Argument pentru o economie de piață

Am câțiva prieteni marxiști, comuniști chiar. Le zic bine prieteni sau ar trebui să spun cunoștințe ? Depinde de caz. În orice caz avem o mulțime de discuții cu privire la economie și politică. Când vine vorba de economie este cel mai rău. Indiferent cu care vorbesc aud același lucru. O linie veche și deja plictisită: ”tu crezi că este corect ca un grup mic de oameni să aibă mai mult decât un grup mare de oameni ?”. Asta-i replica de serviciu a demagogilor marxiști și comuniști. Replica mea este simplă: tu crezi că-i corect ca 10 colegi care învață mai prost ca tine sau nu învață deloc să aibă aceeași notă ca tine ?

Și cam aici încep sofismele, dar în general lucrurile sunt clare. Teoria marxist-comunistă eșuează în fața realității. Care este realitatea ? Oamenii sunt prin natura lor ființe egoiste. Individualismul este o caracteristică generală. Există excepții, dar sunt atât, doar excepții. Majoritatea oamenilor își pun interesele proprii pe primul loc și nu pe cele ale comunității din care fac parte. Nimeni n-ar fi cu adevărat dispus să fie egal cu semenii săi în sărăcie, mai ales când el poate munci mai mult, produce mai multe sau are capacități mai înalte. Ca în junglă sau ca la Darwin principiul e simplu: câștigă cel mai puternic.

Aceasta este starea noastră naturală. Ca oameni avem posibilitatea de a o modifica, de a ameliora lucrurile. Dar există o limită. În general cu cât modifici mai mult natura umană și mediul natural de dezvoltare pierzi din lucrurile specifice acesteia. Libertatea este una. Asta face economia de stat și asta evită economia de piață. Susțin economia de piață, capitalismul. De ce ? Pentru că este un sistem natural. Un sistem care permite fiecăruia să producă ce poate, iar dacă nu poate să muncească pentru cei care pot, supraviețuind astfel prin locuri de muncă. Capitalismul permite unui individ să crească și economie, respectiv tehnologiei, să se dezvolte în virtutea competiției dintre antreprenori.

Cu totul altfel stau lucrurile în comunism. Avem de a face cu un sistem economic care-i subordonează pe toți statului și, teoretic, îi tratează pe toți la fel. Excepție fac cadrele de partid care joacă rolul unei noi aristocrații pe baze ideologice. Dar în general oamenii sunt egali în sărăcie. Cei care trebuie să producă lucruri pentru stat și să contribuie la dezvoltarea economică nu o mai fac pentru că nu câștiga pe măsura muncii lor și încep să stagneze. Odată cu ei stagnează și economia și dezvoltarea pe diverse ramuri de interes pentru stat. Coreea de Nord este un exemplu. Individul este motivat de câștig personal. Nici cu locurile de muncă nu stăm mai bine. Statul le oferă, statul le plătește, până își epuizează resursele și realizează că nu ajunge niciunde.

Într-o economie de piață fiecare este liber să se dezvolte în funcție de propria capacitate și eforturile depuse. Nu toți reușesc, dar nici în viață nu reușesc toți să ajungă prea sus. Cum ar arăta lumea formată doar din patroni și nici un angajat care să lucreze ? Nu s-ar mai face nimic. Invers dintre muncitori s-ar ridica un patron, deci no difference there. Da, vor exista oameni mai săraci și oameni mai bogați, dar la fel există oameni mai buni într-un domeniu și oameni mai proști într-un domeniu. În ciuda acestui fapt acești oameni mai bogați oferă locuri de muncă pentru restul. Situația nu este favorabilă doar celor care au nevoie de locuri de muncă, ci tuturor în general. În funcție de cerere aceștia produc pentru a câștiga profit, capital, iar în schimbul profitului cei care cumpără pleacă mulțumiți. Evident, o astfel de situație încurajează și competiția între producători pentru calitatea produselor.

Rezultatele sunt mult mai bune pentru toată lumea decât într-o economie de tip socialist/comunist unde totul ajunge, inevitabil, la stagnare. Nu degeaba și China, una din marile puteri globale ale momentului și probabil ale viitorului, a adoptat un sistem economic capitalist care funcționează în paralel cu cel socio-politic comunist. Confruntați cu realitatea chinezii au văzut eșecul economic al comunismului. De fapt doar niște naivi fanatici mai susțin astfel de idei, cel puțin pe plan economic. Comunismul nu a funcționat nici unde, nici cum, iar teoria sa economică de sorginte marxistă a eșuat întotdeauna lamentabil.

Există nedreptăți, cel puțin aparente, într-o economie de piață. Unele sunt naturale și inevitabile, altele nu. Aici intervin alte detalii. O economie de piață poate să fie una foarte liberă sau una reglementată. Există o economie de piață socială, după modelul german de sorginte creștin-democrată. Rolul statului este în general cel de supraveghetor asupra pieței. El oferă un background în care toți să poată lucra și conviețui, avantajos pentru toată lumea și niște reguli, asigurându-se că acestea sunt respectate de către toți actorii implicați. Statul poate impune câteva reguli prin care antreprenorii să respecte drepturile și nevoile angajaților, în funcție de circumstanțe și poate contribui la rândul său prin ajutor social. Dar nu poate juca rolul pieței sau al antreprenorilor.

În general economia de piață este cea mai bună opțiune pe care o avem. Ca orice lucru în viață nu este ceva perfect, dar tocmai asta o face bună. Toate ideologiile care au pretins perfecțiunea au ajuns să reprezinte iadul pentru indivizi și pentru națiuni, dând în cele din urmă greși. Mai bine ceva natural, normal și cu defecte, dar care compensează prin funcționalitatea sa decât o utopie robotică a cărui finalitate este eșecul și care în drum spre eșec distruge totul: oameni, națiuni, valori. Cazul românesc este un exemplu, Coreea de Nord un altul ceva mai actual. În schimb nu am văzut economii de piață care să se prăbușească în adevăratul sens al cuvântului.

Un gând despre Revoluția Franceză

Istoria este plină de momente de cotitură, evenimente care au marcat într-un anumit fel evoluția diferitelor popoare și civilizații. Un astfel de eveniment este și Revoluția Franceză. Rezultat direct al răspândirii filosofiei iluministe, respectiv umaniste, în rândul elitelor, iar mai apoi în rândul maselor, Revoluția Franceză a fost punerea răbufnirea acestor idei, a dorinței de a le pune în practică. 

Putem să spunem că a fost momentul de cotitură pentru Franța, dar și pentru civilizația europeană. Momentul care a permis unui Napoleon să ajungă la putere, să răspândească ideile de libertate, egalitate și fraternitate pe vechiul continent, idei prezente mult mai devreme în Anglia, dar care s-au răspândit doar prin intermediul Franței și al imperiului condus de Napoleon.

Revoluția Franceză a schimbat civilizația europeană, a dărâmat vechile temelii și a clădit altele noi. În ciuda acestui fapt vorbim despre un moment istoric cu bune și cu rele. Majoritatea celor care abordează acest subiect tind să ignore realitatea mai crudă a Revoluției și să aducă prea multe laude acesteia, la fel cum o altă extremă tinde să o demonizeze până la cel mai absurd punct.

Deci, ce reprezintă de fapt Revoluția Franceză ? Un moment de cotitură pentru Franța și Europa, un eveniment care a schimbat, în mod inevitabil, istoria și care a impus lumii căderea definitivă a feudalismului, a conceptului de aristocrație, a absolutismului monarhic. În egală măsură putem vorbi și despre regimul terorii, condus de Robespierre, despre un regim premergător comunismului, despre ideile unor lideri de a confisca proprietatea privat (Robespierre și Saint Just), etc.

Privind Revoluția în mod obiectiv, dincolo de unele ideologii politice, putem să vedem felul în care ”poruncile” lui Marx au fost puse în aplicare, iar Revoluția, pentru a-și asigura temeliile, a distrus orice amenințare la adresa ei. Pentru a-și impune ideile ca o realitate socială și politică, a ucis pe oricine gândea diferit, în special pe exponenții vechiului regim.

În ciuda acestui fapt nu putem nega meritul Revoluției Franceze. Nu putem ignora corupția, aroganța și nedreptățile care au dominat Franța, și chiar Europa, înainte de răspândirea ideilor revoluționare. Această realitate negativă a servit pentru alimentarea ideilor revoluționare, a căror steag a venit ca un simbol de speranță, un început de schimbare, pentru cei care doreau un trai mai bun și o lume mai dreaptă. Mulțimi interesate de propria viață și intelectuali idealiști.

Avem două dimensiuni pe care nu le putem ignora. Ignorare lor ar fi o nedreptate pentru victimele Revoluției, dar și pentru realitatea istorică. Instabilitatea specifică primei republici a fost izvorul haosului și al multor crime comparabile doar cu regimurile totalitare specifice sec. XX. Iar multe realități sociologice, cu privire la psihologia mulțimii, au fost ignorare de dragul noilor ideologii, aceleași mulțimi iraționale acționând într-un mod criminal și, totodată, eroic, impunând conducători nobili, dar și tirani fanatici. Tirani în numele libertății și ai egalității, paradoxal.

Vorbim deci de idei bune și nobile puse în aplicare într-un mod criminal pentru a forța schimbarea unei realități. Această situație durează și culminează cu Regimul Terorii, când Franța devine o adevărată baie de sânge. Situația se schimbă abia cu preluarea puterii de către Napoleon, care reușește să echilibreze aspectele pozitive ale vechiului regim cu ideile bune ale Revoluției Franceze.

La Napoleon vedem, de fapt, temperarea zelului revoluționar și împăcarea părților. Vedem cum haosul Franței este stopat, iar resturile unor vitralii sparte, denumite Franța, sunt adunate și puse la loc, atât cele vechi, cât și cele noi care trebuiau să le înlocuiască, pentru a clădi o nouă putere. Aceasta este și Franța care și-a răspândit ideile în lume.

Nu putem privi sau înțelege Revoluția Franceză fără să ținem cont de această dublă dimensiune. O dimensiune prea puțin înțeleasă de cei care au ales să studieze un subiect atât de important și care a jucat un rol atât de puternic în procesul de evoluție al civilizației noastre. Revoluția Franceză, ca și altele care i-au precedat sau i-au succedat, a adus schimbări bune, idei pozitive, concomitent cu crimele și teroarea menite pentru a impune această schimbare.

Au fost aceste lucruri necesare ? Marx ar spune da, schimbarea revoluționară implementându-se prin distrugerea e tot ce e vechi. Gustave le Bon ar spune că a fost efectul firesc al turbării și eliberării maselor, iar mai apoi a impunerii de către mulțimi a unor lideri fanatici, a căror idealism le-a închis perspectiva de toleranță față de lumea reală.

În ciuda acestui fapt putem să ne uităm pentru o secundă le exemplul englez sau la cel american. Mă rog, mai mult la cel englez decât al doilea, SUA născându-se cu valorile acestea. Schimbarea în Anglia a venit prin Magna Charta și s-a făcut într-un mod mai puțin dureros pentru societate și pentru actorii implicați. Sigur, a existat și un Oliver Cromwell, dar situația nici nu este comparabilă cu cea franceză.

Procesul de schimbare în Anglia a fost unul mult mai pașnic, acesta având loc doar unde schimbarea era necesară și nu pe toate palierele societății. Sistemul monarhic, de exemplu, a fost păstrat, chiar și cu încercările de a-l elimina, iar instituții fundamentale ale societății anglo-saxone dăinuie până astăzi într-un echilibru perfect cu valorile specifice democrației, liberalismului și dreptății sociale.

Capitalism

Într-un articol intitulat simplu ''Comunism'' am scris despre ideologia cu același nume și despre defectele sale. Am încercat să scriu un articol scurt și să mă mențin pe o linie exact, fără să intru în detalii. Drept urmare nu am intrat în discuții despre alternativele la comunism sau opozanții ideologici ai acestuia. Opozanți precum capitalismul despre care urmează să scriu.

Capitalismul diferă de comunism prin faptul că este o economie de piață și nu una statală. Libera inițiativă și concurența sunt încurajate, iar economia se dezvoltă odată cu sfera privată, rolul statului fiind unul cât se poate de limitat. Spre deosebire de rolul absolut pe care statul îl joacă drept factor economic în comunism, unde piața este, ca și orice alt lucru, proprietate statului.

Principala critică adusă de comuniști la adresa capitalismului este că ar permite exploatarea celor săraci și mulți de către cei bogați și puțini. Că oamenii nu sunt egali. Un sofism ieftin care ne arată cât înțeleg comuniștii despre viață, natură și economie. Dar în primul rând aceștia ar trebui să vadă exploatările care au loc în lumea comunistă și am să dau ca exemplu statul comunist absolut, Coreea de Nord.

În Coreea de Nord toți oamenii sunt proprietatea statului. Lucruri precum libertatea individuală, demnitatea umană și proprietatea privată sunt de neimaginat când totul aparține de stat. Statul este condus de o mică aristocrație ideologică, o aristocrație care poate exploata pe oricine și care nu acceptă idei diferite. Munca este obligatorie, dar unde te vrea statul, iar kim-jongii primesc roadele.

Cât de bine funcționează acest sistem se vede de la sine. Economia nord coreeană este la pământ, iar tehnologia este de secol XX. Asta pentru că nu există competiție și motivație a muncii. Oamenii muncesc cu gândul la răsplată. Dacă în final nu câștigă ce-și doresc atunci nu mai muncesc. Cercetătorii au nevoie de libertate deplină pentru a cerceta și de motivația. Concurența duce la apariția unor produse superioare celor lansate de un alt competitor.

Acești factori lipsesc din lumea comunistă, dar sunt prezenți în lumea capitalistă. Adică în acea lume care evoluează în mod constant, cu o economie prosperă și o tehnologie avansată. Cu o piață largă și cu inițiative private care asigură progresul și prosperitatea societății. Lucru văzut și de societatea comunistă chineză, care iată, a trecut la rândul ei la o economie de piață.

Astfel capitalismul permite progresul societății. Permite oricărui individ ca prin muncă și inițiativă să-și poate dezvoltă propriul business, cu proprii angajați. Angajați care nu lucrează forțat, ci care pot demisiona oricând, pot să-și aleagă domeniul de lucru sau pot să-și lanseze propria afacere dacă au această capacitate.

În mod evident nu orice are o astfel de capacitate. Mai ales într-o societate care încă suferă de mentalitate comunistă că totul trebuie să vină de la stat. În capitalism nu e așa, în capitalism inițiativă individuală este cheia succesului, individual și social. Lenea și așteptarea rezolvării problemelor de la stat sunt principalii factori pentru lipsa dezvoltării economice a României, alături de corupție.

Din acest motiv oamenii înțeleg greșit capitalismul și-l percep ca pe starea actuală din România. Doar că aici capitalismul încă nu funcționează, fiindcă nu s-a înfipt acea mentalitate a inițiativei. Mulți dintre criticii capitalismului nu fac altceva decât să repete lozinci marxiste aplicate la situația românească unde proiectul capitalist încă nu a reușit.

Dincolo de asta capitalismul nu face decât să reflecte o stare naturală. Capitalismul este economia naturală a societății umane și ca atare cea mai bună opțiune prezentă. Pentru că omul este liber, pentru că omul creează și pentru că prin libera sa inițiativă el îi depășește sau nu pe alții. De asta nu toți sunt la fel, nu toți muncesc la fel, nu toți câștigă la fel, iar utopia comunistă devin un coșmar care vrea să schimbe natura.