La urma urmei, totul a început cu Big Bang-ul și toți suntem făcuți din acel praf de stele spre care tindem să ne întoarcem neîncetat. De aia urmărim să ne ridicăm până la stele.

Religia nu este altceva decât un răspuns pe care omul primitiv și l-a dat singur la întrebări pentru care nu deținea răspunsuri clare. O interpretare a necunoscutelor din univers și a Divinității dintr-o concepție tribală, primitivă. O interpretare care a evoluat din frica oamenilor de necunoscut și nevoia de ceva mai puternic, ceva superior, care să domine necunoscutului pentru ei și să-i facă speciali... ca și teoria conspirației cu ocultele mondiale.

Luceafărul lui Eminescu nu este altceva decât imaginea arhetipală a unui geniu rece, izolat și renegat de lumea celor simpli. Un sentiment cu care Eminescu se identifica adesea și care nu le-a lipsit nici unor oameni precum Asimov sau Goethe. Un sentiment cu care tindem să ne identificăm, uneori.

Mulțimile sunt iraționale și ușor de manipulat, dominate de spiritul de turmă, indiferent de indivzii care le compun. Aceștia din urmă își cedează propria individualitate maselor și de aici își capătă toată puterea, dar și barbaria.

În sistemul actual de educație rostul liceului e să-ți piardă vremea, iar al facultății să confirme ceea ce știi deja sau ceea ce poți învăța la fel de bine pe cont propriu. Pentru că birocrație.

Frica este răul absolut, pentru că ea stă în calea progresului, iar lipsa progresului stă în calea autoperfecționării, implicit a fericirii.

Este absurd să pretindem că știm începutul și sfârșitul, când de fapt nu știm nimic. Universul este infinit și totul e posibil. Este posibil ca Dumnezeu să existe, dar cu siguranță nu știm nimic despre el. Este posibil ca extratereștrii să fie reali, dar știm doar ceea ce ne imaginăm.

Deismul este religia viitorului și asta doar de dragul mulțimilor.

Gândirea necesită timp, necesită dedicație. De asta e mai ușor pentru un introvertit, separat de lume, să se dezvoltă intelectual sau spiritual, față de un extrovertit, care-și dedică timpul celor din jur.

Un om ghidat de sentimente ajunge, inevitabil, să se mintă singur. Un om ghidat doar de rațiune ajunge, inevitabil, un robot. Echilibrul este necesar.

Învățătura finală și supremă a masoneriei este echilibrul. Toată viața este o școală, iar echilibrul este lecția eternă și unealta permanentă, alături de multe altele.

Nu cred în illuminati ca și conspirație, dar cred în ideologia iluministă a sec. 18 și mă consider un iluminat și un umanist prin aderarea la aceleași idei: rațiune, progres, dragoste pentru umanitate și dorința de cunoaștere.

Știm atât de puține despre univers, dar la fel de puține știm și înțelegem despre mintea umană. Unele boli psihice vin cu daruri nebănuite, darurile vin cu boli. Noi nu înțelegem decât o mică parte din infinitatea propriei minți, iar înțelegerea universului este legată de înțelegerea minții noastre. Ambele la fel de infinite, precum o călătorie în abis.

Cred în îngeri și demoni. Nu ca entități, ci mai degrabă ca energii create de subconștientul nostru sau ca părți ascunse ale acestuia.

Cum ar trebui să răspundem la o întrebare fără răspuns ? Nu știu, dar cred/nu cred. Asta-i și cu credința în Dumnezeu. Și un argument final nu există, momentan.

Nu știu ce să zic despre reîncarnarea sufletului, dar cu siguranță cred în reîncarnare. Una științifică dovedită. Suntem formați din atomi. Atomi care atunci când murim ne părăsesc pentru a susține altă forme de viață la infinit. Aceasta-i o reîncarnare adevărată și ne arată cât de legați suntem, toate ființele de pe acest pământ. La fel ca și ADN-ul, care se transmite în toți urmașii noștri, cu o moștenire colectivă specifică și poate chiar cu o memorie colectivă, un inconștient colectiv.

Cred în specialiști. Vreau un medic să-mi vorbească despre medicină, un fizician despre fizică, un preot despre dogmele unei religii, dar nu despre adevărul cu privire la originea universului. Acolo vreau un om de știință aflat într-o dispută cu un altul, sau un filosof cu un altul.

Când vine vorba de politică prefer opinia specialistului deasupra jurnalistului sau a mulțimilor. De aceea mă ascult pe mine.

Sunt vicii de care încerc să mă vindec, altele cu care mă mândresc. Sentimentul unicității este... unic.

Biblia este plină de învățături. Unele bune, unele rele. La fel ca Stăpânul Inelelor. Rămâne să le selectăm rațional și să diferențiem realitatea de fantezie.

Dacă am învățat ceva din pilda biblică cu Adam și Eva acel ceva este cât de fericit este omul ignorant. Închiși în Grădina Edenului, ignoranți cu privire la tot ce-i înconjoară, oamenii erau fericiți. Când au gustat din mărul cunoașterii au căzut în păcat și fericirea a dispărut. De ce ? Fiindcă le-au dispărut certitudinile. Li s-a clătinat temelia credinței în fața unui adevăr care nu putea fi cunoscut în întregime.

Când Nietzsche a spus că Dumnezeu e mort nu s-a referit la disputa teologică dintre teiști și ateiști. Ci mai degrabă la o realitate socială și filosofică. Dumnezeu e mort, credința religioasă care domina lumea până în acel moment a pierit, iar omul s-a regăsit într-un deșert al nihilismului, pe un drum nesigur, după ce singur și-a distrus temelia propriei civilizații: credința. Aici Nietzsche propune o altă temelie. Nu o ideologie moralistă în locul religiei, ci supraomul, omul lipsit de moralitate, de reguli, de teamă, de idoli inventați de sine față de care să devină un sclav. Omul devine propriul său stăpân. Cam utopic și anarhic.

Corpul uman este locuit de o mulțime de bacterii, celule, microorganisme. Noi suntem doar un microorganism pe corpul planetei Terra, o componentă măruntă a unui univers încă necunoscut. Este absurd să credem că suntem singuri într-un univers prin definiție infinit.

Frica de moarte mi se pare cel mai irațional lucru posibil. Ne temem de incertitudine, dar nimic nu este mai sigur decât moartea. E mereu acolo. Știm că o să vină, știm că e inevitabilă și că toți murim. Și totuși ne temem. Ne temem când ar trebui să o îmbrățișăm drept cel mai sigur lucru din existența noastră finită. Iar odată ce o îmbrățișăm putem cuceri totul.

Arta este o poartă. Fie că e muzică, fie că sunt versuri sau picturi, ea este o poartă spre sufletul unui om. Spre cele mai profunde trăiri ale inconștientului său.

Ceea ce este sus este și jos, iar ce se află în interiorul nostru se va afla și în afară. Până acum Hermes a fost confirmat de toate religiile și științele. Auto-sugestia este o dovadă. Păcat că prea puțini știu să o folosească în mod pozitiv.

  

Inițiativa proprie este necesară dacă vrei să ajungi undeva. Aici a greșit comunismul și orice sistem care a transformat omul într-o unealta, o piesă, etc. nelăsându-l să se dezvolte. Făcându-l să aștepte totul de la stat sau de la alții, dar mai puțin de la sine. Iar într-o societate capitalistă o astfel de mentalitate nu poate funcționa.

Iisus a fost un rebel. S-a împotrivit oricărui sistem religios, iar apoi alții i-au transformat filosofia într-un sistem religios.

Toți marii oameni ai istoriei au fost rebeli până la un anumit punct. Nu s-au supus regulilor generale, nu au fost conformiști, nu au așteptat totul de la stat atotputernic. Mai degrabă au ieșit din rândul turmei și s-au impus peste turmă. Așa se fac liderii.

Când te trezești dimineața și poți bea o cafea fără să te grăbești, sau să te gândești la restul zilei, atunci ești un om fericit.

Diavolul biblic nu este decât o entitate metaforică interpretată în prea multe feluri. De-a lungului timpului identitatea lui a absorbit atâtea altele, că nici nu se știe de unde a început. Avem un șarpe ispititor al cunoașterii, un înger căzut pentru revoltă față de orânduilaă, un înger al lui Dumnezeu care-i pedepsește pe alții și un monarh babilonian care se autointitula lumina lumii.

Frica de moarte

Majoritatea oamenilor au o frică omniprezentă și omnipotentă. Frica de moarte. O găsim la aproape toți oamenii. Uneori în mod conștient, de cele mai multe ori în mod inconștient. Dar ea este un lucru comun. Și mă întreb de ce ? De ce oamenii se tem de singurul lucru cert din viața lor ?

La urma urmei toți se tem de necunoscut. Incertitudinea generează frică. Dar nu există nimic mai cert decât moartea. Ea este o destinație finală. Sfârșitul unei povești. Și știm despre ea că ne așteaptă pe toți. Ieșirea dintr-un tunel numit viață.

Poate frica se datorează incertitudinii despre ce urmează morții ? Dar ce folos are o astfel de incertitudine ? Odată ce suntem morți fie trăim într-o lume spirituală, fie nu mai suntem. În oricare scenariu moartea nu ne afectează cu nimic. Ea vine ca ceva natural, iar ce urmează nu ne afectează.

Tocmai de asta nu ar trebui să ne temem de ea. Nici să o dorim. Ambele sunt niște prostii. Poziția omului rațional, a omului creator, față de moarte trebuie să fie una simplă. Împăcarea și acceptarea ca o etapă naturală a vieții. Un pas firesc pentru orice individ. 

În artă există o imagine adesea întâlnită. Memento Mori. Vedem o mulțime de picturi cu personalități politice și religioase care au ales să se înfățișeze astfel. De ce ? Tocmai pentru a arăta că sunt conștiente de acel moment inevitabil și sigur, momentul morții. Și că nu se tem.

Cucerind frica de moarte omul se eliberează. Se eliberează de sub un jug irațional și este capabil să-și trăiască din plin viață. Este capabil să exceleze pe drumul pe care și l-a ales în viață. Dar cât timp această frică domină 

Astfel acceptarea morții este egală cu acceptarea vieții. Este o eliberare de un sentiment irațional, animalic, care a condus ființa umană spre ruină. Un om împăcat cu destinul final al vieții este un om liber să evolueze și să fie fericit. Un om predispus succesului. Cu alte cuvinte un om împlinit.

Suferința și lumina din întuneric

Suferința este ucenicia marilor voințe omenești. - Balzac

 De-a lungul vieții fiecare om trece prin diferite stări emoționale. Psihicul uman se găsește uneori într-un paradis propriu, plin de fericirea adusă de succes, de familie sau de prieteni, iar alteori se găsește întemnițat în abisul propriilor dezamăgiri interioare. În astfel de momente sentimentele negative ajung să domine individul, instaurând stări de tristețe, anxietate și chiar depresie.

Toți oamenii trec prin astfel de situații la un moment dat. Singura diferență ține de felul în care dezamăgirile noastre evoluează sau, mai bine zis, de felul în care reacționăm în astfel de situații. Întâmplările negative din viață pot fi constructive sau pot fi distructive, în funcție de puterea pe care le-o acordăm și de cum alegem să folosim aceste întâmplări pe parcursul vieții noastre.

Sunt oameni care la prima dezamăgire, la primul eșec, cad în genunchi și se victimizează la nesfârșit. Acești oameni văd numai răul din momentul de viață prin care trec și nu reușesc să schimbe nimic. De cele mai multe ori sfârșesc prin a se condamna singuri la o viață tristă. Pe de cealaltă parte se găsesc acei oameni care aleg să transforme un sfârșit într-un nou început, adică să folosească întâmplările negative din viață pentru a învăța lucruri noi și pentru a evolua.

Nu degeaba o mulțime de psihologi și învățători spirituali au scos în evidență rolul jucat de suferință în evoluția unui individ. Napoleon Hill vedea în suferință ocazia prin care viața ne forțează să schimbăm o anumită rută, să acceptăm lucruri noi și să evoluăm spre succes. Fondatorul Ordinului Iezuit, Ignațius de Loyola, spunea că dacă Dumnezeu îți dă multă suferință și durere atunci sigur plănuiește să te facă un sfânt. Dacă privim în viața marilor personalități ale istorie vedem că toți au împărtășit o anumită durere, o cruce pe care au purtat-o înaintea coroanei de lauri.

De fapt suferința este în sine o condiție a fericirii care vine ca urmare a acesteia. Astfel se respectă o lege a naturii, o lege a schimbului echivalent, a karmei, și după bucurie vine tristețe, la fel cum după tristețe vine bucurie. În natură această lege este simbolizată de felul în care o furtună este adesea urmată de frumusețea curcubeului și de renașterea naturii, renaștere care urmează iernii.

Suferința oferă adeseori o lecție sau un prilej de schimbare. Un mic test al vieții. Ea poate fi o scară, dar pentru a îndeplini acest rol este absolut necesar ca individul să fie dispus să urce această scară. Dacă individul alege resemnarea în starea de suferință și nu învață nimic atunci această stare temporală nu-i va servi la nimic. Totul depinde de voința individului, de abilitatea lui de a vedea lumina din întuneric, acea făclie care întotdeauna se vede mai tare noaptea decât ziua. La fel cum lumina lunii strălucește mai tare în timpul nopții, la fel și lumina speranței strălucește mai tare în cele mai întunecate momente.

O incursiune în spiritul rusesc

Un actor rus a spus că ruşii sunt un popor de sclavi. Nu o să-i contest afirmaţia, dar am să o dublez cu o alta. Un popor de sclavi şi un popor de tirani. Spiritul popoarelor slave este prin natura sa unul bipolar. Acelaşi lucru se poate spune şi pentru spiritul mai individualizat al poporului rus, pentru psihicul maselor ruseşti. Felul de a fi al acestor oameni diferă cu mult de al nostru. Tendinţele de sclavagism faţă de conducători sunt dublate de o tendinţă de expansiune şi imperialism faţă de alte popoare.

De unde această tendinţă a ruşilor ? Ea ţine nu doar de o moştenire biologică, dar şi de procesul evolutiv al psihicului uman. Un proces care se desfăşoară încă de la naştere pe parcursul vieţii fiecărui individ. De mic copil rusul este învăţat cu duritatea şi cu lupta pentru supravieţuire, sau cel puţin aşa stăteau lucrurile în trecut, în spaţiul dur şi rece al Rusiei. Astăzi această învăţătură a devenit o tradiţie, iar un fel de spirit spartan este transmis mai departe tuturor ruşilor prin educaţie. Aceştia cresc pentru a se supune celor care-i conduc spre putere, o putere care derivă la rândul ei din supunurea altor popoare.

Aici intervine o chestie interesantă în psihologia maselor. Ruşii nu sunt interesaţi de valori precum libertatea, democraţia sau chiar adevărul. Dorinţa lăuntrică a maselor ruseşti este ideea de glorie, de putere. Aceştia doresc să ştie că Rusia este o putere mondială. De asta orice lider criminal, anti-democratic, poate să prospere în Rusia doar gâdilând orgoliul maselor, orgoliul naţional. Asta au făcut toţi tiranii Rusiei. Asta nu a făcut Nicolae al II-lea când a fost detronat de către o revoluţie criminală, dar atrăgătoare pentru mase.

Un alt aspect interesant în evoluţia psihicului rusesc este reprezentat de religie. Ruşii nu sunt recunoscuţi pentru spiritul lor globalist, pentru deschiderea spre restul lumii. Deschiderea lor fiind mai mult de natură imperialistă, decât de dialog. Nu putem contesta influenţa religiei cu privire la acest lucru. Ruşii au crescut izolaţi, într-un spaţiu dur şi cu o religie prin natura sa naţională. De la căderea Imperiului Bizantin bisericile ortodoxe au luat o turnură tot mai naţională, ceea ce a influenţat mentalitate populară naţionalistă a popoarelor ortodoxe, mult mai naţionalistă decât a celor catolice care au fost învăţate mai mult cu universalitatea în spiritul credinţei, decât cu naţionalitatea acesteia.

Evident religia nu reprezintă o cauză unică pentru felul de a fi a poporului rus, dar în raport cu alte aspecte precum, să zicem, mediul înconjurător sau poziţia geografică, ea contribuie la spiritul izolaţionist al ruşilor. Un spirit care din dorinţa de putere şi siguranţă se transformă într-un spirit expansionist.

Poporul rus are o mentalitate profund diferită de lumea occidentală. O mentalitate care s-a născut la graniţa dintre Europa şi Asia. O mentalitate în care puterea joacă rolul primordial, iar orice alt lucru vine dupaia. Prin această mentalitate specifică lor ruşii sunt condamnaţi să stea mereu în afara oricărei construcţii postmoderne, fiindcă nu se pot regăsi într-o astfel de construcţie, o construcţie care nu mai e construită pe dreptul puterii, ci pe dreptul legii. Nu ştiu dacă acest lucru se poate schimba, cazurile individuale nu reprezintă ceva relevant pentru spiritul maselor, dar reprezintă un lucru de care trebuie să ţinem cont în raportul nostru cu Rusia.

Rusia este prin natura sa un stat modern şi nu doreşte să evolueze de la acest stadiu la acela al postmodernităţii. Ruşii îşi doresc o politică de forţă, o politică exclusiv bazată pe satisfacerea intereselor ruseşti. Lucru ce vine în contradicţie cu felul de a fi a postmodernităţii. O lume în care interesul naţional se găseşte în echilibru cu dreptul internaţional, în care interesul comun ( pacea şi prosperitatea, libertatea şi democraţia ) ajunge să treacă uneori peste anumite interese naţionale. Cu totul altă lume şi altă mentalitate decât cea rusească.

Dialogul pe care lumea postmodernă trebuie să-l aibă cu Rusia nu poate fi la fel ca dialogul dintre România şi Franţa, sau Germania şi Marea Britanie. Un astfel de dialog nu poate fi întemeiat pe valori comune, pe legi internaţionale, ci pe raportul de forţă între state. Singura valoare de care Rusia ţine cont în politica sa externă. Orice altă abordare a dialogului cu Rusia este din start menită eşecului, aşa cum bine vedem în ''rezultatele'' dialogului pacifist pe care Uniunea Europeană îl poartă cu Federaţia Rusă privitor la Ucraina. Evident, războiul nu este o opţiune viabilă, dar o anumită duritate diplomatică şi acţiuni mai ferme sunt necesare.