Acordul nuclear cu Iran – implicații geopolitice

Încheierea unui acord nuclear cu Iranul a stârnit numeroase polemici. Opiniile sunt împărțite. Mulți au criticat acest eveniment drept un eșec politic din partea administrației Obama, iar alții au sărbătorit o victorie a diplomației. Israelul și Arabia Saudită în particular și-au manifestat îngrijorarea și, în cazul Israelului, chiar opoziția față de un acord cu Iranul drept o greșeală politică, o naivitate. Opiniile lor sunt oarecum justificate, dar mai important este să vedem cum se vor contura lucrurile de acum înainte. Dincolo de natura mai bună sau mai puțină bună a unui astfel de acord este bine să știm care au fost cauzele ce au dus la încheierea sa, de ce se teme Israelul și care sunt implicațiile geopolitice ale acestuia.

Acordul Nuclear semnat cu Iranul obligă într-adevăr statul iranian să diminueze din capacitatea sa nucleară, evitând astfel producerea unor arme nucleare care să amenință pacea și securitatea mondială. Pentru a întări această obligație Iranul va accepta ca reprezentanți ONU să verifice centralele nucleare de pe teritoriul țării. Alternativa ar fi ruperea acordului și revenirea la starea de fapt dinainte. Din acest punct de vedere acordul este salutar. Evită o intensificare a conflictului deja istoric cu Iranul și dezvoltarea unor arme nucleare. Sigur, nu este perfect, dar aș îndrăzni să spun că într-o oarecare măsură este mai bună decât alternativa.

Echilibrul puterii, ISIS și cursa pentru influență

Pe de altă parte imperfecțiunea acestui acord vine din faptul că Iranul are drum liber spre o nouă dezvoltare economică, lucru ce va facilita o posibilă expansiune a influenței sale regionale și susținerea pentru organizații precum Hezbollah ori pt. regimul Assad. Aici îngrijorarea Israelului și Arabiei Saudite este mai mult decât legitimă fiindcă acestea se află într-un conflict geopolitic cu Iranul. Israelul nu este recunoscut de Iran, iar guvernul de la Teheran susține cauza palestiniană. Arabia Saudită se află în vecinătatea Iranului și duce o luptă pentru influență regională (o influență care păstrează, de fapt, echilibrul de putere în Golful Persic), o luptă foarte vizibilă astăzi datorită conflictul prin interpuși din Yemen.

Îngrijorarea partenerilor strategici ai SUA n-ar trebuie deci să ne mire, fără sancțiunile economice ce urmează a fi ridicate prin acordul semnat Iranul se va putea dezvolta, va putea atrage capital și va putea să-și susțină partenerii. Lupta geopolitică devine mai grea din acest punct de vedere, cu atât mai mult cu cât acordul nu este un tratat de pace, nu este o alianță, ci un simplu acord menit să evite un conflict militar, pe de o parte, și să reintroducă Iranul în economia globală, pe de alta. Ostilitatea între Iran și SUA, Israel sau Arabia Saudită, rămâne valabilă, iar tocmai din acest motiv și pentru a-și repara relațiile cu partenerii din Orientul Mijlociu secretarul de stat al SUA a început un turneu diplomatic în Israel și Arabia Saudită.

Perioada care urmează o să fie dificilă din punct de vedere geostrategic, iar principalul obiectiv al SUA va fi să-și întărească partenerii și să mențină Iranul sub un control minim necesar pentru a evita o extindere prea mare a influenței sale regionale. Control minim pentru că SUA nu vrea nici să închidă Iranul în propriile granițe. Nu trebuie trecut cu vederea nici un alt obiectiv al acestui acord și anume necesitatea distrugerii ISIS fără o intervenție americană cu ”boots on the ground”. Atât SUA cât și Iranul văd în Statul Islamic o amenințare mult mai mare la securitatea proprie, iar obiectivul principal în momentul de față când vorbim de Orientul Mijlociu este eliminarea Statului Islamic, lucru care, ca multe altele în politică, se face cu compromisuri.

Nu putem exclude totuși Uniunea Europeană, în primul rând Germania, din această ecuație. Acordul nuclear cu Iran s-a dovedit un succes diplomatic în primul rând pentru Europa. Conflictul dintre SUA și Iran a permis Europei să joace un rol pe care-l va mai juca de acum înainte, cel de mediator între lumi diferite. Pentru Europa a fost o manifestare a existenței sale și a unui rol mai activ în politica globală, inclusiv în spațiul conflictual și adeseori haotic al Orientului Mijlociu. Ce a urmărit și ce a câștigat Europa/Germania de aici ? Dacă ne luăm după discursurile vice premierului german Sigmar Gabriel s-a câștigat în primul rând o nouă sursă de gaze, un nou mediu de afaceri pe termen mediu și lung, menite să reducă dependența dovedită periculoasă față de gazele rusești.

Dincolo de pozițiile radicale

Acordul în sine nu este neapărat bun și nici neapărat rău. Când vine vorba de politică ezit să fac astfel de clarificări și aș prefera să tratez lucrurile dintr-o perspectivă a celor mai bune posibilități aici și acum, în contextul dat. Este bine că avem un acord, că evităm un conflict militar deschis, că cel puțin se întârzie dezvoltarea unor arme nucleare în Iran și că dobândim șanse noi împotriva unei amenințări precum Statul Islamic. Partea rea apare când știm că nici sancțiunile economice la adresa Iranului nu vor mai rămâne valabile, iar acest lucru permite unui stat ostil să se dezvolte și să-și extindă influența, devenind o provocare și mai mare la adresa unor state precum Arabia Saudită sau Israel, dar și a altora precum Irak.

Irakul nu trebuie ignorat. SUA și Iran au un obiectiv comun în a distruge ISIS înainte să se dezvolte prea mult, înainte să-și întărească fundația pentru noul lor califat (fiindcă asta urmăresc, să clădească un stat, nu o simplă grupare teroristă care să lovească în SUA). Iranul are deja miliții pe teren în Irak, iar o înfrângere a Statului Islamic ar fi oricând însoțită de o întărire a influenței pe care Iranul o are în Irak, în defavoarea influenței exercitate de Statele Unite. În acest joc diplomatic, geopolitic și geostrategic, trebuie menținut echilibrul de putere arab, iar SUA va căuta metode pentru a-și întări partenerii, pentru a limita influența Iranului și în același timp pentru a colabora cu Iran împotriva ISIS.

Siria nu iese din scenariu, ci din contră. Războiul civil din Siria are mai multe implicații. Nu e doar lupta contra unui dictator (Assad) și nici doar lupta contra jihadului promovat de ISIS. Putem spune că toți actorii politici importanți din Orientul Mijlociu au un interes în Siria și susțin diferite grupuri pe la spate. Iranul susține regimul Assad și a trimis aripa sa externă, Hezbollah, pentru a lupta contra ISIS, dar și contra grupărilor rebele mai mici. Turcia și Arabia Saudită susțin rebelii împotriva lui Assad, iar unele zvonuri afirmă și o susținere mai mult sau mai puțin directă pentru ISIS (lucru pe care Erdogan vrea să-l infirme), SUA caută o cale de mijloc cu rebeli moderați, iar kurzii încearcă să se apere, organizându-se și dând naștere unei alte posibilități pentru viitor, un stat kurd la granița Turciei.

Interdependența economică este un alt factor care se urmărește și care trebuie luat în considerare. Prin intermediul reintroducerii Iranului în sistemul economic global se creează premizele unei interdependențe economice. Iranul își va construi viitorul pe acest sistem, pe investiții străine, pe afaceri cu occidentul, iar pe termen lung acest lucru poate oferi Europei sau Americii mijloace prin care să țină Iranul în lesă. Deși nu putem ignora nici ideologia Iranului, nici pozițiile radicale ale ghidului suprem. Dacă un președinte mai rațional precum Putin a putut să ignore interdependența economică și să riște stabilitatea propriei țări pentru interese geopolitice și vise expansioniste nu avem nici o garanație că Iranul n-ar putea proceda la fel.

În sfârșit, acordul este încheiat. Statele Unite trebuie să găsească o cale pentru a-și întări partenerii și a păstra echilibrul de putere în zona Orientului Mijlociu, evitând o dezvoltarea prea mare a Iranului. Șansele sunt să încerce acest lucru, la fel cum vor încerca să colaboreze cu Iran împotriva Statului Islamic (aș zice că aici se află principala motivație din spatele acordului, cel puțin pentru americani). Nu trebuie permisă slăbirea relațiilor cu Israel și Arabia Saudită, motiv pentru care America va încerca să ofere asigurări acestora. Europa va încerca să-și satisfacă o parte din nevoile energetice și economice cu Iranul, iar Iranul va încerca să profite de refacerea economiei ce se întrevede pentru a-și întări poziția și partenerii.

Neimplicarea Turciei în lupta cu Statul Islamic

(Acest articol a fost publicat la data de 24 martie 2015 când încă Turcia ezita să se implice într-o campanie activă împotriva ISIS)

În Irak luptele dintre coaliția condusă de SUA și Statul Islamic persistă. Coaliția pare să câștige prin implicarea Iranului în conflict, dar situația nu este pe deplin una fericită. De acum orice victorie contra ISIS pare să devină o victorie pentru Iran, pentru extinderea sferei de influență iraniene în defavoarea SUA. Situația din Siria nu este nici ea pozitivă, opoziția democratică sponsorizată de SUA fiind aproape irelevantă în conflictul dintre regimul dictatorial al lui Assad și militanții ISIS. Pe acest fundal o întrebare care ne scapă, sau pare că ne scapă, ține de Turcia. Ce face mai exact Turcia ? De ce nu intervine acest stat membru NATO și care pare mai amenințat de extinderea ISIS decât occidentul.

Geopolitica și competiția dintre state, adversitatea chiar, ar putea oferi un răspuns. Deși Turcia este un stat membru al NATO și este la fel de amenințată de ISIS ca și restul statelor arabe ea nu se grăbește să urmărească distrugerea ISIS. Viziunea lui Erdogan pare să fie una construită pe răbdare și principiul ”the enemy of my enemy is my friend”. Nu putem ignora faptul că Turcia nu are o relație bună nici cu Siria și nici cu Iranul. Tot ce înseamnă strategie de securitate a Turciei s-a construit pe principiul strict al interesului național, iar un interes al Turciei este să aibă state cât mai slabe la graniță. Un lucru pe care ISIS îl asigură prin acțiunile sale din Irak și Siria.

Un joc al intereselor

De fapt statul turc nu dorește o restabilizare rapidă a situației din Siria. Pentru turci dărâmarea lui Assad sau prelungirea crizei interne actuale ar însemna o Sirie slăbită, destabilizată, care n-ar mai face probleme Turciei. Mai mult, Turcia și-ar putea extinde chiar influența și să-și asume un rol și mai puternic în arealul geografic al Orientului Mijlociu, în opoziție cu Iranul. Putem vedea aici conturarea unui conflict între principalele două confesiuni islamice, un conflict care deja afectează stabilitatea regională din Orientul Mijlociu. Perspectiva Turciei asupra ISIS este una de amenințare, dar în același timp una care poate fi ținută în frâu.

Pentru Ankara Statul Islamic este o furtună, periculoasă, dar care momentan face ravagii în altă parte, printre inamici, iar Turcia nu are motive să o țină în frâu, având credința că ar putea să o facă mai târziu când furtuna se îndreaptă spre ei. Dacă nu va fi distrusă de către coaliția deja tot mai puternică în Irak. Aici se face un joc riscant, dar riscul este o parte inevitabilă a politicii internaționale. Turcia nu vrea să oprească furtuna care amenință toată regiunea pentru că ea nu a ajuns încă să devasteze granițele proprii, ci doar pe cele ale unor state rivale, iar credința politicienilor de la Ankara pare să fie cea că Statul Islamic o să fie învins, devastând între timp adversarii Turciei, sau Turcia ar putea să se apere dacă e cazul.

Și o sabie cu două tăișuri…

Logica este una interesantă și într-adevăr, pare corectă. Dar există riscurile evidente și aici. Sfera de influență a SUA în Irak este, de exemplu, un lucru favorabil intereselor Turciei și stabilității regionale. În schimb trecerea acestei sfere de la SUA către Iran nu favorizează Turcia, ci este o lovitură pentru influența proprie. O lovitură care pare să se afle în desfășurare, cu Statele Unite jucând un rol tot mai limitat în lupta contra Daesh în timp ce Iranul își extinde tentaculele, prin intermediul acestei lupte și a implicării masive, în tot Irakul. Astfel că la sfârșitul conflictului, cu o presupusă înfrângere a ISIS, nu știm ce se va întâmpla și cum va arăta noua configurația a puterii în Orientul Mijlociu.

Poate o intervenție a Turciei contra Statului Islamic ar fi schimbat situația, diminuând în vreun fel extinderea influenței Iranului, și așa una din cele mai mari puteri din Orientul Mijlociu ? Dacă și cu poate. Evident, o intervenție era costisitoare, iar Turcia nu are un interes direct în ajutarea unor state rivale. Practic ambele soluții ar avea plusuri și minusuri. Dar și Turcia și-ar fi putut extinde sfera din influență printr-o astfel de tactică. All in all, este puțin cam târziu. Statul Islamic bate în retragere, cel puțin pe teritoriul Irakului, iar implicarea SUA este minimă comparativ cu cea a Iranului. Ne putem aștepta la o situație similară și cu privire la influența pe care cele două state o vor exercita asupra Irakului și a Orientului Mijlociu.

O neimplicare cu implicări

Bine înțeles, Turcia nu a stat în totalitate departe de conflictul cu Statul Islamic. A existat și cazul intervenției Turciei pentru apărarea unui monument istoric legat de identitatea națională a poporului turc. Un caz care mai ridică niște semne de întrebare. Va sta Turcia în continuare departe dacă loviturile ISIS asupra Siriei și Irakului mai pișcă ocazional Turcia ? Sau Turcia așteaptă un moment oportun pentru a face o mișcare mai îndrăzneața de a lovi într-un stat sirian destabilizat sub pretextul distrugerii ISIS ? Sunt niște posibilități, la fel ca și continua așteptare pe poziții defensive. Nici măcar utilizarea trupelor statului turc (ca stat membru NATO) pentru înarmarea și susținerea rebelilor democrați din Siria nu este exclusă.

Repet, politica turcă trebuie înțeleasă în termeni foarte stricți. Naționalism și islam. Interesul național reprezintă axioma tuturor acțiunilor luate de Erdogan. Nimic din ce face Turcia nu trebui interpretat din altă perspectivă, cel puțin în momentul de față. A încercat o politică diferită, aderarea la UE, dar respingerea multiplă prin scuze de proastă calitate a schimbat oarecum perspectivele de viitor ale Turciei. O poziție greșită din partea UE, după părerea mea. Ca să-l parafrazez pe Daniel Hannan, Turciei i s-a cerut odată să apere occidentul de expansiunea bolșevică și a făcut-o, iar cât de curând i s-ar putea cere același lucru cu privire la expansiunea islamistă, dar atitudinea UE ar putea să ne pună într-o poziție penibilă.

Netanyahu, SUA și Iranul

Premierul israelian Benjamin Netanyahu a susținut un discurs controversat în cadrul congresului SUA. În acest discurs el s-a adresat americanilor atrăgând atenția asupra riscului de a permite Iranului să-și dezvolte arme nucleare, lucru făcut posibil prin folosirea energiei nucleare. Netanyahu a specificat că a distruge ISIS și a permite o ascensiune a Iranului ar fi o greșeală a politicii SUA.

Discursul este unul controversat datorită faptului că a fost adresat congresului SUA și nu președintelui, Barrack Obama. Mai mult, premierul israelian a trecut peste protocol și a vorbit direct în fața congresului, fără a se mai întâlni cu Barrack Obama. Ce spune acest lucru despre relația dintre Israel și SUA ? Dar dintre SUA și Iran ? Ce s-ar putea întâmpla mai târziu ?

Relația Israel-SUA

În mentalul colectiv relația dintre Israel și Statele Unite reprezintă un capitol special. Atât americanii, cât și evreii, sunt de părere că națiunile lor sunt menite unei relații de prietenie și colaborare. Lucru întărit de realitatea că Israelul este cel mai stabil și loial aliat al SUA din Orientul Mijlociu, iar SUA este cel mai important și mai puternic aliat al Israelului, un fel de garant al existenței sale actuale.

S-a schimbat ceva cu privire la această relație specială ? Susținerea pentru Israel este încă mare atât la nivel popular, cât și la nivelul congresului SUA. Ce s-a schimbat ceva, iar asta de multă vreme, este puterea ideologică de la Casa Alba. Zelul pentru susținerea Israelului, specific republicanilor, a fost înlocuit de o atitudine mai precaută și indecisă a democraților lui Barrack Obama.

Asta nu înseamnă că Obama sau democrații ar dori să renunțe la relația Americii cu Israelul, dar ar prefera o situație mai stabilă în Orientul Mijlociu. O situație pe care actuala administrație de la Casa Albă și-o dorește, dar pe care nu știe cum să o obțină. Israelul duce o politică radicală, de război, conștient de faptul că însăși supraviețuirea sa e miza conflictului din Orientul Mijlociu.

SUA încearcă, dintr-un turn de fildeș, să evite izbucnirea unui conflict. Obiectiv pentru care ar prefera un Israel mai temperat în raport cu Iranul. Putem adăuga aici și necesitatea distrugerii Statului Islamic, pentru care Iranul devine o piesă cheie pe tabla de șah a lumii musulmane. Dar în primul rând administrația Obama urmărește evitarea izbucnirii unui conflict în plus pe lângă cele existente.

Politica dusă de Obama nu este una de răcire a relațiilor cu Israel, ci o încercare de a domoli avântul israelian pentru conflict și de a chema toți actorii statali implicați în conflictele specifice acelei părți a lumii la o masă a negocierilor, de unde să se stabilească un echilibru și un set de reguli. Evident că pentru așa ceva vocea Iranului este la fel de importantă, iar SUA nu poate să o ignore.

Relația SUA-Iran

Asta ne duce la o a doua întrebare și anume: care este relația dintre SUA și Iran ? Cu siguranță nu una pozitivă și nu una care să se bucure de aceeași tradiție ca și relația istorică dintre SUA și Israel. În ciuda acestui fapt administrația Obama încearcă să stabilească relații o legătură tot mai strânsă cu Teheranul. Nu în sensul unei alianțe, ci a unor înțelegeri comune.

Obiectivul de facto pare să fie păstrarea Iranului într-o lesă și evitarea izbucnirii altor conflicte la nivel global, de data asta în Orientul Mijlociu. Politica anti-război a fost o constantă sub administrația Obama, iar dispoziția acestei administrații pentru a trece peste vechile conflicte și a face compromisuri nu ar trebui să ne mire. Cu atât mai mult cu cât SUA se confruntă deja cu alte crize majore.

Interesul SUA în regiune și în conflictul dintre Israel și Palestina este să mențină o stare de echilibru și a evita izbucnirea unui conflict armat sau unei alte crize politice, o criză a amenințărilor. Dialogul cu Teheranul este o încercare de a face acest lucru, trezind în schimb animozitatea aliatului israelian, care se teme de un compromis între SUA și Iran cu privire la armamentul nuclear, compromis de care Iranul ar putea profita, în viziunea israeliană, pentru a distruge micul stat.

Este administrația Obama fericită cu direcția în care acest dialog se îndreaptă ? Probabil că nu, dar pentru atingerea acestui obiectiv, de a evita un conflict sau o criză politică în plus, SUA trebuie să-și lungească acțiunea pe cale diplomatică și să-și continue căutarea pentru un compromis. Orice atitudine rece sau ostilă față de Teheran ar motiva Iranul să acționeze pe cont propriu, adică cu sau fără acordul comunității internaționale.

Un trecut dominat de conflict și un viitor nesigur

Interesul politic al SUA, sub administrația Obama, se diferențiază de cel al Israelului. Micul stat al națiunii evreiești poartă blestemul geografiei și nu este interesat de altceva decât propria supraviețuire. Este absolut normal ca liderii israelieni să se teamă cu privire la această atitudine din partea administrației SUA, compromisul de orice fel însemnând o șansă pentru ca Iranul să se dezvolte în direcția tehnologiei și a armelor nucleare.

Trecutul conflictual al națiunilor din Orientul Mijlociu nu pare să fie lăsat în urmă și deși amenințări comune se ridică la tot pasul asta nu permite trecerea cu vederea a ce a fost și a temerilor legitime cu privire la viitor. SUA încearcă să joace rolul deloc ușor de arbitru în acest spațiu, iar provocarea lor este să găsească o abordare care să mulțumească ambele tabere.

Faptul că politica SUA cu privire la Orientul Mijlociu se află într-un impas este evident. Stăm pe un butoi cu pulbere, iar acțiunile de până acum nu au făcut nimic pentru a schimba această situație. Acest lucru impune căutarea unei alternative, lucru afirmat și de CEO-ul Stratfor, dl. George Friedman într-un articol recent pe aceeași temă, în timp ce se încearcă o tragere de timp.

Care este alternativa ? Răspunsul la o astfel de întrebare este cel mai greu. Pentru că-i imposibil de zis. Avem prea mulți actori statali și non-statali cu interese diferite în regiuni, unele care amenință chiar existența altor actori statali. Crearea unei stări de echilibru reprezintă cel mai dificil obiectiv al administrației Obama cu privire la orient, iar o altă incertitudine planează asupra felului în care republicanii, cu șanse mari de victorie în următoarele alegeri, vor trata această problemă.

Cert este că se impune o politică diferită de ce a fost până acum.

O politică diferită de cele care nu au funcționat, iar actuala poziție a SUA este de a trage de timp, de a se arăta dispusă să negocieze, spre deosebire de un Israel radical, până poate găsi o portiță, o alternativă. Iranul este dispus să negocieze, dar interesele sale sunt relativ clare. Israelul reprezintă un inamic al Iranului, care și-a făcut un obiectiv politic din a schimba granițele actuale și a face ”dreptate” palestinienilor.

Are Netanyahu dreptate ? Oarecum. Iranul este o amenințare. În special pentru existența Israelului, dar și ordinea globală ar putea fi destabilizată prin proliferarea armelor nucleare. Dar această ordine este la fel de nesigură dacă SUA nu încearcă să mențină o stare de stabilitate și echilibru. Chiar dacă premierul israelian are temeri legitime asta nu schimbe realitatea faptului că momentan nimeni nu știe ce să facă. Netanyahu a venit în fața congresului SUA cu temeri, nu cu soluții.

Personal mă tem că situația nu se va stabiliza niciodată în condițiile actuale. Toate statele din regiune sunt suficient de puternice încât să reprezinte o amenințare reciprocă pentru existența fiecăruia. Rivalitatea istorică este un lucru care garantează acest lucru, ca și realitatea geografică/geopolitică. Singurul lucru care ar putea menține o stare de control este o intervenție a NATO sau ONU, dar o astfel de acțiune ar stârni reacții negative din partea Iranului sau a Rusiei, ea având nevoie de un background potrivit, o situație care să o impună pentru binele ambelor puteri implicate.

Există un astfel de background în momentul de față ? Nu. Poate doar dacă ISIS ar ajunge o amenințare serioasă la securitatea teritorială a Iranului și a Israelului. Acest lucru ar putea motiva ambele părți să accepte o intervenție militară străină care să stabilizeze zona, eventual pe termen lung. Dar în prezent acest lucru nu pare a fi tocmai posibil.