O perspectivă geopolitică asupra crizei din Grecia

Situația economică și financiară a Greciei pune pe jar mass-media europeană. În principiu vorbim despre o problemă complexă, o datorie imensă a Grecie față de creditorii ei și un guvern radical de stânga care refuză austeritatea pe cât posibil. Pentru Grecia oricum s-ar pune problema lucrurile nu pot evolua într-un mod prea bun, iar relațiile cu Europa par doar a se înrăutăți. Putem vorbi mult și bine despre cine poartă vina, dar ceea ce presa mainstream pare să ignore este și natura geopolitică a crizei de față, în special felul în care ce se va întâmpla mai departe poate afecta actuala ecuație de putere.

Recenta intervenție a președintelui Obama a fost una favorabilă Greciei, iar acest lucru se poate explica prin faptul că Grecia este o țară membră NATO. Nu un stat simplu, ci un stat de graniță și cu o poziție geostrategică importantă. Dar este mai mult de atât. Este și o țară care, iată, balansează între vest și est cu o puternică tendință spre est. Eliminarea din zona Euro ar putea să împingă Grecia și mai mult în brațele Moscovei, iar rămânerea ei în NATO și-n Uniunea Europeană sub o guvernare Syriza o face un puternic avocat al Moscovei în aceste două structuri internaționale.

Statutul Greciei în NATO

Vorbim deci nu doar o criză economică, ci și una geopolitică ce se profilează înainte. Statele Unite vor să evite ieșirea Greciei din zona Euro, din NATO, din Europa. O dorință legitimă cunoscând importanța pe care poziția Greciei o are. Putem să fim convinși că-n scurtul mandat ce ia mai rămas președintele Obama va încerca să amelioreze situația, să aplaneze discuțiile aprinse între Grecia și creditorii ei europeni (îndeosebi Germania) care au fost forțați să plătească sume imense pentru împrumuturile făcute de guvernele anterioare de la Atena.

La răsărit pândește Putin, care-i cântă cântece de sirenă lui Tsipras și-l atrage cu promisiuni deșarte de ajutor. Tsipras acceptă să acționeze ca o voce a Moscovei în Europa, dar nu se aruncă cu totul în brațele Moscovei, nu încă, știind probabil că nici majoritatea grecilor nu-și doresc chiar un astfel de lucru (din nou, nu încă). SUA și Europa încearcă să evite un astfel de scenariu, dar ar trebui să se întrebe și cum pot scăpa de Tsipras și un guvern care pur și simplu nu este de încredere. Nici în cadrul alianței, nici în cel al uniunii, dar nici pentru poporul grec atât de manipulat în aceste zile.

O dilemă europeană

Aici pare să intervină Germania care nu este deloc fericită cu situația actuală. Pe de o parte dintr-un motiv aparent pur economic. Nemții au avut cel mai mult de suportat pentru cheltuielile și lipsa de disciplină fiscală a grecilor. Lucrurile nu se limitează la economie, ci se transpun și pe plan geopolitic și de influență. Guvernul Tsipras dă naștere unui precent și oferă un stindard pentru alte formațiuni radicale, anti-europene și populiste din diferite state membre UE (Podemos, Frontul Național, etc.). Reprezentanții extremei drepte chiar l-au aplaudat în Parlamentul European.

Mergând puțin mai sus, la nivel guvernamental, el mai oferă un precedent și pentru guvernele deja instalate ale Europei de a-și amâna plata datoriilor, eventual chiar a o evita. În final orice regulă asumată până acum ar fi aruncată la gunoi și ar ieși un haos ce ar duce la destructarea Uniunii Europene, ca și la limitarea influenței pe care Germania o deține în momentul de față. Acesta este și motivul pentru care Germania nu zâmbește la propunerile FMI de a reduce din datoria Greciei și nici la comportamentul de aventurie, cum ar zice fostul președinte Băsescu, al primului ministru grec.

Pentru Germania eventuala ieșire a Greciei din Zona Euro s-ar putea prezenta și ca un eșec al monezii unice, ca și al procesului de federalizare a Europei (o țintă asumată a popularilor europeni). Un alt lucru care îngreunează situația în momentul de față. Deși aici ar trebui să mergem înapoi la originea problemei, la împrumuturile masive și cheltuielile haotice făcute de Grecia din bani europeni. Aceste lucruri s-au întâmplat în lipsa unei politici fiscale comune. Deci o politică fiscală comună, precum cea monetară, s-ar dovedi utilă în viitor.

Altminteri revin la o idee de-a mea, Europa fie va evolua spre federalizare, fie se va dărâma, nu există cale de mijloc la acest capitol. Momentan când spunem Europa nici nu știm la ce ne referim de fapt. O conglomerație de națiuni cu interese proprii și care nu poate cădea de acord pentru rezolvarea problemelor interne, la fel cum nu pare capabilă să scoată capul dintr-un turn de fildeș și să vadă lumea din jur, lumea reală.

Occidentul se află într-o poziție dificilă din care trebuie să gestioneze o criză cu implicații economice, dar și geopolitice. SUA nu poate pierde o poziție importantă pentru NATO așa cum este Grecia, iar Germania nu poate permite Greciei să facă ce vrea, oferind deci un precedent și pentru alte state. Poziția Greciei la Marea Mediterană o face o locație importantă și care nu trebuie pierdută, situația curentă o face un prieten al Rusiei, iar Uniunea Europene și NATO se vor chinui să rezolve cumva această problemă dificilă și să readucă Grecia pe o linie de plutire.

Grecia: încotro ?

De la Alexis Tsipras ne putem aștepta la orice. Este tipul de politician oportunist, înconjurat de oameni radicali și dependent de un astfel de discurs pentru aș menține legitimitatea internă. Opoziția din Grecia este lipsită de o astfel de legitimitate datoriră scandalurilor de corupție și a politicilor de austeritate din trecut.Putem spune că Tsipras va continua să-și bazeze politica pe această legitimitate populară și va încerca să-și impună propria viziune și proprii dorințe, făcând foarte puține sacrificii pe partea lui și trăgând, pe cât posibil, de timp.

Nu putem ignora nici un program de 40 de puncte al Syriza ce a fost publicate pe mai multe pagini de știri, inclusiv pe Adevărul.ro. Un program care prevede închiderea băncilor și, chiar în punctul final, ieșirea din NATO. Tsipras se prezintă drept un politician pragmatic, așa că nu știm în ce măsură va urma acest program, dar este bine să fim pregătiți pentru un worse-case scenario și să nu ne punem încrederea într-un politician venit la putere printr-o platformă cât se poate de populistă și care este pregătit să amaneteze viitorul Greciei prin ale împrumuturi, prin puține reforme și prin alte investiții.

Un lucru este cert totuși, Tsipras va continua, pentru moment, să stea cu un pas în barca occidentului și cu un altul în cea a Rusiei. Pentru el Putin este util în a-i amenința pe occidentali, în a le arăta că are alternative și nu-i este frică să apeleze la ele. Pe e altă parte are nevoie de occidentali pentru a reface economia complet răvășită a Greciei, iar atât occidentul, dar și Rusia, au nevoie s-au găsesc oarecare utilitate în Grecia. Fie prin prisma poziției sale geografice, fie prin faptul că poate acționa alături de Ungaria sau extrema dreaptă europeană ca purtătoare de cuvânt a Rusiei în PE.

Securitatea României și vulnerabilitățile sale

Auzim tot mai des termenul de securitate în spațiul public, îndeosebi pe diferite posturi sau site-uri de știri. Un lucru de altfel normal. Lumea trece printr-un moment de criză, iar securitatea este domeniul cel mai afectat în acest context geopolitic și economic dificil. Ne confruntăm cu puteri revanșarde și expansioniste în răsărit, dar și cu puternici actori non-statali care profită de haosul din Orientul Mijlociu (generat din cauza lipsei noastre de înțelegere cu privire la acea lume) și care reușesc nu doar să propage mai mult haos, mai multă teroare printre oameni, ci și să-și ridice veritabile state fantomă, state nerecunoscute de nimeni, fără granițe bine definite, dar cu o infrastructură reală.

România este o țară aflată în mijlocul acestui scenariu complex. Suntem o țară de tranzit, o țară de graniță între trei lumi diferite. Inevitabil poziția noastră geografică se transformă într-o vulnerabilitate și suntem printre primii amenințați de diferitele evenimente care au loc la nivel global. Federația Rusă ne amenință direct, nedorind un partener al SUA în porțile sale și nefiind capabilă să înțeleagă paradigma determinării statelor. Organizații teroriste precum Statul Islamic sunt o amenințare la rândul lor, în sensul în care România este una din țările prin care trebuie să treacă pentru a ajunge în occident, iar în decursul acestui an mai mulți membri ISIS au fost detectați și expulzați din România. Cu alte cuvinte securitatea noastră este amenințată, dar dincolo de amenințările evidente există și o altă dimensiune a securității, cea a vulnerabilităților care pot să fie exploatate în defavoarea noastră. Articolul de față își propune să însumeze și să explice aceste vulnerabilități, dar și să propună metode de contracarare a lor.

Amenințări și vulnerabilități

Înainte de a merge mai departe cu vulnerabilitățile care afectează securitatea României trebuie să tragem o linie între conceptul de amenințare și cel de vulnerabilitate. Există opinii diferite cu privire la definirea celor două concepte în domeniul securității. Barry Buzan tratează amenințările drept chestiuni ce amenință direct securitatea unui stat, precum o declarație de război, o atitudine ostilă pe față, intenții de invazie, etc. și au, de obicei, o natură externă. Pe de altă parte vulnerabilitățile reprezintă slăbiciuni, neregularități interne, care pot să fie exploatate de adversarii externi. Granița intern-extern nu este absolută, o amenințare putând veni și de pe plan intern (de exemplu, o organizație paramilitară ostilă statului și promotoare a unor conflicte inter-religioase ori inter-etnice).

Plecând totuși de la această delimitare vom aborda vulnerabilitățile României dintr-o perspectivă în primul rând internă: slăbiciuni, neregularități sau chiar idei care pot să fie exploatate în folosul unor actori de străini și în defavoarea statului român ori a cetățenilor.

1. Corupția

Probabil cea mai vădită și mai mare vulnerabilitate în sistemul nostru de securitate este fenomenul nefast al corupției. Sunt oameni care ar considera corupția și o amenințare, sau mai ales o amenințare, la adresa securității. Eu am să o tratez în primul rând ca vulnerabilitate, fiindcă ea poate să fie exploatată în acest sens cu mare ușurință. N-aș spune că fenomenul corupției amenință direct securitatea națională a României (deși se poate dovedi o amenințare pentru securitate individuală, umană), pe de altă parte ea poate să fie exploatată de alți factori care amenință această securitate și interesele statelor.

În acest sens am să apelez la un exemplu istoric dat și de prof. Cristian Troncotă în cartea sa ”România și Frontul Secret”. Cu toții cunoaștem cazul ruperii Basarabiei de Regatul României prin pactul Ribbentrop-Molotov. Mai puțin cunoscut este faptul că teritoriul Basarabiei era deja vulnerabil față de Uniunea Sovietică datorită corupției care afecta la un nivel foarte înalt administrația acestei regiuni. Când trupele sovietice au intrat în Basarabia au găsit oameni dispuși să le ajute, să le susțină, cu alte cuvinte avea totul pregătit dinainte.

De fapt, înainte de pactul Ribbentrop-Molotov principalii agenți sovietici reușeau să intre în Basarabia cu ajutorul funcționarilor publici corupți. Aceștia erau cu ușurință cumpărați de către sovietici și utilizați mai apoi pentru a-și susține diferitele interese în interiorul României. Corupția devenea astfel o vulnerabilitate care putea să fie și a fost utilizată împotriva intereselor României, a ordinii de stat.

O astfel de posibilitate există și astăzi. România este foarte vulnerabilă când vine vorba de corupție, având oameni politici și funcționari publici care pot să fie cumpărați sau șantajați cu ușurință de servicii de informații străine, ori de diferiți actori non-statali. Când ești dispus să încalci legea pentru bani există și o predispoziție de a-ți trăda inclusiv țara dacă un astfel de lucru poate să-ți aducă profit.

Corupția în mediul politic poate să genereze și alte vulnerabilități, precum un deficit economic, nemulțumirea populației și ascensiune curentelor extremiste, alungarea investitorilor de pe teritoriul României, etc. Acesta este și motivul pentru care România duce o luptă aprigă împotriva corupției, o luptă intensificată în urma crizei din Ucraina și cu sprijinul deplin, vizibil chiar, al partenerilor occidentali, dornici ca un stat de graniță al NATO și UE să fie puternic în fața diferitelor amenințări la adresa sa. O astfel de luptă este criticată și demonizată de exponenții vechiului sistem, oameni care au crescut pe baza corupției și care se simt, în sfârșit, amenințați de către justiție și încercarea acesteia de a ieși de sub piciorul influenței politice.

Ținând cont de acest aspect nu-i de mirare că anumiți oameni politici încep să arate tendințe pro-Moscova sau să se orienteze către parteneri (importanți sau nu) din afara Uniunii Europene. Nici critica acerbă la adresa NATO și UE din partea celor care lăudau odată aceste organizații suprastatale n-ar trebui să ne mire. Dincolo de aceste tendințe și critici corupția trebuie combătută pentru a elimina o vulnerabilitate serioasă a securității naționale. Susținerea partenerilor occidentali, dar și a populației ori a clasei politice pentru DNA reprezintă un aspect important în acest sens, ca și colaborarea strânsă între serviciile de informații și DNA. Autonomia justiției față de elementul politic trebuie apărată pentru ca procesul de combatere a corupției să meargă mai departe.

2.Sporul negativ al populației

În perioada comunistă avortul a fost interzis cu desăvârșire, iar o mulțime de politici pro-natalitate au fost adoptate de către Nicolae Ceaușescu. Scopul acestor politici a fost cel de combatere a unei alte vulnerabilități, mai puțin menționate, care ține de natalitate: scăderea populației, numărul mic de tineri comparativ cu pensionarii și așa mai departe. Dacă situația părea să se îndrepte ea a revenit la ”normal” după Revoluția Română din decembrie 89 când aceste politici au fost oprite. O creștere artificială a populației nu putea să fie susținută fără aparatele care au inventat-o. Până-n prezent avem o populație scăzută și majoritar bătrână.

Ce înseamnă asta pentru dimensiunea de securitate și pentru interesele statului ? Un număr redus de recruți pentru forțele armate în cazul unui conflict militar, un număr redus de angajați comparativ cu cel al pensionarilor plătiți de stat, dar și numărul elitelor se poate diminua, implicit al celor care ar trebui să garanteze securitatea și progresul României. Pe de altă parte nici un spor de natalitate foarte mare nu este de dorit, sociologia și istoria confirmând că acest lucru înseamnă nu doar un consum imens al resurselor (poate peste capacitatea statului, cum s-a întâmplat în Egipt) ci și un număr masiv de tineri care de obicei tind să urmărească schimbarea, lucru ce duce la conflicte violente în interiorul societății.

Din acest punct de vedere societatea are nevoie de un spor demografic echilibrat și pozitiv. Măsuri precum interzicerea avortului sunt artificiale și nu pot funcționa pe termen lung sau în mod serios. Trebuie detectate motivele pentru care oamenii nu mai întemeiază familii și aleg să nu facă copii, iar apoi statul trebuie să ofere un răspuns acestor probleme. Personal aș spune că există două probleme majore, una care ține de economie, iar alta de valori sociale.

Problema economică este evidentă. Nu există suficiente locuri de muncă, salariile sunt mici, implicit devine foarte greu pentru o familie obișnuită să susțină un singur copil, dar apoi mai mulți. Statul trebuie să creeze un mediu propice dezvoltării locurilor de muncă și unei piețe sănătoase, în care inclusiv salariile să fie mari pentru a răspunde competiției existente pe piață. Alte politici pro-natalitate sunt de dorit: subvenții de la stat pentru familii, concediu parental, etc. Pe unele le avem deja, altele nu.

O problemă mai complicată este cea a valorilor sociale și a educației. Într-adevăr, aici ne confruntăm cu mai multe dificultăți fiindcă printre tineri familia nu mai reprezintă un element la fel de important ca odinioară. Familia tradițională este treptat înlocuită de variații ale familiei moderne, unde rolul social al familiei devine irelevant în fața noului obiectiv: plăcerea imediată, bucuria simplă. În astfel de cazuri nașterea de copii reprezintă, de cele mai multe ori, un accident. Școala, instituțiile religioase, mass-media, ar trebui să promoveze constant noțiunea de familie tradițională printre tineri și să pună accentul pe valoare socială, psihologică ori spirituală a acesteia, pe faptul că familia este o etapă importantă a maturizării, a evoluției de la copilul simplu, obsedat de distracții, la omul responsabil și serios capabil să clădească o nouă casă, o nouă familie.

Familia este extrem de importantă pentru creșterea natalității. Inclusiv apariția ei este legată nu de dragoste, ci de copii. Dintr-o perspectivă evoluționistă, susținută și într-o carte de istorie publicată de cei de la Readers Digest, familia a apărut pentru siguranța copiilor și a femelei. Masculul ar fi luptat mult mai mult pentru a proteja ceea ce știa că-i aparține: femeia lui și urmașii săi biologici, nu ceva la care ar avea acces oricine. Pentru societate familia este asemeni unui nucleu de unde începe totul, în care se dezvoltă viitorul ei și care asigură funcționarea ei, inclusiv educația.

3. Extremismul de dreapta și de stânga sau curentele separatiste

Extremismul și separatismul nu sunt amenințări în prezent, dar sunt vulnerabilități care se pot accentua, putând să fie exploatate de actori străini în defavoarea statului ori a ordinii sociale sau chiar să se metamorfozeze în veritabile amenințări interne. Astfel de posibilități depind foarte mult de contextul socio-politic, economic sau istoric, dar ele sunt posibile și nu trebuie ignorate, mai ales că în materie de securitate este recomandat să lucrăm întotdeauna cu ”worst case scenario” în minte.

Atât extremismul de dreaptă cât și cel de stânga sunt vulnerabilități care pot fi exploatate. Cel mai bun exemplu ne vine din alte țări europene unde diferitele organizații de extremă stângă sau dreaptă se bucură de sprijinul Federației Ruse, acestea sprijinind la rândul lor politicile Rusiei în interiorul Europei, promovând acțiunile acesteia și contribuind la creșterea nemulțumirii populației față de guvernele europene în general. Frontul Național în Franța, Syriza și Zorii Aurii în Grecia, Podemos în Spania, Forza Nuova în Italia. Conștienți sau nu, liderii acestor organizații joacă rolul unor actori subversivi, dirijând o a 5-a coloană a Rusiei pe teritoriul Europei, făcând propagandă pentru Rusia, contribuind la destabilizarea situației interne și așa mai departe.

România nu are organizații extremiste la fel de puternice, dar ar avea condițiile în care astfel de grupări se pot dezvolta. O analiză recentă a CAIET (Centrul de Analiză a Informațiilor și Evaluare a Tendințelor) prezintă contextul specific pe care o grupare de extremă stângă, după modelul Syriza, s-ar putea dezvolta în România. Grupările ecologiste pot servi ca un nucleu pentru așa ceva. Și pentru extrema dreaptă există posibilități, pe care le-am prezentat într-un articol mai vechi, aceasta putându-se dezvolta pe baza curentelor religioase și naționaliste din România.

Avem în acest sens diferite organizații neo-legionare care-și găsesc adepți printre bătrâni nostalgici sau tineri nemulțumiți de situația actuală a țării, pe de o parte și tineri în căutare de sens, de valori, pe de alta. Fondul religios al poporului român poate să fie ușor exploatat de propaganda unor astfel de organizații pentru a atrage noi adepți, iar aici intervine și elementul exploatabil de către Moscova la extrema dreaptă. Nemulțumirea cu Uniunea Europeană, cu lumea occidentală în general și caracterul secular al acesteia. Propaganda rusească face apel la identitatea ortodoxă pe care românii o împart cu rușii, la o așa-zisă cultură comună. Principala legătură dintre organizațiile extremiste din Europa și Federația Rusă s-a construit tocmai pe opoziția față de valorile curente ale lumii occidentale.

Ortodoxia în sine este o vulnerabilitate și nu este. Ea poate să fie exploatată de aparatul de propagandă al Federației Ruse, ceea ce se și întâmplă în prezent, dar în același timp ar fi absurd să spunem că instituția Bisericii Ortodoxe Române are vreo legătură cu Rusia. Aceasta este dependentă de stat în momentul de față, iar în Republica Moldova, de exemplu, Mitropolia Basarabiei coordonată de către BOR se află în conflict cu Mitropolia coordonată de Moscova. În ciuda acestui fapt corupția din sânul BOR scade din legitimitatea ierarhilor, implicit autoritatea lor, orientând o parte din credincioși către curente ortodoxiste mai radicale și care nu se supun pe deplin autorității, cu tendințe legionare și orientate spre Moscova.

Extremismul de dreapta și de stânga sunt ambele generate de cauze multiple. Printre cele mai importante aș spune, cu legitimitatea cuiva care a avut de face cu extrema dreaptă, că sunt: lipsa valorilor și dorința de sens, lipsa identității bine definite (anomia, în concepția lui Durkheim),problemele economice, sociale și politice, toate acestea încurajând tinerii să se orienteze către curentele extremiste care le propun soluții radicale și aproape utopice, dar și valori bine definite, absolute și un sens în viață. Din acest punct de vedere am putea considera chiar lipsa valorilor publice și situația economică proastă drept vulnerabilități de securități, ușor exploatabile și care contribuie la rândul lor la apariția altor vulnerabilități ori amenințări.

Soluționare acestei vulnerabilități stă în rezolvarea vulnerabilităților din care provine. O educare mai bună a tinerilor, promovarea constantă a valorilor constituționale, exemplul personal al persoanelor publice și stoparea corupției, generarea unei bune guvernări.

Nu putem ignora nici separatismul teritorial propus de anumiți reprezentanți ai minorităților naționale, maghiari în cazul de față. Un conflict între români și maghiari ar destabiliza statul și l-ar slăbi și mai multe în fața unor amenințări externe. Separatismul este la fel de exploatabil precum extremismul și ar putea deveni chiar o amenințare. De menționat că un protest al maghiarilor în România a fost însoțit de o teamă foarte mare cu privire la dezvoltarea ulterioară a situației datorită participării unor lideri Jobbik după ce aceștia vizitaseră Moscova în prealabil, îndeosebi pe ideologul Kremlinului, Alexander Dughin.

Separatismul se dezvoltă în regiuni multietnice, mai ales când etniile prezente acolo au o istorie conflictuală. Îmbunătățirea relațiilor bilaterale româno-maghiare și mai buna integrare a maghiarilor sunt metodele pe care statul le are la dispoziție pentru a îmbunătăți situația, evitând să declanșeze alte animozități între cele două comunități etnice. Majoritatea maghiarilor din România sunt, de fapt, relativ bine integrați și nu suferă din cauza unor complexe istorice. Problema se limitează la zona Ținutului Secuiesc unde comunitățile prezente trag foarte tare de identitatea proprie și unde trebuie depus un efort mai mare de integrare, fără a urmări eliminarea identității maghiarilor, dar încercând totodată să adauge acestea conștiința identității lor de cetățeni ai României. Utilizarea canalelor media și a sistemul public de învățământ este importantă în acest sens. De asemenea partidele radicale, cu caracter revizionist, trebuie ținute sub control.

4. Independența energetică

Spre deosebire de partenerii noștri europeni stăm relativ bine la capitolul independență energetică. Pe de altă parte se spune că există o dependență de 30% față de Moscova la capitolul energie. Mai puțin decât în cazul Germaniei, dar totuși există. România trebuie să-și asigure independența energetică (dar și în alte sectoare economice), iar acest lucru implică exploatarea propriilor resurse naturale. Gazele de șist, minereurile, etc. Zona din care provin, Valea Jiului, are o economice construită chiar pe exploatarea minereurilor. Din păcate corupția endemică afectează totul, iar câștigul nu este egal cu pierderile. Se pierde mai mult decât se câștigă, industria mineritului nereușind să se ridice la nivelul cerințelor.

Independența energetică și economică în general este importantă, pentru că altfel suntem șantajabili și nu putem lua decizii care să slujească pe deplin interesului național. Germania nu poate acționa pe deplin în problema ucraineană tocmai fiindcă depinde energetic de Moscova. SUA pe de altă parte este independentă din acest punct de vedere, iar asta-i asigură posibilitatea unei politici mult mai libere. George Friedman menționa această problemă într-un interviu acordat unei televiziuni de știri când a vizitat România.

Este important să găsim investitori dornici să-și asume această dimensiune, energetică și să semneze contracte cu statul pentru exploatarea resurselor și folosul lor public. Nici problemele de mediu nu sunt mai puțin importante, iar soluționarea acestora este și ea importantă, dar în echilibru cu interesele urgente ale României. Consider că exploatarea gazelor de șist din subsol este importantă, iar industria minereurilor nu trebuie lăsată de izbeliște, ci dacă nu se poate susține pe resursele statului atunci trebuie privatizată. O privatizare făcută cu grijă, nu cum s-a făcut după Revoluție, prin care industria energetică să intre pe mâna unor investitori de încredere și printr-un contract serios cu statul, pentru că vorbim de o dimensiune a securității naționale.

5. Educația

Sistemul public de învățământ este ineficient. Nu este o opinie personală, ci un fapt atestat de mai mulți specialiști inclusiv din acest sistem. Vorbim de un sistem ancorat în trecut și incapabil să dea rezultatele care se așteaptă de la el. Produce mai degrabă opusul a ceea ce trebuie. Este o problemă reală și vizibilă, dar cum afectează securitatea ? De ce este o vulnerabilitate ? Până la urmă vorbim de o dimensiune civilă și fără nici o legătură directă cu cea a securității, dar după cum am văzut o mulțime de domenii se leagă de securitate (securitatea militară este doar o componentă a securității în sine) și o afectează în diferite feluri.

Educația produce elitele unei națiuni și cetățenii acesteia. Într-o societate democratică elitele și mulțimile contează în egală măsură. Elitele fiindcă au în sarcină coordonarea națiunii, conducerea ei, perfecționarea diferitelor dimensiuni ale statului, dezvoltarea economică, științifică și culturală, iar masele fiindcă pot determina, prin vot, viitorul țării. Ambele sunt produsul sistemului public de învățământ care, în momentul de față. nu dă roade, ci din contră. În loc să încurajeze inițiativa (necesară într-o economie capitalistă) încurajează subordonarea, în loc să încurajeze cunoașterea și învățarea, încurajează tocitul, memorarea. În general produce opusul omului de care societatea are nevoie.

Îmbunătățirea sistemului educațional ar aduce după sine și oameni mai bine educați, pregătiți pentru realitățile lumii în care trăim și capabili să ghideze această țară într-o direcție pozitivă. Avem nevoie de o reformă serioasă în educație, dar nu cum au fost până acum. Multe reforme n-au tratat decât simptome, în special economice și nu fondul problemei. Personal cred că ar trebui adoptat un model precum cel finlandez, printre cele mai bune din lume, iar relația elev-profesor trebuie schimbată, cu un sistem de învățământ care pune accentul pe elev și dezvoltarea sa în primul rând ca persoană și în al doilea rând vocațională, nu multidisciplinară. Educația civică este foarte importantă și ar trebui să se facă în toate clasele, în etape diferite și să fie luată în serios pentru a forma cetățeni responsabili. Sportul este de asemenea important pentru dezvoltarea persoanei, psihologia, istoria, literatura și matematica generală. Nici alte științe reale nu sunt mai puțin importante, dar ar trebui studiate concepte de bază, lăsând restul pentru o materie opțională, de îmbunătățire, științele naturii fiind însumetate într-un singur curs. Informatică este iarăși foarte importantă astăzi, iar învățatul trebuie să se facă având la baza dorința de cunoaștere a elevului, nu teama de note.

Mass-media nu ține foarte mult de educație, nu ține de sistemul de învățământ, dar într-o societate a surselor deschise (OSINT) ea joacă un rol foarte important, cel de instructaj public, al societății. Vrem nu vrem și aceasta trebuie să ofere informații viabile, să încurajeze dezbateri și un comportament sănătos, jucând un rol foarte important în prezent și în viitor

6. Situația armatei

Armata României este slabă și puternică. Este slabă fiindcă nu se bucură de o dotare foarte bună, abia am reușit să pornim un sistem care să ne ducă spre acel mult dorit 2% pentru armată. Trăind în pace am uitat de riscurile existente în lume și că nimic nu este etern, că un stat trebuie să fie capabil să se apere chiar dacă se bucură de ajutorul altora în acest sens. Este puternică fiindcă în ciuda acestui fapt are o calitate umană incontestabilă (și știu despre ce vorbesc), oameni capabili să-și slujească patria cu devotament, dar mai ales cu profesionalism.

Din punct de vedere al securității aici ne confruntăm cu o vulnerabilitate fiindcă o armată puternică și bine echipată tinde să alunge gândurile altora de a invada o țară, iar în cazul unei invazii poate să opună rezistență până la sosirea întăririlor. O armată slăbită, prost echipată, nu poate să facă acest lucru și funcționează mai mult ca o invitație: veniți, nu mă pot apăra. Statul trebuie să repare o greșeală majoră și să investească în armată pentru a o pune pe picioare din punt de vedere operațional, pentru a o aduce la zi. Securitatea este dependentă de apărare, altminteri putem rezolva o multitudine de vulnerabilități, dar ne vom trezi schiopătând la cea mai importantă dimensiunea a securității, cea militară.

7. Geografia

Ca un om pasionat de geopolitică aș încheia acest articol tocmai cu o vulnerabilitate omniprezentă în istoria noastră: poziția geografică. Nu este o simplă vulnerabilitate internă, precum restul și nici una ușor rezolvabilă (sau chiar rezolvabilă). Suntem situați într-un mediu ostil, înconjurați de vecini cu care împărțim o istorie ostilă, în imediata apropiere a multor zone de conflict și în zona de tranzit dintre trei lume diferite, o zonă ce se află în atenția organizațiilor teroriste, dar și a grupurilor criminale, a traficului de droguri s.a.m.d.

Orice strategie de apărare și de securitate trebuie să țină cont de acest dezavantaj și să caute a scoate diferite oportunități din el, dar și să se apere de toate riscurile posibil ce se trag de aici. Rolul nostru istoric este cel de apărători la poarta Europei. Nu e un rol hărăzit de Dumnezeu, ci un rol hărăzit de geografie. Geografia ne-a impus o astfel de situație și asta am făcut mereu, căutând să ne asigurăm între timp propria securitate, propriile interese geopolitice și chiar propria supraviețuire.

Nu ne putem schimba poziția geografică, dar putem să ne îmbunătățim relațiile cu statele vecine, rămânând totodată vigilenți. Putem să folosim poziția pe care o avem la Marea Neagră pentru a exploata resurse și pentru a întări prezența partenerului american, pentru care această poziție este importantă. În sfârșit, putem să ajutăm la extinderea NATO și a UE, ducând principalele amenințări puțin mai departe de țara noastră.

Înainte să închei aș vrea să fac o mențiune specială pentru terorism și islam. Nu toți musulmanii sunt islamiști, dar cu siguranță toți islamiștii sunt musulmani și islamiștii apelează la terorism ca metodă principală. Vulnerabilitatea noastră în fața terorismului nu vine doar din poziția geografică, dar și din expansiunea islamului pe teritoriul României. Franța și Marea Britanie nu mai sunt de multă vreme vulnerabile la acest capitol, ci sunt amenințate. M-am gândit să trec asta la un loc cu extremismul, dar merită o mențiune aparte.

Islamul în România nu este la fel ca-n Franța, comunitatea musulmană este mult mai mică și mai civilizată (pentru că vorbim și de mai mulți musulmani din Turcia, pentru care islamul ține mai degrabă de identitate și are o variantă mult mai moderată), dar comunitatea musulmană se află și ea în creștere, în special cea sunnită. Dintr-o astfel de comunitate se pot găsi recruți pentru organizații teroriste precum Statul Islamic. Doi tunisieni prinși de SRI și expulzați au încercat să recruteze oameni în România. Deci vulnerabilitatea există și pe fondul ei se dezvoltă amenințarea. Supravegherea atentă a comunităților de musulmani devine inevitabilă, iar statul ar trebui să se gândească foarte bine (din nou) la dimensiunea valorilor publice, naționale, fără de care mulți români vor tinde să se convertească la o religie care vine și le oferă un sens, ceva nou și un adevăr absolut.

Mai este și dimensiunea imigranților care fug din zona de război, din Siria și Orientul Mijlociu în general. Dacă Uniunea Europeană le va tăia accesul la Marea Mediterană tot mai mulți vor alege ruta prin Balcani și Marea Neagră, ajungând inevitabil în România. România ar trebui să se pregătească pentru un astfel de scenariu și să știe cum va reacționa, mai ales că poate ridica semne de întrebare privind aderarea noastră la Schengen.

Grecia – fiica nebună a Europei

Premierul grec Alexis Tsipras s-a deplasat într-un ”pelerinaj” până la Moscova pentru a se închina țarului Vladimir. Așa arată situația la prima vedere. Un lider european vizitează un om politic față de care Uniunea Europeană a adoptat o politică mult mai ostilă decât în anii precedenți și vorbește despre opoziția Greciei față de sancțiunile economice impuse Rusiei. Mai mult, caută formarea unor parteneriate și legături între Federația Rusă și Grecia și eliminarea, de facto, a acestor sancțiuni pentru ca Rusia și Grecia să poată conlucra.

Situația este una mai complexă decât se vede la prima vedere și un articol de pe site-ul în limba română a celor de la Deutsche Welle scoate în evidență acest lucru. Chiar dacă Tsipras își face speranțe să se întoarcă cu un acord economic din Rusia șansele sale sunt relativ mici. Nici Rusia și nici Grecia nu au o poziție economică din care să se ajute foarte mult. Un acord minim este posibil, dar vizita lui Tsipras trebuie să urmărească ceva mai mult.

Avocatul ”diavolului” în UE

Acest ceva poate să fie șantajul la adresa Uniunii Europene. Pe lângă formarea unor legături cu Rusia premierul elen s-ar putea să urmărească exact folosirea acestor legături pentru a șantaja partenerii occidentali și eurocrații de la Bruxelles. Un șantaj care să-i facă mai ”înțelegători” față de problema grecească prin prezentarea Rusiei ca un partener alternativ pentru Grecia, propunând astfel și posibilitatea Greciei de a lucra împotriva acțiunilor de opoziție față de Rusia în interiorul UE, similar unui cal troian.

Posibilitatea în sine este mare și putem deduce asta din declarațiile comune ale premierul grec și ale președintelui rus. Parteneriat economic, opoziția Greciei în cadrul UE față de sancțiunile economice asupra Rusiei și susținerea unei implicări mai mari din partea Rusiei în ceea ce am putea numi arhitectura de securitate europeană. Vocea Greciei s-ar alătura astfel Ungariei în rolul de parteneri ai Moscovei în interiorul Uniunii Europene, sfidând și sabotând acțiunile de securitate colectivă și obiectivele comune ale Uniunii.

Remarcăm astfel recrudescența naționalismului pe scena politică europeană, a interesului național limitat pus peste interesele și valorile colective ale Uniunii Europene. O problemă care amenință proiectul european în sine și nu doar în state precum Grecia, ci chiar și în occident unde, momentan, domină forțele democratice și pro-europene, dar unde remarcăm și o creștere a simpatiei pentru radicalii eurosceptici, probabil ca și rezultat al crizei economice și a eșecului proiectului multicultural, de integrare a imigranților în spiritul valorilor europene.

Parteneriatul economic dintre Grecia și Rusia s-ar putea realiza prin mai multe moduri, dar din declarațiile celor doi lideri putem deduce o posibilitate a legăturii între gazele trimise prin Turcia și Grecia. Aceleași gaze care vor ajunge în Europa și prin intermediul Ungariei, oferind astfel o voce mai importantă statelor partenere Rusiei în politica economică europeană. În sfârșit, Grecia și Ungaria urmează să facă un concert de toată frumusețea în Consiliul Europei și în Parlamentul European ori de câte ori Rusia va avea nevoia de susținere.

Cum am afirmat și mai sus, Tsipras speră să câștige în felul ăsta un avantaj pentru țara sa în negocierile cu vestul, cât și o colaborare economică cu Moscova. Nu cred că este dornic ca Grecia să părăsească pe deplin proiectul european, dar joacă la risc și vrea să folosească o carte a șantajului, pe care Rusia le-o oferă grecilor, pentru a-și atinge obiectivele în negocierile cu state precum Germania și cu birocrații europeni, arătând că Grecia nu este dependentă de vest și că poate căuta alți parteneri, parteneri a căror interesele le-ar poate susține în interiorul unei uniuni tot mai divizate de naționalism și interese diferite, de multe ori opuse, între statele membre.

Șantajul devenit o glumă

Va reuși Tsipras într-o astfel de întreprindere ? Nu cred. Orice ar încerca nu văd de ce vestul ar da înapoi. Personal cred că Grecia ar trebui calmată prin intermediul unor sancțiuni economice asupra fiicei nebune a Europei, dar nici la asta nu cred că se va ajunge. Grecia ar sfârși prin a ridica vocea în favoarea Rusiei, dar fără să câștige mare lucru nici din partea partenerului rus (care promite puține și cere multe) și nici din partea Germaniei sau a Uniunii Europene (care probabil vă rămâne rece la vocea isterică sau lacrimogenă, în funcție de situație, a Greciei).

Sigur, Grecia ar putea să ridice câteva probleme în interiorul UE, dar nimeni nu este dispus, dintre statele care contează, să cedeze prea multe la masa negocierilor, iar pe termen lung Grecia nu pare să câștige nimic relevant. Rusia în schimb are de câștigat că mai bagă puțină discordie între europeni, interesul principal al uriașului de la răsărit fiind tocmai dezbinarea NATO și UE, respectiv distrugerea încrederii pe care statele membre o au în securitatea colectivă și slăbirea lor în fața influenței rusești.

Tsipras: cel mai prost din curtea școlii

Poate acum, pe ultima sută de metri, premierul elen va realiza că pentru un ajutor economic real și pentru rezolvarea problemei grecești atenția sa trebuie să se îndrepte către partenerii occidentali. Nici economia Rusiei nu este cea mai sănătoasă și cu siguranță Vladimir Putin nu are un interes prea mare să-și sacrifice interesele de dragul Greciei, în schimb ar un interes major în a oferi puțin pentru ca Grecia să facă multe și, în final, să se auto-condamne.

O condamnare prin prisma faptului că Tsipras va trebui să vină în fața acelorași șefi de stat pe care-i provoacă neîncetat prin astfel de acțiuni. Credința că-și poate consolida astfel poziția la masa negocierilor este legitimă doar pe jumătate, pentru că în mare partea nu are șanse mari. Mai mult, și-ar putea distruge propria poziție în raport cu Germania și cu occidentul, statele vestice fiind tot mai puțin tolerante față de politica de huligan ratat din curtea școlii, tipul care nu reușește nici să sperie pe nimeni, nici să-și facă prieteni, nici să învețe, Grecia de astăzi.

Da, câteva probleme poate ridica și câteva acorduri cu Rusia poate câștiga, dar sub nici o formă nu va reuși să șantajeze Germania în raport cu situația economică a Greciei. Șansa Greciei este tocmai o relație bună și roditoare cu statul german și găsirea unor soluții pentru a redresa economia și a plăti datoriile existente, în nici un caz adâncirea ostilității dintre cele două state printr-un joc cu șanse foarte mici de reușită și demn de tot râsul.

Pot apărea probleme și dacă ideile demne de tot dezgustul ale extremiștilor de dreapta din guvernul de la Atena (da, există și extremiști de stânga și de dreapta în același guvern), cu privire la deschiderea granițelor pentru teroriști, s-ar pune în aplicare. But then again, statele europene vecine cu Grecia pot la fel de bine să-și închidă la rândul lor granițele față de Grecia și să pornească o politică de sancționare a micului stat care prin propria prostie și incapacitate, prin corupție și dezordine, a ajuns unde este și dă astăzi vina pe toți cei care au încercat să-l ajute.

Pe de altă parte cazul izolat al Greciei nu trebuie să fie unul de amuzament pentru noi, o îngrijorare există, aceea că viziunea greco-maghiară s-ar putea extinde și la alte state din cadrul UE, șubrezind astfel unitatea europeană în fața noilor amenințări de securitate, geostrategice și geopolitice. Europa trebuie să găsească metode de a ieși dintr-o situație economică defavorabilă, de a reface echilibrul puterii pe continent și a obține stabilitate în raport cu vecinii săi, cât și pe plan intern, în raport cu statele membre. Europa nu poate stagna în poziția actuală, poate doar să meargă înapoi spre dezintegrare, sau înainte spre unificare, dar într-o formă rațională, realistă, realizabilă.

România și veșnica-i vigilență

Situația României este unul destul de interesantă, ținând cont de faptul că am rămas singurul partener loial, de încredere, al occidentului (SUA și Germania), în sud-estul Europei. Mizele devin mai mari, presiunea crește și la fel cresc și oportunitățile. Diplomația română este chemată să consolideze cât mai mult parteneriatele strategice cu țări precum SUA, Germania sau Polonia, respectiva Ucraina, pentru interesele proprii, iar România este obligată să continue ”curățenia de primăvară” pentru a elimina astfel riscul major de securitate reprezentat de corupție.

Să ținem cont că Grecia este doar unul din statele care se orientează mai mult spre Rusia decât spre vest, fără a lua o decizie finală în această direcție. Ungaria, Serbia, Bulgaria și mai nou chiar Turcia par să urmeze un curs similar. Fără îndoială ca urmare a dezamăgirilor interne cu privire la proiectul european și dorința de a-și proteja singure interesele, nu toate fiind identice cu cele colective europene. Pe harta culturală suntem o insulă de latinitate într-un ocean slav și cu alte imixtiuni răsăritene, iar pe cea geopolitică am devenit o insulă euroatlantică într-un ocean rusofil și naționalist.

Nu ar trebui să ne mire că Rusia va purcede în atacuri declarative, din Rusia sau prin intermediul agenților de influență europeni, la adresa României. România este un ghimpe în coastă care, având o experiență mai proastă cu Rusia și interese strategice opuse, nu acceptă să meargă pe o rută similară cu a vecinilor ei. Lucru care a determinat și va determina Rusia să continue în campania sa de atac mediatic la adresa României și în încercarea de a speria factorii de decizie de la București (chiar și prin șantajul intern cu un electorat ortodoxist pro-rus, din fericire prea mic și irelevant, momentan).

Deci, ”să stăm cu frică, să luăm aminte”, că tot m-am referit la ortodoxie și să continuăm întărirea relațiilor cu partenerii occidentali. România nu trebuie să dea înapoi, neavând privilegiul Greciei de distanță prea mare față de Federația Rusă. Vigilența este necesară, iar interesele României sunt legate de cele ale structurilor suprastatale la care am aderat (cu speranța că într-o bună zi vom putea vorbi doar de interese comun în cadrul unei Europe mai unite, wilsoniană pe interior și realistă pe exterior).

Lipsa locurilor de muncă

De câte ori mă întorc acasă în Petroșani am ocazia să repet un obicei devenit tradiție. De la gară până la blocul unde stau port o discuție cu șoferul de taxi despre… politică. Opiniile șoferului, mereu unul random, sunt simple. Opinia omului de pe stradă. Dar sunt și relevante. Sunt relevante pentru că servesc drept indicator a felului în care funcționează o societate, a ceea ce lipsește și a ceea ce există, a nemulțumirilor cât și a mulțumirilor cetățenilor. În Valea Jiului principala nemulțumire ține de lipsa locurilor de muncă. Mai apare un magazin odată pe an și în rest tinerii sunt condamnați. Nu prea au ce face. Totul se rezumă la chelner, barman, vânzător în supermarket sau miner.

Paradigma economică a Văii Jiului ține de minerit. Doar că mineritul nu mai funcționează cum funcționa odată. Tinerii nu-și doresc un viitor în așa ceva, iar industria în sine abia dacă funcționează. Unele mine au fost închise pentru că nu produceau nimic, ceea ce într-o economie de piață este un păcat capital. Foarte bine, nu are rost să păstrezi ceva ce nu funcționează, doar că așa au dispărut locuri de muncă, iar cele rămase sunt insuficiente pentru noile realități. Problema se extinde la nivel național. Deși situația nu e peste tot la fel de rea precum în Valea Jiului România suferă de o lipsă a locurilor de muncă.

O problemă care ne afectează

Lipsa locurilor de muncă nu este o problemă oarecare. Ea afectează pe de o parte șansa la o viață decentă a cetățenilor obișnuiți, iar pe de alta economia și chiar alte aspecte ale vieții publice. Ce înseamnă de fapt locurile de muncă ? Oportunitatea pentru un individ să câștige o sumă decentă de pe urma căreia să trăiască, dar de pe urma căreia plătește inclusiv taxe și impozite la stat. Mai mult, oportunitatea ca prin muncă să producă ceva util pentru întreaga societate și pentru patronul său, acesta din urmă plătind alte taxe și impozite.

Când nu există locuri de muncă sau acestea sunt limitate toate dimensiunile prezentate mai sus sunt afectate. Cetățeanul nu-și mai poate face clădi un trai decent, iar statul nu-și mai primește resursele de care are nevoie pentru a finanța diferite domenii de interes public. Câteva taxe și impozite pot ajunge în acel prea des invocat 2% pentru armată sau pentru educație, dar cum să o facă dacă ele în sine nu ajung la stat ? Dacă cetățeanul de rând nu-și permite să plătească astfel de lucruri fiindcă nu-și găsește un loc de muncă și nu-și poate asigura pâinea cea de toate zilele.

Mai mult sau mai puțin lipsa locurilor de muncă ne lipsește și de experți, de profesioniști în toate domeniile. Vedem o mulțime de studenți care termină o facultate și nu-și găsesc de lucru. Nici în sectorul public, nici în cel privat. Problema se amplifică în orașele mici. Astfel că țara ajunge, inevitabil, să ducă lipsă de oameni tineri, de experți în diferite domenii, care pot și trebuie să contribuie la dezvoltarea socială, politică și economică a societății, dar care nu au această șansă fiindcă nu-și găsesc un loc de muncă de unde să-și aducă contribuția, rămânând adeseori simpli asistați sociali sau lucrând, dacă au noroc, în ceva cu totul irelevant pentru studiile lor (la noi la facultate se fac multe glume cu privire la McDonalds).



Corupția noastră cea de toate zilele

Într-o economie de piață statul nu poate să facă foarte multe pentru a asigura locuri de muncă. În schimb poate să asigure condițiile necesare investitorilor străini și autohtoni pentru ca ei să contribuie la apariția unor noi job-uri pe piață. Nu are rost să spun că apariția locurilor de muncă este mult mai utilă decât creșterea ajutorului social. Metodele prin care se pot asigura aceste condiții variază. Scăderea de taxe și impozite este o opțiune, dar ceva foarte relevant pentru societatea noastră este tăierea răului primar, corupția.

Când vorbim de investitori străini problema corupției apare ca și principala piedică împotriva atragerii lor în România. Mă rog, dacă nu vrem investitori din Africa de Sud sau Arabia Saudită. Dar dacă ne referim la investitori occidentali corupția funcționează precum o sperietoare care-i ține la distanță, sau ca un balaur împuțit ce stă la intrarea în peșteră și nu permite eroului poveștii să ne salveze, alungându-l doar prin mirosul oribil al corupției. Așa cum se vede și-n poză.

Antreprenorii români sunt mai deschiși la corupție, au crescut cu ea, cu dependența economiei față de stat și cu nevoia mai mare de a te da pe lângă un politician decât de a produce lucruri în funcție de cererea consumatorilor. Povestea stă cu totul altfel în cazul celor americani sau germani care sunt obișnuiți cu o economie în care funcționează anumite legi și care nu sunt dispuși să deschidă o afacere care aduce câștiguri foarte mici în raport cu pierderile posibile doar prin mită. Asta ca să nu adăugăm problema incertitudinilor atunci când investești în ceva și te trezești dat afară fiindcă altcineva a dat mită unui om politic și a câștigat obiectul investiției tale, anulând practica afacerea ta.

Investitorii occidentali fug de corupție și de instabilitatea pe care o aduce. Corupția îi oprește astfel să vină aici și să dezvolte, prin afacerile lor, locuri de muncă. Corupția îi prevină să vină și să aducă, de fapt, o contribuție mai mult decât necesară la dezvoltarea societății românești. Acest lucru este trist, motiv pentru care corupția în sine trebuie tratată ca o problemă ce depășește limitele justiției, afectând și alte dimensiuni ale vieții publice: economia sau securitatea națională. Nu degeaba de când a izbucnit criza din Ucraina DNA-ul a început o întreaga inchiziție, bucurându-se în acest proces de sprijinul și protecția partenerilor strategici precum SUA.

Lenea la români

Lucrurile nu se rezumă la corupție. Nici românul de rând nu este chiar nevinovat. Românul este leneș și așteaptă totul de la stat. Asta-l oprește din a-și găsi un loc de muncă, dar și din a deveni el însuși investitor și de a da naștere unor locuri de muncă. Nu avem inițiativă, nu avem curaj și nu ne place munca. Asta este realitatea românească și, alături de corupție, stă ca o piedică în calea dezvoltării noastre economice. Mulți se plâng că după studii n-au unde să lucreze și e corect, iar aici trebuie să facem diferența între cei care chiar n-au unde lucra din pricina lipsei de posibilități și cei care pur și simplu au făcut studii de dragul de-a le face și au aflat că o diplomă nu te ajută cu nimic dacă ai un cap golit.

Mai mult sau mai puțin intervine, ca în atâtea alte cazuri, problema educației. Educația din familie, din societate, din școală. Felul în care ne formăm. În momentul de față există un deficit la acest capitol pentru că tinerii nu sunt crescuți pentru o economie de piață, pentru competitivitate și libertate, ci în același spirit specific României sec. XX când trebuia să manifestezi obediență față de stat și toate așteptările tale trebuiau îndreptate către stat. Ori realitatea actuală este cu totul alta, iar fix astfel de trăsături ne trag în jos din toate punctele de vedere.

Știu, am mai criticat sistemul de învățământ. Presimt că o să-l critic la nesfârșit fiindcă nu văd nici o schimbare. Au existat încercări, tentative pline de timiditate, dar nimic mai mult. Atâta timp cât românii nu sunt formați în spiritul vremurilor nu vom vedea nici un alt rezultat. Vrem modele ? Să ne uităm la Finlanda, dacă vrem ceva radical și cu succes în orice top, sau la Marea Britanie pentru echilibru. Dar să schimbăm odată mizeria asta numită învățământ românesc. Exemplul lui Einstein, că peștele pus să se suie în copac precum o maimuță, rămâne paradigma educației românești și produce exact opusul a ceea ce ne dorim.

În așteptarea unui remediu…

Corupția trebuie să dispară, educație trebuie reformată. Două idei esențiale pentru a dezvolta societatea românească atât pe plan economic, dar și pe orice alt plan. Locurile de muncă sunt importante și necesare, iar acestea apar doar cu concursul pe care statul îl oferă mediului privat și cu o piață sigură, construită pe reguli bine definite, unde știi la ce să te aștepți și te poți încrede într-un contract. E nevoie și de viziune, o viziune capabilă să pună în armonie privatul cu publicul, afacerea cu societatea și să permite astfel funcționarea unui model corporatist.

Revenind la exemplul cu care am început acest articol, cel al Văii Jiului, există și aici posibilități. Statul trebuie să se ocupe de lucrurile mari care alungă investitorii și opresc dezvoltarea unor investitori autohtoni, dar și primăriile ori consiliile județene au datoria lor. Nu poți să-ți bazezi economia pe o industrie moartă, cel puțin momentan, sau pe un lanț de magazine care nu oferă decât soluții de scurtă durată și pentru câteva persoane. Economia locală are și alte posibilități. Mai mulți investitori trebuie atrași, inclusiv pentru a sprijini turismul local, dar și mediul universitar din zonă.

În general este nevoie de o armonie între ceea ce face statul, ceea ce face consiliul județean și ceea ce face primăria. O astfel de armonie creează condițiile perfectă pentru atragerea sau formarea de investitori și dezvoltarea locurilor de muncă, lucru care mai apoi duce la dezvoltarea economică și chiar socială. Ajutorul social nu înseamnă nimic pe termen lung, e doar un miraj plătit din banii celor care au un loc de muncă. Nu zic că trebuie să dispară, dar nu trebuie să-l vedem drept ceva permanent. Soluția permanentă nu stă în ajutor social, nu stă în safety networks, ci în atragerea de investitori și dezvoltarea locurilor de muncă.

De ce evită SUA o intervenție în Irak ?

Statul Islamic trebuie distrus. Aceasta este concluzia pe care am auzit-o din partea cuiva la o conferință pe probleme de securitate și terorism. O concluzie normală ținând cont de faptul că nu este o organizație rațională, ci una care încearcă să impună un adevăr absolut și se vede într-un conflict etern cu forțele răului, adică orice actori statali sau non-statali care prezintă un set de credințe diferite. Totuși, ce împiedică SUA din a face cea mai simplă mișcare pentru distrugerea ISIS ? Mă refer aici la o intervenție armată din partea SUA și a lumii occidentale.

O astfel de se găsește de obicei pe buzele multor oameni interesați de ceea ce se petrece în Orientul Mijlociu. Valorile noastre sunt călcate în picioare, drepturile omului sunt eliminate din peisaj, iar interesele lumii occidentale în orient par să se confruntă cu o problemă reală. All the reasons am putea spune pentru a interveni și a distruge Statul Islamic. De negociat nu putem putem negocia, atâta lucru e clar, chiar dacă niște visători de pe la Națiunile Unite par să ignore acest lucru. Problema ține de economie, management și opinia publică… da, politica internă afectează politica externă.

Cunoaștem din campania de invadare a Irakului că astfel de intervenții militare costă.Administrația Bush a recurs la împrumuturi pentru a finanța pe deplin invazia Irakului și prezența post-invazie a trupelor americane. Dincolo de necesitatea sau lipsa necesității unei astfel de invazii au existat anumite repercursiuni pe plan economic. A trimite trupe din vest în orient, a le păstra acolo, a le echipa în mod adecvat, toate aceste lucruri au niște costuri. Ca să nu mai vorbim de cele în vieți omenești. SUA, prin administrația Obama, încearcă să evite o astfel de situație și felul în care astfel de investiții s-ar reflecta în politica internă americană, adică în viața cetățenilor SUA.

Acest lucru merge în concordanță cu mesajul pe care Obama și-a construit campania electorală și mandatul. Un mesaj anti-război în concordanță cu opinia publică americană, cel puțin până în momentul de față. Politica lui Obama este o politică prin care se încearcă evitarea implicării directe a SUA în problemele globale și mai ales a implicării militare, pentru a păstra astfel un grad de legitimitate în fața unui electorat care vibrează la mesajul anti-război. Un lucru la fel de important pentru un om politic sau pentru un partid ca și evitarea repercursiunilor pe care o astfel de inițiativă le-ar aduce asupra economiei americane și a politicii interne.

Dintr-un anumit punct ezitarea administrației de la Casa Albă ține și de imaginea SUA în lume. Îmi aduc aminte impresia de cruciadă pe care invazia Irakului a lăsat-o asupra multor cetățeni europeni sau a celor care trăiesc în lumea musulmană. Aceasta este o imagine pe care administrația Obama încearcă să o evite, punând accentul pe susținerea forțelor din lumea arabă împotriva unor grupări teroriste precum ISIS și pe o prezență mai degrabă minimă a SUA în acea lume. Implicând astfel costuri mai mici, păstrând un echilibru în ceea ce privește popularitatea față de alegători și imaginea SUA în lume, mai ales în lumea islamică.

Este ceea ce se întâmplă un lucru bun ? Depinde de ideile și viziunea fiecărui individ. Sunt oameni care consideră că prețul pentru distrugerea ISIS este mic, iar alții care ar prefera să lase această situație pe mână țărilor musulmane cu un sprijin minimal din partea SUA și a lumii occidentale. Mai ales că memoria crizei economice sau criza însăși nu au dispărut încă din lumea occidentală, din contră. Colaborarea cu Iranul și alte forțe ale lumii musulmane pare să reprezintă o alternativă la care SUA este dispusă, mai puțin costisitoare, deși aduce și riscul reducerii influenței acesteia în favoarea Iranului, cel mai implicat stat în destructurarea IS în Irak, ca și prin intermediul Hezbollah în Siria.

Singurul lucru cert este că Statul Islamic trebuie distrus. O grupare de fanatici religioși a cărei scop este distrugerea oricui are un alt set de credințe și valori nu reprezintă un actor rațional, precum Rusia sau China, cu care se poate negocia, ci o moștenire a evului mediu dominată de ură și crime. Cum se poate și trebuie făcut acest lucru reprezintă mai degrabă o problemă de viziune, care diferă în toată lumea democratică în funcție de partide, ideologii, lideri și nu face tema articolului de față. Ceea ce am încercat să abordez este strict motivația, în opinia mea, pentru care Statele Unite evită o intervenție militară de amploare în Irak, Siria sau Orientul Mijlociu.

Ce se întâmplă acum reprezintă, la urma urmei, o consecință firească a retragerii trupelor SUA din Irak tocmai din motivele enunțate la începutul acestui articol. Dar și invadarea Irakului și eliminarea dictatorului Hussein sunt acte care au dus în această direcție. Singura cale de a evita o astfel de situație era păstrarea trupelor americane în Irak, cu toate costurile pe care o astfel de acțiune le implică sau, pe de altă parte, evitarea invadării Irakului și lăsarea la putere a lui Saddam Hussein.

Este o situație specifică lumii arabe unde statele democratice sunt tinere și firave, neavând instituții puternice și, cu câteva excepții, nici o legitimitate prea mare în rândul populației. Un vacuum de putere lăsat de căderea unui dictator este mai degrabă ocupat de o armată islamistă, ținând cont de importanța religiei, decât de o democrație fragilă. O democrație are nevoie de timp și de condiții bune pentru a se consolida, pentru a-și răspândi ideile în rândul populației și pentru a-și forma instituții capabile să o apere. Un considerent de care lumea occidentală trebuie să țină cont când încearcă să se implice în politica statelor dintr-o lume cu totul diferită.

Argument pentru o economie de piață

Am câțiva prieteni marxiști, comuniști chiar. Le zic bine prieteni sau ar trebui să spun cunoștințe ? Depinde de caz. În orice caz avem o mulțime de discuții cu privire la economie și politică. Când vine vorba de economie este cel mai rău. Indiferent cu care vorbesc aud același lucru. O linie veche și deja plictisită: ”tu crezi că este corect ca un grup mic de oameni să aibă mai mult decât un grup mare de oameni ?”. Asta-i replica de serviciu a demagogilor marxiști și comuniști. Replica mea este simplă: tu crezi că-i corect ca 10 colegi care învață mai prost ca tine sau nu învață deloc să aibă aceeași notă ca tine ?

Și cam aici încep sofismele, dar în general lucrurile sunt clare. Teoria marxist-comunistă eșuează în fața realității. Care este realitatea ? Oamenii sunt prin natura lor ființe egoiste. Individualismul este o caracteristică generală. Există excepții, dar sunt atât, doar excepții. Majoritatea oamenilor își pun interesele proprii pe primul loc și nu pe cele ale comunității din care fac parte. Nimeni n-ar fi cu adevărat dispus să fie egal cu semenii săi în sărăcie, mai ales când el poate munci mai mult, produce mai multe sau are capacități mai înalte. Ca în junglă sau ca la Darwin principiul e simplu: câștigă cel mai puternic.

Aceasta este starea noastră naturală. Ca oameni avem posibilitatea de a o modifica, de a ameliora lucrurile. Dar există o limită. În general cu cât modifici mai mult natura umană și mediul natural de dezvoltare pierzi din lucrurile specifice acesteia. Libertatea este una. Asta face economia de stat și asta evită economia de piață. Susțin economia de piață, capitalismul. De ce ? Pentru că este un sistem natural. Un sistem care permite fiecăruia să producă ce poate, iar dacă nu poate să muncească pentru cei care pot, supraviețuind astfel prin locuri de muncă. Capitalismul permite unui individ să crească și economie, respectiv tehnologiei, să se dezvolte în virtutea competiției dintre antreprenori.

Cu totul altfel stau lucrurile în comunism. Avem de a face cu un sistem economic care-i subordonează pe toți statului și, teoretic, îi tratează pe toți la fel. Excepție fac cadrele de partid care joacă rolul unei noi aristocrații pe baze ideologice. Dar în general oamenii sunt egali în sărăcie. Cei care trebuie să producă lucruri pentru stat și să contribuie la dezvoltarea economică nu o mai fac pentru că nu câștiga pe măsura muncii lor și încep să stagneze. Odată cu ei stagnează și economia și dezvoltarea pe diverse ramuri de interes pentru stat. Coreea de Nord este un exemplu. Individul este motivat de câștig personal. Nici cu locurile de muncă nu stăm mai bine. Statul le oferă, statul le plătește, până își epuizează resursele și realizează că nu ajunge niciunde.

Într-o economie de piață fiecare este liber să se dezvolte în funcție de propria capacitate și eforturile depuse. Nu toți reușesc, dar nici în viață nu reușesc toți să ajungă prea sus. Cum ar arăta lumea formată doar din patroni și nici un angajat care să lucreze ? Nu s-ar mai face nimic. Invers dintre muncitori s-ar ridica un patron, deci no difference there. Da, vor exista oameni mai săraci și oameni mai bogați, dar la fel există oameni mai buni într-un domeniu și oameni mai proști într-un domeniu. În ciuda acestui fapt acești oameni mai bogați oferă locuri de muncă pentru restul. Situația nu este favorabilă doar celor care au nevoie de locuri de muncă, ci tuturor în general. În funcție de cerere aceștia produc pentru a câștiga profit, capital, iar în schimbul profitului cei care cumpără pleacă mulțumiți. Evident, o astfel de situație încurajează și competiția între producători pentru calitatea produselor.

Rezultatele sunt mult mai bune pentru toată lumea decât într-o economie de tip socialist/comunist unde totul ajunge, inevitabil, la stagnare. Nu degeaba și China, una din marile puteri globale ale momentului și probabil ale viitorului, a adoptat un sistem economic capitalist care funcționează în paralel cu cel socio-politic comunist. Confruntați cu realitatea chinezii au văzut eșecul economic al comunismului. De fapt doar niște naivi fanatici mai susțin astfel de idei, cel puțin pe plan economic. Comunismul nu a funcționat nici unde, nici cum, iar teoria sa economică de sorginte marxistă a eșuat întotdeauna lamentabil.

Există nedreptăți, cel puțin aparente, într-o economie de piață. Unele sunt naturale și inevitabile, altele nu. Aici intervin alte detalii. O economie de piață poate să fie una foarte liberă sau una reglementată. Există o economie de piață socială, după modelul german de sorginte creștin-democrată. Rolul statului este în general cel de supraveghetor asupra pieței. El oferă un background în care toți să poată lucra și conviețui, avantajos pentru toată lumea și niște reguli, asigurându-se că acestea sunt respectate de către toți actorii implicați. Statul poate impune câteva reguli prin care antreprenorii să respecte drepturile și nevoile angajaților, în funcție de circumstanțe și poate contribui la rândul său prin ajutor social. Dar nu poate juca rolul pieței sau al antreprenorilor.

În general economia de piață este cea mai bună opțiune pe care o avem. Ca orice lucru în viață nu este ceva perfect, dar tocmai asta o face bună. Toate ideologiile care au pretins perfecțiunea au ajuns să reprezinte iadul pentru indivizi și pentru națiuni, dând în cele din urmă greși. Mai bine ceva natural, normal și cu defecte, dar care compensează prin funcționalitatea sa decât o utopie robotică a cărui finalitate este eșecul și care în drum spre eșec distruge totul: oameni, națiuni, valori. Cazul românesc este un exemplu, Coreea de Nord un altul ceva mai actual. În schimb nu am văzut economii de piață care să se prăbușească în adevăratul sens al cuvântului.

Ce urmărește Rusia ?

Încă de la semnarea acordului de non-agresiune de la Minsk toată Europa așteaptă o mișcare din partea lui Putin. Ce va face mai departe ? Va respecta prevederile tratatului sau îl va încălca așa cum a făcut și cu precedentul ? Nu există un răspuns clar pentru această întrebare Există în schimb suficiente necunoscute cu privire la factorii care impun decizia Kremlinului. Până acum tratatul a fost respectat într-o oarecare măsură și am putut observa o retragere a trupelor și armamentului greu de pe linia frontului, o detensionare de moment, dar va dura ? 

O întrebare mai adecvată care ne poate ajută să obținem un răspuns la cele de mai sus este ce urmărește de fapt Federația Rusia ? Interesele geopolitice și strategice ale Kremlinului, interesele de imagine și politică internă, cele de natură economică, felul în care sancțiunile afectează Rusia, dar și schimbările la nivel geografic, acestea sunt lucrurile care determină acțiunile curente și viitoare ale Kremlinului mai mult decât orice altceva. Nu dreptul internațional, nu teoriile iluzorii pe care ne-am pus de acord să le credem și să le apărăm pentru a păstra pacea, ci conceptul de interes național.

Stabilitatea internă a Rusiei

Un astfel de concept este prin natura sa subiectiv. Depinde foarte mult de cei care conduc Rusia, de ideologia dominantă în spațiul rusesc și de ce alimentează sufletul colectiv al Rusiei. Aici apare o mică problemă fiindcă Rusia nu este o națiune unitară în adevăratul sens al cuvântului, ci o federație care încearcă să împace etnii și culturi diferite pe teritoriul propriu, contând foarte mult pe forța instituțiilor sale pentru a impune o idee de stat fragilă și considerată ilegitimă în unele părți ale Federației Ruse.

Chiar de aici putem deduce un prim interes al Rusiei, care ține de politică internă și anume apărarea stabilității sale interne. Kremlinul știe cât de fragilă este construcția pe care o dirijează. În afară Rusia se prezintă ca un colos, o uriașă putere militară și nucleară care se impune în sfera relațiilor internaționale prin forța proprie. Lucru corect, Rusia este o mare putere, dar puterea sa internă, ca stat, este extrem de fragilă. Ideea de stat în sine este dependentă de impresia pe care o lasă asupra cetățenilor ei, impresia de putere și prosperitate, dar mai ales de forța instituțiilor sale.

Din acest motiv Rusia nu poate risca absolut nimic care să perturbeze această imagine și implicit stabilitatea sa internă. A pierde putere sau influență pe plan extern, prin crize precum cea din Ucraina sau Georgia, poate reprezenta o discreditare a puterii Kremlinului în ochii populației, iar liderii ruși ar trebui să se confrunte pe de o parte cu susținătorii unei federații puternice, dezamăgiți și deziluzionați, împinși spre curente mai radicale, iar pe de alta cu diferitele etnii care fac parte, teoretic, din Federația Rusă, dar nu sunt fericite cu această realitate și și-au făcut o menire din a se opune autorității centrale.

A permite o astfel de situație pune în pericol puterea internă a statului, motiv pentru care Rusia nu va accepta niciodată astfel de mișcări care să atingă imaginea sa de mare putere. Motiv pentru care va acționa în direcția impunerii propriilor obiective și a propriei viziuni, de multe ori prin forță. Și această forță este limitată de un alt interes de natură economică, un interes care se îmbină cu cel socio-politic.

Rolul și importanța economiei

Globalizarea a făcut în așa fel încât cel puțin la nivel economic există o legătură între majoritatea statelor puternice, iar o decizie luată de un stat poate afecta cu ușurință economia altor state. După cum am văzut în ultima vreme economia Rusiei este constant afectată într-un mod negativ de sancțiunile economice impuse de către SUA și țările membre ale Uniunii Europene. Decăderea economică slăbește puterea internă a Kremlinului, abilitatea sa de a menține funcționarea infrastructurii și a economiei, provocând de asemenea reacții negative din partea populației. Această realitate impune anumite limite până la care Rusia ar fi dispusă să meargă, deși nu știm sigur care.

Cert este că mixajul dintre sancțiunile economice și problema puterii interne a statului pot slăbi radical autoritatea pe termen lung a Kremlinului. Putin este obligat să țină cont de acest lucru, motiv pentru care nici el nu dorește o confruntare prea amplă sau prea deschisă cu lumea occidentală, alături de restul temerilor cu privire la conflictul nuclear care ar putea izbucni ca și consecință a unei confruntări militare directe. Nici Rusia și nici SUA, de exemplu, nu-și doresc în realitate o astfel de situație, la fel cum nu sunt dispuse să renunțe la interesele proprii, așa că luptă prin interpuși și se lovesc ocazional cu o mănușă fiecare.

Pe piața globală Rusia încearcă să șantajeze puterile occidentale prin intermediul gazelor, dar trebuie să ținem cont că pe plan intern nu deține foarte multe posibilități pentru dezvoltare și depinde destul de mult de piața externă. Infrastructura Rusiei are ghinionul de a trebui să cuprindă una din cele mai largi porțiuni de pământ ale globului. Situația dată provoacă probleme pentru ambele părți implicate și nici Rusia nu este capabilă să ducă un război de șantaj pe termen lung fără să aibă la rândul ei diferite pierderi.

”Blestemul geografiei” și interesele strategice

Problema nu se rezumă doar la interese cu privire la stabilitatea internă sau la economie. Geopolitica și interesele strategice joacă un rol la fel de important, dacă nu mai important. Istoria Rusiei ne arată o politică evidentă de expansiune în toate părțile, o politică prin care s-a încercat trecerea peste un dezavantaj de natură geografică. Drumul spre Moscova nu ridică nici un obstacol real pentru posibili invadatori, iar o Rusie construită pe mentalitatea paranoică de tip-KGB nu poate ignora trecerea către vest a unor state situate lângă granița Rusiei. Acest lucru lasă Rusia fără state interpuse și Moscova vulnerabilă unei posibile invazii, lucru care rămâne încă un factor de decizie în politica externă a Rusiei.

La fel de importantă este și pierderea influenței regionale pe care Rusia și-a exercitat-o prin intermediul unor state precum Ucraina. Dorința de libertate și suveranitate a ucrainienilor se confruntă cu interesul de securitate al Rusiei, dar și cu interesul de influență geopolitică a acesteia. Accesul rapid la Marea Neagră, la resursele acesteia și conexiunea cu rogue-state-ul din Transnistria sunt toate rupte prin schimbarea orientării politice a Ucrainei. Acesta este și motivul pentru care Rusia s-a folosit de minoritățile etnice din sud-estul Ucrainei pentru a distruge legitimitatea internă a Kievului, a desprinde Crimeea de Ucraina și a clădi câteva republici vasale în zonă.

Ceea ce a fost achiziționat de Rusia, sau mai bine zis cucerit, nu va fi oferit înapoi Ucrainei tocmai fiindcă aceste locații joacă un rol geopolitic de bază în viziunea Rusiei. Crimeea oferă deschidere la Marea Neagră și o mulțime de resurse, resurse necesare Ucrainei, iar republicile recent stabilite prin forța armelor pot rămâne autonome în cadrul Ucrainei, din câte am înțeles, lucru care ar duce la o păstrare a influenței rusești în interiorul statului ucrainean. Pe lângă asta mai există problema legăturii cu Transnistria și a influenței asupra lucrurile care se întâmplă la periferia Europei.

Această problemă este de natură să creeze temeri cu privire la stabilitatea acordului de la Minsk, pentru că Putin tot nu a rezolvat problema Transnistriei și a legăturii dintre această și Rusia. Lucru care face dificilă susținerea acestui stat de către partenerul rus și pune sub semnul întrebării șansele sale de supraviețuire într-o posibilă maree euroatlantică. Legătură maritimă oferă de Crimeea ar putea ameliora situația, dar nu foarte mult, iar această realitatea l-ar putea face pe Putin să continue o campanie pe tot ce înseamnă de fapt coasta Ucrainei înspre Transnistria, pentru a forma un coridor în acea direcție, fie prin intermediul armelor, fie prin diferite acțiuni de ordin politic.

Cel puțin cu privire la criza politică putem spune că avem o certitudine. Dacă situația legată de criza armelor este plină de necunoscute putem afirma relativ sigur că Rusia nu se va opri din a face probleme în estul Europei, cel puțin nu pe durata a ce a mai rămas din mandatul lui Obama. Cum se vor desfășura aceste amenințări de ordin politic rămâne de văzut, dar ele rămân o unealtă importantă în arsenalul rusesc post-război rece.

Sigur, situația Rusiei este puțin mai complicată dacă vrea să-și dezvolte un coridor înspre Transnistria. Nu știu sigur dacă avantajul oferit de existența unei minorități etnice rusești masive în regiunile cucerite mai există și în restul sudului Ucrainei, până la granița cu Transnistria. Până acum această minoritate etnică a fost folosită ca unealtă de baza în tot ce înseamnă expansiunea rusească, iar fără sprijinul consistent al acestei minorități nu știm sigur ce tactici ar mai putea dezvolta Kremlinul.

Ce urmărește Rusia în momentul de față este: 

a)să-și mențină stabilitatea internă, o stabilitate relativ fragilă, construită pe puterea instituțiilor sale și pe o idee de stat dependentă de imaginea externă a Rusiei și cum este recepționată pe plan intern.
b)să păstreze un nivel ridicat de influență în teritoriile aflate în apropierea sa și să nu pară că cedează în fața unei așa-zise expansiuni a NATO
c)să-și asigure accesul rapid la Marea Neagră și să păstreze statele din jur într-o poziție de teamă sau neutralitate, pentru a-și asigura astfel securitatea granițelor

Pentru a îndeplini aceste obiective Rusia este dispusă să folosească o mulțime de metode și vedem că nici forța armelor nu este exclusă. Războiul psihologic și interferența în politica europeană este un factor la fel de important, Rusia profitând de slăbiciunile unor state precum Cipru, Grecia, Italia sau Ungaria. Înțelegând dorințele Rusiei putem anticipa anumite mișcări pe care aceasta le va face, cât de departe este dispusă să meargă și care-i sunt limitele, temerile, lucruri pe care mai apoi le putem exploata, dacă nu o facem deja.

Drumul spre o economie prosperă

”Am venit aici cu un singur obiectiv: să schimb britanicii dintr-o societate de dependenţi, într-una de autonomi; din dă-mi-şi-mie, în fă-tu-însuţi; din stai-jos-şi-aşteaptă, în hai-să-facem.” -Margaret Thatcher

Politica implică o mulțime de domenii relevante pentru viața publică, pentru viața cetățenilor unei țări. Apărarea, educația, justiția, sunt domenii care ne afectează pe toți, care afectează această țară și pe care nici un program politic serios nu le poate omite. La fel stăm și cu economia, adăugând aici un interes major al publicului interesat de politică. Asta pentru că economia reprezintă un domeniu care le afectează pe toate și care pare să afecteze, mai mult decât oricare, traiul și viața cetățenilor.

O economie prosperă înseamnă o națiune prosperă. Dar cum ar trebui să ajungem la asta ? Este o întrebare pe care diferiți jurnaliști, oameni politici, analiști și economiști și-o pun în repetate rânduri. Este și prima întrebare la care majoritatea cetățenilor unui stat se gândesc atunci când sunt chemați să-și pună votul pe numele unui politician sau a unui partid în cadrul alegerilor pentru o funcție publică. În ciuda faptului că este o întrebare comună ea este și una destul de dificilă.

Toate măsurile pe care politicul le ia pentru a îmbunătăți economia unei țări și traiul populației trebuie să țină cont de felul în care afectează întregul mers al sistemului. Cum îi afectează pe cetățeni, cum afectează piața liberă, cum afectează sistemul național de apărare și securitate, medicina, educația, etc. O măsură economică poate aduce îmbunătățiri majore într-o direcție, afectând într-un mod negativ și dureros o alta, la fel cum poate aduce avantaje considerabile pe termen lung, la prețul celor actuale.

Concentrându-ne asupra cazului care ne interesează, cel românesc, ne putem întreba: care este traseul economic de care avem nevoie și pe care ni-l dorim cu adevărat ? România a adoptat un sistem economic capitalist. Suntem deci o economie de piață. Asta înseamnă că piața este una libera și încurajează inițiativa indivizilor, statul având un rol mult mai limitat comparativ cu economiile socialiste unde acesta se implică în fiecare sector al economiei.

În egală măsură economia noastră are și un caracter social. Ambele perspective fiind garantate de Constituția României. Statului îi revine deci datoria de a asigura o piață liberă și posibilități multiple pe această piață, jucând și un rol de paznic pentru respectarea regulilor pieței, dar și de ajutor pentru cetățenii săi. Un ajutor minimal am putea spune, care să ajute la supraviețuirea celor care nu reușesc pe piața privată.

Dar contrar concepției generale statul nu este menit să asigure prosperitatea deplină a cetățenilor săi. De fapt, trebuie să o asigure, dar nu așa cum obișnuim să credem. Mentalitatea, moștenită de la regimul comunist, este că statul este principalul actor al prosperității economice și că trebuie să se îngrijească, asemeni Providenței Divine, ca fiecare cetățean să o ducă bine. O îngrijire în mod direct. Doar că în domeniul economiei statul nu poate și nu trebuie să acționeze în mod direct

Motorul economiei de piață este întreprinzătorul. Cetățeanul care investește, creează, oferă și răspunde cererii semenilor săi, motivat de dorința proprie pentru un trai mai bun. Acesta oferă locuri de muncă, acesta joacă rolul principal în procesul de dezvoltare economică, iar rolul statului se rezumă mai mult la unul de arbitru, menit să asigure respectarea unui set de reguli și respectarea demnității umane a fiecărui cetățean.

Din acest punct de vedere statul nu poate face foarte multe, iar aici vorbesc ca un filosof politic și nu ca un economist, un domeniu în care nu am competențe. Statul poate doar să atragă sau să încurajeze investitori. Să atragă investitori străini, dezvoltând un mediu propice pentru aceștia și să încurajeze investitori autohtoni, atât prin dezvoltarea unui mediu propice, dar și printr-o educație care să încurajeze o atitudine specifică investitorului, cetățeanului unui stat capitalist.

Exceptând aceste două lucruri statul nu poate să facă prea multe într-o economie de piață. Statul liber, capitalist, nu este același lucru cu statul socialist. Nu se implică în viața cetățenilor și nu controlează o economie de stat, doar se asigură că totul funcționează într-un anumit cadru, respectând anumite norme, pentru binele comun al cetățenilor, investitori sau angajați și pentru interesele specifice statului.

Dacă un om reușește să devină un investitori, are ce-i trebuie să facă asta, sau dacă acesta rămâne un simplu angajat, ambele drumuri la fel de onorabile, dar cu câștiguri și lipsuri diferite, este o problemă care ține de fiecare individ, iar statul nu o poate rezolva pe plan economic. Oamenii nu sunt egali, ci fiecare se dezvoltă într-un mod diferit, muncește diferit, gândește diferit și este normal ca fiecare să aibă condiții de viață diferite. Asta-i natura, unde nici leul dintr-o haită nu este egal cu leul dintr-o alta. Ci fiecare reușește în viață prin eforturile proprii, prin situația specifică.

Ținând cont de această perspectivă revin la ce am afirmat mai sus, cu privire la ce poate face statul pentru dezvoltarea economiei noastre, pentru o economie prosperă. În ceea ce privește atragerea de investitori străini, din perspectiva unui om fără prea multe implicații în sfera economică, pot să spun că acest lucru implică un stat care să funcționeze în mod corect, care să aibă o imagine externă bună și care să respecte înțelegerile semnate. O clasă politică a cărei rol este să facă politică, nu afaceri.

O justiție independentă și funcțională este un lucru la fel de necesar pentru atragerea investitorilor. Trebuie să ținem cont că investitorii occidentali sunt obișnuiți cu un sistem construit pe reguli, iar într-un sistem fără reguli, în care sunt obligați să facă acte de corupție pentru a reuși, aceștia se supun unor riscuri privitoarea la legislația economică a propriei țări. Riscurile sunt și în sfera câștigului și a investițiilor, unde schimbarea unui partid la putere poate anula, din senin, un contract.

Deci pentru atragerea investitorilor străini, care să formeze locuri de muncă și să sprijine economia națională, avem nevoie de stabilitate. Pentru stabilitate avem nevoie de o justiție independentă și funcțională, de o clasă politică responsabilă și de ceva ce se pare că nu înțelegem încă, respectarea semnăturii de pe o hârtie. În lipsa acestor certitudini nici un investitor nu-și va asuma riscurile necesare pentru a dezvolta o afacere în România, fiecare fiind motivat de câștig.

Se poate pune problema atragerii unor investitori din alte lumi mai similare cu a noastră. Rusia, China, Africa ? Sigur, putem încerca. Dar nu este ceva recomandabil dacă ne dorim un traseu european și euroatlantic, o relație cu SUA și Germania. Nu este recomandabil nici în contextul intereselor noastre naționale, ținând cont de faptul că independența noastră economică este afectată, mai mult sau mai puțin, de cei care formează locurile de muncă. Iar dacă aceștia vin dintr-un stat adversar... Trageți concluziile.

Acest aspect mă duce la a doua metodă prin care statul poate contribui la dezvoltare economică a României și a cetățenilor săi, la generarea de locuri de muncă. Și anume încurajarea antreprenorilor autohtoni. O astfel de încurajare implică, într-o oarecare măsură, condițiile de mai sus, pentru ca fiecare să aibă un teren stabil de lucru, în care riscurile să nu fie mai mari decât câștigurile, dar mai implică unele aspecte la fel de relevante. Educația fiind cel mai important.

Într-adevăr, dacă vrem antreprenori și investitori autohtoni atunci trebuie să-i producem. Singura metoda existentă este educația. Românii trebuie încurajați de pe băncile școlii generale și din familie să aibă un spirit întreprinzător, să cucerească vârfurile pe care le doresc și să nu mai aștepte totul de la alții, sau de la stat în cazul de față. Aceasta este rețeta americană și, în general, occidentală, care ne lipsește nouă după o rătăcire lungă prin închisoarea comunistă.

Din păcate educația din România nu pare să încurajeze o astfel de mentalitate, specifică antreprenorilor, ci mai degrabă una de sclav. O mentalitate a individului dependent de stat, care trebuie să se teamă și care să aștepte totul de la alții, nu a individului care trebuie să cucerească ceea ce-și dorește, să obțină anumite lucruri, care dacă vrea să schimbe ceva trebuie să o facă cu mâinile lui, nu să aștepte asta de la o entitate divină, de la un stat sau de la alți indivizi.

Educația ne pregătește mai mult să fim ascultători și să ne vedem de drum. Lucruri care nu au nimic de a face cu lumea afacerilor, cu succesul în viață și cu antreprenoriatul. Iar în lipsa unui sistem de învățământ care să producă antreprenori autohtoni noi nu putem dezvolta o economie cu adevărat independentă. O economie care să producă locuri de muncă, locuri de muncă private și la stat care să țină elitele profesionale aici, pentru a îmbunătăți România pe toate celelalte domenii.

Iar acum se pune o întrebare. De ce să nu adoptăm o economie controlată de stat ? Sigur, dintr-o perspectivă filozofică, umană, pot spune că asta ne-ar distruge libertatea, fiindcă libertatea socială nu poate exista fără cea economică, nu în mod practic. Dar un astfel de sistem economic nici nu funcționează. Ne facem egali, într-adevăr, dar egali în sărăcie. Un lucru demonstrat de mersul istoriei prin căderea statelor comuniste și prin stagnarea celor care au supraviețuit.

Ființa umană este, prin natura sa, individualistă. Este mânată de interese proprii și foarte puțini ies din acest tipar. La fel funcționează și economia. Producătorii produc pentru a câștiga, iar în lipsa unui câștig pe măsură atunci nici aceștia nu sunt motivați și toți devin delăsători. Nu mai există progres economic, doar unul de moment, urmat de o lungă perioadă de stagnare, iar mai apoi de cădere, destrămare. Iar exemplul Uniunii Sovietice este cel mai potrivit.

Noi putem acoperi această realitate a naturii umane cu o mantie a ideilor, dar aceasta nu va sta acolo mereu, din contră, se învechește cu timpul și se dezintegrează. Cei puțini, care sunt mânați de mai mult decât dorința proprie pentru un trai mai bun, pot contribui la binele altora prin mijloace politice sau prin donații, cum fac mulți investitori sau oameni care dețin un capital mai mare decât le trebuie, dar natura umană în sine nu se schimbă, iar de la muncitor la investitor, toți doresc câștig pentru ei și familiile lor.

Sigur, abordarea mea este una teoretică, de ansamblu. Nu sunt un economist pentru a aborda detaliile. Aceasta este o problemă pentru specialiștii în domeniul economiei, singurii care pot reuși să implementeze reformele și acțiunile necesare pentru funcționarea optimă a economiei, pe moment și pe termen lung. Iar acest lucru trebuie să se desfășoare ținând cont de toate sferele care afectează și care sunt afectate de domeniul economic. Cât și de toți oamenii afectați, dar și interesele statului.

Drumul spre o economie prosperă este condiționat de funcționarea optimă a economiei de piață și de încurajarea valorilor specifice acestei economii. De încurajarea unor antreprenori autohtoni și de atragerea altora din străinătate, în lipsa celor autohtoni. Așa putem general locuri de muncă. Oamenii nu trebuie să mai aștepte totul de la stat, altceva decât un rol de arbitru și un minim ajutor social, iar dacă doresc mai mult atunci acest mai mult se poate obține printr-un efort în plus și atitudinea potrivită.

Globalizarea ca fenomen natural

Despre globalizare s-a scris și s-a vorbit enorm. Este un subiect actual în planul politicii, al economiei și al relațiilor internaționale. Un subiect care stârnește multe controverse și zel din partea celor implicați, fie pro sau contra. Există tabere care susțin globalizarea datorită avantajelor pe care aceasta le implica, altele datorită unor idealuri frumoase despre unificarea speciei umane, dar există și tabere care o combat tocmai datorită riscurilor care vin odată cu acest fenomen.

Personal mă consider un susținător al primei tabere. Cred că orice lucru are beneficii și dezavantaje, sau riscuri. Așa este lumea în care trăim. O plimbare prin parc poate deveni din ceva sănătos ceva periculos. Riscul există mereu. Iar acesta este și cazul fenomenului de globalizare. Totuși nu despre asta vreau să scriu. Nu vreau să scriu despre motivele pentru care globalizarea este bună sau rea, ci despre felul în care globalizarea nu reprezintă altceva decât un fenomen natural în evoluția noastră.

În acest sens se cere o incursiune în istoria umanității pentru a vedea felul în care ne-am format și am evoluat. De la forma noastră primitivă, separată, ne-am unit tot mai mult în diferite forme de organizare. De la triburi am ajuns la regate, de la regate la state naționale și, în sfârșit, pare că ne aflăm într-o perioadă a marilor uniuni, federații și confederații, lumea postmodernă fiind dominată de astfel de structuri.

Putem spune că oamenii au căutat mereu forme de unificare. Acest lucru s-a datorat atât idealismului firii noastre, dar și instinctului de supraviețuire. Diferitele unificări prin care comunitățile umane au trecut au servit și împlinirii unor interese variate și asigurării unei puteri mai mari, a unei securități mai dezvoltate. La fel cum au adus și alți adversari, alte riscuri, care au dus la alte inițiative post unificare.

Dar în fond au căutat unificarea. Etapă cu etapă, pas cu pas, oamenii au evoluat și au format comunități tot mai unită, tot mai puternice. Statul modern fiind cel mai bun exemplu în acest sens. Iar acest lucru ține și de întâlnirea dintre triburi, mai apoi domnitori și civilizații. Formarea de noi relații, identificarea unor puncte comun, toate acestea au influențat diferite forme de unificare.

Un lucru pe care-l vedem și astăzi. După ce noi, românii, ne-am unit în baza identității noastre comune (lingvistice, etnice, spirituale și culturale), iată că acum europenii caută o unificare (forma nu este una clară sau exactă) în baza unei identități comune europene. O identitate exprimată printr-o istorie comună, prin geografie, interese geopolitice și strategice, dar și prin alte aspecte ce țin de civilizația europeană, precum spiritualitate creștină, dreptul roman, filosofia greacă (democrația), lucruri care stau la baza actualei lumi europene.

De la această formă de unificare a Europei (fie că vorbim de o federalizare tip SUA, fie de un commonwealth) până la urmărirea unificării cu alte, prin prisma unor autorități superioare, cu alte forțe globale nu mai este decât un pas. Lucru ce s-ar face tot în virtutea acestor aspecte comune care s-ar identifica în timp. Vorbim aici de un proces natural, în etape, prin care oamenii urmăresc o continuă extidendere și unificare.

În acest prim aspect m-am referit mai degrabă la un aspect politic al globalizării. Dar lucrurile nu se reduc la asta. Mai există și aspectele de natură socială, respectiv economică. Nu putem ignora faptul că astăzi ce se întâmplă la un capăt al pământului poate afecta un alt capăt. Că există un spațiu, spațiul virtual, în care lumea este deja globalizată. Că există o piață globală de produse și resurse. Că progresul științific pune lumea în fața unui fapt împlinit, trăim într-o societate globală.

Și aici vorbim de un fenomen natural. Fiindcă toate descoperirile noastre din timp au condus la acest lucru. Pentru a stopa globalizarea astăzi cineva ar trebui să distrugă spațiul virtual, să ruineze economia propriei țări, dependentă de acest sistem global și să ne ignore realitatea că teroriștii pot folosi un non-stat precum Afganistanul pentru a ataca propriul stat.

Cultura este globalizată. Internetul, televiziunea, imigrația, au permis acest lucru. Economia de asemenea. Securitatea cu atât mai mult. Vorbim de un fapt împlinit. În secolul XXI nu mai trăim izolați, din contră. Iar asta ține și de dorința omului de a se organiza întotdeauna în diferite forme de existență socială.

Practic globalizarea s-a întâmplat deja, chiar dacă nu dintr-o perspectivă politică, iar asta aduce de la sine atât riscuri, cât și avantaje. Dar la fel s-a întâmplat și cu formarea statelor naționale, ale triburilor, etc. Trăim într-o lume în care avantajele sunt globale, dar și riscurile. iar tot ce putem face în legătură cu asta este să ne apărăm interesele alături de cei care au interese și valori similare cu alte noastre, integrându-ne deci într-o comunitate puternică precum cea europeană. Comunitate care să ne permită un rol, o voce, pe scena politicii globale.

Capitalism

Într-un articol intitulat simplu ''Comunism'' am scris despre ideologia cu același nume și despre defectele sale. Am încercat să scriu un articol scurt și să mă mențin pe o linie exact, fără să intru în detalii. Drept urmare nu am intrat în discuții despre alternativele la comunism sau opozanții ideologici ai acestuia. Opozanți precum capitalismul despre care urmează să scriu.

Capitalismul diferă de comunism prin faptul că este o economie de piață și nu una statală. Libera inițiativă și concurența sunt încurajate, iar economia se dezvoltă odată cu sfera privată, rolul statului fiind unul cât se poate de limitat. Spre deosebire de rolul absolut pe care statul îl joacă drept factor economic în comunism, unde piața este, ca și orice alt lucru, proprietate statului.

Principala critică adusă de comuniști la adresa capitalismului este că ar permite exploatarea celor săraci și mulți de către cei bogați și puțini. Că oamenii nu sunt egali. Un sofism ieftin care ne arată cât înțeleg comuniștii despre viață, natură și economie. Dar în primul rând aceștia ar trebui să vadă exploatările care au loc în lumea comunistă și am să dau ca exemplu statul comunist absolut, Coreea de Nord.

În Coreea de Nord toți oamenii sunt proprietatea statului. Lucruri precum libertatea individuală, demnitatea umană și proprietatea privată sunt de neimaginat când totul aparține de stat. Statul este condus de o mică aristocrație ideologică, o aristocrație care poate exploata pe oricine și care nu acceptă idei diferite. Munca este obligatorie, dar unde te vrea statul, iar kim-jongii primesc roadele.

Cât de bine funcționează acest sistem se vede de la sine. Economia nord coreeană este la pământ, iar tehnologia este de secol XX. Asta pentru că nu există competiție și motivație a muncii. Oamenii muncesc cu gândul la răsplată. Dacă în final nu câștigă ce-și doresc atunci nu mai muncesc. Cercetătorii au nevoie de libertate deplină pentru a cerceta și de motivația. Concurența duce la apariția unor produse superioare celor lansate de un alt competitor.

Acești factori lipsesc din lumea comunistă, dar sunt prezenți în lumea capitalistă. Adică în acea lume care evoluează în mod constant, cu o economie prosperă și o tehnologie avansată. Cu o piață largă și cu inițiative private care asigură progresul și prosperitatea societății. Lucru văzut și de societatea comunistă chineză, care iată, a trecut la rândul ei la o economie de piață.

Astfel capitalismul permite progresul societății. Permite oricărui individ ca prin muncă și inițiativă să-și poate dezvoltă propriul business, cu proprii angajați. Angajați care nu lucrează forțat, ci care pot demisiona oricând, pot să-și aleagă domeniul de lucru sau pot să-și lanseze propria afacere dacă au această capacitate.

În mod evident nu orice are o astfel de capacitate. Mai ales într-o societate care încă suferă de mentalitate comunistă că totul trebuie să vină de la stat. În capitalism nu e așa, în capitalism inițiativă individuală este cheia succesului, individual și social. Lenea și așteptarea rezolvării problemelor de la stat sunt principalii factori pentru lipsa dezvoltării economice a României, alături de corupție.

Din acest motiv oamenii înțeleg greșit capitalismul și-l percep ca pe starea actuală din România. Doar că aici capitalismul încă nu funcționează, fiindcă nu s-a înfipt acea mentalitate a inițiativei. Mulți dintre criticii capitalismului nu fac altceva decât să repete lozinci marxiste aplicate la situația românească unde proiectul capitalist încă nu a reușit.

Dincolo de asta capitalismul nu face decât să reflecte o stare naturală. Capitalismul este economia naturală a societății umane și ca atare cea mai bună opțiune prezentă. Pentru că omul este liber, pentru că omul creează și pentru că prin libera sa inițiativă el îi depășește sau nu pe alții. De asta nu toți sunt la fel, nu toți muncesc la fel, nu toți câștigă la fel, iar utopia comunistă devin un coșmar care vrea să schimbe natura.