Mega moschee în București – oportună sau nu ?

Știrea construirii celei mai mari moschei din Europa la București a făcut înconjurul presei românești și a stârnit reacții dintre cele mai diverse. Personalități și jurnaliști și-au asumat diferite poziții cu privire la acest proiect finanțat de către statul turc pe teritoriul României. Avem opinia radicală a fostului președinte Băsescu, care vede construirea unei moschei drept o amenințare la adresa securității naționale, în opoziția cu opinia premierului Victor Ponta sau a președintelui Iohannis care nu văd nici o problemă cu acest proiect. Nici jurnaliști precum Rareș Bogdan sau Radu Tudor nu tind să rămână indiferenți, primul declanșând adevărate proteste de la măsuță în cadrul emisiunii sale, iar al doilea acuzându-l pe fostul președinte că nu știe nimic de politică, iar proiectul de față nu reprezintă nici o amenințare și nici un risc de securitate.

Opiniile diferă de ambele tabere și tema discuției încep să semene mai mult cu o polarizare între fanii fostului președinte și fanii premierului. Dar printr-o abordare mai puțin partinică și, sperăm noi, mai serioasă, putem ajunge la o concluzie obiectivă cu privire la acest proiect ? Care-i este originea, ce câștigă statul român, dar statul turc ? În sfârșit, în ce măsură se poate dovedi această moschee un magnet pentru teroriști cum sunt cei din cadrul organizației ”Statul Islamic” ? Aceste întrebări merită discutate de pe o poziție echilibrată și merită un răspuns obiectiv și rațional, bazat pe argumente și fără să sară definitiv într-o tabără sau alta, să discrediteze o persoana sau alta.

Unde a început totul ? Interese și influență

Proiectul construirii acestei moschei nu aparține, de fapt și de drept, comunității musulmane din România. Deși mulți ar putea să fie tentați de o astfel de afirmație, ea este ireală. Musulmanii români au deja câteva moschei în București și pe teritoriul țării, iar comunitatea lor este una relativ restrânsă (aflată într-o creștere înceată), construită mai mult în jurul minorității turce de pe teritoriul României, câțiva tătari, albanezi și imigranți veniți de pe ici și colo și câțiva convertiți. Din acest punct de vedere predomină cultul sunnit și vorbim despre 0,3% din populația țării.

Construirea moscheii nu este proiectul acestor comunități de credincioși musulmani, ci este un proiect dezvoltat și finanțat de către statul turc în colaborare cu statul român. Ce prevede acest proiect, de fapt, este construirea unei moschei în București (cea mai mare din Europa după informațiile apărute în spațiul public) și alături de acest un loc de studiu pentru musulmani.

Nu aș spune că construirea acestei moschei ține într-atât de dragostea unora sau altora pentru credința islamică, cât mai mult de interese geopolitice profunde. Turcia sub Erdogan și-a asumat o politică pan-otomană vizibilă. În această politică islamul joacă mai degrabă un rol identitar decât orice altceva (cum a fost mai mereu în istoria modernă a Turciei; musulmanii turci nu sunt devotați islamului, ci mai degrabă sunt musulmani pentru că sunt turci, ca mulți ortodocși români), un rol identitar important în orice activitate a statului turc de a-și extinde și a-și menține influența în afara granițelor, cât și în ceea ce privește campania lui Erdogan de a obține susținerea turcilor din afara granițelor.

Proiectul finanțat de Turcia vizează tocmai acest lucru. O catedrală imensă care pune Turcia în poziția de ocrotitor al lumii musulmane în Europa și de unde statul turc poate să-și extindă influența printre comunitățile din afară propriilor granițe.

Din acest punct de vedere România nu are foarte mult de câștigat, exceptând faptul că relația cu Turcia este una de maxim interes strategic și geopolitic. Turcia deține probabil cea mai puternică flotă la Marea Neagră, iar poziția ei o face un actor regional important. Ține-i pe turci aproape și-ți poți îmbunătăți securitatea la mare tocmai prin ajutorul lor și prin colaborarea prețioasă cu ei. Lucru de care ține cont în condițiile vecinătății cu Rusia pe care Marea Neagră o impune. Turcia, stat membru NATO, poziționat la Marea Neagră și cu o forță militară mai mare decât a multor state europene reprezintă un aliat necesar în politica diplomației române.

A-l refuza pe Erdogan, a răci relațiile româno-turce sau a nu profita de orice ocazie pentru a le îmbunătăți ar fi o eroare din acest punct de vedere. Turcia este un partener strategic la fel de important ca Polonia și aproape la fel de important ca SUA în ecuația de putere a Mării Negre.

Mega moscheea – magnet pentru teroriști sau simplă casă de rugăciuni ?

Președintele Traian Băsescu s-a dovedit, alături de Rareș Bogdan, cel mai aprig criticul al construirii unei moschei în București. În opinia dânsului aceasta ar putea atrage tineri musulmani sau ar putea contribui la convertirea altora la islam și eventual radicalizarea lor, oferind un mediu prielnic pentru teroriști. Observația președintelui pare discriminatorie la adresa comunității musulmane, dar nimeni nu poate nega că din rândurile acestei comunități vine o vulnerabilitate ce se poate transforma oricând în amenințare (așa cum se întâmplă în Franța), mai ales că vorbim de musulmani sunniți (religia Statului Islamic).

Pe de altă parte vorbim de o comunitate rezervată care nu a manifestat atitudini ostile față de statul român și care, în orice sistem democratic, are la fel de multe drepturi ca orice altă comunitate religioasă. Biserica Ortodoxă Română construiește o catedrală imensă din bani publici pe motivul că bisericile nu sunt suficient de încăpătoare pentru numărul masiv de credincioși. Comunitatea musulmană și statul turc adoptă același motiv, cum ar putea statul român să-l respingă și să adopte o atitudine de discriminare față de una din comunitățile prezente pe teritoriul său ?

Trebuie să fim conștienți și de faptul că vorbim, menționez din nou, despre musulmani predominant de origine turcă. Pentru ei credința are un rol de cu totul altă natură decât cea a membrilor ISIS. O moschee finanțată și controlată de statul turc nu este un centru de recrutare pentru organizații teroriste, ci un centru de influență al Turciei unde comunitățile de turci din România pot să fie ținute închegate și influențate. Totodată respingerea proiectului poate stârni reacții printre musulmani și să-i facă să se simtă discriminați, excluși de societate, priviți cu ochi răi, ceea ce ar servi ca un bun element de propagandă pentru ISIS.

Da, să fim siguri că un număr mai mare de musulmani pe teritoriul României crește vulnerabilitatea față de Statul Islamic și un eventual atac terorist. O moschee imensă poate să-i atragă, să acționeze ca un mesaj: iată, sunteți bine veniți! Dar nici respingerea ei nu este o variantă mai bună, atât din motive geopolitice, cât și în raport cu valorile democratice ale statului român și în raport cu comunitatea musulmană din România.

Ce se întâmplă mai departe ?

Aspecte negative și pozitive există de ambele părți ale argumentului și ca de multe ori în politică totul se rezumă la o alegere amorală, dincolo de bine și de rău, eventual între un rău mai mare și unul mai mic. O astfel de perspectivă este profund dependentă de opiniile subiective ale celor implicați în procesul de decizie. Din acest motiv cred că indiferent de critice aduse construirii unei moschei proiectul va merge mai departe, bucurându-se de finanțarea statului turc, de dorința statului român de a întări legăturile cu Turcia și de a evita un conflict cu propria comunitate de musulmani. Nici Victor Ponta, nici Klaus Iohannis nu au suficiente motive pentru a nu accepta asta și nici nu au o poziție foarte confortabilă pentru a respinge proiectul.

Evident, contează și contextul. Dacă s-ar forma un curent popular, de mase, împotriva construirii unei moschei și ar amenința forța electorală a PSD ori a PNL aproape sigur va urma și oprirea unei astfel de construcții. Un astfel de scenariu este puțin probabil, dar ne putem aștepta la orice. Românii nu au tendințe împotriva comunității musulmane. Există doar mici grupuri naționaliste ori ultra-religioase care au astfel de sentimente, ori oameni care critică proiectul pentru a-i lovi pe ce-i implicați de fapt în acest proces.

În sfârșit, tot ce s-ar putea face pentru a reduce din risc este ce s-a făcut și până acum. O activitate profesionistă a serviciului de informații interne al țării, SRI, care să includă monitorizări, analize, s.a.m.d. România nu este o țintă majoră pentru teroriști în momentul de față și nici comunitatea musulmană nu este una masivă, neexistând disensiune prezente în societatea franceză, britanică sau germană. Cu sau fără mega moschee oamenii pot fi convertiți în lipsa valorilor, pot fi recrutați online, teroriștii pot veni drept imigranți, iar doar o bună activitate de intelligence (și un cadru legal adecvat pentru aceasta) poate respinge astfel de amenințări.

Securitatea României și vulnerabilitățile sale

Auzim tot mai des termenul de securitate în spațiul public, îndeosebi pe diferite posturi sau site-uri de știri. Un lucru de altfel normal. Lumea trece printr-un moment de criză, iar securitatea este domeniul cel mai afectat în acest context geopolitic și economic dificil. Ne confruntăm cu puteri revanșarde și expansioniste în răsărit, dar și cu puternici actori non-statali care profită de haosul din Orientul Mijlociu (generat din cauza lipsei noastre de înțelegere cu privire la acea lume) și care reușesc nu doar să propage mai mult haos, mai multă teroare printre oameni, ci și să-și ridice veritabile state fantomă, state nerecunoscute de nimeni, fără granițe bine definite, dar cu o infrastructură reală.

România este o țară aflată în mijlocul acestui scenariu complex. Suntem o țară de tranzit, o țară de graniță între trei lumi diferite. Inevitabil poziția noastră geografică se transformă într-o vulnerabilitate și suntem printre primii amenințați de diferitele evenimente care au loc la nivel global. Federația Rusă ne amenință direct, nedorind un partener al SUA în porțile sale și nefiind capabilă să înțeleagă paradigma determinării statelor. Organizații teroriste precum Statul Islamic sunt o amenințare la rândul lor, în sensul în care România este una din țările prin care trebuie să treacă pentru a ajunge în occident, iar în decursul acestui an mai mulți membri ISIS au fost detectați și expulzați din România. Cu alte cuvinte securitatea noastră este amenințată, dar dincolo de amenințările evidente există și o altă dimensiune a securității, cea a vulnerabilităților care pot să fie exploatate în defavoarea noastră. Articolul de față își propune să însumeze și să explice aceste vulnerabilități, dar și să propună metode de contracarare a lor.

Amenințări și vulnerabilități

Înainte de a merge mai departe cu vulnerabilitățile care afectează securitatea României trebuie să tragem o linie între conceptul de amenințare și cel de vulnerabilitate. Există opinii diferite cu privire la definirea celor două concepte în domeniul securității. Barry Buzan tratează amenințările drept chestiuni ce amenință direct securitatea unui stat, precum o declarație de război, o atitudine ostilă pe față, intenții de invazie, etc. și au, de obicei, o natură externă. Pe de altă parte vulnerabilitățile reprezintă slăbiciuni, neregularități interne, care pot să fie exploatate de adversarii externi. Granița intern-extern nu este absolută, o amenințare putând veni și de pe plan intern (de exemplu, o organizație paramilitară ostilă statului și promotoare a unor conflicte inter-religioase ori inter-etnice).

Plecând totuși de la această delimitare vom aborda vulnerabilitățile României dintr-o perspectivă în primul rând internă: slăbiciuni, neregularități sau chiar idei care pot să fie exploatate în folosul unor actori de străini și în defavoarea statului român ori a cetățenilor.

1. Corupția

Probabil cea mai vădită și mai mare vulnerabilitate în sistemul nostru de securitate este fenomenul nefast al corupției. Sunt oameni care ar considera corupția și o amenințare, sau mai ales o amenințare, la adresa securității. Eu am să o tratez în primul rând ca vulnerabilitate, fiindcă ea poate să fie exploatată în acest sens cu mare ușurință. N-aș spune că fenomenul corupției amenință direct securitatea națională a României (deși se poate dovedi o amenințare pentru securitate individuală, umană), pe de altă parte ea poate să fie exploatată de alți factori care amenință această securitate și interesele statelor.

În acest sens am să apelez la un exemplu istoric dat și de prof. Cristian Troncotă în cartea sa ”România și Frontul Secret”. Cu toții cunoaștem cazul ruperii Basarabiei de Regatul României prin pactul Ribbentrop-Molotov. Mai puțin cunoscut este faptul că teritoriul Basarabiei era deja vulnerabil față de Uniunea Sovietică datorită corupției care afecta la un nivel foarte înalt administrația acestei regiuni. Când trupele sovietice au intrat în Basarabia au găsit oameni dispuși să le ajute, să le susțină, cu alte cuvinte avea totul pregătit dinainte.

De fapt, înainte de pactul Ribbentrop-Molotov principalii agenți sovietici reușeau să intre în Basarabia cu ajutorul funcționarilor publici corupți. Aceștia erau cu ușurință cumpărați de către sovietici și utilizați mai apoi pentru a-și susține diferitele interese în interiorul României. Corupția devenea astfel o vulnerabilitate care putea să fie și a fost utilizată împotriva intereselor României, a ordinii de stat.

O astfel de posibilitate există și astăzi. România este foarte vulnerabilă când vine vorba de corupție, având oameni politici și funcționari publici care pot să fie cumpărați sau șantajați cu ușurință de servicii de informații străine, ori de diferiți actori non-statali. Când ești dispus să încalci legea pentru bani există și o predispoziție de a-ți trăda inclusiv țara dacă un astfel de lucru poate să-ți aducă profit.

Corupția în mediul politic poate să genereze și alte vulnerabilități, precum un deficit economic, nemulțumirea populației și ascensiune curentelor extremiste, alungarea investitorilor de pe teritoriul României, etc. Acesta este și motivul pentru care România duce o luptă aprigă împotriva corupției, o luptă intensificată în urma crizei din Ucraina și cu sprijinul deplin, vizibil chiar, al partenerilor occidentali, dornici ca un stat de graniță al NATO și UE să fie puternic în fața diferitelor amenințări la adresa sa. O astfel de luptă este criticată și demonizată de exponenții vechiului sistem, oameni care au crescut pe baza corupției și care se simt, în sfârșit, amenințați de către justiție și încercarea acesteia de a ieși de sub piciorul influenței politice.

Ținând cont de acest aspect nu-i de mirare că anumiți oameni politici încep să arate tendințe pro-Moscova sau să se orienteze către parteneri (importanți sau nu) din afara Uniunii Europene. Nici critica acerbă la adresa NATO și UE din partea celor care lăudau odată aceste organizații suprastatale n-ar trebui să ne mire. Dincolo de aceste tendințe și critici corupția trebuie combătută pentru a elimina o vulnerabilitate serioasă a securității naționale. Susținerea partenerilor occidentali, dar și a populației ori a clasei politice pentru DNA reprezintă un aspect important în acest sens, ca și colaborarea strânsă între serviciile de informații și DNA. Autonomia justiției față de elementul politic trebuie apărată pentru ca procesul de combatere a corupției să meargă mai departe.

2.Sporul negativ al populației

În perioada comunistă avortul a fost interzis cu desăvârșire, iar o mulțime de politici pro-natalitate au fost adoptate de către Nicolae Ceaușescu. Scopul acestor politici a fost cel de combatere a unei alte vulnerabilități, mai puțin menționate, care ține de natalitate: scăderea populației, numărul mic de tineri comparativ cu pensionarii și așa mai departe. Dacă situația părea să se îndrepte ea a revenit la ”normal” după Revoluția Română din decembrie 89 când aceste politici au fost oprite. O creștere artificială a populației nu putea să fie susținută fără aparatele care au inventat-o. Până-n prezent avem o populație scăzută și majoritar bătrână.

Ce înseamnă asta pentru dimensiunea de securitate și pentru interesele statului ? Un număr redus de recruți pentru forțele armate în cazul unui conflict militar, un număr redus de angajați comparativ cu cel al pensionarilor plătiți de stat, dar și numărul elitelor se poate diminua, implicit al celor care ar trebui să garanteze securitatea și progresul României. Pe de altă parte nici un spor de natalitate foarte mare nu este de dorit, sociologia și istoria confirmând că acest lucru înseamnă nu doar un consum imens al resurselor (poate peste capacitatea statului, cum s-a întâmplat în Egipt) ci și un număr masiv de tineri care de obicei tind să urmărească schimbarea, lucru ce duce la conflicte violente în interiorul societății.

Din acest punct de vedere societatea are nevoie de un spor demografic echilibrat și pozitiv. Măsuri precum interzicerea avortului sunt artificiale și nu pot funcționa pe termen lung sau în mod serios. Trebuie detectate motivele pentru care oamenii nu mai întemeiază familii și aleg să nu facă copii, iar apoi statul trebuie să ofere un răspuns acestor probleme. Personal aș spune că există două probleme majore, una care ține de economie, iar alta de valori sociale.

Problema economică este evidentă. Nu există suficiente locuri de muncă, salariile sunt mici, implicit devine foarte greu pentru o familie obișnuită să susțină un singur copil, dar apoi mai mulți. Statul trebuie să creeze un mediu propice dezvoltării locurilor de muncă și unei piețe sănătoase, în care inclusiv salariile să fie mari pentru a răspunde competiției existente pe piață. Alte politici pro-natalitate sunt de dorit: subvenții de la stat pentru familii, concediu parental, etc. Pe unele le avem deja, altele nu.

O problemă mai complicată este cea a valorilor sociale și a educației. Într-adevăr, aici ne confruntăm cu mai multe dificultăți fiindcă printre tineri familia nu mai reprezintă un element la fel de important ca odinioară. Familia tradițională este treptat înlocuită de variații ale familiei moderne, unde rolul social al familiei devine irelevant în fața noului obiectiv: plăcerea imediată, bucuria simplă. În astfel de cazuri nașterea de copii reprezintă, de cele mai multe ori, un accident. Școala, instituțiile religioase, mass-media, ar trebui să promoveze constant noțiunea de familie tradițională printre tineri și să pună accentul pe valoare socială, psihologică ori spirituală a acesteia, pe faptul că familia este o etapă importantă a maturizării, a evoluției de la copilul simplu, obsedat de distracții, la omul responsabil și serios capabil să clădească o nouă casă, o nouă familie.

Familia este extrem de importantă pentru creșterea natalității. Inclusiv apariția ei este legată nu de dragoste, ci de copii. Dintr-o perspectivă evoluționistă, susținută și într-o carte de istorie publicată de cei de la Readers Digest, familia a apărut pentru siguranța copiilor și a femelei. Masculul ar fi luptat mult mai mult pentru a proteja ceea ce știa că-i aparține: femeia lui și urmașii săi biologici, nu ceva la care ar avea acces oricine. Pentru societate familia este asemeni unui nucleu de unde începe totul, în care se dezvoltă viitorul ei și care asigură funcționarea ei, inclusiv educația.

3. Extremismul de dreapta și de stânga sau curentele separatiste

Extremismul și separatismul nu sunt amenințări în prezent, dar sunt vulnerabilități care se pot accentua, putând să fie exploatate de actori străini în defavoarea statului ori a ordinii sociale sau chiar să se metamorfozeze în veritabile amenințări interne. Astfel de posibilități depind foarte mult de contextul socio-politic, economic sau istoric, dar ele sunt posibile și nu trebuie ignorate, mai ales că în materie de securitate este recomandat să lucrăm întotdeauna cu ”worst case scenario” în minte.

Atât extremismul de dreaptă cât și cel de stânga sunt vulnerabilități care pot fi exploatate. Cel mai bun exemplu ne vine din alte țări europene unde diferitele organizații de extremă stângă sau dreaptă se bucură de sprijinul Federației Ruse, acestea sprijinind la rândul lor politicile Rusiei în interiorul Europei, promovând acțiunile acesteia și contribuind la creșterea nemulțumirii populației față de guvernele europene în general. Frontul Național în Franța, Syriza și Zorii Aurii în Grecia, Podemos în Spania, Forza Nuova în Italia. Conștienți sau nu, liderii acestor organizații joacă rolul unor actori subversivi, dirijând o a 5-a coloană a Rusiei pe teritoriul Europei, făcând propagandă pentru Rusia, contribuind la destabilizarea situației interne și așa mai departe.

România nu are organizații extremiste la fel de puternice, dar ar avea condițiile în care astfel de grupări se pot dezvolta. O analiză recentă a CAIET (Centrul de Analiză a Informațiilor și Evaluare a Tendințelor) prezintă contextul specific pe care o grupare de extremă stângă, după modelul Syriza, s-ar putea dezvolta în România. Grupările ecologiste pot servi ca un nucleu pentru așa ceva. Și pentru extrema dreaptă există posibilități, pe care le-am prezentat într-un articol mai vechi, aceasta putându-se dezvolta pe baza curentelor religioase și naționaliste din România.

Avem în acest sens diferite organizații neo-legionare care-și găsesc adepți printre bătrâni nostalgici sau tineri nemulțumiți de situația actuală a țării, pe de o parte și tineri în căutare de sens, de valori, pe de alta. Fondul religios al poporului român poate să fie ușor exploatat de propaganda unor astfel de organizații pentru a atrage noi adepți, iar aici intervine și elementul exploatabil de către Moscova la extrema dreaptă. Nemulțumirea cu Uniunea Europeană, cu lumea occidentală în general și caracterul secular al acesteia. Propaganda rusească face apel la identitatea ortodoxă pe care românii o împart cu rușii, la o așa-zisă cultură comună. Principala legătură dintre organizațiile extremiste din Europa și Federația Rusă s-a construit tocmai pe opoziția față de valorile curente ale lumii occidentale.

Ortodoxia în sine este o vulnerabilitate și nu este. Ea poate să fie exploatată de aparatul de propagandă al Federației Ruse, ceea ce se și întâmplă în prezent, dar în același timp ar fi absurd să spunem că instituția Bisericii Ortodoxe Române are vreo legătură cu Rusia. Aceasta este dependentă de stat în momentul de față, iar în Republica Moldova, de exemplu, Mitropolia Basarabiei coordonată de către BOR se află în conflict cu Mitropolia coordonată de Moscova. În ciuda acestui fapt corupția din sânul BOR scade din legitimitatea ierarhilor, implicit autoritatea lor, orientând o parte din credincioși către curente ortodoxiste mai radicale și care nu se supun pe deplin autorității, cu tendințe legionare și orientate spre Moscova.

Extremismul de dreapta și de stânga sunt ambele generate de cauze multiple. Printre cele mai importante aș spune, cu legitimitatea cuiva care a avut de face cu extrema dreaptă, că sunt: lipsa valorilor și dorința de sens, lipsa identității bine definite (anomia, în concepția lui Durkheim),problemele economice, sociale și politice, toate acestea încurajând tinerii să se orienteze către curentele extremiste care le propun soluții radicale și aproape utopice, dar și valori bine definite, absolute și un sens în viață. Din acest punct de vedere am putea considera chiar lipsa valorilor publice și situația economică proastă drept vulnerabilități de securități, ușor exploatabile și care contribuie la rândul lor la apariția altor vulnerabilități ori amenințări.

Soluționare acestei vulnerabilități stă în rezolvarea vulnerabilităților din care provine. O educare mai bună a tinerilor, promovarea constantă a valorilor constituționale, exemplul personal al persoanelor publice și stoparea corupției, generarea unei bune guvernări.

Nu putem ignora nici separatismul teritorial propus de anumiți reprezentanți ai minorităților naționale, maghiari în cazul de față. Un conflict între români și maghiari ar destabiliza statul și l-ar slăbi și mai multe în fața unor amenințări externe. Separatismul este la fel de exploatabil precum extremismul și ar putea deveni chiar o amenințare. De menționat că un protest al maghiarilor în România a fost însoțit de o teamă foarte mare cu privire la dezvoltarea ulterioară a situației datorită participării unor lideri Jobbik după ce aceștia vizitaseră Moscova în prealabil, îndeosebi pe ideologul Kremlinului, Alexander Dughin.

Separatismul se dezvoltă în regiuni multietnice, mai ales când etniile prezente acolo au o istorie conflictuală. Îmbunătățirea relațiilor bilaterale româno-maghiare și mai buna integrare a maghiarilor sunt metodele pe care statul le are la dispoziție pentru a îmbunătăți situația, evitând să declanșeze alte animozități între cele două comunități etnice. Majoritatea maghiarilor din România sunt, de fapt, relativ bine integrați și nu suferă din cauza unor complexe istorice. Problema se limitează la zona Ținutului Secuiesc unde comunitățile prezente trag foarte tare de identitatea proprie și unde trebuie depus un efort mai mare de integrare, fără a urmări eliminarea identității maghiarilor, dar încercând totodată să adauge acestea conștiința identității lor de cetățeni ai României. Utilizarea canalelor media și a sistemul public de învățământ este importantă în acest sens. De asemenea partidele radicale, cu caracter revizionist, trebuie ținute sub control.

4. Independența energetică

Spre deosebire de partenerii noștri europeni stăm relativ bine la capitolul independență energetică. Pe de altă parte se spune că există o dependență de 30% față de Moscova la capitolul energie. Mai puțin decât în cazul Germaniei, dar totuși există. România trebuie să-și asigure independența energetică (dar și în alte sectoare economice), iar acest lucru implică exploatarea propriilor resurse naturale. Gazele de șist, minereurile, etc. Zona din care provin, Valea Jiului, are o economice construită chiar pe exploatarea minereurilor. Din păcate corupția endemică afectează totul, iar câștigul nu este egal cu pierderile. Se pierde mai mult decât se câștigă, industria mineritului nereușind să se ridice la nivelul cerințelor.

Independența energetică și economică în general este importantă, pentru că altfel suntem șantajabili și nu putem lua decizii care să slujească pe deplin interesului național. Germania nu poate acționa pe deplin în problema ucraineană tocmai fiindcă depinde energetic de Moscova. SUA pe de altă parte este independentă din acest punct de vedere, iar asta-i asigură posibilitatea unei politici mult mai libere. George Friedman menționa această problemă într-un interviu acordat unei televiziuni de știri când a vizitat România.

Este important să găsim investitori dornici să-și asume această dimensiune, energetică și să semneze contracte cu statul pentru exploatarea resurselor și folosul lor public. Nici problemele de mediu nu sunt mai puțin importante, iar soluționarea acestora este și ea importantă, dar în echilibru cu interesele urgente ale României. Consider că exploatarea gazelor de șist din subsol este importantă, iar industria minereurilor nu trebuie lăsată de izbeliște, ci dacă nu se poate susține pe resursele statului atunci trebuie privatizată. O privatizare făcută cu grijă, nu cum s-a făcut după Revoluție, prin care industria energetică să intre pe mâna unor investitori de încredere și printr-un contract serios cu statul, pentru că vorbim de o dimensiune a securității naționale.

5. Educația

Sistemul public de învățământ este ineficient. Nu este o opinie personală, ci un fapt atestat de mai mulți specialiști inclusiv din acest sistem. Vorbim de un sistem ancorat în trecut și incapabil să dea rezultatele care se așteaptă de la el. Produce mai degrabă opusul a ceea ce trebuie. Este o problemă reală și vizibilă, dar cum afectează securitatea ? De ce este o vulnerabilitate ? Până la urmă vorbim de o dimensiune civilă și fără nici o legătură directă cu cea a securității, dar după cum am văzut o mulțime de domenii se leagă de securitate (securitatea militară este doar o componentă a securității în sine) și o afectează în diferite feluri.

Educația produce elitele unei națiuni și cetățenii acesteia. Într-o societate democratică elitele și mulțimile contează în egală măsură. Elitele fiindcă au în sarcină coordonarea națiunii, conducerea ei, perfecționarea diferitelor dimensiuni ale statului, dezvoltarea economică, științifică și culturală, iar masele fiindcă pot determina, prin vot, viitorul țării. Ambele sunt produsul sistemului public de învățământ care, în momentul de față. nu dă roade, ci din contră. În loc să încurajeze inițiativa (necesară într-o economie capitalistă) încurajează subordonarea, în loc să încurajeze cunoașterea și învățarea, încurajează tocitul, memorarea. În general produce opusul omului de care societatea are nevoie.

Îmbunătățirea sistemului educațional ar aduce după sine și oameni mai bine educați, pregătiți pentru realitățile lumii în care trăim și capabili să ghideze această țară într-o direcție pozitivă. Avem nevoie de o reformă serioasă în educație, dar nu cum au fost până acum. Multe reforme n-au tratat decât simptome, în special economice și nu fondul problemei. Personal cred că ar trebui adoptat un model precum cel finlandez, printre cele mai bune din lume, iar relația elev-profesor trebuie schimbată, cu un sistem de învățământ care pune accentul pe elev și dezvoltarea sa în primul rând ca persoană și în al doilea rând vocațională, nu multidisciplinară. Educația civică este foarte importantă și ar trebui să se facă în toate clasele, în etape diferite și să fie luată în serios pentru a forma cetățeni responsabili. Sportul este de asemenea important pentru dezvoltarea persoanei, psihologia, istoria, literatura și matematica generală. Nici alte științe reale nu sunt mai puțin importante, dar ar trebui studiate concepte de bază, lăsând restul pentru o materie opțională, de îmbunătățire, științele naturii fiind însumetate într-un singur curs. Informatică este iarăși foarte importantă astăzi, iar învățatul trebuie să se facă având la baza dorința de cunoaștere a elevului, nu teama de note.

Mass-media nu ține foarte mult de educație, nu ține de sistemul de învățământ, dar într-o societate a surselor deschise (OSINT) ea joacă un rol foarte important, cel de instructaj public, al societății. Vrem nu vrem și aceasta trebuie să ofere informații viabile, să încurajeze dezbateri și un comportament sănătos, jucând un rol foarte important în prezent și în viitor

6. Situația armatei

Armata României este slabă și puternică. Este slabă fiindcă nu se bucură de o dotare foarte bună, abia am reușit să pornim un sistem care să ne ducă spre acel mult dorit 2% pentru armată. Trăind în pace am uitat de riscurile existente în lume și că nimic nu este etern, că un stat trebuie să fie capabil să se apere chiar dacă se bucură de ajutorul altora în acest sens. Este puternică fiindcă în ciuda acestui fapt are o calitate umană incontestabilă (și știu despre ce vorbesc), oameni capabili să-și slujească patria cu devotament, dar mai ales cu profesionalism.

Din punct de vedere al securității aici ne confruntăm cu o vulnerabilitate fiindcă o armată puternică și bine echipată tinde să alunge gândurile altora de a invada o țară, iar în cazul unei invazii poate să opună rezistență până la sosirea întăririlor. O armată slăbită, prost echipată, nu poate să facă acest lucru și funcționează mai mult ca o invitație: veniți, nu mă pot apăra. Statul trebuie să repare o greșeală majoră și să investească în armată pentru a o pune pe picioare din punt de vedere operațional, pentru a o aduce la zi. Securitatea este dependentă de apărare, altminteri putem rezolva o multitudine de vulnerabilități, dar ne vom trezi schiopătând la cea mai importantă dimensiunea a securității, cea militară.

7. Geografia

Ca un om pasionat de geopolitică aș încheia acest articol tocmai cu o vulnerabilitate omniprezentă în istoria noastră: poziția geografică. Nu este o simplă vulnerabilitate internă, precum restul și nici una ușor rezolvabilă (sau chiar rezolvabilă). Suntem situați într-un mediu ostil, înconjurați de vecini cu care împărțim o istorie ostilă, în imediata apropiere a multor zone de conflict și în zona de tranzit dintre trei lume diferite, o zonă ce se află în atenția organizațiilor teroriste, dar și a grupurilor criminale, a traficului de droguri s.a.m.d.

Orice strategie de apărare și de securitate trebuie să țină cont de acest dezavantaj și să caute a scoate diferite oportunități din el, dar și să se apere de toate riscurile posibil ce se trag de aici. Rolul nostru istoric este cel de apărători la poarta Europei. Nu e un rol hărăzit de Dumnezeu, ci un rol hărăzit de geografie. Geografia ne-a impus o astfel de situație și asta am făcut mereu, căutând să ne asigurăm între timp propria securitate, propriile interese geopolitice și chiar propria supraviețuire.

Nu ne putem schimba poziția geografică, dar putem să ne îmbunătățim relațiile cu statele vecine, rămânând totodată vigilenți. Putem să folosim poziția pe care o avem la Marea Neagră pentru a exploata resurse și pentru a întări prezența partenerului american, pentru care această poziție este importantă. În sfârșit, putem să ajutăm la extinderea NATO și a UE, ducând principalele amenințări puțin mai departe de țara noastră.

Înainte să închei aș vrea să fac o mențiune specială pentru terorism și islam. Nu toți musulmanii sunt islamiști, dar cu siguranță toți islamiștii sunt musulmani și islamiștii apelează la terorism ca metodă principală. Vulnerabilitatea noastră în fața terorismului nu vine doar din poziția geografică, dar și din expansiunea islamului pe teritoriul României. Franța și Marea Britanie nu mai sunt de multă vreme vulnerabile la acest capitol, ci sunt amenințate. M-am gândit să trec asta la un loc cu extremismul, dar merită o mențiune aparte.

Islamul în România nu este la fel ca-n Franța, comunitatea musulmană este mult mai mică și mai civilizată (pentru că vorbim și de mai mulți musulmani din Turcia, pentru care islamul ține mai degrabă de identitate și are o variantă mult mai moderată), dar comunitatea musulmană se află și ea în creștere, în special cea sunnită. Dintr-o astfel de comunitate se pot găsi recruți pentru organizații teroriste precum Statul Islamic. Doi tunisieni prinși de SRI și expulzați au încercat să recruteze oameni în România. Deci vulnerabilitatea există și pe fondul ei se dezvoltă amenințarea. Supravegherea atentă a comunităților de musulmani devine inevitabilă, iar statul ar trebui să se gândească foarte bine (din nou) la dimensiunea valorilor publice, naționale, fără de care mulți români vor tinde să se convertească la o religie care vine și le oferă un sens, ceva nou și un adevăr absolut.

Mai este și dimensiunea imigranților care fug din zona de război, din Siria și Orientul Mijlociu în general. Dacă Uniunea Europeană le va tăia accesul la Marea Mediterană tot mai mulți vor alege ruta prin Balcani și Marea Neagră, ajungând inevitabil în România. România ar trebui să se pregătească pentru un astfel de scenariu și să știe cum va reacționa, mai ales că poate ridica semne de întrebare privind aderarea noastră la Schengen.

Non-Statul pe scena relațiilor internaționale

Fenomenul globalizării a devenit o caracteristică a lumii în care trăim. Fie că ne place sau nu acest proces se află în plină derulare și afectează viața tuturor celor implicați. Felul în care ne afectează diferă de cele mai multe ori, iar globalizarea are atât consecințe pozitive, cât și consecințe negative, așa cum afirma și dl. ambasador George C. Maior. Printre consecințele negative ale globalizării se numără și rolul pe care diferiți actori non-statali au început să-l joace, de ceva vreme, pe scena relațiilor internaționale și felul în care influențează politica internațională.

Un concept dezvoltat de Francis Fukuyama, non-statul este definit ca ”o entitate indefinită politic și strategic, lipsită de atributele nominale și structurale ale statalității”. Non-statul poate să fie o corporație multinațională sau o organizație puternică la nivel global, ambele având posibilitatea de a influența ceea ce se petrece în viața politică sau la nivelul relațiilor internaționale.Un exemplu de non-stat este organizația teroristă al-Qaeda care, deși nu deține un teritoriu propriu, definit prin granițe, a reușit să impună o schimbare majoră asupra paradigmei de securitate contemporană.

Non-statul a devenit practic un actor la fel de important pe scena globală ca și actorii statali. Are abilitatea de a influența ceea ce se petrece la nivel global, de a-și lăsa amprenta și de a ridica amenințări de securitate asupra unor state puternice sau asupra păcii, a ordinii internaționale. Rolul actorilor non-statali este similar cu o piesă care apare din senin pe tabla de șah și care nu se află în controlul nici unuia din actorii prezenți, iar ceea ce poate face nu este cunoscut de către jucători.

Din acest punct de vedere analiza riscurilor de securitate și actele de decizie în relațiile internaționale nu se mai pot concentra exclusiv pe riscurile reprezentate de către diferiți actori statali. Deși statele propriu-zise nu și-au pierdut rolul și importanța pe scena RI, ele nu mai sunt singurii actori implicați, singura forță capabilă să afecteze ce se petrece la nivel internațional. Tronul global este împărțit acum cu noii actori implicați, iar o bună înțelegere a riscurilor existente nu se poate face fără a ține cont de această realitate.

Există corporații care au interese și influență asupra unor actori statali și care pot deține, la rândul lor, capacitatea de a face mișcări în politica altor state și de a afecta economia, politica internă și securitatea acestora, eventual chiar stabilitatea globală, în interes propriu. Chiar și în cazul proliferării armelor nucleare mereu va exista posibilitatea ca diferiți oameni cu putere din sectorul privat să urmărească obținerea unor astfel de arme pentru profitul propriu, în ciuda riscurilor existente, lucru care poate de asemenea afecta ceea ce se petrece la nivelul relațiilor dintre state și chiar echilibrul puterii, securitatea națională și individuală.

Nici organizațiile teroriste nu sunt mai puțin importante. Am dat exemplul al-Qaeda. Nu este singurul. În orice caz astfel de organizații au reușit și reușesc să afecteze securitatea unor state puternice precum America sau Rusia și să încurce interesele lor pe tabla de șah a relațiilor internaționale. Nu au nevoie de un stat pentru a face asta, ele dețin deja o armată proprie, chiar dacă în alt înțeles decât cel tradițional și folosesc uneltele globalizării (internetul, de pildă) pentru a inspira teroare, pentru a-și coordona acțiunile și pentru a-și atrage recruți.

Astfel de organizații pot urmări și posibilitatea de a deveni la rândul lor state. Exemplul Statului Islamic fiind cel mai clar. Ceea ce a pornit ca o simplă ramură a grupării teroriste al-Qaeda se dezvoltă acum spre statutul de stat. Un stat pre-modern, construit pe fundamente religioase și pornit împotriva întregii lumi. Nu este cazul încă de a vorbi de un stat, vorbim de fapt tot de un actor non-statal, dar știm ce urmărește acest actor și vedem cum duce o lungă campanie de cucerire a unor teritorii pentru atingerea acestui obiectiv.

Într-o campanie de acest tip Daesh amenință interesele și securitatea altor state și destabilizează situația internațională. Atât cu privire la resurse, cât și poziția diferitelor puteri în Orientul Mijlociu. Lumea occidentală și-a făcut un obiectiv din distrugerea ISIS tocmai datorită faptului că o astfel de organizație are abilitatea de a lovi în poziția și influența pe care diferite state le dețin în Orientul Mijlociu, destabilizând ordinea creată până acum și putând lovi mai departe chiar lumea occidentală, așa cum s-a făcut deja prin intermediul unor atentate teroriste.

Chiar simpli indivizi și instituții religioase pot juca un rol important în noua paradigmă. Desigur, cu acești doi actori avem o istorie, îi cunoaștem mai bine. Dar pot afecta la fel de mult diferitele evenimente care au loc în această lume și pot derula întreprinderi care favorizează politica unor state sau, din contră, devin o piedică pentru acestea, chiar acțiuni care răstoarnă anumite construcții ale politicii internaționale.

Felul în care actorii non-statali se pot folosi de tehnologie pentru a-și derula diferitele acțiuni nu este mai puțin important. Amenințările cibernetice, precum cybercrime, aduc atingere securității statelor, iar această amenințare vine atât din direcția altor actori statali, cât și din direcția actorilor non-statali. De fapt această a doua categorie a reușit să utilizeze internetul cel mai bine, nefiind blocată de vreo limită impusă prin lege instituțiilor specializate ale statului, iar o astfel de realitate ridică și acum semnul întrebării asupra limitelor pe care instituțiile de securitate ar trebui să le aibă în combaterea infracțiunilor și amenințări cibernetice.

Grupări precum Anonymous reprezintă un exemplu cu privire la felul în care un actor non-statal poate folosi spațiul virtual pentru a ridica probleme actorilor statali. Nu e singurul exemplu, nici corporațiile nu sunt mai inocente și chiar au existat războaie cibernetice prin atacuri de tip DOS între unele corporații. Să nu uităm chiar faptul că prin intermediul spațiului virtual se poate fura tehnologie, se pot fura informații care apoi sunt utilizate în diferite scopuri de către actori statali și non-statali. O corporație ar putea fura informații pentru a le vinde altor organizații (teroriste sau actori statali). Deci amenințarea este la fel de prezentă și în lumea reală ca și în cea virtuală, două dimensiuni interconectate când vine vorba de securitate.

Statele tradiționale nu mai sunt singurii actori relevanți în politica internațională, iar diferitele organizații, corporații și ONG-uri care apar ridică nivelul incertitudinii. Această sferă este împărțită acum, de voie sau fără voie, cu diferiți actori non-statali, mai mult sau mai puțin periculoși. Actori care folosesc state-eșuate (Noam Chomsky) precum Afganistan pe post de ascunzătoare și adăpost pentru diferite acțiuni și lovituri împotriva adversarilor lor. Înțelegerea lumii în care trăim și a riscurilor existente în această lume nu se poate face fără a ține cont de realitatea rolului pe care non-statele îl joacă în momentul de față și felul în care acestea pot afecta deciziile și interesele actorilor statali.

Legile ”Big Brother”

Subiectul legilor Big Brother a revenit în atenția publică drept urmare a unor declarații făcute de către Eduard Hellvig, nominalizat pentru funcția de director al SRI. Acesta a spus că legile respective pot să treacă mai departe prin medierea președintelui Iohannis, indicând astfel faptul că nu s-a renunțat la proiect, din contră, SRI insistând asupra celor trei legi declarate neconstituționale de CCR.

Ținând cont de aceste circumstanțe putem spune că SRI nu intenționează să abandoneze proiectul legilor Big Brother, noul director urmând să coordoneze o campanie, probabil cu sprijinul PNL, în această direcție. Se așteaptă medierea lui Iohannis și reînceperea unor discuții publice pe această temă prin care să se ajungă la un consens. Dar sunt aceste legi într-adevăr necesare ?

Depinde la care lege ne referim și din ce puncte de vedere privim. Nu vorbim de o singură lege zisă Big Brother, ci de mai multe. Vorbim, de fapt, despre un pachet de legi. Probabil cea mai importantă și mediatizată dintre acestea este legea securității cibernetice. Ce implică această lege ? Ca rețelele de internet, telecomunicații și așa mai departe să ofere datele stocate serviciilor de informații în urma unei cereri motivate, eliminând astfel nevoia unui mandat judecătoresc.

Pe lângă acest aspect legea securității cibernetice implică și înființarea unui Sistem Național de Securitate Cibernetică drept urmare a necesității unei gestionări mai bune a spațiului online. Acestui sistem i-ar reveni rolul să coordoneze orice activitate guvernamentală cu privire la online, la securitatea cibernetică și la răspunsurile în fața unui atac de acest tip.

Poate o astfel de schimbare să ne îmbunătățească securitatea ? Cu siguranță că da. Faptul că un serviciu de informații trebuie să obțină mandat judecătoresc pentru a verifica datele unei rețele cu privire la dialogurile și acțiunile unui individ suspectat de infracțiuni sau de terorism îngreunează mersul unei astfel de operațiuni. În caz de terorism o astfel de situație ridică foarte mult probleme.

Orice întârziere prin sistemul birocratic reprezintă un avantaj în materie de timp pentru un terorist sau un grup de teroriști care doresc să pună în aplicare un atentat. În cele din urmă o astfel de situație ar pune în risc viețile cetățenilor. Posibilitatea ca serviciile de informații să acceseze datele unor cetățeni bănuiți de acțiuni ilegale sau acte teroriste ar permite o prevenire mai rapidă a acestora.

Dezavantajul este că în acest fel orice fel de date ale oricărui cetățean pot fi accesate într-un mod foarte ușor, printr-o simplă cerere cu o motivație minimă. Lucru care ar putea afecta caracterul privat al corespondenței cetățenilor, printre altele. Pe de altă parte asta nu ar afecta într-un mod radical libertatea noastră, cum greșit se crede.

Faptul că un serviciu de informații poate accesa datele private ale unui cetățean nu este o amenințare la adresa libertății, ci doar ridică un semn de întrebare asupra unor lucruri private. Totuși, ce mai este cu adevărat privat în secolul internetului ? Un simplu hacker poate accesa o mulțime de date cu caracter privat, iar serviciile de informații nu au abilitatea de a răspunde la amenințările curente.

Revenind la problema cu libertatea, aceasta nu este amenințată în mod real așa cum se spune pe cele mai multe canale media. Să fim serioși. Comparații cu regimurile totalitare sau cel de tip orwellian nu-și au locul. Să zicem că un serviciu vede discuția cetățeanului x cu cetățeanul y, în care cei doi manifestă opinii ostile față de stat fără a plănui un atentat terorist sau a încălca legea. Ce se poate face cu aflarea acestor date ? Într-un regim totalitar cetățenii ar putea fi prigoniți pentru delictul de opinie, într-un regim democratic, cum e cel actual, astfel de informații sunt inutile.

Singurele persoane care ar trebui să se teamă în mod real de ceea ce prevede legea securității cibernetice sunt cele care au ceva de ascuns, ceva prin care știu că încalcă legea în mod direct și prin aflarea acestor detalii pot fi sancționate. Cetățeanul simplu care-și exprimă o opinie nu este deloc amenințat, libertatea sa nu este amenințată, dar da, caracterul privat al corespondenței este.

Putem spune că o lege a securității cibernetice este necesară, la fel și un organism care să se ocupe pe deplin de această problemă. Societatea în care trăim este dependentă de spațiul virtual, iar acest spațiu poate fi folosit pentru a lovi statul, cetățenii și pentru diferite scopuri. Este o altă dimensiune a lumii noastre care are nevoie de minimum de reglementări.

Așa cum am menționat și într-un alt articol aceste reglementări trebuie să fie legitime. Cu alte cuvinte societatea trebuie să fie informată și să le aprobe. Să le aprobe pentru mai mult sau mai puțin timp, să aprobe o parte din reglementări sau toate. Oricum, asupra acestor probleme trebuie să există un dialog deschis între servicii și societatea civilă, iar o cale de echilibru trebuie găsită. O cale prin care să putem răspunde provocărilor actuale fără să renunțăm la valorile noastre.

Mai există legea cartelelor prepay unde, din nou, vorbim atât de riscuri, cât și de avantaje. Ceea ce implică această lege ar putea fi folosit nu doar de către servicii, ci și de către diferiți indivizi care sunt capabili să folosească tehnologia. O astfel de lege poate fi utilă pentru prinderea sau interceptarea unor infractori, dar implică riscurile sale.

Ce zice Constituția despre pachetul de legi ? Probabil aici este una din cele mai importante probleme. CCR a declarat pachetul de legi drept neconstituțional. Indiferent de beneficii și riscuri nimeni nu poate trece cu vederea legea fundamentală a statului. În schimb se poate ajunge la o soluție de mijloc care să asigure un echilibru între necesitatea unor prevederi care să sprijine sistemul de securitate al României și respectarea valorilor constituționalei asumate care, la rândul lor, trebuie apărate prin același sistem de securitate.

Un lucru de care trebuie să ținem cont este realitatea actuală. Terorismul și corupția sunt două probleme majore care amenință siguranța publică a cetățenilor României și pe care România, ca țară de graniță a NATO și a Uniunii Europene, trebuie să le poate contracara. Pentru acest lucru organele însărcinate cu securitatea statului și a cetățenilor au nevoie de mijloacele și reglementările necesare.

Cred că o lege a securității cibernetice este necesară și îmi păstrez rezervarea cu privire la forma acesteia, dar cu siguranță avem nevoie de o reglementare. Serviciile trebuie să poată răspunde la diferitele amenințări pentru siguranța cetățenilor și asta fără să calce în picioare tocmai drepturile acelorași cetățeni. Nu libertatea este amenințată prin legile Big Brother, dar există alte aspecte care ridică semne de întrebare. Un dialog cu societatea civilă este necesar, cu atât mai mult cu cât cei de la SRI nu par dispuși să renunțe la acest pachet de legi și, poate, pe bună dreptate.

Câteva idei importante:

-termenul de legi big brother este exagerat
-legile nu amenință în mod direct libertatea cetățenilor, dar reduc caracterul privat al corespondenței online sau prin telefon
-pachetul de legi poate îmbunătăți capacitatea serviciilor de a asigura securitatea cetățenilor
-consultarea cu societatea civilă și o campanie de informare publică sunt necesare
-prevederile constituționale nu pot fi trecute cu vederea, iar o cale de mijloc între necesitățile reale și valorile constituționale trebuie găsită
-ce se întâmplă în spațiul online ne afectează realitatea, de asta o reglementare a internetului este necesară
-libertatea și securitatea sunt complementare și nu pot supraviețui una fără alta
-în secolul XXI cu greu mai putem vorbi de caracterul privat al datelor, dincolo de teorie, orice actor non-statal putând avea acces la ele, doar serviciile de securitate ale statului fiind împiedicate de lege
-abordarea acestei probleme trebuie să țină cont de realitatea socială, teama lăsată de comunism

Amenințarea teroristă post 9/11

Premierul Franței, Manuel Valls, a declarat recent că terorismul islamist din Libia reprezintă o amenințare pentru Uniunea Europeană. Un comentariu de bun simț care nu face decât să afirme ceea ce se vede. Lumea occidentală este direct amenințată de către diferitele grupări teroriste și islamiste care s-au format și se formează în zona Orientului Mijlociu. Acestea își cuceresc propriul areal geografic, urmând ca de acolo să direcționeze atacuri teroriste asupra spațiului european.

Totuși, se pune o întrebare: cum am ajuns în această situația ? Amenințarea teroristă a devenit o problemă de prim plan pentru puterile lumii în urma atentatelor de la 9/11, când Statele Unite au fost lovite pe neașteptate. Într-adevăr, nimeni nu se aștepta ca o mică organizație teroristă să aibă puterea de a lovi o putere globală în inima ei, dar acest lucru s-a întâmplat și a impus o nouă paradigmă de securitate, o paradigmă în care terorismul și grupurile non-statale au câștigat un rol mult mai important.

Al-Qaida și ”cruciada împotriva terorismului”

Pentru o perioadă principalele puteri ale lumii au dus un amplu război împotriva terorismului la nivel global. Invazia Irakului, a Afganistanului și diferitele măsuri de securitate internă au venit ca și aspecte ale acestui război, încercându-se astfel înfrângerea sau cel puțin limitarea acestei amenințări. Noua paradigmă a ridicat noi riscuri, necesitatea unor noi metode de combatere a unor adversari vechi și, în orice caz, ne-a arătat că actorii statali nu mai sunt singura amenințare la adresa ordinii globale.

SUA și lumea occidentală și-au adaptat răspunsul după loviturile primite din partea terorismului. Au încercate să vâneze diferitele grupări teroriste și să izoleze această amenințare în spațiul Orientului Mijlociu, cât mai departe de casă. S-a înțeles pentru toată lumea că în secolul globalizării ce se petrece la un capăt al lumii poate afecta celalalt capăt. Așa cum, de pildă, anarhia din Afganistan afecta occidentul, permițând grupărilor teroriste, dar și diferitelor grupuri infracționale, să-și găsească adăpost acolo, să-și coordoneze afacerile și chiar să deruleze atacuri împotriva vestului.

Al-Qaida s-a evidențiat drept cea mai mare amenințare teroristă la adresa occidentului, fiind și cea mai puternică organizație de acest tip. Metodele sale erau clare: hide and strike. Se ascundeau și loveau atunci când nimeni nu se așteptau. O adevărată paradigma a lebedelor negre în lupta cu amenințarea teroristă. Pentru occident terorismul era echivalent cu al-Qaida, iar distrugerea acestei organizații reprezenta o înfrângere a terorismului islamic.

Organizația a fost, încetul cu încetul, decapitată. O campanie destul de lungă care a culminat cu prinderea și uciderea liderului terorist, Osama Bin Laden. Pentru moment al-Qaida a fost slăbită, dar asta nu a fost suficient pentru a elimina amenințarea terorismului de origine islamică. Din contră, amenințarea s-a amplificat prin haosul care a urmat. Fără un lider organizația teroristă s-a dezbinat, majoritatea islamiștilor continuând, separat, lupta pentru ideile în care credeau. Fanatismul și ura care-i motivau nu a murit odată cu Bin Laden, doar ordinea care-i ținea pe o anumită linie.

Apariția Statului Islamic: ordine din haos

Islamismul se găsea într-o situație de haos, la fel ca și Orientul Mijlociu în general. Primăvara Arabă, retragerea trupelor americane din Irak și căderea unor dictatori arabi a lăsat un vacuum de putere în spațiul oriental. Anumiți lideri islamiști au profitat de acest lucru și și-au coagulat forțele pentru a dărâma ce le mai stătea în cale. Aceștia au fondat organizația pe care o știm astăzi drept ISIS. O organizație care vrea să treacă de nivelul al-Qaida și să formeze un veritabil califat islamic, declanșând o ciocnire a civilizațiilor.

Profitând de haosul care a slăbit poziția noilor regimuri democratice, dar și a tot mai slăbitelor regimuri autoritare, ISIS a câștigat tot mai mult teritoriu și tot mai mulți adepți. Expansiunea acestei organizații fiind vizibilă și în momentul de față. Islamiștii au reușit să atragă adepți din orient, dar și din occident, unde are, în momentul de față, veritabile celule teroriste gata să ne lovească atunci când ne așteptăm mai puțin. Așa cum a fost cazul Charlie Hebdo.

Asistăm la o nouă schimbare de paradigmă. Amenințarea teroristă nu mai este echivalentă cu al-Qaida, a cărei putere este tot mai limitată, ci cu Statul Islamic. Două organizații complet diferite, singura similaritate fiind devoțiunea pentru o variantă extremistă a religiei islamice. Spre deosebire de al-Qaida ISIS nu se ascunde în granițele altor state, ci urmărește formarea propriului stat. Are obiective mult mai largi, iar terorismul reprezintă doar un mijloc de lovire a occidentului.

Statul Islamic este atât o grupare teroristă, cât și un stat. Își formează rețele teroriste pe teritoriul european, fie în cadrul comunităților de imigranți musulmani, fie printre europenii nativi convertiți la islam, folosește atacuri metoda atentatelor teroriste, dar totodată își construiește propriul stat, cu granițe proprii și cu ierarhia proprie. ISIS vrea să distrugă granițele statelor arabe și să le înlocuiască cu granițele lărgite ale unui califat islamic, construit pe baza religiei islamice. Cu totul altceva decât ce urmărea al-Qaida prin simpla luptă subversivă împotriva occidentului.

Între două rele

După atentatele de la 11 septembrie amenințarea teroristă a cunoscut o evoluție clară, forțând schimbarea paradigmei de securitate în relațiile internaționale. Odată cu decapitarea al-Qaida și Primăvara Arabă, care a lăsat orientul în haos, paradigma s-a schimbat din nou, iar rămășițele islamismului s-au regrupat în jurul ISIS pentru a construit un veritabil califat islamic, un stat de tip premodern construit pe fundamente religioase și nu naționale.

Înfrângerea ISIS reprezintă noul obiectiv în lupta globală împotriva terorismului, rolul și amenințarea al-Qaida aflându-se într-o continuă diminuare. Dacă este lăsat să crească Statul Islamic poate juca un rol similar cu cel al UE pentru lumea arabă, păstrând, evident, proporțiile. În momentul de față amenințările de tip terorist sunt singurele care par a reprezenta o problemă, dar asta pentru că ISIS își concentrează forțele în orient, încercând să cucerească noi teritorii pentru noul califat. Principalii adversari ai ISIS sunt niște state fragile, wanna-be democrate și statele seculare conduse de lideri autoritari sau dictatori.

Ținând cont de această realitate putem spune că înfrângerea ISIS este condiționată de victoria liderilor autoritari. Nu are rost să ne mințim singuri. Realitatea culturală în lumea arabă diferă net de realitatea europeană. Vorbim de alte valori, altă educație, altă experiență cultural-istorică. Am încercat să oferim democrația în lumea arabă, doar că peste tot unde dictatorii au fost alungați nu s-a impus altceva decât haos și un vacuum de putere din care au răsărit diferite grupări extremiste. În locul autorității exacerbate a unor indivizi s-a găsit imediat autoritatea religioasă și puterea armelor, valorile democratice negăsind ecou în inimile majorității musulmane.

Din moment ce occidentul nu este dispus să intervină în forță contra ISIS, ci doar prin mici lovituri, lupta pică pe umerii liderilor arabi. Un regim democratic slab în Irak, un lider autoritar în Siria, un stat totalitar în Iran și un stat indecis între islam și naționalism în Turcia. Aceștia sunt principalii rivali ai Statului Islamic. SUA și lumea occidentală nu pot decât să susține astfel de forțe dacă doresc înfrângerea definitivă a ISIS, iar odată ISIS înfrânt să nu ne așteptăm la un răsărit al democrației, ci la un alt vacuum de putere din care poate răsări altă grupare teroristă sau o forță autoritară, în orice caz cineva care să ocupe acel spațiu gol prin puterea armelor, lucru specific lumii arabe.

Securitatea occidentului și înțelegerea mentalității ISIS

Limitarea amenințării ISIS în spațiul arab este un obiectiv clar al lumii occidentale, așa cum a fost și în cazul al-Qaida. Păstrarea conflictului cât mai departe de casă este cea mai bună metodă pentru asigurarea intereselor noastre și a siguranței cetățenilor, dar nu este suficient. Tocmai datorită celulelor teroriste existente în lumea occidentului. Imigranții musulmani pe de o parte și convertiții de origine europeană pe de alta. Stoparea acestei amenințări implică măsuri eficiente de securitate, dar totodată echilibrate și o bună înțelegere a mentalității din spatele ISIS, sau a islamismului în general.

Europa, spre exemplu, trebuie să țină sub supraveghere comunitățile musulmane puternice de pe teritoriul său și asta fără să provoace aceleași comunități. Dacă vrem să evităm ceva în momentul de față acel ceva este tocmai începerea unui conflict pe baza etnice sau religioase la nivelul cetățenilor diferitelor state europene. Supravegherea trebuia făcută cu cap și într-un mod echilibrat, evitând orice acțiuni provocatoare sau încălcări ale drepturilor omului. La fel putem spune că trebuie evitată blamarea și izolarea comunității musulmane din cauza islamiștilor, acest lucru alimentând doar propaganda diferitelor grupări islamiste care-și dezvolte celule în zona europeană.

O securitate sporită trebuie să existe la granițele Europei, pentru a evita plecarea, dar și întoarcerea pe neașteptate, a unor europeni convertiți la cauza islamistă care doresc să lupte sau au luptat pe fronturi precum cel din Siria sau Irak. Acești oameni se pot întoarce de acolo cu experiență, cu arme și cu o doză imensă de fanatism, reprezentând o amenințare directă pentru siguranța cetățenilor.

Înțelegerea mentalității ISIS și începerea unui război psihologic cu islamismul este, de asemenea, un lucru necesar pe termen lung. Un astfel de conflict este domeniul mass-mediei și educației, care trebuie să combată tot ce înseamnă propagandă din partea Statului Islamic. Combaterea prin forță este domeniul diferitelor organe de impunere a legii, dar nu este suficient. O contra-propagandă este necesară pentru a evita trecerea altora la cauza islamistă și chiar pentru întoarcerea acestora, iar această contra-propagandă necesită o bună înțelegere a motivelor care animă militanții ISIS.

Animați de fanatism

O greșeală comună în lumea occidentală este abordarea problemelor din lumi diferite de a noastră prin ideile, valorile și mentalitățile specifice occidentului. Mulți fac o greșeală teribilă încercând să vadă Statul Islamic doar ca o grupare de oameni corupți, care doresc să profite și să obțină putere. În spatele lor, inclusiv a liderilor, stă de fapt o doză imensă de fanatism motivat religios. Etnia, banii, sunt lucru care contează prea puțin, iar resursele sunt doar mijloace pentru un scop. În mentalitatea ISIS domină devoțiunea pentru cauza islamică și rolul apocaliptic pe care această organizație și-l atribuie.

Când fanatismul, credința totală în ceva, îți controlează mintea rațiunea se dă la o parte și chiar frica devine un detaliu minor, ușor suprimat prin ură și fanatism. Militanții și liderii ISIS văd lumea în alb și negru, bine și rău, iar ei se consideră reprezentanții binelui într-o luptă pe viață și pe moarte împotriva răului. În astfel de circumstanțe nu putem vorbi de compromisuri sau soluții de mijloc, ISIS urmărind un jihad împotriva lumii occidentale și a sufletului european, nu doar o luptă de interese strategice cum este cazul conflictului între occident și Federația Rusă.

Statul Islamic și mentalitatea oamenilor care luptă pentru această idee nu pot fi înțelese abordând lucrurile printr-o viziune specifică lumii occidentale. Combaterea și înțelegerea acestei mentalități se poate face doar prin conștientizarea diferențelor culturale, istorice, ideologice și chiar religioase dintre cele două civilizații, europeană și musulmană (nu arabă, pentru că religia definește această lume și nu etnia).

Încheiere

Amenințarea teroristă după atentatele de la 11 septembrie a schimbat cu totul paradigma de securitate în relațiile internaționale, iar acest lucru este clar pentru toată lumea. Actorii statali nu mai erau singura amenințare existentă, ci și organizațiile non-statale capabilă să impună teroarea în rândul mulțimilor. Cazul al-Qaida. Paradigma aceasta a suferit la rândul ei o modificare, iar acum ne găsim în situația în care o grupare teroristă s-a divizat și s-a reorganizat sub forma unui stat de tip pre-modern, având la bază o ideologie religioasă. Terorismul rămâne o amenințare serioasă, dar are procesele sale de metamorfoză. Procese la care trebuie să ne adaptăm, așa cum e cazul în tot ce ține de securitate, unde singura constantă este însăși schimbarea.

Libertate și securitate

”Cei care sunt dispuşi să renunţe la libertatea esenţială pentru a obţine puţină siguranţă temporară, nu merită nici libertate, nici siguranţă.”

- Benjamin Franklin

Ultimele atacuri teroriste din Paris și destructurarea unor rețele teroriste la nivel european au adus în discuție o temă foarte delicată și controversată, și anume: ce alegem între libertate și securitate ? Întrebarea este una pertinentă în condițiile în care Europa a fost lovită pe neașteptate de către o forță non-statala, terorismul de sorginte islamică, dar cred că răspunsurile sunt adeseori greșite.

Libertatea și securitatea sunt aspecte esențiale pentru buna funcționare a unei societăți umane în general și a unei societăți democratice în particular. Cele două sunt într-o serioasă dependență una de alta, dar, în mod paradoxal, creșterea nivelului într-o anumită direcție implică și scăderea nivelului în alta. Mai exact, dacă vrem mai multă libertate trebuie să mai scădem din nivelul de securitate și viceversa.

Despre asta s-a vorbit în ultimele zile la nivel european și inclusiv la noi, pe plaiurile mioritice de descendență daco-romană, sau exclusiv dacică pentru alții. S-au găsit avocați ai scăderii libertății pentru o creștere a nivelului de securitate, dar și alții care au criticat o astfel de idee și au afirmat că libertatea și securitate nu se contrazic, iar noi nu trebuie să renunțăm la nici o parte din libertate pentru niște legi de genul ”patriot act”.

Într-un anumit fel a doua perspectivă este corectă, dar până la un punct. Să renunțăm la prea multă libertate de dragul securității ar însemna să anulăm din start valorile pe care încercăm să le protejăm prin securitatea respectivă. Dar nici nu putem să exagerăm și să spunem că avem nevoie de un fel de nivel maxim de libertate care să implice scăderea securității.

Părerea mea este că avem nevoie de o stare constantă de echilibru. Iar nivelul actual al echilibrului dintre libertate și securitate este perfect din multe perspective. Nu cred că trebuie să mergem spre prea multă libertate, adică spre un fel de anarhie și utopie a idioților, nici spre multă securitate, adică aproape de totalitarism, de un stat providență deloc favorabil dezvoltării individului.

Să nu uităm că de dragul securității Adolf Hitler a instaurat regimul nazist în Germania, folosind scuza terorismului. De dragu libertății și a democrației, alții au ignorat amenințările existente și nu au făcut nimic. Echilibrul între cele două a reprezentat întotdeauna opțiunea cea mai bună, favorabilă atât interesului național, cât și interesului cetățenilor.

Cred că este o poziție de bun simț. La urma urmei, echilibrul reprezintă unul din factorii cei mai importanți ai politicii într-o societatea democratică. Este acel lucru care ține socialismul departe de comunism și conservatorismul departe de autoritarism. Cu alte cuvinte, echilibrul este un fel de piatră de temelie pentru societatea noastră și pentru Europa pe care vrem să o construim.

Sigur, putem îmbunătăți colaborarea europeană inter-agenții pe probleme de securitate. Putem dezvolta o politică externă comună și chiar o platformă pentru un serviciu de informații european. Sunt lucruri bune care ar contribui, într-o oarecare măsură, la sporirea securității noastre comune. Dar pentru asta nu trebuie să atingem libertățile cetățenilor mai mult decât este necesar. Aceleași libertăți pe care ținem să le apărăm prin măsurile noastre de securitate.

Securitatea cibernetică, supravegherea spațiului virtual, ascultarea convorbirilor, etc. sunt lucruri necesare. Dar ele nu trebuie să atingă intimitatea tuturor cetățenilor. Din contră, astfel de măsuri au rolul de a proteja interesele și drepturile cetățenilor, alături de interesele statului. Ele trebuie să existe, la fel cum trebuie să fie reglementate prin lege, cu limitări și cu autorități care să le țină sub control.

Un lucru de care am avea nevoie este o politică mai clară a Uniunii Europene per ansamblu pe probleme de securitate, apărare și politică externă. Aici este nevoie de o colaborare mai strânsă și legi mai puternice, mai evidente, care să fie aplicate în toate statele membre ale Uniunii. Legi care, prin natura lor, ar trebui să asigure atât securitatea, cât și libertatea cetățenilor.

Libertatea și securitate se sprijină reciproc, iar creșterea uneia înseamnă scăderea alteia. De asta un echilibru trebuie păstrat mereu, iar acest echilibru este garanția funcționării unei societăți democratice. O societate în care drepturile și libertatea cetățenilor sunt respectate, iar acestea din urmă, ca și viața lor, sunt asigurate prin politici de securitate realiste, serioase, dar în același timp echilibrate.

Nu vrem să trăim într-un stat robot. Nu vrem nici să trăim într-un stat anarhic. Vrem o societate în care omul e om, în care există riscuri, dar acestea la rândul lor sunt ținute sub control și contracarate, fără a distruge tocmai acele lucruri pe care încercăm să le apărăm și cu care ne credem mai buni decât alte societăți. Orice inițiativă care afectează aceste două sfere ar trebuie să țină cont de această idee.

Un atac terorist în inima Europei

Franța a primit o lovitură dură. Un atac terorist soldat cu moartea unor oameni inocenți a fost desfășurat de către câțiva indivizi. Motivele lor au fost de natură religioasă, iar acțiunile lor au fost o exprimare a barbariei, a urii și ignoranței, care zace în sufletul uman. Ca oameni majoritatea dintre noi suntem dezgustați de o astfel de acțiune, la fel cum am fost dezgustați și la 11 septembrie de un alt atentat terorist, unul care s-a soldat mai negativ pentru vinovați, dar ce implicații are acest atentat ?

Atacul terorist care a avut loc în Franța trebuie să fie văzut nu ca o acțiune separată, izbucnită dintr-o dată, ci ca parte a unui lanț. Trecând peste sentimentele pe care orice om le simte când vede ce s-a întâmplat, cât și peste faptul că atentatul a fost pe jumătate motivat de către niște simple caricaturi (de dreptul la liberă exprimare cum ar veni), trebuie să vedem că nu este nici primul și probabil nici ultimul de acest fel din ultima perioadă.

Un lanț al terorii

Principalii suspecți au venit în Franța din Siria și mai mult ca sigur au legături cu Statul Islamic. Ce ne arată aceste atentate ? Ce obiectiv final au ? Nu au un obiectiv final, ci ne arată mijloacele haotice de luptă ale Statului Islamic și ale terorismului în general. Ele inspiră frică, ăsta e rostul lor, și ne aduc aminte că teroriștii acționează fără uniforme, fără armate masive, fără declarații simple de război, ci lovind când nimeni nu se așteaptă, unde nimeni nu se așteaptă.

Din acest motiv lumea europeană ar trebui să se pregătească pentru mai rău. În special occidentul, un loc care colcăie de recruți ai organizațiilor teroriste precum ISIS. Europeni convertiți și recrutați, care au luptat sau nu în Siria sau Irak. Imigranți musulmani cu convingeri jihadiste ascunși într-o comunitate religioasă. Țări precum Franța colcăie cu astfel de celule care așteaptă un singur semn pentru a trece în funcțiune. Cum se va rezolva această problemă, cum i se va răspunde, rămâne de văzut.

De la imigranți la convertiți Europa colcăie de un nucleu de recruți și adepți pentru organizații teroriste de factură islamistă. Statul Islam sau al-Qaeda își pot găsi cu ușurință recruți, aceștia pot forma rețele și pot rămâne inactivi până la un semn de acțiune. O altă supoziție care s-a adeverit este cea a islamiștilor plecați la război în Siria și întorși în slujba unui nou stat, cel islamic, mai bine pregătiți pentru a-și asuma misiuni de răspândire a terorii în lumea noastră postmodernă, separată până acum, ca într-un turn de fildeș, de haosul și primitivismul din afara Europei. 

Putem asuma că o bună parte din aceste celule au fost activate și o consecință este creșterea amenințării teroriste în spațiul occidental. Ce s-a întâmplat ieri, dar și astăzi (o altă acțiune similar a fost comisă), reprezintă doar o parte dintr-un lanț al terorii care amenință lumea civilizată. Să nu ne așteptăm ca acest acțiuni să fie individuale, izolate, și să se oprească din senin. În Franța au avut loc mai multe izbucniri de acest fel în ultima perioadă, iar această situația va continua. Pentru țări ca Franța, unde s-a dezvoltat un nucleu islamist, singura opțiune serioasă este întărirea nivelului de securitate pentru combaterea fenomenului terorist. 

Posibile implicații politice

Ce s-a petrecut în Franța nu ne arată doar un lanț al terorii care amenință să se strângă în jurul Europei, după ce aceasta și l-a pus singură la gât prin ignoranță, ci și posibile implicații politice mai mult sau mai puțin periculoase. O urmare firească a unor astfel de atentate este o creștere a urii de ambele tabere, inclusiv de cea a cetățenilor francezi, respectiv a occidentalilor, față de lumea islamică și, prin generalizare, față de toți musulmanii. O ură de pe care vor profita anumite forțe politice.

Franța deja a trecut printr-un val de simpatie pentru extremiștii de dreapta din cadrul Frontului Național. Putem asuma că acest val de simpatie doar se va intensifica în urma acțiunilor unor scelerați care nu au nici un pic de respect pentru viață, democrație și libertate, valori specifice spațiului european. Organizațiile extremiste vor câștiga simpatie. Ura împotriva musulmanilor va spori, iar aceasta va spori simpatia pentru cei care propagă, la rândul lor, un discurs anti-islamic. 

Într-un astfel de context ne putem aștepta la scenarii similare și în restul Europei de vest. Simpatia pentru discursul extremist, naționalist, anti-musulman, va spori și dincolo de granițele Franței, în țări precum Marea Britanie sau Germania unde un astfel de discurs a prins deja rădăcini. Partidele de extremă dreaptă și anti-imigraționiste precum UKIP, respectiv NPD, pot câștiga foarte multă simpatie din acest nucleu și inclusiv influență politică.

Privitor la influența politică ne confruntăm cu un alt risc major. Partidele democratice din Franța ar trebui să acționeze pentru a contracara nu doar discursul jihadist, dar și cel naționalist. Background-ul actual oferă o oportunitate excelentă pentru ca Frontul Național să-și întărească influența electorală, iar oameni politici precum Marine le Pen câștigă tot mai multe șanse inclusiv pentru cea mai înaltă funcție în stat, asumând că vor știi să folosească durerea și ura mulțimilor pentru scopuri politice și asta înainte ca spiritul de turmă să-i ducă pe alte meleaguri, la alte probleme.

Totodată ne putem aștepta și la o extensie a acestor sentimente și pe planul politicii de stat. Dacă acest atac terorist, sau altele care riscă să apară, vor fi privite într-un mod similar cu atacurile de la 9/11, atunci există o mare probabilitate că răspunsul statelor europene să nu întârzie să apară. Chiar mai mult, asta ar putea oferi Europei un inamic comun pentru mobilizare. Pe termen lung ne arată din nou că o ciocnire a civilizațiilor este, într-adevăr, inevitabilă, iar lumea democratică, construită pe libertate și drepturi ale omului se va găsi mereu în conflict cu exponenții radicali și majoritari ai altor lumi.

Cred că este sigur să asumăm că politicile îndreptate împotriva Statului Islamic și altor organizații teroriste din partea unor state precum Franța sau Germania vor trece la un alt nivel. Sprijinul acordat celor care combat ISIS, de exemplu, se poate intensifica, uneori până la o intervenție atât de necesară pentru a evita transformarea Orientului Mijlociu într-un spațiu de atac, lipsit de control, din partea diferitelor organizații teroriste. Evident, aceasta a doua teorie nu are aceeași siguranță ca prima, dar există o posibilitate în acest sens, iar consecințele politice vor veni și ele, inevitabil.

Terorismul în România : un pericol nevăzut ?

În ceea ce privește România noi putem spune că suntem în siguranță. Nu din cauza faptului că România nu a fost sau nu este o țintă pentru teroriști. Mai degrabă datorită faptului că cei meniți să ține sub control această amenințare își fac datoria, iar în acest sens clasa politică și legea trebuie să le ofere tot concursul necesar. Sistemul de securitate al României funcționează, echilibrul dintre libertate și securitate este construit într-un mod corect, iar amenințările teroriste sunt, momentan ținute sub control.

Nu am văzut acțiuni teroriste pe teritoriul României, nu le-am văzut, ca să-mi parafrazez un coleg, tocmai datorită faptului că acestea au fost împiedicate la timp. Asta nu înseamnă că încercări n-au avut loc, ca pregătiri n-au fost în derulare, iar idei nu au existat. Din contră, asta ne arată ca avem un sistem de securitate funcțional, în ciuda criticilor aduse de libertarieni și extremiști, iar România este puțin mai sigur decât altă țări.

Desigur, nu ne aflăm nici în situația Franței sau a Marii Britanie. Nivelul de amenințare teroristă nu este același. Nici minoritatea musulmană, care poate servi ca un nucleu de recruți și o ascunzătoare de celule pentru teroriști, nu este aceeași, dar amenințarea în sine există. La un nivel mai mic și totuși semnificativ dacă ținem cont de faptul că principalul segment amenințat este cel al cetățenilor, al vieții lor. Din fericire serviciul de informații și securitate internă (SRI) își face treaba și și-o face bine.

În acest sens serviciile de informații ale României primesc, am putea spune, concursul necesar din partea politicului și din partea legilor în vigoare pentru a contracara amenințările de tip terorist și pentru a le țin sub control. Cred că ne putem întreba, pe bună dreptate, ce s-ar întâmpla dacă România ar renunța la o parte din securitatea ei pentru mai multă libertate ? Un echilibru există și trebuie menținut, între libertate și securitate, cele două conlucrând pentru binele cetățenilor.

Israel-Palestina: unde este interesul nostru ?

Recentele bombardamente din Siria au adus discuția Israel-Palestina înapoi în atenția publicului. Ambele state reușesc să stârnească o susținere bazată strict pe sentimentele maselor. Israelul își atrage susținerea pe ideea legitimă a dreptului la statalitate pe un pământ istoric al evreilor. Între timp Palestina își atrage susținerea pe baza atitudinilor ”extreme” la care forțele israeliene recurg împotriva palestinienilor în actualul conflict, cât și pe baza sentimentelor anti-americane care domină anumite tipuri de mase.

În situația de față sentimentele ghidează mai mult susținerea indivizilor și a maselor pentru cele două state, dar latura de realpolitik pare să fie complet ignorată. Istoria ne învăța că în materie de politică deciziile nu sunt luate pe baza sentimentelor, ci mai degrabă a unei gândiri pragmatice în virtutea intereselor statului reprezentat. Drept urmare întrebarea pe care mi-o pun acum nu este ”cine are dreptate ?”, ci mai degrabă ”unde este interesul nostru ?”. Interesul nostru, al României, în acest conflict.

1.Dincolo de sentimente

Lăsând de-o parte latura morala/istorică sau religioasă a conflictului dintre Israel și Palestina am să încep prin a afirma că discursurile de tipul ”crimele comise de” nu mă impresionează câtuși de puțin, iar acest articol nu se vrea deloc unul emoțional. Crimele și morțile unor oameni, chiar și inocenți, sunt inevitabile în orice conflict militar. Acest lucru este o realitate istorică și obiectivă și se aplică cu atât mai mult cu cât cei din Hamas se adăpostesc permanent printre civili.

Singurul motiv pentru care aceste lucruri sunt luate așa serios în calcul cu privire la susținerea unei părți în conflictul Israel-Palestina este cel al unei mentalități de tip pacifist. O mentalitate specifică omului care nu a văzut niciodată războiul și care se isterizează foarte ușor la orice urmă de sânge. Dar la nivelul simpatiei sau a susținere politice, inter-statale-, nu există loc pentru astfel de lucruri. Singurul factor dominant trebuie să fie cel al pragmatismului politic, cu alte cuvinte al acelei ”raison d'etat” care l-a determinat pe Cardinalul Richelieu să se alieze cu țările protestante împotriva unui imperiu catolic.

Ceea ce noi numim crime sunt mai degrabă simple acte de război. Acte determinate de situația în care cele două părți se află de o vreme foarte lungă și prin care s-a construit o ură reciprocă extrem de puternică. Evident, mai multe victime sunt de partea Palestinei, dar și asta se datorează unui motiv foarte simplu: faptul că Israelul are o armată mult mai bine pregătită și mai bine echipată, capabilă să respingă atacurile Hamas și să retalieze la momentul potrivit, pe când Hamas nu are așa ceva, doar fanatism.

Nici aspectul religios nu contează foarte mult. Statul și biserica sunt două lucruri diferite, așa că nu trebuie să vedem cine prigonește un cult anume și cine nu (deși din punctul ăsta de vedere Israelul ar trebui susținut ca singurul stat non-islamic din zonă).  În schimb trebuie să vedem reușitele și triumfurile cărei părți ne afectează interesele, la nivel geopolitic și strategic, economic sau energetic, pe termen lung. Acest criteriu fiind singurul care trebuie să domine politica externă a unui stat.

2.Unde ne este interesul ?

Explicând aceste lucruri putem trece mai departe și să oferim un răspuns la întrebarea: unde ne este interesul ? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vedem în primul rând ce reprezintă ambele părți la nivel geopolitic. Cine se află în spatele lor ? Ce interese reprezintă și cum va influența victoria uneia sau a alteia influența unor puteri la nivel mondial ? Sunt întrebări determinante în a înțelege de partea cui se află interesele strategice ale României în momentul de față.

Pe de o parte avem statul Israel care se bucură de o susținere deosebită din partea SUA și a lumii occidentale în general. Nu neapărat datorită acțiunilor dure întreprinse împotriva Palestinei, ci mai degrabă datorită faptului că Israelul reprezintă bastionul strategic al occidentului în orient. La fel ca și Japonia în Asia, Israel este un aliat cunoscut și loial al lumii occidentale într-un spațiu dominat de adversari. Majoritatea acestor adversari și-au găsit un aliat într-o altă putere globală și anume Federația Rusă.

Acesta este și cazul Palestinei care se bucură foarte mult de susținerea Rusiei sau a statelor din orient aliate cu Rusia. Palestina reprezintă, pe harta strategică a Rusiei, un ghimpe în coasta Israelului, implicit un ghimpe în coasta occidentului. Drept urmare este normal ca interesul strategic al Rusiei să fie alături de Palestina și ca aliații Rusiei din regiune, precum Iranul, să susțină la rândul lor Palestina.

Într-un astfel de context Israelul nu este doar acel zid care ține departe tăvălugul islamist (nu islamic) de occident, ci vectorul prin care occidentul își poate manifesta influența în zona orientului. Cum am afirmat și mai sus, Israelul este un bastion. Dispariția sa ca rezultat firesc al unui triumf palestinian ar însemna și dispariția unei importante influențe occidentale în orient, favorizând extinderea influenței rusești prin partenerii acesteia, negând occidentului accesul la resurse importante și posibilități strategice importante.

Nu degeaba și în perioada Războiului Rece Palestina s-a bucurat de susținerea Uniunii Sovietice, în timp ce aceasta din urmă își manifesta toată ura pentru micuțul stat israelian. Știm astăzi că o bună parte din propagandă pro-palestiniană își are originile în perioada acelui război, iar aceasta a fost făurită în laboratoarele serviciilor secrete rusești ca și unealtă într-un război psihologic de discreditare a SUA și partenerilor ei în lume. Atunci ca și acum sentimentele maselor au servit ca țintă în acest război.

Un alt lucru important este reprezentat de susținerea economică pe care Israelul o poate acordă lumii occidentale pe baza resurselor din orient. De fapt acest lucru este pe cale să se petreacă în momentul de față. Știm că exportul de gaze rusești pentru statele europene nu mai este o opțiune viabilă, în schimb Israelul și-a anunțat disponibilitatea de a exporta gaze pentru statele europene în contextul acestui nou conflict înghețat care amenință pacea așa de greu stabilită a bătrânului continent.

Drept urmare putem concluziona că interesele României sunt alături de Israel. Printr-o extensie. Interesele României sunt alături de un occident puternic, de un NATO și o Uniune Europeană cu influență globală capabile să susțină la rândul lor interesele României în probleme precum cea a Republicii Moldova, a securității teritoriale sau economice, a influenței la Marea Neagră. Eliminarea influenței rusești din orient și întărirea influenței occidentale nu poate decât să asigure o oarecare stabilitate aici, la granița Europei.

3.Un conflict fără sfârșit ?

În ceea ce privește conflictul israeliano-palestinian propriu-zis acesta pare să nu aibă un sfârșit. Pe baza informațiilor din surse deschise care circulă în momentul de față nu putem deduce nici un pattern care să ne indice o posibilă încheiere a conflictului, fie una pașnică, fie una care să-și aibă originea în victoria unei tabere sau a alteia. Din contră, conflictul israeliano-palestinian promite să fie unul lung și obositor pentru ambele părți, asemănător unui conflict înghețat care se aprinde ocazional pentru a se îngheța din nou.

Nici Israelul și nici Palestina nu vor face prea curând o mișcare decisivă. Se pun în șah și acum atât. Asta pentru că o mișcare decisivă ar declanșa haosul și ar pune ambele state într-o situație riscantă. Pe de o parte un atac al Israelului asupra Palestinei, cu toate forțele, ar trezi o reacție clară a Iranului și a altor state din orient care se simt amenințate de politica israeliană. Pe de altă parte un atac dur al Hamas asupra Israelului ar provoca o reacție la fel de dură din partea Israelului, dar ar atrage și implicarea directă a SUA.

De fapt ruperea acestui status quo existent în conflictul israeliano-palestinian ar semăna cu ruperea unui lanț care ține o mulțime de bovine. Toate bovinele ar năvăli peste cel care a rupt lanțul și tot ce-ar rămân în urmă ar fi haosul. Ambele forțe sunt dornice să rupă acest lanț, dar sunt în același timp conștiente de riscuri, iar Israelul este conștient că nici America nu pare dornică să se implice într-un al conflict oriental prea curând, mai ales că implicarea Americii poate stârni, oricând, și o reacție a Rusiei, la fel de relevantă.

Unde ne lasă această situație ? Într-un status quo destul de longeviv. Un status quo care și-a putea găsi sfârșitul la un moment dat, fie printr-o izbucnire a haosului, fie printr-o metodă pașnică. Această a doua opțiune este cea mai avantajoasă pentru ambele părți, fiindcă previne un conflict masiv, dar și cea mai puțin probabilă în momentul de față. Spiritul naționalist și ura dintre cele două forțe nu va permite prea curând rezolvarea pașnică a conflictului israelo-palestinian.

Oricum, nimeni nu poate nega dreptul la apărare al Israelului, la fel cum nimeni nu poate nega dreptul la existență al Palestinei. Aceasta este singura judecată morală pe care vreau să o fac în acest articol. În schimb nimeni nu poate susține cu adevărat o grupare precum Hamas care atacă în mod constant Israelul, iar apoi se adăpostește printre civili de reacția forțelor armate israeliene. Dacă Israelul n-ar avea o tehnologie și o armată superioară putem fi siguri că am vedea mai multe victime și din această tabără. Israelul nu poate să nu răspundă la atacuri, să nu se apere. Tot ce poate și ar trebui să facă este evitarea, pe cât posibil, a victimelor civile.

Nouă ne rămâne să ne urmărim interesele geopolitice și strategice. Indiferent de natura sentimentelor personale de susținere pentru un stat sau altul, de părere de rău pentru victimele conflictului, cel mai important criteriu rămâne cel al interesului național. Indiferent cine ar ieși câștigător în posibilitatea unei dezlănțuiri militare, o tabără va fi plină de victime și de durere. Noi putem doar să ne susținem interesele și dacă susținându-le pe acestea acționăm implicit și pentru binele altora, cu atât mai bine.

ISIS: inamicul nr. 1 al umanității

Ieri când am văzut filmulețul cu decapitarea unui jurnalist occidental nu am reacționat deloc surprins. Nu mă așteptam la nimic altceva din partea unei organizații care are la bază ura religioasă și crima. În loc de șoc m-am gândit. M-am gândit la o carte scrisă de analistul geopolitic George Friedman (CEO la Stratfor International) care prevedea acest scenariu sumbru al întoarcerii islamismului ca inamic al umanității tocmai atunci când Europa și Rusia intră într-un nou război rece.

George Friedman a prevăzut că la un moment dat occidentul și Rusia vor intra într-un al doilea război rece, iar pe fondul acestui nou conflict islamismul se va ridica din nou. Astăzi vedem că a avut dreptate, chiar dacă nu în totalitate. Prin ISIS se ridică o forță considerabilă, o forță care nu amenință securitatea granițelor sau niște state anume, ci care amenință toate valorile pe care s-a construit civilizația europeană și lumea modernă, respectiv postmodernă.

Pericolul reprezentat de ISIS nu este un pericol pe care-l putem ignora pur și simplu. Este o amenințare reală. În momentul de față ISIS există doar în Irak și Siria, fiind o provocare pentru ambele guverne. Existența sa a fost tolerată de SUA cât timp a provocat daune regimului Assad, aliat cu Rusia, iar în momentul de față s-a extins și pe teritoriul americii din orient. Unde provoacă daune și crime.

Această extindere nu se va opri aici. Obiectivul ISIS este de a forma un stat islamic din toate națiunile acestei credințe și a duce un jihad împotriva lumii libere. Target-ul de recrutare al ISIS este tineretul lumii arabe. Am văzut în documentare cum lideri ISIS recrutau tineri, copii chiar, de peste tot. Dacă nu e de ajuns mai vin recruți din occident. Numărul lor crește în fiecare zi ca și consecință a politicii lui Obama.

Să nu fim orbi și să nu uităm că George W. Bush Jr. a prevăzut, la rândul său, că retragerea trupelor americane din Irak va da drum liber un forțe islamiste să se ridice. Exact asta s-a și întâmplat. Politica lui Barrack Obama este politica eșecului din care s-a născut ISIS, criza din Ucraina și multe altele. Dar nu asta contează acum, ci ce se petrece în momentul de față.

În momentul de față ISIS duce o luptă de cucerire a statelor arabe precum Siria și Irak. Pentru această luptă sunt recrutați oameni de toate vârstele, dar accentul pică pe tineri, pe viitor. Musulmani din Europa se alături și ei proiectului numit ISIS. Un proiect care tinde să devină un califat islamic cu o rază de acțiune nelimitată. Un califat care, prin discursul liderului, a amenințat lumea occidentală.

Pentru noi este o amenințare serioasă. Imediat ce acest califat se va stabili pe teritoriul arab vom avea de a face cu o forță teroristă mai mare decât a fost vreodată al-Qaeda. O forță care va deține propriul stat de unde vor fi lansate atacuri teroriste și nu numai împotriva lumii occidentale și, de ce nu, orientale. Să nu uităm că numărul în crește al trupelor ISIS include și europeni. Europeni care se pot întoarce oricând aici, antrenați și fanatizați ca niciodată, pentru a aduce cu ei teroarea islamului.

Vorbim deci de o organizație cu potențial, un inamic al întregii umanități care amenință stabilitatea și siguranța lumii în care trăim. Lumea liberă nu poate aștepta ca acest inamic să se dezvolte și să aducă din nou teroarea asupra noastră. O intervenție împotriva ISIS, acum cât este-n dezvoltare, se face necesară. Să nu uităm că în sec. XXI, secolul globalizării, ce se întâmplă într-un colț al pământului afectează ce se petrece la celălalt colț. Un stat islamic în orient poate servi ca o bază de atac împotriva occidentului, în același fel în care non-statul Afganistan a servit al-Qaeda.

Acum Europa pare să intre într-un nou război rece cu Rusia. Ceva inevitabil aș zice eu, dar asta nu ne dă dreptul să închidem ochii la alte primejdii. Primejdii care riscă să devină mai mari decât Rusia. Dacă în momentul de față Federația Rusă este un inamic clar al lumii occidentale (euroatlantice) atunci ISIS este inamicul clar, nr. 1, al umanității. Așa cum a fost al-Qaeda înainte. Acest inamic amenință stabilitatea lumii sub semnul fanatismului religios și al terorismului. Iar în câțiva ani de acum încolo poate deveni o forță. Asta dacă nu e oprită la timp. 

P.S. Dacă tot l-am menționat pe George Friedman vreau să atrag atenția asupra unor alte puteri în ascensiune. În cartea sa acesta a vorbit și de Turcia, respectiv Japonia. A căror evoluție în momentul de față este vizibilă. Turcia adoptă tot mai mult discursul naționalist-religios, orientându-se spre Rusia și vechia prietenie cu Ungaria, iar Japonia are o economie tot mai pozitivă, urmărind mai nou și schimbarea legii Forțelor de Apărare pentru a forma o armată autentică. Trăim o perioadă a schimbărilor și trebuie să fim pregătiți pentru a le întâmpina. ISIS nu e singura amenințare care se ridică, deși este cu siguranța cea mai mare și mai oribilă.