Cum să scăpăm de corupție ?

Aseară un prieten m-a întrebat cum putem rezolva problema corupției în politica românească. O întrebare pertinentă ținând cont de faptul că aproape săptămânal avem oameni politic chemați și ridicați la/de DNA pentru fapte de corupție. Recent primarul general al capitalei, Sorin Oprescu, a fost și el chemat la DNA pentru luare de mită. 25.000 de euro este suma cu pricina. Pentru societatea românească corupția este o plagă și ea se simte cel mai mult în politică.

Rămâne deci întrebarea: cum putem rezolva această problemă ? Arestând la nesfârșit politicieni bănuiți sau vinovați de corupție nu tratăm decât simptomele fenomenului, nicidecum cauzele. Aici se ridică alte câteva întrebări. Care sunt cauzele corupției ? Cum este politica în afara României ? Putem rezolva cu adevărat această problemă sau ea este legată de natura umană ? Ipoteza de la care plec este că nu putem da naștere unei lumi perfecte, dar cu siguranță putem face o lume mai bună și da, corupția este tratabilă.

Undeva în vest

Ne place să ne raportăm la occident ca la un model. Nu este chiar o lume ideală, perfectă, cum o zugrăvim adeseori, dar cu unele lucruri stau în mod clar mai bine ca noi. Bunăoară fenomenul corupției în politica occidentală, ca și-n mediul de afaceri, nu este inexistent, dar este mult mai limitat decât la noi. Scandalurile de corupție sunt mai puține, birocrația funcționează în conformitate cu legile existente și majoritatea oamenilor politici au o atitudine mult mai responsabilă.

Această stare de fapt este deosebită de cea din România, dar nu numai. În România și în majoritatea statelor fost-socialiste corupția este un lucru aproape normal, cotidian. Un lucru cu care ne confruntăm zilnic și pe care am ajuns să-l tolerăm cu prea mare ușurință. Faptul că acest lucru se petrece în majoritatea țărilor ce au fost odată socialiste indică o legătură între istorie și cauza corupției ca plagă în societatea românească post decembristă.

Cauzalitatea istorică

Istoria are mereu ceva de spus cu privire la prezent și la viitor deopotrivă. În cazul corupției merită să ne întoarcem puțin în timp la regimul totalitar comunist, la favoritismul caracteristic perioadei interbelice și la mita moștenită de la turci în perioada domniilor fanariote. Aceste momente din istorie pot servi ca și cauze, alături de altele, pentru situația în care ne aflăm astăzi, oferind o explicația viabilă asupra mentalității care domină în societatea românească.

Comunismul nu a însemnat doar opresiune, absența oricărei libertăți fundamentale, ci și eșec economic. Deși toți aveau un loc de muncă (așa cum auzim), nu toți trăiau la fel. Aristocrația s-a mutat în rândul partidului, iar oamenii de rând, adică cei din afară PCR, erau puși în situația egalității în sărăcie. Nu aveau prea multe și nici nu prea aveau ce să achiziționeze, piața controlată de stat fiind una săracă, lipsită de competiție și implicit de produsele care apar ca un rezultat al competiției.

În astfel de circumstanțe românul de rând a învățat să fure, să dea mită și bacșiș, să câștige bani pe la spate, să pledeze pe lângă un membru de partid pentru condiții mai bune. Munca cinstită și competența nu erau virtuți răsplătite în societatea comunistă, în schimb încălcarea legii se dovedea adesea nu doar profitabilă, ci și necesară, iar a-i contrazice sau a-i arăta cu degetul pe cei vinovați de corupție nu era un lucru profitabil și nici sănătos pentru cetățeanul de rând. Corupția a devenit ceva normal, bun, util, necesar.

Mergând mai departe în istorie nu putem să ignorăm starea românilor din perioada interbelică, în care favorul regelui sau a oamenilor din jurul său, iar pentru un simplu Moromete favorul primarului liberal, erau mereu lucruri utile. Oamenii politici la rândul lor obțineau funcții cu ușurință printr-un ”tribut” frumușel sau prin diferite mijloace pe care noi le-am disprețui în mod normal. Perioada fanariotă nu a fost nici ea mai bună, corupția fiind deja o cutumă necesară propriei prosperități, dar și supraviețuirii.

Cred că a sta în calea imperiilor și ocupațiilor în sine nu a fost un lucru prea bun pentru românul de rând. Sub ocupație înveți cu ușurință să stai cu capul plecat și să accepți o mulțime de compromisuri. Putem spune că asta a învățat și țăranul valah, moldovean sau transilvan în lunga sa istorie.

Problema mentalității sociale

Aceste cauze istorice indică problemă ca fiind mai degrabă de natură socială decât politică. În mare parte așa și este. Politicienii nu se nasc oameni politici, oamenii de afaceri nu se nasc afaceriști. Se nasc de obicei în familii simple, primindu-și educația de la părinți și din societate. Societatea, contextul istoric, cultural, economic și așa mai departe le influențează mentalitatea, iar asta poate să explice cel mai bine cauza corupției în politică, dar și în alte medii.

Cel mai important pas (deși nu singurul) în curățarea politicii de corupție stă în curățarea societății de o mentalitate care permite și promovează corupția la nivel micro și mai apoi macro. Educația în familie, în școală, dar și în afară acestor două medii, în lumea largă, trebuie să ofere modele pozitive și să prezinte corupția așa cum este: o boală socială care permite celor mai puternici să devină prădători asupra celor mai slabi.

Nu cred că putem elimina corupția în mod absolut, dar cu siguranță putem să îmbunătățim starea în care ne aflăm. Prin justiție putem trata simptomele, putem face loc pentru alți oameni politici și putem aduce frica în inimile celor care sunt deja corupți, dar cel mai important pas stă în formarea unor generații care nu văd corupția cu ochi buni și care nu sunt obligate să o tolereze sau să o folosească. Aceste generații au nevoie de un mediu curat și propice pentru asta și trebuie să ne gândim cum îl putem creea, știind că din rândul lor se ridică viitoarea clasă politică a țării.

Din punctul meu de vedere lucrurile se îndreaptă în această direcție. Motivele variază, dar tinerii par să fie mult mai sceptici cu privire la corupție, iar instituții precum DNA se bucură de un sprijin major în rândul românilor de rând, ceea ce indică o schimbare de paradigmă foarte importantă pe termen lung. Nu mai suntem dispuși să acceptăm orice, mentalitățile se schimbă, iar potențialul există.

Ion Mihai Pacepa și conspirația sovietică

Plimbându-mă astăzi prin oraș m-am oprit la un magazin Diverta, uitându-mă de niște volume pe care le-aș putea adăuga la biblioteca mea. O mulțime de titluri interesante în istorie, politologie, sociologie și filosofie, dar mi-au ieșit în față câteva titluri pe care am mai avut ocazia să le răsfoiesc și pe care, repetitiv cum sunt, le-am mai răsfoit și acum. Titluri precum ”Dezinformarea”, ”Orizonturi Roșii” și „Moștenirea Kremlinului”, toate scrise de către un fost general al direcției de informații externe (DIE) din cadrul Securității.

Cu privire la primul titlu George Maior spunea că i se potrivește perfect, vorbind nu doar despre dezinformare, ci și dezinformând. Aceasta a fost și opinia mea de câte ori am avut ocazia să-l răsfoiesc și de câte ori am citit despre acuzațiile aduse de Pacea României în perioada Războiului Rece, într-o perioadă în care România încerca să obțină favorul Statelor Unite, iar Pacepa le-a spus americanilor că totul este de fapt o șaradă organizată de sovietici. Șarada era de fapt a lui Pacepa.

România vs Rusia: realitate sau conspirație ?

Încheierea celui de-al doilea război mondial a fost urmată de împărțirea lumii în două. În cartea sa intitulată ”Războiul Rece”, istoricul american John Lewis Gaddis afirmă că acest lucru era inevitabil. Aliații erau aliați de conjunctură, iar odată ce inamicul comun a fost înfrânt s-au ciocnit între ei pentru dominația spațiului european, pentru asigurarea propriei securități și, în adaos, din motive ideologice evidente.

Soarta României nu a fost tocmai cea mai bună. Aflându-se în calea tăvălugului sovietic acest stat a fost ocupat de către Uniunea Sovietică, regimul monarhic a fost schimbat cu cel totalitar, iar armata sovietică a fost staționată în țară pentru a veghea loialitatea PCR-ului. Manualele de istorie ne învață că pentru un timp lucrurile au fost liniștite, iar după moartea lui Stalin noul conducător sovietic, Hrusciov, face mici schimbări de politică și decide retragerea trupelor sovietice din România.

Aici lucrurile încep a se complica. Pe fondul acestei retrageri un sentiment anti-rusesc bine dezvoltat în subconștientul colectiv al națiunii române se ivește. Noua conducere a României, reprezentată de dictatorul Nicolae Ceaușescu, adoptă o ideologie mai degrabă naționalistă decât comunistă (ce avea să fie adoptată și de către alte state, precum China), iar politica externă a României începe să-și schimbe traseul.

De aici începe un șir de evenimente. În documentarul ”Războiul Clandestin” istoricul Larry Watts vorbește despre felul în care România socialistă s-a comportat diferit de restul statelor din cadrul Pactului de la Varșovia. Problemă asupra căreia meditează și într-una din cărțile sale, ”Ferește-mă, Doamne, de prieteni”, unde prezintă mai multe documente ce atestă o politică ostilă din partea sovieticilor, dar și a altor state socialiste precum cel ungar, față de România.

Baza de la care pleacă Larrys Watts pare să fie una solidă, cum afirmă și sociologul Remus Ștefureac în ”Conflictul secret din spatele scenei: România versus Rusia”. Sentimentul naționalist și anti-rus al românilor, dictatorul mândru și arogant, opoziția față de invazia Cehoslovaciei, orientarea diplomației către vest și colaborarea cu state socialiste dizidente precum Iugoslavia sau China par să indice un conflict ascuns între România socialistă și Uniunea Sovietică.

O altă ipoteză apare odată cu defectarea lui Ion Mihai Pacepa în tabăra americanilor. Atunci și acum (prin cărțile sale) acesta a afirmat că toată politica externă a României ar fi de fațadă. O dezinformare sovietică din laboratoarele KGB. O ipoteză logică ținând cont de accentul pus de către KGB pe măsurile active și nu pe simpla activitate informativă, dar și de dorința americanilor de a găsi o breșă în blocul estic, de revolta antisovietică din Cehoslovacia. A le oferi o breșă artificială pe tavă reprezenta o bună metodă de intoxicare informativă a SUA și de securizare a intereselor sovietic.

Din păcate pentru Pacepa conspirația sovietică nu stă în picioare atunci când ținem cont de realitățile războiului din umbră, bine atestate prin diferite documente istorice și mărturii (Larry Watts, Remus Ștefureac, gen. Talpeș, Alex Mihai Stoenescu, Filip Teodorescu, etc.). Documentele ne arată că un minim de opoziție între interesele române și cele sovietice a existat, iar că pe frontul din umbră această opoziție s-a concretizat cu un departament dedicat combaterii KGB în interiorul Securității Statului și cu români recrutați de KGB pentru a juca rolul de agenți de influență în statul ceaușist.

De asemenea, pe plan diplomatic atitudinea ostilă a României nu s-a remarcat doar vizibil, în criza Cehoslovacă, ci și în sălile Pactului de la Varșovia unde România a respins diferite inițiative sovietice, în special cea cu privire la subordonarea forțelor armate Cartierului General Sovietic. În principiu îmi e cam greu a crede că Securitatea Statului și-a format o unitate specială pentru combaterea spionajului sovietic doar de aparențe și că tot pentru aparențe statul român sfida Uniunea Sovietică la masa negocierilor din interiorul Pactului.

Pacepa: un agent sovietic ?

A spune că între România și Uniunea Sovietică exista un conflict puternic, precum cel ideologic și geopolitic dintre SUA și URSS, este aberant. România a fost un stat național-comunist, condus de un tiran și un grup oligarhic totodată. Dar la fel de aberantă este conspirația dezinformării sovietice când ținem cont de evidențe. Larry Watts se întreabă pe bună dreptate de ce Pacepa și-a mințit prietenii americani, cărora li s-a alătura trădându-l pe Ceaușescu.

Răspunsul la această întrebare îl dă tot autorul, lipsit de o dovadă concretă, dar oferind suficiente date pentru a putea trage o concluzie cât de cât logică. Ipoteza lui Watts este cea conform căreia Ion Mihai Pacepa a fost un agent sovietic, recrutat de KGB, infiltrat în vârful Securității. O ipoteză viabilă spre deosebire de cea lansată de Pacepa, tocmai fiindcă conflictul dintre sovietici și români pe frontul din umbră era destul de evident, îndeosebi pentru un om care a deținut funcția de șef al DIE.

Argumentele nu sunt multe. Doar natura minciunilor pe care Pacepa le oferă americanilor cu privire la poziția României, afirmând că aceasta face de fapt parte dintr-o conspirație și influențând răcirea relațiilor româno-americane, slăbind astfel poziția statului român în raport cu Uniunea Sovietică. Logica ne-ar îndemna să credem că Pacepa fie avea o dispută personală cu Ceaușescu și-l voia distrus cu orice preț, fie serve altor interese decât ale României, afirmând lucruri despre care știa că nu sunt adevărate.

Mai departe Larry Watts afirmă că și serviciile de informații vest-germane au avertizat autoritățile americane cu privire la defectarea nesinceră a lui Pacepa, existând suspiciuni cu privire la loialitatea acestuia nu față de statul român, ci față de KGB. Intelligence-ul vest german ar trebui să aibă niște informații viabile cu privire la persoana lui Pacepa, suspectată chiar și-n interiorul Securității, deși nu și la nivelul conducerii statului, datorită faptului că acesta și-a început carieră de spion în Germania de Est, având șanse să se afle în atenția intelligence-ului vest-german.

Conform unui articol publicat în revista Historia cu privire la acest subiect și fostul șef al SIE, generalul Ioan Talpeș, împărtășește această viziune afirmând că: „Pacepa nu a livrat informaţii deosebite americanilor, scopul lui a fost de a distruge credibilitatea externă a României, la comanda celor pentru care a lucrat dintotdeauna. Defectarea sa a fost semnul că România trebuia să primească o corijare din partea sovieticilor, din cauza politicii de relativă independenţă promovată de Ceauşescu“

Lucru adevărat. Pacepa nu le-a oferit americanilor informații cu adevărat relevante. El doar a discreditat politica externă a României. Deși este discutabil de ce americanii au decis să-l păstreze în siguranță. Poate datorită utilității sale în războiul informațional ce se derula deja între sovietici și americani în spațiul publică ? Posibil.

În loc de încheiere

Acest articol nu este un studiu istoric, ci doar înșirarea unor gânduri de moment bazate pe mai multe meditații și studii cu privire la poziția României în Războiul Rece și personalitatea lui Ion Mihai Pacepa. El este părintele ipotezei conform căreia România nu era tocmai sinceră în conflictul ei cu URSS, ci făcea jocurile sovieticilor, o ipoteză care nu este credibilă raportată la toate realitățile momentului și devin cu atât mai puțin credibil cu cât ne punem mai multe întrebări privindu-l pe Pacepa.

Fără doar și poate că acesta a jucat un rol important în căderea lui Ceaușescu și a regimului său. Fără doar și poate că regimul ceaușist avea un caracter evident comunist și totalitar, rău prin natura sa. Dar în ceea ce privește orientarea de politică externă istoria ne arată că aceasta era mai similară celei chineze sau iugoslave, opusă intereselor geopolitice ale Uniunii Sovietice. A spune contrariul este puțin credibil, iar un om care știa totul despre această politică și conflictul din umbră a umplut autoritățile americane de minciuni. Motivul rămâne supus dezbaterii, ipoteza ar trebui pusă unde-i e locul.

Argument pentru o economie de piață

Am câțiva prieteni marxiști, comuniști chiar. Le zic bine prieteni sau ar trebui să spun cunoștințe ? Depinde de caz. În orice caz avem o mulțime de discuții cu privire la economie și politică. Când vine vorba de economie este cel mai rău. Indiferent cu care vorbesc aud același lucru. O linie veche și deja plictisită: ”tu crezi că este corect ca un grup mic de oameni să aibă mai mult decât un grup mare de oameni ?”. Asta-i replica de serviciu a demagogilor marxiști și comuniști. Replica mea este simplă: tu crezi că-i corect ca 10 colegi care învață mai prost ca tine sau nu învață deloc să aibă aceeași notă ca tine ?

Și cam aici încep sofismele, dar în general lucrurile sunt clare. Teoria marxist-comunistă eșuează în fața realității. Care este realitatea ? Oamenii sunt prin natura lor ființe egoiste. Individualismul este o caracteristică generală. Există excepții, dar sunt atât, doar excepții. Majoritatea oamenilor își pun interesele proprii pe primul loc și nu pe cele ale comunității din care fac parte. Nimeni n-ar fi cu adevărat dispus să fie egal cu semenii săi în sărăcie, mai ales când el poate munci mai mult, produce mai multe sau are capacități mai înalte. Ca în junglă sau ca la Darwin principiul e simplu: câștigă cel mai puternic.

Aceasta este starea noastră naturală. Ca oameni avem posibilitatea de a o modifica, de a ameliora lucrurile. Dar există o limită. În general cu cât modifici mai mult natura umană și mediul natural de dezvoltare pierzi din lucrurile specifice acesteia. Libertatea este una. Asta face economia de stat și asta evită economia de piață. Susțin economia de piață, capitalismul. De ce ? Pentru că este un sistem natural. Un sistem care permite fiecăruia să producă ce poate, iar dacă nu poate să muncească pentru cei care pot, supraviețuind astfel prin locuri de muncă. Capitalismul permite unui individ să crească și economie, respectiv tehnologiei, să se dezvolte în virtutea competiției dintre antreprenori.

Cu totul altfel stau lucrurile în comunism. Avem de a face cu un sistem economic care-i subordonează pe toți statului și, teoretic, îi tratează pe toți la fel. Excepție fac cadrele de partid care joacă rolul unei noi aristocrații pe baze ideologice. Dar în general oamenii sunt egali în sărăcie. Cei care trebuie să producă lucruri pentru stat și să contribuie la dezvoltarea economică nu o mai fac pentru că nu câștiga pe măsura muncii lor și încep să stagneze. Odată cu ei stagnează și economia și dezvoltarea pe diverse ramuri de interes pentru stat. Coreea de Nord este un exemplu. Individul este motivat de câștig personal. Nici cu locurile de muncă nu stăm mai bine. Statul le oferă, statul le plătește, până își epuizează resursele și realizează că nu ajunge niciunde.

Într-o economie de piață fiecare este liber să se dezvolte în funcție de propria capacitate și eforturile depuse. Nu toți reușesc, dar nici în viață nu reușesc toți să ajungă prea sus. Cum ar arăta lumea formată doar din patroni și nici un angajat care să lucreze ? Nu s-ar mai face nimic. Invers dintre muncitori s-ar ridica un patron, deci no difference there. Da, vor exista oameni mai săraci și oameni mai bogați, dar la fel există oameni mai buni într-un domeniu și oameni mai proști într-un domeniu. În ciuda acestui fapt acești oameni mai bogați oferă locuri de muncă pentru restul. Situația nu este favorabilă doar celor care au nevoie de locuri de muncă, ci tuturor în general. În funcție de cerere aceștia produc pentru a câștiga profit, capital, iar în schimbul profitului cei care cumpără pleacă mulțumiți. Evident, o astfel de situație încurajează și competiția între producători pentru calitatea produselor.

Rezultatele sunt mult mai bune pentru toată lumea decât într-o economie de tip socialist/comunist unde totul ajunge, inevitabil, la stagnare. Nu degeaba și China, una din marile puteri globale ale momentului și probabil ale viitorului, a adoptat un sistem economic capitalist care funcționează în paralel cu cel socio-politic comunist. Confruntați cu realitatea chinezii au văzut eșecul economic al comunismului. De fapt doar niște naivi fanatici mai susțin astfel de idei, cel puțin pe plan economic. Comunismul nu a funcționat nici unde, nici cum, iar teoria sa economică de sorginte marxistă a eșuat întotdeauna lamentabil.

Există nedreptăți, cel puțin aparente, într-o economie de piață. Unele sunt naturale și inevitabile, altele nu. Aici intervin alte detalii. O economie de piață poate să fie una foarte liberă sau una reglementată. Există o economie de piață socială, după modelul german de sorginte creștin-democrată. Rolul statului este în general cel de supraveghetor asupra pieței. El oferă un background în care toți să poată lucra și conviețui, avantajos pentru toată lumea și niște reguli, asigurându-se că acestea sunt respectate de către toți actorii implicați. Statul poate impune câteva reguli prin care antreprenorii să respecte drepturile și nevoile angajaților, în funcție de circumstanțe și poate contribui la rândul său prin ajutor social. Dar nu poate juca rolul pieței sau al antreprenorilor.

În general economia de piață este cea mai bună opțiune pe care o avem. Ca orice lucru în viață nu este ceva perfect, dar tocmai asta o face bună. Toate ideologiile care au pretins perfecțiunea au ajuns să reprezinte iadul pentru indivizi și pentru națiuni, dând în cele din urmă greși. Mai bine ceva natural, normal și cu defecte, dar care compensează prin funcționalitatea sa decât o utopie robotică a cărui finalitate este eșecul și care în drum spre eșec distruge totul: oameni, națiuni, valori. Cazul românesc este un exemplu, Coreea de Nord un altul ceva mai actual. În schimb nu am văzut economii de piață care să se prăbușească în adevăratul sens al cuvântului.

Ocupantul rus

Am de făcut o confesiune. Sunt un ingrat. Pentru mult timp am fost un nenorocit nerecunoscător care a criticat Federația Rusă. I-am criticat pentru istoria lor imperialistă, pentru felul în care au venit și au furat pământurile altora. Dar ochii mi-au fost deschiși. Privind un mic spot de propagandă am primit lumina de la răsărit. Am înțeles că da, rusul este un ocupant, dar fără acest ocupant n-am fi nimic. El a venit și a lăsat progres și prosperitate în urma sa, iar după ce l-am dat afară a izbucnit haosul și decadența. 

Sigur, textul de mai sus este pur sarcastic. ”Noblețea” ocupantului rus și civilizația pe care a lăsat-o în urmă se văd prin toate țările ocupate. România, țările baltice, Polonia, Republica Moldova și Ucraina. Ce au toate în comun ? O cantitate enormă de corupție și lipsa unei elite politice serioase. Toate încep să se reinventeze abia acum, odată cu dispariția ocupantului rus. Ocupantul rus dă vina pentru asta pe popoarele statelor respective, dar realitatea este puțin altfel.

Peste tot pe unde a trecut ocupantul rus a lăsat în urma sa cadavre și teroare. A trecut totul prin foc și sabie, sau mai bine zis prin gloanțe și obuze. Violul a devenit cuvântul cheie pentru a descrie activitatea ocupantului rus, iar această activitate a rămas în memoria colectivă a femeilor din toate țările pe unde ocupantul rus a trecut. Dar, în ciuda acestui fapt, el ne-a eliberat de nenorocitul de Hitler, ne-a eliberat atât de bine încât lagărul de concentrare a fost înlocuit cu gulagul.

Ocupantul rus ne-a scăpat de ”oligarhia” burghezo-moșierească. Generali, medici, profesori, oameni politici, simpli intelectuali, toți au fost aruncați în închisorile comuniste și exterminați sau reeducați. Lumea nu mai avea nevoie de aceștia. Avea nevoie de pantofari care să conducă statul și de o gloată supusă, nu de oameni cu o gândire critică și rațională, taman opusul omului nou de tip sovietic, pe care ocupantul rus dorea să-l lase în urmă.

Evident că astfel de servicii nu au fost pe gratis. Ocupantul rus ne-a eliberat de noi înșine, așa că i se cuvenea și o răsplată. Grâu, aur, alimente, absolut orice tip de resurse pe care o țară le deținea trebuiau să fie date ca răsplată ocupantului rus. La urma urmei, totul era la comun, nu ? Proprietatea privată, câștigată prin muncă proprie, era un concept burghezo-moșieresc cauzator de foamete și suferință. Deloc echitabil. Inclusiv la nivelul națiunilor.

Ocupantul rus a lăsat o moștenire colosală în fața istoriei. Ne-a oferit un sistem economic perfect funcțional, care încuraja munca și dezvoltarea. Evident, când oamenii au văzut că nu câștigă în funcție de cât produc și oligarhia de partid domină totul au renunțat să mai producă lucruri noi. Fără o piața competitivă și o răsplată adecvată ideile nu mai veneau, iar stagnarea a devenit o stare de fapt.

Dar da, ocupantul rus a fost nobil. A lăsat o mare moștenire. Cadavre, stagnare, iar după dispariția sa popoarele ocupate, rămase fără elite, au fost dominate de corupție și haos. Cât de ingrați să fim, cum să-l criticăm pe ocupantul rus ? Noroc că aparatul de propagandă al Moscovei ne arată lumina adevărului, scoțându-ne astfel din ignoranța noastră absolut penibilă. Poate ar trebui să deschidem brațele și să-l chemăm pe ocupantul rus înapoi, eventual și picioarele.

Sufletul unei națiuni

”Fără coloană vertebrală, națiunea românească este o materie organică amorfă, aruncată pe pământul european la voia întâmplării” - Constantin Rădulescu-Motru, ”Revizuiri și adăugiri”

Fiecare popor, fiecare civilizație, la fel ca și individul, are un suflet propriu. Națiune reprezintă mai mult decât un conglomerat lingvistic, de interese comune care au o natură economică sau militară. Ea este ținută împreună și motivată în viața sa istorică în primul rând de valorile spirituale care formează sufletul națiunii. Ne referim aici la cultura și spiritualitatea națională, la ideologiile care domină spațiul politic, la valorile asumate de o națiune ca și valori identitare și la miturile existente în istorie.

Sufletul unei națiuni este acel lucru care păstrează națiunea unită și îi oferă un scop final spre care să meargă. Lipsită de acest suflet orice națiune își cunoaște, la un moment dat, stagnarea, decadența și sfârșitul. Pentru că nimic nu o mai ține legată și nimic nu o mai motivează în drumul istoric pe care-l parcurge, națiunile fiind actori ai istoriei și nu ai momentului. Națiunea noastră, națiunea română, are la rândul ei un suflet, o identitate internă, dar cât de viu și sănătos este acest suflet al României ?

Cultura noastră este mai degrabă rece decât vie. Avem o serie de valori care ne ghidează și pe care ni le-am asumat. Memoria Revoluției din 89 ne impune libertatea, democrația și demnitatea persoanei ca valori perene pentru națiunea română eliberată de sub comunism. Și totuși, foarte puțini sunt cu adevărat interesați de aceste valori, la fel cum foarte puțini se simt motivați de ele.

Comunismul a reușit să transforme națiunea română într-una a cărui spirit este rece. Închisorile comuniste au distrus elitele intelectuale ale națiunii, tocmai acele elite a căror menire era să întărească, în mod constant, cultura și identitatea noastră, să ofere mulțimilor un suflet colectiv. În locul lor au fost puse alte elite, mai false, iar acestea au impus o mitologie a cărei origine nu se află nicidecum în sufletul național, ci într-o ideologie materialistă de natură economică.

Din păcate pentru comuniști oamenii nu au reverberat la așa ceva. Din păcate pentru noi, ei au rămas afectați și reci până astăzi. România se află în procesul de a-și recăpăta sufletul, adică ingredientele care formează acest suflet. Încă ne căutăm identitatea reală, valorile și obiectivele viitorului. Am înțeles că suntem europeni și că suntem democrați, dar asta doar la nivel de elite, căci mulțimile sunt încă blocate în trecut. Dar restul sufletului sfârtecat al națiunii române ?

Cultura noastră ca întreg abia se mai face simțită. Spiritualitatea în loc să evolueze se blochează în dogmele seci ale cultelor tradiționale și este umbrită de interese economice. Valorile culturii politice sunt trecute cu vederea, iar mitologia națională este constant demitizată. Urmarea ? Cum afirma C. Rădulescu-Motru, apariția unei națiuni lipsite de coloană vertebrală. Facem parte din Europa, dar nu ne-am integrat cu totul în acest nou spațiu și nici nu ne-am recuperat pe noi înșine.

Nu știm încă cine suntem și ce vrem în mod exact. Spațiul public românesc este dominat de incertitudini. Problema este că avem nevoie de valori. Trebuie să fim capabili, ca națiune, să ne ridicăm privirea și vocea pentru ceva, nu să acceptăm orice trece asupra noastră. Avem nevoie de acest set de valori, împletit cu interese noastre reale, pentru a reuși să ne asigurăm un viitor ca și națiune europeană. Pe de o parte valorile Europei, în care vrem să ne integrăm, pe de alte valorile noastre, pe care trebuie să le recuperăm.

Poate un popor să trăiască doar din economie ? Pentru un timp, dar acest lucru nu-l va motiva, nu va motiva mulțimile și nici chiar elite pentru a clădi un viitor cu adevărat mai bun. Un popor trebuie să-și asigure existența în jurul a ceva. Are nevoie de acel altar în jurul căruia se dezvoltă, dezvoltându-și totodată viziunea de viitor, regulile de existență, interesele colective. Nu degeaba sovieticii au căutat, peste tot pe unde au fost, să distrugă în primul rând elitele și valorile unui popor.

Ne putem uita și la Uniunea Europeană în momentul de față. Ca și națiunile, această construcție are nevoie de un suflet, ceva care să-i anime existența. Dar nu a reușit să-și formeze așa ceva. Sufletul Europei ar trebui să fie produsul valorilor tuturor națiunilor care alcătuiesc comunitatea europeană, dar UE pare să se blocheze în propria natură birocratică, incapabilă să treacă dincolo de anumite limite. Iar în lipsa acestor lucru proiectul european se află într-o situație foarte grea.

România are nevoie de un suflet. Acesta încearcă să iasă la suprafață după ce a fost suprimat multă vreme. El este format din cultura, ideile și valorile care ne vor determina viitorul. Cine suntem ? Ce vrem ? Răspunsul la aceste întrebări este cel care ne ajută să ne formăm un viitor, iar el este dependent de conștiința unui suflet colectiv al națiunii române. Suntem europeni ? Democrația și libertatea sunt valori perene ? Ne tragem de la daci și romani ? Răspunsul la aceste întrebări ne afectează prezentul și viitorul.

Rusofilia la români

Românii iubesc lumea occidentală. Iubim America, iubim statele europene din vest. Acesta este rezultatul unor studii sociologice care confirmă, la nivel de masă, orientarea euroatlantică și europeană a României. Iar astfel de rezultate sunt, la urma urmei, perfect explicabile. De la comunism încoace occidentul este sinonim cu libertate, prosperitate, dar și civilizație. Lucruri pe care ni le dorim atât de mult.

În ciuda acestui fapt există și oameni care văd în occident însumarea tuturor relelor posibile. Nu sunt o majoritate, slavă cerului, dar sunt numeroși și au o voce. Dacă Franța sau Germania se confruntă cu un număr mare de simpatizanți ai islamismului, ai Statului Islamic, noi ne confruntăm cu cu totul altceva și anume un număr mare de simpatizanți ai Rusiei. Rusofilia la români este în floare, dar care sunt elemente care cauzează aceste sentimente și orientări pe care o parte din conaționalii noștri le au ?

Rusofilia are mai multe cauze, ținând în principal de ideile, comportamentul, supărările și religia celui care o manifestă. La fel cum exist o mare simpatie pentru occident datorită sinonimității sale cu libertatea, există și o simpatie pentru Rusia la baza căreia stau valorile tradiționale, adică cele de ordin religios (ortodoxia), ideologia naționalistă, ura pentru valorile reprezentate de occident și admirația față de politica de tip autoritar, adică o politică a puterii în defavoarea democrației sau a libertății.

Bazându-ne pe aceste criterii putem să identificăm următoarele cercuri socio-umane prin care rusofilia este propagată către indivizi:

1. Cercurile religioase

Religia reprezintă cel mai constant element al propagandei pro-ruse în România. Simpatizanții și agenții de influență ai Moscovei mizează pe elementul religiei comune, ortodoxia, pentru atragerea oamenilor de partea Moscovei. Nu este de mirare că în cercurile ortodoxiste se regăsesc o mulțime de simpatizanți ai politicilor duse de Vladimir Putin și susținători ai Rusiei.

Un exemplu concret în acest sens este Iulian Capsali. Un om politic ortodoxist care a candidat la ultimele alegeri europarlamentare. Platforma sa politică s-a concentrat pe apărarea valorilor tradiționale și a manifestat o simpatie vădită față de Rusia, exprimându-și ostilitatea față de Uniunea Europeană și America, pe care le consideră decadente și anti-ortodoxe.

Existența unei religii comune și teama că valorile tradiționale ale religiei respective sunt atacate de către modernitate reprezintă principalul factor care-i îndeamnă pe cei prezenți în astfel de cercuri religioase să-și îndrepte atenția spre Moscova, așteptând lumina de la răsărit. O constantă în aceste cercuri este lipsa de interes pentru politica reală, pentru interesul național și relațiile internaționale, viziunea comună este una îngustă, axată doar pe aspectul religios și ignorând restul.

2. Cercurile naționaliste

Naționaliștii, ca și exponenții cultelor religioase, variază. O parte sunt atrași de Rusia, o alta vede în Rusia un dușman tradițional al României datorită obiectivului nostru de unire cu Republica Moldova. Aici pot să observ că predomină primul exemplu. Probabil și datorită faptului că naționalismul românesc s-a confundat mereu cu religia creștin-ortodoxă, lucru specific spațiului est-european, iar propaganda naționalistă vine la pachet, de cele mai multe ori, cu cea ortodoxistă.

Mulți dintre naționaliștii români văd în ortodoxism doar o moștenire, o tradiției identitară care trebuie păstrată și nu sunt cu adevărat atrași de caracterul spiritual al religiei lor. Lăsând religia la o parte, originea rusofiliei lor mai are câteva elemente în plus. Acestea țin de natura politică a Federației Ruse. Un stat care apără paradigma modernă a relațiilor internaționale, dominat de conceptul de interes național în defavoarea globalizării, un stat care ține la tradiție și chiar prezintă tot mai multe similitudini cu regimul național-socialist din Germania interbelică sau cu Italia fascistă.

Pe latura conspiraționistă mai există și ideea că lumea este controlată de evrei, iar Rusia reprezintă principalul exponent al unei cruciade împotriva acestei ”ordini mondiale”.

În orice caz, aceștia ignoră destul de des faptul că naționalismul înseamnă apărarea intereselor țării tale în defavoarea altora. Faptul că Vladimir Putin însuși, dacă ar fi român, ar duce o politică anti-rusească nu le este o realitate clară. De ce anti-rusească ? Pentru că politica naturală a Federației Ruse, confirmate de istorie, este una de expansiune. Singura metodă prin care își poate asigura securitate teritorială fiind cea a unor state interpuse între ea și occident, care să paveze drumul spre Moscova.

3. Cercurile conspiraționiste și populiste

Conspiraționiști și populiști găsim, de obicei, atât în cercurile religioase, cât și în cele naționaliste. Dar aceștia au cercurile lor specifice în care nici religia și nici identitatea națională nu reprezintă o valoare fundamentală. Vorbim de oameni care cred cam în toate teoriile vehiculate pe internet și care se tem de o așa-zisă ocultă mondială, de obicei francmasonică, și care susțin o lume construită pe ideile propagate de discursurile populiste.

Acești indivizi se găsesc peste tot și susțin Rusia doar din cauza faptului că o văd drept un opozant al ocultei imaginare, dar și un stat care aplică politica lor fantezistă.

4. Hipster-intelectualii

Folosesc termenul de hipster-intelectual în lipsă de altă terminologie. Vorbim aici de indivizi care se consideră, sau chiar sunt, intelectuali, dar care și-au dezvoltat un sistem psihologic de respingere a lucrurilor mainstream și care susțin ceva doar de dragul faptului că reprezintă ceva diferit de ceea ce susține majoritatea oamenilor. Mulți dintre acești oameni sunt susținători înfocați ai politicilor duse de Vladimir Putin sau de diferiți dictatori pentru simplul fapt că majoritatea oamenilor îi critică. Deci este cool să ieși din turmă, să nu faci parte din majoritate.

De asemenea mulți sunt împotriva războiului. Iubesc pacea, lucru lăudabil, dar sunt incapabili să înțeleagă mecanismele complexe ale politicii internaționale și sunt tipul de oameni care susțin în politică o idee similară cu următoarea: dacă cineva îmi sparge casa și îmi violează nevasta atunci, în mod automat, trebuie să privesc pasiv și să-l las să facă ce vrea. Astfel de oameni nu înțeleg că valorile lor și valorile lumii postmoderne nu sunt împărtășite mai deloc în afara acestei lumi. Sigur, Rusia dorește pace. Și islamismul. Dar sub propriul steag.

5. Ecologiștii

Nu toți ecologiștii sunt rusofili și în general nu prea sunt interesați de politică. Tocmai de asta nu o studiază și nu o înțeleg. O privesc la fel ca și hipsterii și, asemeni religioșilor, susțin diferite idei și acțiuni doar pe baza ideologiei proprii. Dacă ceva afectează sau nu mediul automat devine singurul criteriu de judecată politică, orice altceva precum interesele de ordin economic sau geopolitic dispărând din ecuație.

6. Anarhiștii

Foarte similari cu hipster-intelectualii, aceștia sunt cam împotriva oricărui tip de regim politic. Evident, cel mai rău este cel în care trăiesc. Drept urmare anarhiștii europeni sunt anti-europeni, iar cei americani sunt anti-americani, doar cei ruși fiind anti-ruși. Sunt anti-război, anti-politică și tot ce fac ai lor este rău. Imperialism. Singurul lucru pe care nu-l înțeleg este că musulmanii, rușii, chinezii și alte regimuri pe care le consideră bune i-ar trimite după gratii, sau mai rău. Oricum, sunt niște copii care se joacă. De obicei nu au o influență reală în politică, iar când o au, în timpul revoluțiilor, doar servesc unor alte interese.

7. Comuniștii

Ultimii din listă sunt comuniștii. Sunt puțini, așa că nu contează foarte mult. Majoritatea adoptând un mix între naționalism și comunism. Ceaușism cu alte cuvinte. Ei susțin Rusia pentru că așa au fost învățați. Lumina vine de la răsărit. Occidentul este capitalist, deci imperialist, implicit rău. Cazul lor este foarte simplu și nu contează așa mult.

Concluzie

Aceste cercuri sunt cele în care se manifestă, în general, rusofilia. Totodată sunt cele în care aceasta se propagă de cele mai multe ori. Combaterea lor este strâns legată de educație, de modelul public oferit de politicieni și persoanele care apar în fața cetățenilor și de nivelul de trai. Asta îmi aduce aminte că am uitat de categoria veșnicilor nemulțumiți, care susțin Rusia și ideologiile de tip național-comunist doar din cauza faptului că nu trăiesc prea bine în momentul de față.

În fine, momentan aceste cercuri sunt o minoritate. Dar probleme precum cele din justiție, lipsa unei educații adecvate și lipsa locurilor de muncă pot, oricând, alimenta o propagandă pentru unul din grupurile menționate și implicit o propagare a sentimentului rusofil ca și exprimare a unor frustrări ale populației. Politica influențează socialul și viceversa. Dacă aceasta nu reușește să livreze ceea ce i se cere atunci, în mod automat, socialul se va reorienta, de obicei în varianta opusă, și va căuta să schimbe politicul. Este o logică foarte simplă și de care trebuie să ținem cont. Din fericire, schimbarea societății românești și rezolvarea lipsurilor nu pare să fie prea departe. Impusul noilor generații fiind vizibil.

România și extremismul

În ultimul meu articol am abordat riscul reprezentat de mișcările, respectiv partidele, extremiste pentru stabilitatea internă a Uniunii Europene. Criza economică oferă acestora fondul necesar pentru a-și lărgi nucleul electoral, iar la rândul ei, această criză politică de instabilitate pune sub semnul întrebării coeziunea europeană în fața crizelor de securitate care se ridică și care amenință toate statele membre.

Am încercat o abordare generală, referindu-mă la cazul general al Uniunii deși la cele mai evidente exemple: extrema dreaptă care domină spațiul politic în Ungaria și extrema stângă care a câștigat ultimele alegeri din Grecia, ambele oferind un precedent și chiar un suport moral pentru organizațiile extremiste din restul Europei, precum Frontul Național din Franța. În articolul de față vreau să încerc o abordare redusă la spațiul nostru, cel românesc, și să analizez situația mișcărilor extremiste acasă.

Din acest punct de vedere și comparativ cu restul Europei România se află într-o poziție mult mai bună. În ciuda problemelor de natură economică, socială și politică tendințele extremiste sunt destul de reduse la câteva tipologii sociale. Pe de altă parte populismul prinde la oameni, dar nu într-o măsură care să ne sperie și fără tangențe cu discursul exclusiv naționalist sau radical de stânga.

Când ne gândim la tipurile de ideologii extremiste din România două tipologii ne vin în minte: naționalismul, în extrema dreaptă și neo-comunismul, în extrema stângă. Aceste ideologii atrag câteva tipuri de oameni care sunt predispuși să răspundă la un discurs sau altul. Baza lor, ca și peste tot în lume, este o retorică bazată pe frică, ură, sărăcie, promisiuni utopice sau o formă exacerbată de idealism.

În cazul extremismului de dreapta vedem că principalii exponenți sunt fie cei atrași de un discurs al urii sau al fricii, oameni care au aderat la ideologia respectivă datorită faptului că doresc să scape de un anumit grup etnic, sau romantici întârziați care doresc să construiască o societate după chipul și asemănarea lor, sau a ideilor lor, ignorând realitatea unei ființe umane.

Foarte puțini din exponenții acestui curent au de fapt idei despre schimbări practice și pozitive pentru societate. Nu au programe, doar ceva foarte vag și lipsit de sens care atrage oamenii din cele două categorii mai sus menționate. Același lucru se petrece și în extrema stângă, unde doar forma variază, regăsindu-se romantici întârziați sau oameni motivați de utopia egalității și a unui trai mai bun, chiar dacă metodele pentru atingerea unui trai perfect lipsesc sau sunt complet criminale.

În adaos organizațiile extremiste reprezintă o atracție pentru persoanele anti-sociale, izolate de restul lumii. Acestea se regăsesc în orice curent sau organizație care li se asemănă prin felul în care sunt respinse de societate și resping, la rândul lor, cutumele societății. La fel ca și-n cazurile anterioare ei nu reprezintă o forță majoritară sau capabilă să determină o schimbare serioasă.

Partidulețele comuniste, organizațiile neo-legionare și câteva grupuri neo-naziste reprezintă curentul extremist în România. În toate cele trei cazuri vorbim de organizații minuscule, care militează în spațiul public pentru diferite idei, organizând un marș, o comemorare sau o conferință. Atrag un număr limitat de persoane, nereușind să apeleze la majoritatea cetățenilor care, cel puțin în cazul României, nu par să fie motivați de retorica grupărilor extremiste.

Acest lucru se datorează și faptului că la noi condițiile sunt cu totul diferite de cele din alte state precum Grecia, Ungaria sau cele occidentale. Nu avem o problemă a imigranților, iar criza economică nu a atins nivelul celei din Grecia. Avem o problemă cu anumite minorități etnice, dar ea nu este una majoră, limitându-se la anumite grupuri social sau la o simplă opinie ascunsă de către majoritate.

Rasismul împotriva cetățenilor români de etnie rromă și spiritul anti-separatist care se leagă de retorica anti-maghiară sunt relativ limitate, iar schimbul de generații pare să reducă aceste sentimente, atât din partea românilor, cât și din partea unor cetățeni minoritari care înțeleg să nu mai lanseze provocări la un conflict interetnic (cum a fost cazul cetățenilor maghiari până acum).

Conviețuirea cu restul minorităților nu pare să ridice probleme, din contră. Victoria recentă a unui minoritar etnic și religios la alegerile pentru funcția supremă în stat confirmă faptul că majoritatea românilor, în special tinerii, nu sunt atât de interesați de discursul naționalist, un discurs folosit de rivalul lui Klaus Iohannis, dl. Victor Ponta și care nu a reușit să-i aducă nici o victorie, din contră, a stârnit chiar o reacție adversă, un puternic curent anti-naționalist și anti-ortodoxist (nu anti-ortodox).

Această referire la ortodoxism mă aduce la aspectul religios al extremismului. Într-adevăr, extremiștii de dreapta reușesc să-și atrag simpatizanți și prin intermediul unui discurs religios, construit pe confundarea națiunii române cu religia creștin-ortodox. Acest lucru este cel mai vizibil în cazul grupărilor neo-legionare, iar de aici pare să vine un prim nucleu al extremei drepte românești.

Nucleul respectiv este unul dependent de credința religioasă a românilor. Dacă aceasta scade atunci vorbim și de o scădere automată a numărului celor atrași spre extrema dreaptă în virtutea ortodoxismului. Aici și cultelor religioase le revine rolul de a-și educa credincioșii în spiritul toleranței, dar momentan se pare că legionarismul are o influență puternică în cadrul cultului ortodox și prin asta printre credincioși, ceea ce ar putea reprezenta o problemă în anumite circumstanțe.

Sentimente naționaliste sau comunistoide există printre anumite persoane, dar nu într-o formă organizată și majoritatea evită astfel de lucruri. Sunt mai degrabă niște sentimente ascunse și, sperăm, pe cale de dispariție odată ce societatea românească intră pe drumului evoluției sale occidentale. Asta nu înseamnă că grupările extremiste nu trebuie supravegheate, fiindcă aceste grupuri pot organiza acțiuni care să contravină ordinii și liniștii publice sau chiar interesului național, dar amenințarea extremistă nu este nicidecum similară cu cea din restul occidentului, românii adoptând o atitudine mai pasivă în majoritatea cazurilor.

Dacă România este sensibilă la o creștere a extremismului această creștere ar veni pe un segment etnic și religios, dar în circumstanțe deosebite, precum creșterea imigrației în România. În momentul de față nu putem vorbi de o problemă majoră în direcția asta, din contră, comparativ cu restul statelor europene noi nu ne confruntăm cu o problemă majoră a extremismului, cel puțin nu organizat.

Capitalism

Într-un articol intitulat simplu ''Comunism'' am scris despre ideologia cu același nume și despre defectele sale. Am încercat să scriu un articol scurt și să mă mențin pe o linie exact, fără să intru în detalii. Drept urmare nu am intrat în discuții despre alternativele la comunism sau opozanții ideologici ai acestuia. Opozanți precum capitalismul despre care urmează să scriu.

Capitalismul diferă de comunism prin faptul că este o economie de piață și nu una statală. Libera inițiativă și concurența sunt încurajate, iar economia se dezvoltă odată cu sfera privată, rolul statului fiind unul cât se poate de limitat. Spre deosebire de rolul absolut pe care statul îl joacă drept factor economic în comunism, unde piața este, ca și orice alt lucru, proprietate statului.

Principala critică adusă de comuniști la adresa capitalismului este că ar permite exploatarea celor săraci și mulți de către cei bogați și puțini. Că oamenii nu sunt egali. Un sofism ieftin care ne arată cât înțeleg comuniștii despre viață, natură și economie. Dar în primul rând aceștia ar trebui să vadă exploatările care au loc în lumea comunistă și am să dau ca exemplu statul comunist absolut, Coreea de Nord.

În Coreea de Nord toți oamenii sunt proprietatea statului. Lucruri precum libertatea individuală, demnitatea umană și proprietatea privată sunt de neimaginat când totul aparține de stat. Statul este condus de o mică aristocrație ideologică, o aristocrație care poate exploata pe oricine și care nu acceptă idei diferite. Munca este obligatorie, dar unde te vrea statul, iar kim-jongii primesc roadele.

Cât de bine funcționează acest sistem se vede de la sine. Economia nord coreeană este la pământ, iar tehnologia este de secol XX. Asta pentru că nu există competiție și motivație a muncii. Oamenii muncesc cu gândul la răsplată. Dacă în final nu câștigă ce-și doresc atunci nu mai muncesc. Cercetătorii au nevoie de libertate deplină pentru a cerceta și de motivația. Concurența duce la apariția unor produse superioare celor lansate de un alt competitor.

Acești factori lipsesc din lumea comunistă, dar sunt prezenți în lumea capitalistă. Adică în acea lume care evoluează în mod constant, cu o economie prosperă și o tehnologie avansată. Cu o piață largă și cu inițiative private care asigură progresul și prosperitatea societății. Lucru văzut și de societatea comunistă chineză, care iată, a trecut la rândul ei la o economie de piață.

Astfel capitalismul permite progresul societății. Permite oricărui individ ca prin muncă și inițiativă să-și poate dezvoltă propriul business, cu proprii angajați. Angajați care nu lucrează forțat, ci care pot demisiona oricând, pot să-și aleagă domeniul de lucru sau pot să-și lanseze propria afacere dacă au această capacitate.

În mod evident nu orice are o astfel de capacitate. Mai ales într-o societate care încă suferă de mentalitate comunistă că totul trebuie să vină de la stat. În capitalism nu e așa, în capitalism inițiativă individuală este cheia succesului, individual și social. Lenea și așteptarea rezolvării problemelor de la stat sunt principalii factori pentru lipsa dezvoltării economice a României, alături de corupție.

Din acest motiv oamenii înțeleg greșit capitalismul și-l percep ca pe starea actuală din România. Doar că aici capitalismul încă nu funcționează, fiindcă nu s-a înfipt acea mentalitate a inițiativei. Mulți dintre criticii capitalismului nu fac altceva decât să repete lozinci marxiste aplicate la situația românească unde proiectul capitalist încă nu a reușit.

Dincolo de asta capitalismul nu face decât să reflecte o stare naturală. Capitalismul este economia naturală a societății umane și ca atare cea mai bună opțiune prezentă. Pentru că omul este liber, pentru că omul creează și pentru că prin libera sa inițiativă el îi depășește sau nu pe alții. De asta nu toți sunt la fel, nu toți muncesc la fel, nu toți câștigă la fel, iar utopia comunistă devin un coșmar care vrea să schimbe natura.

Comunism

Comunismul este o conspirație. O mișcare care de la începuturi și-a adaptat ideologia în funcție de context pentru a-și atinge obiectivele necunoscute mulțimii. Aceeași ideologie a folosit discursuri emoționale pentru a manipula masele. Exemple fiind ura de clasă sau bunăstarea socială. Ca și orice utopie a dus lumea în iad și ne-au trebuit mulți ani să ieșim din acel iad. Și totuși încă are apărători.

În România și în lume comunismul are micuțe grupuri de adepți și apărători. Ignorându-i pe cei mai hardcore, fanii Stalin care nu reprezint nimic numeric, îmi îndrept privirea spre comuniștii soft. Aceștia din urmă tind să reprezinte un număr considerabil la nivel internațional. Nefiind nici fani Stalin, nici fani Mao, ei apără comunismul spunând că dictatorii nu l-au reprezentat și comunismul adevărat merită încercat.

Mie mi se pare penibil. Atât de penibil încât n-am nici o ezitare să cataloghez astfel de oameni drept proști. Da. Proști cu P mare. Fiindcă doar un tembel poate să vină și să spună că ideologia comunistă a fost greșit reprezentată de toți adepții săi! În toată lumea, pe tot globul, rodul comunismului a fost același. Niciodată un altul, indiferent dacă numele dictatorului era Stalin, Castro sau Kim.

Comunismul a dat peste tot dictatori, peste tot crime. O ideologie utopică care pune societatea mai presus de individ nici nu poate da altceva. Este de bază în comunism ca după orice revoluție ghilotina lui Robespierre să-și asume locul de cinste, așa cum scria chiar Marx. Dar puțini comuniști soft îl citesc pe Marx. Este de bază în comunism ca individul să fie sacrificat pentru societatea comunistă, prin natura ei una totalitară asemeni altor ideologii de același tip.

Nu există comunism bun și comunism rău. Pe fața Terrei comunismul și-a trăit veacul prin reprezentanții cei mai autentici ai acestui curent. Oameni care n-au făcut decât să pună în practică ceea ce unchiul Marx îi învățase. Utopia, idealismul, duc adesea la crime când au puterea, iar comunismul nu e o excepție. Dacă exista un comunism bun sigur vedeam asta măcar într-un stat.

P.S. Ca să mă adresez și comuniștilor hard, oricât de irelevanți sunt, am să-i întreb: cu ce este mai bun comunismul decât capitalismul ? Spuneți că muncitorii sunt exploatați de oligarhii cu bani. În capitalism ești liber să alegi pentru cine lucrezi, ce faci în viață și așa șansa să devii un om bogat și de succes. În comunism nu ai aceste drepturi, lucrezi forțat pentru acei puțini din partid care trăiesc ca baronii.