Aspectele ideologice ale crizei din Ucraina

Conflictul care are loc în momentul de față pe teritoriul Ucrainei este în primul rând unul de natură pragmatică. Apărarea unor interese naționale sau, după caz, comunitare reprezintă principalul motiv în numele căruia se desfășoară conflictul din zona respectivă. Dar în ciuda acestui lucru mai există și un aspect ideologic al crizei din Ucraina, ea putând determina triumful unui worldview general.

Acest aspect ideologic ține de conflictul între modernitate și postmodernitate. Între o viziune a lumii bazată pe putere ca factor dominant în relațiile internaționale și o viziune bazată pe dreptul internațional ca și factor dominant. Cu alte cuvinte un conflict între lumea autoritară (reprezentată în Ucraina de Rusia) și lumea liberală (reprezentată de SUA, Uniunea Europeană și o Ucraină care vrea să facă parte din această lume).

Din acest punct de vedere trebuie să ținem cont de natura ideologică a conflictului din Ucraina atunci când analizăm situația de acolo, sau când urmărim să ne alegem o tabără spre care să ne canalizăm simpatia.

Nu este de mirare că mulți ultranaționaliști tind să susțină Rusia și viziunea veche a lumii în defavoarea noii orânduiri pe care occidentul a stabilit-o. De fapt nu este de mirare că Rusia se bucură de susținerea mai multor forțe politico-religioase și sociale. De la extrema dreaptă la extrema stângă, de la islamiști la fundamentaliști creștini, Rusia se bucură de susținerea celor care nu sunt de acord cu postmodernitatea, alegând să susțină un regim de tip autoritar și în opoziție cu acesta.

Aici se vede și un aspect al războiului psihologic derulat de către Federația Rusă în ultimii ani. Nu demult Rusia a început să se prezinte ca o forță de opoziție față de tot ce înseamnă postmodernism. Și-a luat asupra sa costumul de țară tradiționalistă și prin asta a reușit să-și atragă simpatii care se pot dovedi folositoare într-un context precum cel din Ucraina.

Criza din Ucraina este dominată de un aspect care ține în primul rând de realpolitik. De urmărirea și apărarea intereselor fiecărei națiuni. Rusia și le urmărește pe ale ei (un stat care să o separe de Europa și să-i ofere acces la Marea Neagră), iar Ucraina pe ale ei (câștigarea suveranității și independenței, trecerea de partea vestului). Dar latura ideologică apare în acest conflict ca un rezultat al său. În Ucraina se duce și o luptă de viziune asupra lumii.

Va triumfa oare viziunea postmodernistă, acea viziune în care regulile domină relațiile internaționale ? Sau ne vom trezi cu o întoarcere la modernitate, la perioada sferelor de influență când națiunile puternice puteau să impună orice fără alte complicații diplomatice ? Este o întrebare interesantă și depinde de cum va reacționa lumea occidentală la provocările Rusiei. O lume în care Germania dorește o pace strâmbă, iar America un război drept. Lipsa unității de decizie își spune cuvântul.

P.S. Fiindcă i-am menționat și pe naționaliști cred că merită să aduc aminte de faptul că în rândurile acestora există o amplă dezorientare. Mulți sunt tentați să susțină Rusia datorită viziunii autoritare și moderniste asupra lumii, în opoziție cu viziunea liberală și postmodernistă. Dar situația devine mai complexă când se pune în discuție interesul național pe care, teoretic, aceștia ar trebui să-l urmărească. Astfel că mulți naționaliști sau ultranaționaliști se identifică cu lupta Ucrainei și cu naționaliștii ucrainieni care luptă pentru propria independență, suveranitate și stabilitate împotriva unui inamic tradițional al lumii occidentale.

O incursiune în spiritul rusesc

Un actor rus a spus că ruşii sunt un popor de sclavi. Nu o să-i contest afirmaţia, dar am să o dublez cu o alta. Un popor de sclavi şi un popor de tirani. Spiritul popoarelor slave este prin natura sa unul bipolar. Acelaşi lucru se poate spune şi pentru spiritul mai individualizat al poporului rus, pentru psihicul maselor ruseşti. Felul de a fi al acestor oameni diferă cu mult de al nostru. Tendinţele de sclavagism faţă de conducători sunt dublate de o tendinţă de expansiune şi imperialism faţă de alte popoare.

De unde această tendinţă a ruşilor ? Ea ţine nu doar de o moştenire biologică, dar şi de procesul evolutiv al psihicului uman. Un proces care se desfăşoară încă de la naştere pe parcursul vieţii fiecărui individ. De mic copil rusul este învăţat cu duritatea şi cu lupta pentru supravieţuire, sau cel puţin aşa stăteau lucrurile în trecut, în spaţiul dur şi rece al Rusiei. Astăzi această învăţătură a devenit o tradiţie, iar un fel de spirit spartan este transmis mai departe tuturor ruşilor prin educaţie. Aceştia cresc pentru a se supune celor care-i conduc spre putere, o putere care derivă la rândul ei din supunurea altor popoare.

Aici intervine o chestie interesantă în psihologia maselor. Ruşii nu sunt interesaţi de valori precum libertatea, democraţia sau chiar adevărul. Dorinţa lăuntrică a maselor ruseşti este ideea de glorie, de putere. Aceştia doresc să ştie că Rusia este o putere mondială. De asta orice lider criminal, anti-democratic, poate să prospere în Rusia doar gâdilând orgoliul maselor, orgoliul naţional. Asta au făcut toţi tiranii Rusiei. Asta nu a făcut Nicolae al II-lea când a fost detronat de către o revoluţie criminală, dar atrăgătoare pentru mase.

Un alt aspect interesant în evoluţia psihicului rusesc este reprezentat de religie. Ruşii nu sunt recunoscuţi pentru spiritul lor globalist, pentru deschiderea spre restul lumii. Deschiderea lor fiind mai mult de natură imperialistă, decât de dialog. Nu putem contesta influenţa religiei cu privire la acest lucru. Ruşii au crescut izolaţi, într-un spaţiu dur şi cu o religie prin natura sa naţională. De la căderea Imperiului Bizantin bisericile ortodoxe au luat o turnură tot mai naţională, ceea ce a influenţat mentalitate populară naţionalistă a popoarelor ortodoxe, mult mai naţionalistă decât a celor catolice care au fost învăţate mai mult cu universalitatea în spiritul credinţei, decât cu naţionalitatea acesteia.

Evident religia nu reprezintă o cauză unică pentru felul de a fi a poporului rus, dar în raport cu alte aspecte precum, să zicem, mediul înconjurător sau poziţia geografică, ea contribuie la spiritul izolaţionist al ruşilor. Un spirit care din dorinţa de putere şi siguranţă se transformă într-un spirit expansionist.

Poporul rus are o mentalitate profund diferită de lumea occidentală. O mentalitate care s-a născut la graniţa dintre Europa şi Asia. O mentalitate în care puterea joacă rolul primordial, iar orice alt lucru vine dupaia. Prin această mentalitate specifică lor ruşii sunt condamnaţi să stea mereu în afara oricărei construcţii postmoderne, fiindcă nu se pot regăsi într-o astfel de construcţie, o construcţie care nu mai e construită pe dreptul puterii, ci pe dreptul legii. Nu ştiu dacă acest lucru se poate schimba, cazurile individuale nu reprezintă ceva relevant pentru spiritul maselor, dar reprezintă un lucru de care trebuie să ţinem cont în raportul nostru cu Rusia.

Rusia este prin natura sa un stat modern şi nu doreşte să evolueze de la acest stadiu la acela al postmodernităţii. Ruşii îşi doresc o politică de forţă, o politică exclusiv bazată pe satisfacerea intereselor ruseşti. Lucru ce vine în contradicţie cu felul de a fi a postmodernităţii. O lume în care interesul naţional se găseşte în echilibru cu dreptul internaţional, în care interesul comun ( pacea şi prosperitatea, libertatea şi democraţia ) ajunge să treacă uneori peste anumite interese naţionale. Cu totul altă lume şi altă mentalitate decât cea rusească.

Dialogul pe care lumea postmodernă trebuie să-l aibă cu Rusia nu poate fi la fel ca dialogul dintre România şi Franţa, sau Germania şi Marea Britanie. Un astfel de dialog nu poate fi întemeiat pe valori comune, pe legi internaţionale, ci pe raportul de forţă între state. Singura valoare de care Rusia ţine cont în politica sa externă. Orice altă abordare a dialogului cu Rusia este din start menită eşecului, aşa cum bine vedem în ''rezultatele'' dialogului pacifist pe care Uniunea Europeană îl poartă cu Federaţia Rusă privitor la Ucraina. Evident, războiul nu este o opţiune viabilă, dar o anumită duritate diplomatică şi acţiuni mai ferme sunt necesare.