Netanyahu, SUA și Iranul

Premierul israelian Benjamin Netanyahu a susținut un discurs controversat în cadrul congresului SUA. În acest discurs el s-a adresat americanilor atrăgând atenția asupra riscului de a permite Iranului să-și dezvolte arme nucleare, lucru făcut posibil prin folosirea energiei nucleare. Netanyahu a specificat că a distruge ISIS și a permite o ascensiune a Iranului ar fi o greșeală a politicii SUA.

Discursul este unul controversat datorită faptului că a fost adresat congresului SUA și nu președintelui, Barrack Obama. Mai mult, premierul israelian a trecut peste protocol și a vorbit direct în fața congresului, fără a se mai întâlni cu Barrack Obama. Ce spune acest lucru despre relația dintre Israel și SUA ? Dar dintre SUA și Iran ? Ce s-ar putea întâmpla mai târziu ?

Relația Israel-SUA

În mentalul colectiv relația dintre Israel și Statele Unite reprezintă un capitol special. Atât americanii, cât și evreii, sunt de părere că națiunile lor sunt menite unei relații de prietenie și colaborare. Lucru întărit de realitatea că Israelul este cel mai stabil și loial aliat al SUA din Orientul Mijlociu, iar SUA este cel mai important și mai puternic aliat al Israelului, un fel de garant al existenței sale actuale.

S-a schimbat ceva cu privire la această relație specială ? Susținerea pentru Israel este încă mare atât la nivel popular, cât și la nivelul congresului SUA. Ce s-a schimbat ceva, iar asta de multă vreme, este puterea ideologică de la Casa Alba. Zelul pentru susținerea Israelului, specific republicanilor, a fost înlocuit de o atitudine mai precaută și indecisă a democraților lui Barrack Obama.

Asta nu înseamnă că Obama sau democrații ar dori să renunțe la relația Americii cu Israelul, dar ar prefera o situație mai stabilă în Orientul Mijlociu. O situație pe care actuala administrație de la Casa Albă și-o dorește, dar pe care nu știe cum să o obțină. Israelul duce o politică radicală, de război, conștient de faptul că însăși supraviețuirea sa e miza conflictului din Orientul Mijlociu.

SUA încearcă, dintr-un turn de fildeș, să evite izbucnirea unui conflict. Obiectiv pentru care ar prefera un Israel mai temperat în raport cu Iranul. Putem adăuga aici și necesitatea distrugerii Statului Islamic, pentru care Iranul devine o piesă cheie pe tabla de șah a lumii musulmane. Dar în primul rând administrația Obama urmărește evitarea izbucnirii unui conflict în plus pe lângă cele existente.

Politica dusă de Obama nu este una de răcire a relațiilor cu Israel, ci o încercare de a domoli avântul israelian pentru conflict și de a chema toți actorii statali implicați în conflictele specifice acelei părți a lumii la o masă a negocierilor, de unde să se stabilească un echilibru și un set de reguli. Evident că pentru așa ceva vocea Iranului este la fel de importantă, iar SUA nu poate să o ignore.

Relația SUA-Iran

Asta ne duce la o a doua întrebare și anume: care este relația dintre SUA și Iran ? Cu siguranță nu una pozitivă și nu una care să se bucure de aceeași tradiție ca și relația istorică dintre SUA și Israel. În ciuda acestui fapt administrația Obama încearcă să stabilească relații o legătură tot mai strânsă cu Teheranul. Nu în sensul unei alianțe, ci a unor înțelegeri comune.

Obiectivul de facto pare să fie păstrarea Iranului într-o lesă și evitarea izbucnirii altor conflicte la nivel global, de data asta în Orientul Mijlociu. Politica anti-război a fost o constantă sub administrația Obama, iar dispoziția acestei administrații pentru a trece peste vechile conflicte și a face compromisuri nu ar trebui să ne mire. Cu atât mai mult cu cât SUA se confruntă deja cu alte crize majore.

Interesul SUA în regiune și în conflictul dintre Israel și Palestina este să mențină o stare de echilibru și a evita izbucnirea unui conflict armat sau unei alte crize politice, o criză a amenințărilor. Dialogul cu Teheranul este o încercare de a face acest lucru, trezind în schimb animozitatea aliatului israelian, care se teme de un compromis între SUA și Iran cu privire la armamentul nuclear, compromis de care Iranul ar putea profita, în viziunea israeliană, pentru a distruge micul stat.

Este administrația Obama fericită cu direcția în care acest dialog se îndreaptă ? Probabil că nu, dar pentru atingerea acestui obiectiv, de a evita un conflict sau o criză politică în plus, SUA trebuie să-și lungească acțiunea pe cale diplomatică și să-și continue căutarea pentru un compromis. Orice atitudine rece sau ostilă față de Teheran ar motiva Iranul să acționeze pe cont propriu, adică cu sau fără acordul comunității internaționale.

Un trecut dominat de conflict și un viitor nesigur

Interesul politic al SUA, sub administrația Obama, se diferențiază de cel al Israelului. Micul stat al națiunii evreiești poartă blestemul geografiei și nu este interesat de altceva decât propria supraviețuire. Este absolut normal ca liderii israelieni să se teamă cu privire la această atitudine din partea administrației SUA, compromisul de orice fel însemnând o șansă pentru ca Iranul să se dezvolte în direcția tehnologiei și a armelor nucleare.

Trecutul conflictual al națiunilor din Orientul Mijlociu nu pare să fie lăsat în urmă și deși amenințări comune se ridică la tot pasul asta nu permite trecerea cu vederea a ce a fost și a temerilor legitime cu privire la viitor. SUA încearcă să joace rolul deloc ușor de arbitru în acest spațiu, iar provocarea lor este să găsească o abordare care să mulțumească ambele tabere.

Faptul că politica SUA cu privire la Orientul Mijlociu se află într-un impas este evident. Stăm pe un butoi cu pulbere, iar acțiunile de până acum nu au făcut nimic pentru a schimba această situație. Acest lucru impune căutarea unei alternative, lucru afirmat și de CEO-ul Stratfor, dl. George Friedman într-un articol recent pe aceeași temă, în timp ce se încearcă o tragere de timp.

Care este alternativa ? Răspunsul la o astfel de întrebare este cel mai greu. Pentru că-i imposibil de zis. Avem prea mulți actori statali și non-statali cu interese diferite în regiuni, unele care amenință chiar existența altor actori statali. Crearea unei stări de echilibru reprezintă cel mai dificil obiectiv al administrației Obama cu privire la orient, iar o altă incertitudine planează asupra felului în care republicanii, cu șanse mari de victorie în următoarele alegeri, vor trata această problemă.

Cert este că se impune o politică diferită de ce a fost până acum.

O politică diferită de cele care nu au funcționat, iar actuala poziție a SUA este de a trage de timp, de a se arăta dispusă să negocieze, spre deosebire de un Israel radical, până poate găsi o portiță, o alternativă. Iranul este dispus să negocieze, dar interesele sale sunt relativ clare. Israelul reprezintă un inamic al Iranului, care și-a făcut un obiectiv politic din a schimba granițele actuale și a face ”dreptate” palestinienilor.

Are Netanyahu dreptate ? Oarecum. Iranul este o amenințare. În special pentru existența Israelului, dar și ordinea globală ar putea fi destabilizată prin proliferarea armelor nucleare. Dar această ordine este la fel de nesigură dacă SUA nu încearcă să mențină o stare de stabilitate și echilibru. Chiar dacă premierul israelian are temeri legitime asta nu schimbe realitatea faptului că momentan nimeni nu știe ce să facă. Netanyahu a venit în fața congresului SUA cu temeri, nu cu soluții.

Personal mă tem că situația nu se va stabiliza niciodată în condițiile actuale. Toate statele din regiune sunt suficient de puternice încât să reprezinte o amenințare reciprocă pentru existența fiecăruia. Rivalitatea istorică este un lucru care garantează acest lucru, ca și realitatea geografică/geopolitică. Singurul lucru care ar putea menține o stare de control este o intervenție a NATO sau ONU, dar o astfel de acțiune ar stârni reacții negative din partea Iranului sau a Rusiei, ea având nevoie de un background potrivit, o situație care să o impună pentru binele ambelor puteri implicate.

Există un astfel de background în momentul de față ? Nu. Poate doar dacă ISIS ar ajunge o amenințare serioasă la securitatea teritorială a Iranului și a Israelului. Acest lucru ar putea motiva ambele părți să accepte o intervenție militară străină care să stabilizeze zona, eventual pe termen lung. Dar în prezent acest lucru nu pare a fi tocmai posibil.

Au nevoie evreii de un nou exod ?

Atentatele teroriste care au avut loc în occident în ultima vreme reprezintă un motiv de îngrijorare pentru toți cetățenii Uniunii Europene. Statul Israelian, în mod particular, este îngrijorat pentru etnicii evrei din Europa și a lansat, în repetate rânduri, o invitație către aceștia. Invitația de a merge acasă, pe pământul natal: Israel. O casă a lor unde se pare că ar trebui să fie în siguranță. Mai în siguranță decât aici, zice Netanyahu. 

Sigur, plecarea în Israel sau rămânerea în Europa este alegerea fiecărui etnic evreu, cetățean al unui stat european, dar nu motivul siguranței ar trebui invocat pentru un astfel de lucru. În ciuda atacurilor teroriste evreii nu sunt cu nimic mai în pericol decât ar fi la ei acasă, în Israel, unde aceeași amenințarea planează asupra capului lor în varianta unor bombe lansate de către Hamas.

Exagerarea amenințării reale

Există comparații extrem de exagerate cu fuga evreilor dintr-o Europă care le era ostilă, Europa dominată de influența Germaniei naziste. Un lucru complet absurd. Citeam ieri The Economist un articol foarte bun pe tema asta unde se arată destul de bine faptul că amenințarea terorist-islamistă este una și aceeași pentru toți europenii, indiferent de etnice, neexistând un guvern rasist care să urmărească distrugerea unui grup etnic particular.

Din acest motiv am putea spune că evreii nu au nevoie de un exod spre Israel, așa cum le cer frații lor. Alegerea aceasta le aparține și se poate întemeia pe multe criterii, cum ar fi sentimentul iubirii pentru o casă pierdută, casa strămoșilor, sau posibile avantaje într-un stat evreu. Totuși, în ciuda acestui fapt, o amenințare specială la adresa evreilor aici, în Europa, nu este un motiv real.

Atentatele teroriste au lovit nu doar în comunitatea evreiască ci în orice tip de cetățean al Uniunii a cărui credință nu era musulmană și care nu se identifica cu ISIS. Pentru că, iată, și din acest punct de vedere au existat victime musulmane ale atentatelor teroriste. Evreii nu sunt o țintă specială, particulară, chiar dacă istoria îi face să se teamă mai mult pentru siguranța lor, ca și relația dintre statul lor, Israel și lumea arabă.

Anti-semitismul și dimensiunea politică

Există un stat care are vădite semne de anti-semitism, Ungaria lui Viktor Orban, dar acest stat nu este toată Europa, fiind și relativ limitat în ce măsuri poate lua prin apartenența la Uniunea Europeană ca și prin colaborarea cu o Federație Rusă care, din fericire, nu acceptă încă ideologii anti-semite în practica politică a Kremlinului, ci doar ca și unelte propagandistice pentru un segment de oameni ușor de manipulat.

Nici de mișcări europene de extremă dreaptă nu ducem lipsa. Sau mai bine zis mișcări extremiste din Europa. În ciuda acestui fapt astfel de organizații nu dețin o putere politică reală, iar ținta discursului lor nu este comunitatea evreiască, ci mai degrabă cea musulmană, mult mai mare în cadrul statelor occidentale. Astfel că evreii nu sunt o parte a discursului lor politic, lucru bine evidențiat în revista de care am pomenit mai sus.

Eficiența sistemului de securitate

O altă perspectivă ar putea fi cea legată de securitatea propriu-zisă a statelor europene. Una este să trăiești într-o lume de model liberal, Europa, iar alta într-un stat precum Israel. Nivelul de securitate diferă. Serviciile sunt mai mult sau mai puțin implicate în viața de zi cu zi. Dar asta nu înseamnă că nivelul de securitate este ineficient. Trebuie să ne gândim până la urmă că un atentat reușit este un eșec de moment, un eșec constant ar trebui să ne îngrijoreze, ceea ce din fericire nu e cazul.

Nu știm cu certitudine câte atentate teroriste, islamiste sau de extremă dreaptă/stângă, au fost de fapt oprite sau prevenite de către serviciile de informații din țările membre UE. Vorbim totuși de servicii eficientă, cu tradiție și experiență, cu resurse umane, tehnologice și financiare, capabile să păstreze o bună parte din cetățeni în siguranță, dar lăsându-i liberi într-o lume liberă unde, iată, există riscuri inerente.

Concluzie: la ce este nevoie de un nou exod ?

Nu cred că evreii din Europa au nevoie de un nou exod. Alegerea dacă să plece sau nu în Israel le aparține, desigur, dar ea trebuie să se întemeieze pe criterii reale și nu pe panică. Așa am putea crede că ISIS și-a îndeplinit scopul, instaurând teroare în rândul unor cetățeni europeni. Evreii nu sunt cu nimic mai amenințați decât restul europenilor, iar această amenințare este bine limitată de către sistemul de securitate al țărilor membre UE, unde serviciile de informații reușesc, în ciuda unor eșecuri de moment, să-și facă treaba într-un mod adecvat.

Plecarea acestora spre Israel n-ar trebui făcută ca și urmare a unei amenințări la adresa vieții lor, ci din dorința de a se întoarce acasă, iar Israelul ar trebui să conștientizeze această realitate. Poate o conștientizează, dar ține să-și aducă acasă cât mai mulți copii pierduți. Un spor al populației, al natalității, al capacității de luptă și al elitelor israeliene nu este ceva rău pentru interesele micuțului stat israelian.

Israel-Palestina: unde este interesul nostru ?

Recentele bombardamente din Siria au adus discuția Israel-Palestina înapoi în atenția publicului. Ambele state reușesc să stârnească o susținere bazată strict pe sentimentele maselor. Israelul își atrage susținerea pe ideea legitimă a dreptului la statalitate pe un pământ istoric al evreilor. Între timp Palestina își atrage susținerea pe baza atitudinilor ”extreme” la care forțele israeliene recurg împotriva palestinienilor în actualul conflict, cât și pe baza sentimentelor anti-americane care domină anumite tipuri de mase.

În situația de față sentimentele ghidează mai mult susținerea indivizilor și a maselor pentru cele două state, dar latura de realpolitik pare să fie complet ignorată. Istoria ne învăța că în materie de politică deciziile nu sunt luate pe baza sentimentelor, ci mai degrabă a unei gândiri pragmatice în virtutea intereselor statului reprezentat. Drept urmare întrebarea pe care mi-o pun acum nu este ”cine are dreptate ?”, ci mai degrabă ”unde este interesul nostru ?”. Interesul nostru, al României, în acest conflict.

1.Dincolo de sentimente

Lăsând de-o parte latura morala/istorică sau religioasă a conflictului dintre Israel și Palestina am să încep prin a afirma că discursurile de tipul ”crimele comise de” nu mă impresionează câtuși de puțin, iar acest articol nu se vrea deloc unul emoțional. Crimele și morțile unor oameni, chiar și inocenți, sunt inevitabile în orice conflict militar. Acest lucru este o realitate istorică și obiectivă și se aplică cu atât mai mult cu cât cei din Hamas se adăpostesc permanent printre civili.

Singurul motiv pentru care aceste lucruri sunt luate așa serios în calcul cu privire la susținerea unei părți în conflictul Israel-Palestina este cel al unei mentalități de tip pacifist. O mentalitate specifică omului care nu a văzut niciodată războiul și care se isterizează foarte ușor la orice urmă de sânge. Dar la nivelul simpatiei sau a susținere politice, inter-statale-, nu există loc pentru astfel de lucruri. Singurul factor dominant trebuie să fie cel al pragmatismului politic, cu alte cuvinte al acelei ”raison d'etat” care l-a determinat pe Cardinalul Richelieu să se alieze cu țările protestante împotriva unui imperiu catolic.

Ceea ce noi numim crime sunt mai degrabă simple acte de război. Acte determinate de situația în care cele două părți se află de o vreme foarte lungă și prin care s-a construit o ură reciprocă extrem de puternică. Evident, mai multe victime sunt de partea Palestinei, dar și asta se datorează unui motiv foarte simplu: faptul că Israelul are o armată mult mai bine pregătită și mai bine echipată, capabilă să respingă atacurile Hamas și să retalieze la momentul potrivit, pe când Hamas nu are așa ceva, doar fanatism.

Nici aspectul religios nu contează foarte mult. Statul și biserica sunt două lucruri diferite, așa că nu trebuie să vedem cine prigonește un cult anume și cine nu (deși din punctul ăsta de vedere Israelul ar trebui susținut ca singurul stat non-islamic din zonă).  În schimb trebuie să vedem reușitele și triumfurile cărei părți ne afectează interesele, la nivel geopolitic și strategic, economic sau energetic, pe termen lung. Acest criteriu fiind singurul care trebuie să domine politica externă a unui stat.

2.Unde ne este interesul ?

Explicând aceste lucruri putem trece mai departe și să oferim un răspuns la întrebarea: unde ne este interesul ? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vedem în primul rând ce reprezintă ambele părți la nivel geopolitic. Cine se află în spatele lor ? Ce interese reprezintă și cum va influența victoria uneia sau a alteia influența unor puteri la nivel mondial ? Sunt întrebări determinante în a înțelege de partea cui se află interesele strategice ale României în momentul de față.

Pe de o parte avem statul Israel care se bucură de o susținere deosebită din partea SUA și a lumii occidentale în general. Nu neapărat datorită acțiunilor dure întreprinse împotriva Palestinei, ci mai degrabă datorită faptului că Israelul reprezintă bastionul strategic al occidentului în orient. La fel ca și Japonia în Asia, Israel este un aliat cunoscut și loial al lumii occidentale într-un spațiu dominat de adversari. Majoritatea acestor adversari și-au găsit un aliat într-o altă putere globală și anume Federația Rusă.

Acesta este și cazul Palestinei care se bucură foarte mult de susținerea Rusiei sau a statelor din orient aliate cu Rusia. Palestina reprezintă, pe harta strategică a Rusiei, un ghimpe în coasta Israelului, implicit un ghimpe în coasta occidentului. Drept urmare este normal ca interesul strategic al Rusiei să fie alături de Palestina și ca aliații Rusiei din regiune, precum Iranul, să susțină la rândul lor Palestina.

Într-un astfel de context Israelul nu este doar acel zid care ține departe tăvălugul islamist (nu islamic) de occident, ci vectorul prin care occidentul își poate manifesta influența în zona orientului. Cum am afirmat și mai sus, Israelul este un bastion. Dispariția sa ca rezultat firesc al unui triumf palestinian ar însemna și dispariția unei importante influențe occidentale în orient, favorizând extinderea influenței rusești prin partenerii acesteia, negând occidentului accesul la resurse importante și posibilități strategice importante.

Nu degeaba și în perioada Războiului Rece Palestina s-a bucurat de susținerea Uniunii Sovietice, în timp ce aceasta din urmă își manifesta toată ura pentru micuțul stat israelian. Știm astăzi că o bună parte din propagandă pro-palestiniană își are originile în perioada acelui război, iar aceasta a fost făurită în laboratoarele serviciilor secrete rusești ca și unealtă într-un război psihologic de discreditare a SUA și partenerilor ei în lume. Atunci ca și acum sentimentele maselor au servit ca țintă în acest război.

Un alt lucru important este reprezentat de susținerea economică pe care Israelul o poate acordă lumii occidentale pe baza resurselor din orient. De fapt acest lucru este pe cale să se petreacă în momentul de față. Știm că exportul de gaze rusești pentru statele europene nu mai este o opțiune viabilă, în schimb Israelul și-a anunțat disponibilitatea de a exporta gaze pentru statele europene în contextul acestui nou conflict înghețat care amenință pacea așa de greu stabilită a bătrânului continent.

Drept urmare putem concluziona că interesele României sunt alături de Israel. Printr-o extensie. Interesele României sunt alături de un occident puternic, de un NATO și o Uniune Europeană cu influență globală capabile să susțină la rândul lor interesele României în probleme precum cea a Republicii Moldova, a securității teritoriale sau economice, a influenței la Marea Neagră. Eliminarea influenței rusești din orient și întărirea influenței occidentale nu poate decât să asigure o oarecare stabilitate aici, la granița Europei.

3.Un conflict fără sfârșit ?

În ceea ce privește conflictul israeliano-palestinian propriu-zis acesta pare să nu aibă un sfârșit. Pe baza informațiilor din surse deschise care circulă în momentul de față nu putem deduce nici un pattern care să ne indice o posibilă încheiere a conflictului, fie una pașnică, fie una care să-și aibă originea în victoria unei tabere sau a alteia. Din contră, conflictul israeliano-palestinian promite să fie unul lung și obositor pentru ambele părți, asemănător unui conflict înghețat care se aprinde ocazional pentru a se îngheța din nou.

Nici Israelul și nici Palestina nu vor face prea curând o mișcare decisivă. Se pun în șah și acum atât. Asta pentru că o mișcare decisivă ar declanșa haosul și ar pune ambele state într-o situație riscantă. Pe de o parte un atac al Israelului asupra Palestinei, cu toate forțele, ar trezi o reacție clară a Iranului și a altor state din orient care se simt amenințate de politica israeliană. Pe de altă parte un atac dur al Hamas asupra Israelului ar provoca o reacție la fel de dură din partea Israelului, dar ar atrage și implicarea directă a SUA.

De fapt ruperea acestui status quo existent în conflictul israeliano-palestinian ar semăna cu ruperea unui lanț care ține o mulțime de bovine. Toate bovinele ar năvăli peste cel care a rupt lanțul și tot ce-ar rămân în urmă ar fi haosul. Ambele forțe sunt dornice să rupă acest lanț, dar sunt în același timp conștiente de riscuri, iar Israelul este conștient că nici America nu pare dornică să se implice într-un al conflict oriental prea curând, mai ales că implicarea Americii poate stârni, oricând, și o reacție a Rusiei, la fel de relevantă.

Unde ne lasă această situație ? Într-un status quo destul de longeviv. Un status quo care și-a putea găsi sfârșitul la un moment dat, fie printr-o izbucnire a haosului, fie printr-o metodă pașnică. Această a doua opțiune este cea mai avantajoasă pentru ambele părți, fiindcă previne un conflict masiv, dar și cea mai puțin probabilă în momentul de față. Spiritul naționalist și ura dintre cele două forțe nu va permite prea curând rezolvarea pașnică a conflictului israelo-palestinian.

Oricum, nimeni nu poate nega dreptul la apărare al Israelului, la fel cum nimeni nu poate nega dreptul la existență al Palestinei. Aceasta este singura judecată morală pe care vreau să o fac în acest articol. În schimb nimeni nu poate susține cu adevărat o grupare precum Hamas care atacă în mod constant Israelul, iar apoi se adăpostește printre civili de reacția forțelor armate israeliene. Dacă Israelul n-ar avea o tehnologie și o armată superioară putem fi siguri că am vedea mai multe victime și din această tabără. Israelul nu poate să nu răspundă la atacuri, să nu se apere. Tot ce poate și ar trebui să facă este evitarea, pe cât posibil, a victimelor civile.

Nouă ne rămâne să ne urmărim interesele geopolitice și strategice. Indiferent de natura sentimentelor personale de susținere pentru un stat sau altul, de părere de rău pentru victimele conflictului, cel mai important criteriu rămâne cel al interesului național. Indiferent cine ar ieși câștigător în posibilitatea unei dezlănțuiri militare, o tabără va fi plină de victime și de durere. Noi putem doar să ne susținem interesele și dacă susținându-le pe acestea acționăm implicit și pentru binele altora, cu atât mai bine.