Simbolistica unei pietre

Citeam într-o carte despre diferite simboluri folosite în ritualurile inițiatice ale Francmasoneriei. Trebuie să spun că toate acest simboluri, cât și ritualurile în care sunt utilizate, au o învățătură extrem de utilă pentru dezvoltarea personală a oricărei ființe umane. Toate simbolurile au un mesaj, o lecție demnă de luat în considerare. Printre simbolurile de bază și care pot fi aplicate în viața de zi cu zi unul în particular mi-a atras atenția, fiind probabil și cel mai elementar, alături de echer și compas.

Piatra este un simbol natural pentru Francmasonerie. Pentru o organizație care-și are originea în vechile ghilde de zidari în piatră. Dar dincolo de acest aspect ea are un simbol și o lecție care țin de viața noastră de zi cu zi. De aspectul speculativ al masoneriei, de ceea ce suntem și ceea ce putem deveni. Concret, piatra este folosită ca un simbol dublu. Piatra în starea ei naturală, dură, reprezentativă pentru ființa umană propriu zisă și piatra prelucrată de către zidari, reprezentativă pentru un om trecut prin viață și care și-a făurit caracterul.

Piatra în stare brută ne reprezintă pe noi. Omul în starea sa naturală, instinctuală. Dincolo de orice valori etice, morale. Urâtă, haotică, lăsată în voia soartei. Asta este piatra brută și asta este viața omului, implicit persoana umană, la începuturile sale și în starea sa naturală. Este un simbol pentru natura imperfectă a ființei umane și slăbiciunile noastre firești. Un simbol menit să ne facă să contemplăm asupra naturii noastre imperfecte, dar și să ne dorim altceva, să ne îmbunătățim.

Aici intervine a doua stare a pietrei. Piatra prelucrată de către zidari. Un simbol care ne arată că, indiferent de starea noastră naturală, toți putem să ne îmbunătățim. Prin ceea ce facem și prin ceea ce viața face cu noi. Învățăturile și cunoașterea dobândite de-a lungul vieții nu sunt altceva decât ornamentele care se adaugă asupra pietrei umane, iar greutățile și bucuriile prin care trecem sunt focul prin care piatra este prelucrată din starea ei natură într-o alta, prin care o piatră brută este transformată în ceva mai frumos.

Zidarul care prelucrează piatra brută nu este altceva decât însăși viața, experiențele prin care trecem și, în concepția masonică, Marele Arhitect al Universului, Divinitatea. Acest zidar prelucrează piatra prin foc și diferite unelte ale breslei, iar mai apoi o și ornamentează. Focul și uneltele sunt reprezentative pentru diferitele experiențe și împrejurări, prieteni și cunoscuți, care ne modelează într-un fel sau altul caracterul, firea și implicit destinul. Ne schimbă în bine sau rău. Învățăturile dobândite sunt ornamentele noastre.

Toată această simbolistică a unei simple pietre ne arată ce suntem și ce putem deveni, dar ne face să ne punem și un semn de întrebare. De ce ? De ce Zidarul trebuie să lucreze asupra pietrei pentru a-i schimba forma, pentru a o transforma în ceva mai frumos ? Cu ce scop face acestea ? Răspunsul este la fel de simplu ca și alegoria în sine, pentru a o integra într-o construcție mai frumoasă, mai grandioasă. Pentru a clădi o catedrală zidarul are nevoie de o mulțime de pietre, iar fiecare piatră în parte trebuie prelucrată.

Această prelucrare este necesară pentru integrarea pietrei, printre altele, în construcția unei catedrale. În cazul persoanei umane vorbim de o catedrală a sufletelor. O construcție de oameni buni care doresc să devină și mai buni și care-și unesc efortul pentru a clădi o lume mai bună. Aceasta este catedrala sufletelor pe care zidarul o clădește și pentru care trebuie să prelucreze un număr nelimitat de pietre, care mai apoi să fie utilizate într-o astfel de construcție.

Pentru ca această prelucrare să fie completă omul trebuie să treacă printr-o serie de încercări, la fel cum piatra trebuie prelucrată prin foc și folosind diferite unelte. Totodată el trebuie să răspundă acestor provocări într-un mod adecvat și trebuie să le folosească într-un mod util. Nu să cedeze în fața lor, ci să învețe, să se dezvolte pe sine ca și persoană și să reacționeze mereu măsurându-și faptele, vorbele și gândurile. În fond este vorba de un proces psihologic definit și de Carl Jung, cel al individualizării, prin care omul devine întreg.

Sensul vieții

Fiecare filozof încearcă la un moment dat să răspundă unei întrebări permanente: care este sensul vieții ? O astfel de întrebare nu poate să primească decât răspunsuri relative sau subiective. Răspunsuri bazate, oarecum, pe experiența celui ce le oferă, pe credințele spirituale și filosofice ale acestuia, pe viziunea sa asupra lumii.

Nefiind un filozof, ci doar un simplu om cu multe întrebări, îmi pun și eu această întrebare și încerc să-i răspund. Cel mai natural răspuns mi se pare o combinație a celui dat de Epicur cu cel dat de Jung. Omul caută două lucruri fundamentale și anume fericirea, respectiv împlinirea. Cele două fiind inevitabil legate una de alta, căci doar un om împlinit poate fi fericit și viceversa.

Dacă ne uităm atent la toate marile realizări omenești vom vedea că sursa originală care le-a inspirat a fost dorința pentru una din aceste două chemări interioare ale psihicului nostru, ale memorie noastre colective. Tot ce facem, tot ce am făcut, a fost pentru a obține fericirea și împlinirea personală. Indiferent că aceasta venea din accederea la o funcție importantă, din crearea unor obiecte care să ne ajute sau din ajutorarea celor din jur, din căutarea gloriei sau din împlinirea unor idealuri superioare.

Toate au aceeași menire în adâncul psihicului uman și anume de a ne duce spre o împlinire proprie. Cam în același fel în care fiecare comunitate (locală, națională, etc.) urmărește să ajungă la propria împlinire generală sau pe anumite planuri precum cel cultural, militar, politic, economic sau spiritual.

În acest sens și marile religii ale lumii, ca și marile filosofii, indiferent de țelul final pe care l-au stabilit au plecat de la aceeași nevoie fundamentală a individului de a obține asigurarea fericirii eterne și a împlinirii. În fond, ce este asceza și mântuirea creștină dacă nu o încercare de împlinire a persoanei umane prin unirea sa cu divinul și prin asta o încercare de dobândire a fericirii eterne ?

Aceeași întrebare ne-o putem pune și cu privire la ideile unor mari filozofi precum Friedrich Nietzsche. Ce este supraomul nietzschean dacă nu o încercare a unui Nietzsche dominat de dorința puterii de a se împlini pe sine și pe cei din jur ? De a oferi umanității un nou ideal spre care să se ridice într-o vreme în care spiritul religios era doborât printre majoritatea statelor vestice.

Cu siguranță fericirea și împlinirea stau la baza oricărui obiectiv final al acestor idei umane. De la aceste nevoi pornește orice căutare și ca atare ele reprezintă atât începutul cât și sfârșitul în căutarea sensului vieții. De la aceste nevoie primare pornim pe drumul nostru, iar spre satisfacerea lor dorim să ajungem. Indiferent sub ce formă găsim împlinirea personală, ea reprezintă o finalitate dorită de toți.

Cum  putem ajunge la această stare de împlinire reprezintă o dilemă mai dificilă. La ea au încercat să răspundă toate marile religii ale lumii și toate marile filosofii. Toate într-o manieră diferită. Pentru un creștin împlinirea poate fi unirea cu Dumnezeu prin asceză și rugăciune, prin stăpânirea poftelor și nevoilor trupului. Pentru un samurai împlinirea poare fi desăvârșirea în servirea stăpânului.

Epicur considera că drumul spre fericire implică patru principii fundamentale: învingerea fricii de divinitate, învingerea fricii de moarte, învingerea dorințelor nenaturale și mulțumirea cu ce avem, învingerea părerilor de rău și temerilor despre viitor.

Ideile variază peste tot, iar validitatea lor este mai degrabă una relativă, depinzând de cei care le urmează. Dar ele reprezintă un răspuns la o nevoie firească a omului, nevoia de fericire și împlinire individuală. Toți ne dorim să atingem un ideal superior sau doar să fim fericiți și de aceia tot ceea ce omul a creat vreodată încearcă să ne ofere aceste lucruri. Asta deși natura ni le oferă de multă vreme.