Dumnezeu a murit

Friedrich Nietzsche a rămas cunoscut în istorie pentru multe lucruri, dar probabil cel mai mult datorită unei afirmații: Dumnezeu e mort. Dumnezeu a murit și noi l-am ucis. Această afirmație a lui Nietzsche a rămas cunoscută și citată până-n zilele noastre, mai populară decât orice alte idei ale marelui filosof și-n ciuda acestui fapt mai puțin înțeleasă decât orcare alta.

Afirmația lui Nietzsche și ideea pe care a lansat-o a fost interpretată în diferite feluri de către diferite persoane. Se pare că omul nu s-a limit la a-l interpreta pe Dumnezeu după chipul și asemănarea proprie, ci a interpretat și idei, idei precum cea lansată de Nietzsche, după propria credință. Pentru atei a fost întărirea argumentului inexistenței unei divinități, iar pentru credincioși confirma că Dumnezeu există și că omul îl ucide prin erorile proprii, unii au spus că-i și o referire la răstignire.

Pentru mine ambele astfel de interpretări sunt total eronate. Nu cred că afirmația lui Nietzsche poate fi considerată drept un argument pentru o dezbatere de genul ”Dumnezeu există sau nu”. Din contră, această afirmația nu are nimic în comun cu eterna dispută între teiști și ateiști. Este o afirmație care, la fel ca o mare parte din filosofia lui Nietzsche, reflectă o stare de fapt. O realitate sociologică și psihologică specifică modernității, lumii în care Nietzsche a trăit.

Când interpretăm ideile și filosofia lui Nietzsche trebuie să ținem cont de realitatea acelor vremuri. Friedrich Nietzsche a trăit într-o epocă prin natura sa nihilistă. Ideile religioase ale trecutului se clătinau sub lovitura noilor descoperiri științifice, iar lumea era asemeni unui deșert. Moralitatea și sufletul lumii vechi s-au prăbușit, stabilitatea și siguranța mulțimilor a dispărut, acum toți mergeau printr-un deșert, fără nici un ghid, fără nici o direcție clară. Mergeau spre nicăieri.

Mai degrabă Nietzsche se referea la această realitate existentă decât la o discuție teologică. Pentru Nietzsche Dumnezeu a murit. Dar nu un Dumnezeu despre a cărui existență nu știa nimic, ci Dumnezeu ca simbol pentru vechea religie, pentru moralitatea care a caracterizat lumea până atunci și care oferea oamenilor o fundație și un scop. Iar cei care l-au ucis am fost chiar noi, renunând la vechile idei pentru a scoate capul afară și a vedea deșertul, marele nimic.

Rezultatul firesc a fost căutarea unor noi zei, a unor noi idoli făcuți după chipul și asemănarea omului sau, în cazul de față, a dorințelor sale. De data asta mai raționali și mai naturali decât permitea înțelegerea antică, tribală. Așa s-au născut o mulțime de ideologii și doctrine care au cuprins mai târziu spiritul maselor, ducând până la fanatism. Nietzsche nu a făcut decât să constate realitatea lucrurilor și a constatat-o perfect, așa cum era.

Constatând realitatea nihilismului Nietzsche a fost clasificat drept un nihilist la rândul său, dar nu a fost în totalitate așa. În locul vechilor zei, cât și a celor noi, Nietzsche a propus propriul său concept: supraomul. Un concept prin care omul trebuia să se elibereze de orice control extern, de orice zeu sau dogmă inventată de propria sa minte, de orice frică de păcat, și să-și croiască propriul drum prin acest deșert, bazându-se astfel de pe propria-i putere și dorință de biruință asupra lumii.

Revenind la ideea de bază a articolului, Dumnezeu e mort nu este un argument religios sau anti-religios. Nietzsche a văzut cum evoluau lucrurile în lumea sa și a înțeles să prezinte asta printr-o frază simbolică. Dumnezeul de care vorbește Nietzsche este fundamentul creștin al vechii Europe cu toate legile sale morale pe care noi am ales să-l dăm la o parte. Acum suntem liberi. Lipsiți de siguranța propriei ignoranțe, dar încercăm să naștem alți zei și alte reguli pentru a ne oferi această siguranță. Nietzsche propunea opusul. Să îmbrățișăm lumea așa cum este ea.

Binele și răul

În filosofie binele și răul reprezintă adesea un subiect destul de controversat. Celor doi termeni le sunt atribuie definiții diferite. De la concepte care consideră binele și răul drept lucruri reale și naturale, până la ideile relativiste care contesta existența binelui și răului, toți gânditorii și-au dat cu opinia pe acest subiect și toți au ales să folosească o gamă largă de argumente.

Până la urmă putem defini binele și răul sau sunt doar două concepte absolut relative, o simplă construcție socială ? Există o definiție generală valabilă ?

 Cu certitudine avem noțiuni despre bine și despre rău care sunt cât se poate de relative, simple consecințe ale unor norme sociale acceptate. Astfel de noțiuni nu sunt valabile decât pentru o anumită perioadă sau pentru o anumită cultură, putând fi privite cu alți ochi în altă cultură.

De exemplu avem cultura samuraiului în Japonia feudală, privită bine, ca orice tradiție, pe acele meleaguri, și cultura creștină a milei, privită bine pe meleagurile europene. Pentru fiecare popor în parte acestea reprezintă lucruri bune și morale. Dar samuraiul japonez va privi mila creștină drept o slăbiciune și o insultă, un rău pentru societatea sa, iar creștinul va privi lipsa de respect pentru viața omenească a samuraiului drept un rău inuman, inadmisibil în spațiul creștin-european.

Astfel avem două noțiuni diferite și deja opuse despre ce e bine și ce e rău. Vorbim aici de noțiuni relative care sunt factorul unei dezvoltări culturale, istorice. A unor valori imprimate în timp asupra unui popor în evoluție, imprimate atât de gânditori, cât și de contextul în care a evoluat. Dar aceasta nu este singura formă de moralitate, singurul bine și singurul rău.

Există și un concept despre bine și rău general valabil. Cel puțin așa văd eu lucrurile. Cred că binele poate fi întotdeauna definit ca și acel lucru care ne face fericiți, care nu ne rănește și nu-i rănește nici pe cei din jur. Acel lucru prin care putem evolua pe plan personal fără să afectăm în mod negativ lumea din jurul nostru. Pe când răul poate fi definit ca opusul, acel lucru care ne face să ne simțim triști, să eșuăm în viața.

Frica în sine poate fi cea mai scurtă definiție pentru rău. Asta fiindcă ea produce tristețea și eșecul. Este principala piedică în calea evoluției noastre personale spre fericire. Mai mult de atât, teama a produs de multe ori minți bolnave. De la criminali la dictatori mulți au ajuns să facă lucruri oribile datorită unor temeri mai mult psihologice decât reale. Nu întotdeauna, dar de multe ori.

Astfel teama poate fi folosită pentru a defini un rău general valabil, cu succesul și împlinirea ca definiții pentru un bine general valabil. De acolo intervin aspecte de ordin cultural, religios, filosofic, etc. Aspecte care deși pot fi considerate drept relative reprezintă o parte importantă din viața noastră, la fel de importantă ca și contractul social între om și stat pentru respectarea unor legi menite să ne facă viața mai bună, mai sigură, la prețul unei părți din libertatea naturală a omului.