Al-Qaeda în umbra ISIS: competiția pentru ”piața” terorii

Terorismul a intrat în atenția internațională în urma atentatelor de la 11 septembrie. Atunci un actor non-statal, al-Qaeda, a lovit tocmai în inima unei superputeri. Cu ocazia aceasta s-a impus o schimbare de paradigmă în domeniul securității și al relațiilor internaționale, scoțând în evidență contextul tot mai complicat al secolui care abia începea și al unei noi lumi, o lume globalizată. Terorismul a devenit un adversar feroce al lumii civilizate, iar pentru un timp al-Qaeda a reprezentat fața cea mai puternică a terorismului. Cuvintele terorism, jihad și al-Qaeda erau inevitabil asociate între ele.

Astăzi realitatea s-a schimbat foarte mult. Apariția organizației Stat Islamic a pus în umbră al-Qaeda, acaparând steagul jihadului și atenția lumii occidentale. Principala amenințare pentru securitatea civilizației noastre liberale și democratice nu mai este al-Qaeda, ci ISIS, Statul Islamic din Irak și Siria. Putem spune deci că al-Qaeda, deși nu a ieșit din joc, și-a diminuat foarte mult puterea și influența. Din păcate acest nou context ar putea să se dovedească mai periculos pe termen lung decât ne-am aștepta și o analiză serioasă se impune.

Lupta pentru legitimitate și adepți

Chiar dacă de la uciderea lui Bin Laden organizația teroristă al-Qaeda nu mai este ce a fost asta nu înseamnă că a dispărut. Al-Qaeda ca organizație este vie și continuă să atragă adepți, chiar dacă într-un număr mai mic. Principala diferență dintre ISIS și al-Qaeda vine din mijloacele prin care vor să-și atingă obiectivele. Ambele grupări doresc să clădească un califat islamic, dar al-Qaeda vrea să lovească în occident, să alunge SUA din Orientul Mijlociu, în timp ce ISIS urmărește în primul rând dărâmarea regimurilor din regiune și clădirea imediată a noului califat.

Indiferent de mijloace, ambele organizații vor continua să lovească în occident. Sunt șanse să asistăm chiar la o cursă a terorii. Ambele organizații au nevoie de recruți pentru a se dezvolta și a domina această ”piață” a terorii inspirate de religie. Dacă al-Qaeda este în declin, iar Statul Islamic se află în creștere căpătând mai multă atenție, atunci al-Qaeda va încerca să lupte pentru această atenție și pentru atragerea de noi recruți. Lucru ce poate să dea naștere mai multor atentate teroriste din partea ambelor grupări în încercarea de a se impune drept adevărații purtători ai cauzei jihadului început de Bin Laden.

Cu Bin Laden recrutii veneau pe capete, văzând în omul care a lovit occidentul un simbol al cauzei lor. Terorismul islamic era inseparabil de figura sa de frunte. Fără el lucrurile sau schimbat, al-Qaeda a intrat în declin, diferite grupări s-au desprins din această rețea teroristă complexă și au pornit propriul jihad. Statul Islamic din Irak și mai apoi Siria s-a evidențiat cel mai bine, folosind războiul civil din Siria și conflictele sectare din Irak pentru a atrage adepți, pentru a obține arme și sprijin financiar de la adversarii lui Assad ca mai apoi să ajungă în etapa unde este acum.

Acum fluxul jihadiștilor s-a mutat dinspre al-Qaeda spre ISIS, organizația care se prezintă drept cea mai activă, cea mai populară, mai bine echipată și finanțată, prin urmarea cea mai puternică. Reușitele din Siria și Irak ar confirma asta, doar că vorbim de înfrângerea unor forțe deja răzbite de războiul civil sau de eșecul refacerii Irakului după invazia din 2004. În ciuda acestui fapt al-Qaeda rămâne o organizație activă care deține rețele proprii în diferite părți ale lumiiși care va încerca, inevitabil, să intre în competiție cu ISIS. Acest lucru mi se pare înfricoșător, probabilitatea ca două organizațiiale terorii să se lupte pentru legitimitatea de a teroriza lumea și pentru a atrage tineri debusolați în rândurile lor. ISIS pot să lovească în occident, dar același lucru poate să-l facă al-Qaeda tocmai pentru a nu permite ISIS să pară singura organizație activă.

Al-Qaeda: supraviețuind ISIS ?
Urmașii lui Bin Laden au și un avantaj pe lângă ISIS. Într-o analiză a celor de la Stratfor s-a pus problema longevități ISIS în raport cu longevitatea al-Qaeda. Concluzia a fost destul de interesantă. Al-Qaeda s-ar putea să trăiască mai mult decât Statul Islamic. Deși ISIS/ISIL reprezintă principala amenințare pentru securitate în momentul de față, organizația deține un dezavantaj destul de relevant, faptul că-și construiește un stat. Centralizarea ISIS în teritoriul Irakului și Levantului este evidentă. Occidentul știe unde să lovească pentru a distruge Statul Islamic, trebuie doar să aibă dorința imediată de a face asta.

Centralizarea și limitarea la granițele unui teritoriu este un lucru pe care Bin Laden a încercat să-l evite. Viziunea sa pentru al-Qaeda a fost cea a unei organizații transfrontaliere, care să nu dețină un stat propriu până la alungarea americanilor din Orientul Mijlociu. N-a reușit pe deplin, al-Qaeda stabilindându-și totuși un centru în teritoriul unui non-stat precum Afganistan, dar al-Qaeda a rămas totuși vie chiar și fără Afganistan. Și-a format rețele globale și nu s-a limitat la un singur teritoriu. Astfel americanii n-au știu și nu știu unde să lovească pentru a distruge ”Centrul” aflat în mișcare.

Perspectiva Statului Islamic diferă foarte mult. ISIS nu este o simplă organizație de rețele teroriste. Al-Baghdadi are altă strategie decât a lui Bin Laden. Nu se ascunde în sensul de a-și delimita organizația de teritoriul unui stat bine definit. Organizația sa vrea să devină un stat. Un stat cu infrastructură proprie, armată proprie (ISIS are o ramură administrativă și una militară complet separate), în sfârșit, cu granițe proprii. Ori acest lucru poate să devină o vulnerabilitate pentru ISIS, dacă nu a devenit deja. De ce ? Fiindcă lumea occidentală știe unde să lovească. Statul Islamic se află în ”plain sight„.

Din acest motiv analiștii Stratfor consideră că al-Qaeda are putea să trăiască mai mult decât Statul Islamic. Sistemul rețea este mult mai complex și nu știi niciodată unde să lovești cu precizie. Adăpostiți pe teritoriul altor state și ascunși, membri al-Qaeda rămân în umbră în timp ce Statul Islamic se confruntă cu bombardamente pe teritoriul pe care-l deține. Are și ISIS rețele proprii ale terorii în Europa și SUA, dar spre deosebire de al-Qaeda știm unde este centrul, de unde se coordonează totul și unde se află nucleul dur al Statului Islamic: Irak și Siria, zona Levantului.

În momentul de față Statul Islamic este slab. Propaganda încearcă să-i prezinte drept cea mai puternică forță a terorii, o armată apocaliptică ce amenință lumea și de care trebuie să ne temem. Puterea ISIS este de fapt limitată. Pe noi ne amenință doar cu teroriștii ascunși în rândurile noastre, căci pe câmpul de luptă din Irak și Siria organizația este slabă. Nu slabă în sensul că nu pot să facă nimic, dar cu siguranță n-ar face față unor forțe de luptă americane și europene dacă s-ar ajunge acolo. ISIS pierde teritoriu în confruntările cu forțele bine pregătite, echipate și motivate, precum Peshmerga sau milțiile controlate de Iran, câștigând doar în luptă cu trupele slab pregătite și slab motivate ale unui stat irakian la rândul său slăbit, sau cu rebelii și soldații sirieni ce sunt slăbiți de luptele continue pe care le dau între ei.

Cuceririle teritoriale ca și vulnerabilitate

Desigur, Statul Islamic s-ar putea consolida în timp dacă este în pace, dar în momentul de față nimeni nu pare dispus să permită asta. SUA, Marea Britanie și Iran au arătat că plănuiesc distrugerea califatului, iar cei care în trecut ar fi putut să finanțeze ISIS (țări precum Arabia Saudită sau Turcia, care urmăreau destrămarea regimului Assad) par să conștientieze amenințarea regională reprezentată de un actor instabil, o amenințare la adresa echilibrului de putere și a securității oricărui stat, sunniit sau shiit, ISIS urmărind în primul rând destrămarea statelor regionale pentru a-și clădi califatul.

Există o mare posibilitate ca principala vulnerabilitate a ISIS să fie exploatata, iar acest fenomen să nu aibă o durata așa de lungă la scara istoriei. Între timp al-Qaeda s-ar putea să dăinuiască mai mult, continuând să reprezeinte o amenințare pentru prezent, ca și pentru viitor. Nimeni n-ar trebui să închidă ochii la aceasta amenințare care a dominat odată scena terorismului global și care a trecut acum în umbră, concurând cu ISIS și așteptând momentul prielnic pentru a reveni. Uciderea unui lider nu este înfrângerea unei organizații ideologice, la fel nici distrugerea unei grupări nu este înfrângerea unei cauze. Pe termenul lung trebuie vizat însăși conceptul de jihad, iar statele din regiune trebuie întărite la rândul lor, trebuie să dobândească legitimtiate și forță, pentru a oferi ceea ce n-au reușit să ofere până acum, evitând apariția altui ISIS.

În final am putea asista la o întoarcere a ISIS la modelul original, cel reprezentat de al-Qaeda. Analiza Stratfor conclude cu posibilitatea ca Statul Islamic să renunțe la cuceririle sale și să retragă de asemenea în umbră, revenind la modelul de rețea teroristă pe care Bin Laden îl propunea drept singura metodă viabilă pentru a lupta cu o superputere. Este singura alternativă la dispariție pe care ISIS o are în cazul invadării propriului teritoriu geografic, iar o consecință ar fi demitizarea puterii acestei organizații, făcând loc unei reveniri deloc plăcute a al-Qaeda. Organizațiile teroriste reprezintă o amenințare, nu contează numele sau puterea pe moment, faptul că se află într-un conflict pentru adepți nu face ca una să mai rea și alta mai bună. Să ținem minte asta.

Referințe:
Napoleoni, Loretta: ISIS, Califatul Terorii
Andreescu, Anghel; Radu, Nicolae: Jihadul Islamic, de la ”înfrângerea terorii” și ”războiul sfânt” la ”speranța libertății”
Stewart, Scott: The Jihadist Trap of Here and Now (www.stratfor.com)

Securitatea României și vulnerabilitățile sale

Auzim tot mai des termenul de securitate în spațiul public, îndeosebi pe diferite posturi sau site-uri de știri. Un lucru de altfel normal. Lumea trece printr-un moment de criză, iar securitatea este domeniul cel mai afectat în acest context geopolitic și economic dificil. Ne confruntăm cu puteri revanșarde și expansioniste în răsărit, dar și cu puternici actori non-statali care profită de haosul din Orientul Mijlociu (generat din cauza lipsei noastre de înțelegere cu privire la acea lume) și care reușesc nu doar să propage mai mult haos, mai multă teroare printre oameni, ci și să-și ridice veritabile state fantomă, state nerecunoscute de nimeni, fără granițe bine definite, dar cu o infrastructură reală.

România este o țară aflată în mijlocul acestui scenariu complex. Suntem o țară de tranzit, o țară de graniță între trei lumi diferite. Inevitabil poziția noastră geografică se transformă într-o vulnerabilitate și suntem printre primii amenințați de diferitele evenimente care au loc la nivel global. Federația Rusă ne amenință direct, nedorind un partener al SUA în porțile sale și nefiind capabilă să înțeleagă paradigma determinării statelor. Organizații teroriste precum Statul Islamic sunt o amenințare la rândul lor, în sensul în care România este una din țările prin care trebuie să treacă pentru a ajunge în occident, iar în decursul acestui an mai mulți membri ISIS au fost detectați și expulzați din România. Cu alte cuvinte securitatea noastră este amenințată, dar dincolo de amenințările evidente există și o altă dimensiune a securității, cea a vulnerabilităților care pot să fie exploatate în defavoarea noastră. Articolul de față își propune să însumeze și să explice aceste vulnerabilități, dar și să propună metode de contracarare a lor.

Amenințări și vulnerabilități

Înainte de a merge mai departe cu vulnerabilitățile care afectează securitatea României trebuie să tragem o linie între conceptul de amenințare și cel de vulnerabilitate. Există opinii diferite cu privire la definirea celor două concepte în domeniul securității. Barry Buzan tratează amenințările drept chestiuni ce amenință direct securitatea unui stat, precum o declarație de război, o atitudine ostilă pe față, intenții de invazie, etc. și au, de obicei, o natură externă. Pe de altă parte vulnerabilitățile reprezintă slăbiciuni, neregularități interne, care pot să fie exploatate de adversarii externi. Granița intern-extern nu este absolută, o amenințare putând veni și de pe plan intern (de exemplu, o organizație paramilitară ostilă statului și promotoare a unor conflicte inter-religioase ori inter-etnice).

Plecând totuși de la această delimitare vom aborda vulnerabilitățile României dintr-o perspectivă în primul rând internă: slăbiciuni, neregularități sau chiar idei care pot să fie exploatate în folosul unor actori de străini și în defavoarea statului român ori a cetățenilor.

1. Corupția

Probabil cea mai vădită și mai mare vulnerabilitate în sistemul nostru de securitate este fenomenul nefast al corupției. Sunt oameni care ar considera corupția și o amenințare, sau mai ales o amenințare, la adresa securității. Eu am să o tratez în primul rând ca vulnerabilitate, fiindcă ea poate să fie exploatată în acest sens cu mare ușurință. N-aș spune că fenomenul corupției amenință direct securitatea națională a României (deși se poate dovedi o amenințare pentru securitate individuală, umană), pe de altă parte ea poate să fie exploatată de alți factori care amenință această securitate și interesele statelor.

În acest sens am să apelez la un exemplu istoric dat și de prof. Cristian Troncotă în cartea sa ”România și Frontul Secret”. Cu toții cunoaștem cazul ruperii Basarabiei de Regatul României prin pactul Ribbentrop-Molotov. Mai puțin cunoscut este faptul că teritoriul Basarabiei era deja vulnerabil față de Uniunea Sovietică datorită corupției care afecta la un nivel foarte înalt administrația acestei regiuni. Când trupele sovietice au intrat în Basarabia au găsit oameni dispuși să le ajute, să le susțină, cu alte cuvinte avea totul pregătit dinainte.

De fapt, înainte de pactul Ribbentrop-Molotov principalii agenți sovietici reușeau să intre în Basarabia cu ajutorul funcționarilor publici corupți. Aceștia erau cu ușurință cumpărați de către sovietici și utilizați mai apoi pentru a-și susține diferitele interese în interiorul României. Corupția devenea astfel o vulnerabilitate care putea să fie și a fost utilizată împotriva intereselor României, a ordinii de stat.

O astfel de posibilitate există și astăzi. România este foarte vulnerabilă când vine vorba de corupție, având oameni politici și funcționari publici care pot să fie cumpărați sau șantajați cu ușurință de servicii de informații străine, ori de diferiți actori non-statali. Când ești dispus să încalci legea pentru bani există și o predispoziție de a-ți trăda inclusiv țara dacă un astfel de lucru poate să-ți aducă profit.

Corupția în mediul politic poate să genereze și alte vulnerabilități, precum un deficit economic, nemulțumirea populației și ascensiune curentelor extremiste, alungarea investitorilor de pe teritoriul României, etc. Acesta este și motivul pentru care România duce o luptă aprigă împotriva corupției, o luptă intensificată în urma crizei din Ucraina și cu sprijinul deplin, vizibil chiar, al partenerilor occidentali, dornici ca un stat de graniță al NATO și UE să fie puternic în fața diferitelor amenințări la adresa sa. O astfel de luptă este criticată și demonizată de exponenții vechiului sistem, oameni care au crescut pe baza corupției și care se simt, în sfârșit, amenințați de către justiție și încercarea acesteia de a ieși de sub piciorul influenței politice.

Ținând cont de acest aspect nu-i de mirare că anumiți oameni politici încep să arate tendințe pro-Moscova sau să se orienteze către parteneri (importanți sau nu) din afara Uniunii Europene. Nici critica acerbă la adresa NATO și UE din partea celor care lăudau odată aceste organizații suprastatale n-ar trebui să ne mire. Dincolo de aceste tendințe și critici corupția trebuie combătută pentru a elimina o vulnerabilitate serioasă a securității naționale. Susținerea partenerilor occidentali, dar și a populației ori a clasei politice pentru DNA reprezintă un aspect important în acest sens, ca și colaborarea strânsă între serviciile de informații și DNA. Autonomia justiției față de elementul politic trebuie apărată pentru ca procesul de combatere a corupției să meargă mai departe.

2.Sporul negativ al populației

În perioada comunistă avortul a fost interzis cu desăvârșire, iar o mulțime de politici pro-natalitate au fost adoptate de către Nicolae Ceaușescu. Scopul acestor politici a fost cel de combatere a unei alte vulnerabilități, mai puțin menționate, care ține de natalitate: scăderea populației, numărul mic de tineri comparativ cu pensionarii și așa mai departe. Dacă situația părea să se îndrepte ea a revenit la ”normal” după Revoluția Română din decembrie 89 când aceste politici au fost oprite. O creștere artificială a populației nu putea să fie susținută fără aparatele care au inventat-o. Până-n prezent avem o populație scăzută și majoritar bătrână.

Ce înseamnă asta pentru dimensiunea de securitate și pentru interesele statului ? Un număr redus de recruți pentru forțele armate în cazul unui conflict militar, un număr redus de angajați comparativ cu cel al pensionarilor plătiți de stat, dar și numărul elitelor se poate diminua, implicit al celor care ar trebui să garanteze securitatea și progresul României. Pe de altă parte nici un spor de natalitate foarte mare nu este de dorit, sociologia și istoria confirmând că acest lucru înseamnă nu doar un consum imens al resurselor (poate peste capacitatea statului, cum s-a întâmplat în Egipt) ci și un număr masiv de tineri care de obicei tind să urmărească schimbarea, lucru ce duce la conflicte violente în interiorul societății.

Din acest punct de vedere societatea are nevoie de un spor demografic echilibrat și pozitiv. Măsuri precum interzicerea avortului sunt artificiale și nu pot funcționa pe termen lung sau în mod serios. Trebuie detectate motivele pentru care oamenii nu mai întemeiază familii și aleg să nu facă copii, iar apoi statul trebuie să ofere un răspuns acestor probleme. Personal aș spune că există două probleme majore, una care ține de economie, iar alta de valori sociale.

Problema economică este evidentă. Nu există suficiente locuri de muncă, salariile sunt mici, implicit devine foarte greu pentru o familie obișnuită să susțină un singur copil, dar apoi mai mulți. Statul trebuie să creeze un mediu propice dezvoltării locurilor de muncă și unei piețe sănătoase, în care inclusiv salariile să fie mari pentru a răspunde competiției existente pe piață. Alte politici pro-natalitate sunt de dorit: subvenții de la stat pentru familii, concediu parental, etc. Pe unele le avem deja, altele nu.

O problemă mai complicată este cea a valorilor sociale și a educației. Într-adevăr, aici ne confruntăm cu mai multe dificultăți fiindcă printre tineri familia nu mai reprezintă un element la fel de important ca odinioară. Familia tradițională este treptat înlocuită de variații ale familiei moderne, unde rolul social al familiei devine irelevant în fața noului obiectiv: plăcerea imediată, bucuria simplă. În astfel de cazuri nașterea de copii reprezintă, de cele mai multe ori, un accident. Școala, instituțiile religioase, mass-media, ar trebui să promoveze constant noțiunea de familie tradițională printre tineri și să pună accentul pe valoare socială, psihologică ori spirituală a acesteia, pe faptul că familia este o etapă importantă a maturizării, a evoluției de la copilul simplu, obsedat de distracții, la omul responsabil și serios capabil să clădească o nouă casă, o nouă familie.

Familia este extrem de importantă pentru creșterea natalității. Inclusiv apariția ei este legată nu de dragoste, ci de copii. Dintr-o perspectivă evoluționistă, susținută și într-o carte de istorie publicată de cei de la Readers Digest, familia a apărut pentru siguranța copiilor și a femelei. Masculul ar fi luptat mult mai mult pentru a proteja ceea ce știa că-i aparține: femeia lui și urmașii săi biologici, nu ceva la care ar avea acces oricine. Pentru societate familia este asemeni unui nucleu de unde începe totul, în care se dezvoltă viitorul ei și care asigură funcționarea ei, inclusiv educația.

3. Extremismul de dreapta și de stânga sau curentele separatiste

Extremismul și separatismul nu sunt amenințări în prezent, dar sunt vulnerabilități care se pot accentua, putând să fie exploatate de actori străini în defavoarea statului ori a ordinii sociale sau chiar să se metamorfozeze în veritabile amenințări interne. Astfel de posibilități depind foarte mult de contextul socio-politic, economic sau istoric, dar ele sunt posibile și nu trebuie ignorate, mai ales că în materie de securitate este recomandat să lucrăm întotdeauna cu ”worst case scenario” în minte.

Atât extremismul de dreaptă cât și cel de stânga sunt vulnerabilități care pot fi exploatate. Cel mai bun exemplu ne vine din alte țări europene unde diferitele organizații de extremă stângă sau dreaptă se bucură de sprijinul Federației Ruse, acestea sprijinind la rândul lor politicile Rusiei în interiorul Europei, promovând acțiunile acesteia și contribuind la creșterea nemulțumirii populației față de guvernele europene în general. Frontul Național în Franța, Syriza și Zorii Aurii în Grecia, Podemos în Spania, Forza Nuova în Italia. Conștienți sau nu, liderii acestor organizații joacă rolul unor actori subversivi, dirijând o a 5-a coloană a Rusiei pe teritoriul Europei, făcând propagandă pentru Rusia, contribuind la destabilizarea situației interne și așa mai departe.

România nu are organizații extremiste la fel de puternice, dar ar avea condițiile în care astfel de grupări se pot dezvolta. O analiză recentă a CAIET (Centrul de Analiză a Informațiilor și Evaluare a Tendințelor) prezintă contextul specific pe care o grupare de extremă stângă, după modelul Syriza, s-ar putea dezvolta în România. Grupările ecologiste pot servi ca un nucleu pentru așa ceva. Și pentru extrema dreaptă există posibilități, pe care le-am prezentat într-un articol mai vechi, aceasta putându-se dezvolta pe baza curentelor religioase și naționaliste din România.

Avem în acest sens diferite organizații neo-legionare care-și găsesc adepți printre bătrâni nostalgici sau tineri nemulțumiți de situația actuală a țării, pe de o parte și tineri în căutare de sens, de valori, pe de alta. Fondul religios al poporului român poate să fie ușor exploatat de propaganda unor astfel de organizații pentru a atrage noi adepți, iar aici intervine și elementul exploatabil de către Moscova la extrema dreaptă. Nemulțumirea cu Uniunea Europeană, cu lumea occidentală în general și caracterul secular al acesteia. Propaganda rusească face apel la identitatea ortodoxă pe care românii o împart cu rușii, la o așa-zisă cultură comună. Principala legătură dintre organizațiile extremiste din Europa și Federația Rusă s-a construit tocmai pe opoziția față de valorile curente ale lumii occidentale.

Ortodoxia în sine este o vulnerabilitate și nu este. Ea poate să fie exploatată de aparatul de propagandă al Federației Ruse, ceea ce se și întâmplă în prezent, dar în același timp ar fi absurd să spunem că instituția Bisericii Ortodoxe Române are vreo legătură cu Rusia. Aceasta este dependentă de stat în momentul de față, iar în Republica Moldova, de exemplu, Mitropolia Basarabiei coordonată de către BOR se află în conflict cu Mitropolia coordonată de Moscova. În ciuda acestui fapt corupția din sânul BOR scade din legitimitatea ierarhilor, implicit autoritatea lor, orientând o parte din credincioși către curente ortodoxiste mai radicale și care nu se supun pe deplin autorității, cu tendințe legionare și orientate spre Moscova.

Extremismul de dreapta și de stânga sunt ambele generate de cauze multiple. Printre cele mai importante aș spune, cu legitimitatea cuiva care a avut de face cu extrema dreaptă, că sunt: lipsa valorilor și dorința de sens, lipsa identității bine definite (anomia, în concepția lui Durkheim),problemele economice, sociale și politice, toate acestea încurajând tinerii să se orienteze către curentele extremiste care le propun soluții radicale și aproape utopice, dar și valori bine definite, absolute și un sens în viață. Din acest punct de vedere am putea considera chiar lipsa valorilor publice și situația economică proastă drept vulnerabilități de securități, ușor exploatabile și care contribuie la rândul lor la apariția altor vulnerabilități ori amenințări.

Soluționare acestei vulnerabilități stă în rezolvarea vulnerabilităților din care provine. O educare mai bună a tinerilor, promovarea constantă a valorilor constituționale, exemplul personal al persoanelor publice și stoparea corupției, generarea unei bune guvernări.

Nu putem ignora nici separatismul teritorial propus de anumiți reprezentanți ai minorităților naționale, maghiari în cazul de față. Un conflict între români și maghiari ar destabiliza statul și l-ar slăbi și mai multe în fața unor amenințări externe. Separatismul este la fel de exploatabil precum extremismul și ar putea deveni chiar o amenințare. De menționat că un protest al maghiarilor în România a fost însoțit de o teamă foarte mare cu privire la dezvoltarea ulterioară a situației datorită participării unor lideri Jobbik după ce aceștia vizitaseră Moscova în prealabil, îndeosebi pe ideologul Kremlinului, Alexander Dughin.

Separatismul se dezvoltă în regiuni multietnice, mai ales când etniile prezente acolo au o istorie conflictuală. Îmbunătățirea relațiilor bilaterale româno-maghiare și mai buna integrare a maghiarilor sunt metodele pe care statul le are la dispoziție pentru a îmbunătăți situația, evitând să declanșeze alte animozități între cele două comunități etnice. Majoritatea maghiarilor din România sunt, de fapt, relativ bine integrați și nu suferă din cauza unor complexe istorice. Problema se limitează la zona Ținutului Secuiesc unde comunitățile prezente trag foarte tare de identitatea proprie și unde trebuie depus un efort mai mare de integrare, fără a urmări eliminarea identității maghiarilor, dar încercând totodată să adauge acestea conștiința identității lor de cetățeni ai României. Utilizarea canalelor media și a sistemul public de învățământ este importantă în acest sens. De asemenea partidele radicale, cu caracter revizionist, trebuie ținute sub control.

4. Independența energetică

Spre deosebire de partenerii noștri europeni stăm relativ bine la capitolul independență energetică. Pe de altă parte se spune că există o dependență de 30% față de Moscova la capitolul energie. Mai puțin decât în cazul Germaniei, dar totuși există. România trebuie să-și asigure independența energetică (dar și în alte sectoare economice), iar acest lucru implică exploatarea propriilor resurse naturale. Gazele de șist, minereurile, etc. Zona din care provin, Valea Jiului, are o economice construită chiar pe exploatarea minereurilor. Din păcate corupția endemică afectează totul, iar câștigul nu este egal cu pierderile. Se pierde mai mult decât se câștigă, industria mineritului nereușind să se ridice la nivelul cerințelor.

Independența energetică și economică în general este importantă, pentru că altfel suntem șantajabili și nu putem lua decizii care să slujească pe deplin interesului național. Germania nu poate acționa pe deplin în problema ucraineană tocmai fiindcă depinde energetic de Moscova. SUA pe de altă parte este independentă din acest punct de vedere, iar asta-i asigură posibilitatea unei politici mult mai libere. George Friedman menționa această problemă într-un interviu acordat unei televiziuni de știri când a vizitat România.

Este important să găsim investitori dornici să-și asume această dimensiune, energetică și să semneze contracte cu statul pentru exploatarea resurselor și folosul lor public. Nici problemele de mediu nu sunt mai puțin importante, iar soluționarea acestora este și ea importantă, dar în echilibru cu interesele urgente ale României. Consider că exploatarea gazelor de șist din subsol este importantă, iar industria minereurilor nu trebuie lăsată de izbeliște, ci dacă nu se poate susține pe resursele statului atunci trebuie privatizată. O privatizare făcută cu grijă, nu cum s-a făcut după Revoluție, prin care industria energetică să intre pe mâna unor investitori de încredere și printr-un contract serios cu statul, pentru că vorbim de o dimensiune a securității naționale.

5. Educația

Sistemul public de învățământ este ineficient. Nu este o opinie personală, ci un fapt atestat de mai mulți specialiști inclusiv din acest sistem. Vorbim de un sistem ancorat în trecut și incapabil să dea rezultatele care se așteaptă de la el. Produce mai degrabă opusul a ceea ce trebuie. Este o problemă reală și vizibilă, dar cum afectează securitatea ? De ce este o vulnerabilitate ? Până la urmă vorbim de o dimensiune civilă și fără nici o legătură directă cu cea a securității, dar după cum am văzut o mulțime de domenii se leagă de securitate (securitatea militară este doar o componentă a securității în sine) și o afectează în diferite feluri.

Educația produce elitele unei națiuni și cetățenii acesteia. Într-o societate democratică elitele și mulțimile contează în egală măsură. Elitele fiindcă au în sarcină coordonarea națiunii, conducerea ei, perfecționarea diferitelor dimensiuni ale statului, dezvoltarea economică, științifică și culturală, iar masele fiindcă pot determina, prin vot, viitorul țării. Ambele sunt produsul sistemului public de învățământ care, în momentul de față. nu dă roade, ci din contră. În loc să încurajeze inițiativa (necesară într-o economie capitalistă) încurajează subordonarea, în loc să încurajeze cunoașterea și învățarea, încurajează tocitul, memorarea. În general produce opusul omului de care societatea are nevoie.

Îmbunătățirea sistemului educațional ar aduce după sine și oameni mai bine educați, pregătiți pentru realitățile lumii în care trăim și capabili să ghideze această țară într-o direcție pozitivă. Avem nevoie de o reformă serioasă în educație, dar nu cum au fost până acum. Multe reforme n-au tratat decât simptome, în special economice și nu fondul problemei. Personal cred că ar trebui adoptat un model precum cel finlandez, printre cele mai bune din lume, iar relația elev-profesor trebuie schimbată, cu un sistem de învățământ care pune accentul pe elev și dezvoltarea sa în primul rând ca persoană și în al doilea rând vocațională, nu multidisciplinară. Educația civică este foarte importantă și ar trebui să se facă în toate clasele, în etape diferite și să fie luată în serios pentru a forma cetățeni responsabili. Sportul este de asemenea important pentru dezvoltarea persoanei, psihologia, istoria, literatura și matematica generală. Nici alte științe reale nu sunt mai puțin importante, dar ar trebui studiate concepte de bază, lăsând restul pentru o materie opțională, de îmbunătățire, științele naturii fiind însumetate într-un singur curs. Informatică este iarăși foarte importantă astăzi, iar învățatul trebuie să se facă având la baza dorința de cunoaștere a elevului, nu teama de note.

Mass-media nu ține foarte mult de educație, nu ține de sistemul de învățământ, dar într-o societate a surselor deschise (OSINT) ea joacă un rol foarte important, cel de instructaj public, al societății. Vrem nu vrem și aceasta trebuie să ofere informații viabile, să încurajeze dezbateri și un comportament sănătos, jucând un rol foarte important în prezent și în viitor

6. Situația armatei

Armata României este slabă și puternică. Este slabă fiindcă nu se bucură de o dotare foarte bună, abia am reușit să pornim un sistem care să ne ducă spre acel mult dorit 2% pentru armată. Trăind în pace am uitat de riscurile existente în lume și că nimic nu este etern, că un stat trebuie să fie capabil să se apere chiar dacă se bucură de ajutorul altora în acest sens. Este puternică fiindcă în ciuda acestui fapt are o calitate umană incontestabilă (și știu despre ce vorbesc), oameni capabili să-și slujească patria cu devotament, dar mai ales cu profesionalism.

Din punct de vedere al securității aici ne confruntăm cu o vulnerabilitate fiindcă o armată puternică și bine echipată tinde să alunge gândurile altora de a invada o țară, iar în cazul unei invazii poate să opună rezistență până la sosirea întăririlor. O armată slăbită, prost echipată, nu poate să facă acest lucru și funcționează mai mult ca o invitație: veniți, nu mă pot apăra. Statul trebuie să repare o greșeală majoră și să investească în armată pentru a o pune pe picioare din punt de vedere operațional, pentru a o aduce la zi. Securitatea este dependentă de apărare, altminteri putem rezolva o multitudine de vulnerabilități, dar ne vom trezi schiopătând la cea mai importantă dimensiunea a securității, cea militară.

7. Geografia

Ca un om pasionat de geopolitică aș încheia acest articol tocmai cu o vulnerabilitate omniprezentă în istoria noastră: poziția geografică. Nu este o simplă vulnerabilitate internă, precum restul și nici una ușor rezolvabilă (sau chiar rezolvabilă). Suntem situați într-un mediu ostil, înconjurați de vecini cu care împărțim o istorie ostilă, în imediata apropiere a multor zone de conflict și în zona de tranzit dintre trei lume diferite, o zonă ce se află în atenția organizațiilor teroriste, dar și a grupurilor criminale, a traficului de droguri s.a.m.d.

Orice strategie de apărare și de securitate trebuie să țină cont de acest dezavantaj și să caute a scoate diferite oportunități din el, dar și să se apere de toate riscurile posibil ce se trag de aici. Rolul nostru istoric este cel de apărători la poarta Europei. Nu e un rol hărăzit de Dumnezeu, ci un rol hărăzit de geografie. Geografia ne-a impus o astfel de situație și asta am făcut mereu, căutând să ne asigurăm între timp propria securitate, propriile interese geopolitice și chiar propria supraviețuire.

Nu ne putem schimba poziția geografică, dar putem să ne îmbunătățim relațiile cu statele vecine, rămânând totodată vigilenți. Putem să folosim poziția pe care o avem la Marea Neagră pentru a exploata resurse și pentru a întări prezența partenerului american, pentru care această poziție este importantă. În sfârșit, putem să ajutăm la extinderea NATO și a UE, ducând principalele amenințări puțin mai departe de țara noastră.

Înainte să închei aș vrea să fac o mențiune specială pentru terorism și islam. Nu toți musulmanii sunt islamiști, dar cu siguranță toți islamiștii sunt musulmani și islamiștii apelează la terorism ca metodă principală. Vulnerabilitatea noastră în fața terorismului nu vine doar din poziția geografică, dar și din expansiunea islamului pe teritoriul României. Franța și Marea Britanie nu mai sunt de multă vreme vulnerabile la acest capitol, ci sunt amenințate. M-am gândit să trec asta la un loc cu extremismul, dar merită o mențiune aparte.

Islamul în România nu este la fel ca-n Franța, comunitatea musulmană este mult mai mică și mai civilizată (pentru că vorbim și de mai mulți musulmani din Turcia, pentru care islamul ține mai degrabă de identitate și are o variantă mult mai moderată), dar comunitatea musulmană se află și ea în creștere, în special cea sunnită. Dintr-o astfel de comunitate se pot găsi recruți pentru organizații teroriste precum Statul Islamic. Doi tunisieni prinși de SRI și expulzați au încercat să recruteze oameni în România. Deci vulnerabilitatea există și pe fondul ei se dezvoltă amenințarea. Supravegherea atentă a comunităților de musulmani devine inevitabilă, iar statul ar trebui să se gândească foarte bine (din nou) la dimensiunea valorilor publice, naționale, fără de care mulți români vor tinde să se convertească la o religie care vine și le oferă un sens, ceva nou și un adevăr absolut.

Mai este și dimensiunea imigranților care fug din zona de război, din Siria și Orientul Mijlociu în general. Dacă Uniunea Europeană le va tăia accesul la Marea Mediterană tot mai mulți vor alege ruta prin Balcani și Marea Neagră, ajungând inevitabil în România. România ar trebui să se pregătească pentru un astfel de scenariu și să știe cum va reacționa, mai ales că poate ridica semne de întrebare privind aderarea noastră la Schengen.

O perspectivă asupra declarațiilor Papei Francisc

Suveranul Pontif a stârnit o mulțime de reacții în mediul politic internațional și îndeosebi la Ankara printr-o declarație recentă în care califică masacrul comis de turci în Armenia drept ”genocid”. Dincolo de perspectiva morală, în care sunt de acord cu Sfântul Părinte, declarațiile sale reprezintă și o schimbare a traiectoriei pe care Biserica Romano-Catolica mergea până acum ceva vreme. Nu doar atât, dar ele trebuie interpretate și dintr-o perspectivă profund politică, ținând cont de circumstanțele în care sunt făcute, dar și de reacțiile pe care, inevitabil, declarațiile Papei le vor produce.

Putem sau nu să fim de acord cu opinia Papei, dar indiferent de acest lucru nu putem ignora faptul că până mai ieri Biserica Romano-Catolică și Vaticanul obișnuiau să adopte poziții echilibrate în dialogul cu statele lumii sau în abordarea unor probleme relevante pentru Biserica Romei. Lucru normal în contextul în care Biserica păstorește un număr imens de credincioși, iar o atitudine belicoasă ar putea stârni reacții negative, punând în pericol situația cultului catolic sau chiar viața credincioșilor în diferite țări. Drept urmare ne-am obișnuit cu o Biserică moderată în declarații și foarte grijulie.

Declarațiile recente schimbă paradigma și ne prezintă o altă față a Vaticanului, dornic să condamne relele istoriei și ale prezentului, asumându-și astfel chiar o serie de riscuri mai mult sau mai puțin vizibile. Ce a determinat o astfel de schimbare ? Vrednicul de amintire Papa Ioan Paul al II-lea a ieșit în evidență cerând scuze pentru marile erori istorice ale Bisericii Catolice. Urmașul său, Benedict, a fost mult mai retras și mai ocupat cu problemele interne ale Bisericii, mai ales de natură dogmatică și deodată vine Francisc. Un papă care ne-a obișnuit cu atitudinea sa prietenoasă și cu un nou fel de catolicism, dar care adoptă o poziție mult mai puțin precaută decât predecesorii săi. Ca la fotbal, intră-n ofensivă.

Nu putem ignora contextul în care Suveranul Pontif face astfel de declarații. Prigonirea oamenilor pe motive religioase și în special a creștinilor s-a înmulțit, iar Orientul Mijlociu, lumea musulmană cu alte cuvinte, este principalul loc unde apar astfel de recrudescențe ale unor vremuri de mult apuse. Declarațiile papei vin în contextul în care o mulțime de creștini sunt uciși în Siria, Irak și alte părți ale lumii arabe, iar statul turc se orientează tot mai mult spre o politică islamistă și neo-otomană, același tip de politică ce a dus în trecut la crime precum genocidul din Armenia.

Atitudinea diferită pe care o adoptă Biserica Romei sub actualul papă este explicabilă prin acest context internațional deosebit. Lumea este dominată de crime și de o ciocnire a civilizațiilor, iar atitudinile radicale par să domine peste cele moderate. Putem crede că Sfântul Părinte încearcă astfel nu doar să onoreze memoria unor oameni masacrați pentru credință lor, dar și să determine o schimbare de perspectivă. Odată lumii musulmane, statelor precum Turcia, cerând o recunoaștere a istoriei și o delimitare de aceasta, cât și de ideile tot mai pregnante care au servit în trecut drept cauze pentru crime, iar apoi lumii occidentale, impunând pe agenda zilei problema creștinilor din Orientul Mijlociu. Istorică și actuală.

Ce va determina de fapt Suveranul prin declarațiile sale este greu de prezis. Depinde de mai mulți factori. Ankara se simte deja lovită și este de așteptat să adopte o poziție mai rece dacă nu chiar ostilă în relațiile sale cu Vaticanul, cât și în ceea ce privește statutul Bisericii Romano-Catolice în Turcia, neînțelegând pe deplin și neacceptând ceea ce Papa Francisc încearcă să facă, să atragă atenția asupra unor tendințe istorice care persistă și astăzi. Să fim sinceri până la capăt, Suveranul Pontif nu a vorbit doar de masacrarea armenilor, ci și de crimele la fel de odioase ale ideologiilor nazistă și comunistă.

Pe de altă parte sunt curios cum va acționa mai departe lumea occidentală a cărei atenție capul Bisericii Catolice tot încearcă să o atragă asupra suferinței turmei sale în lumea musulmană.Asupra necesității de a pune capăt valului de ură și extremism religios care afectează diferite societăți în zilele noastre. Gestul Papei este un gest de compasiune pentru armeni, dar și un gest politic menit să atragă atenția și să determine reacții, răspunsuri.

Totuși Suveranul Pontif ar trebui să țină cont de faptul că Turcia este unul din puținii actori raționali din Orientul Mijlociu. Granița dintre două lumi și două civilizații, ca să nu mai spunem dintre Uniunea Europeană și Statul Islamic. Un conflict mediatic cu Ankara nu este de dorit, dar aici intervine și latura idealistă a noului papă, o latură care trebuie să afirme Adevărul în orice circumstanțe și să-i sprijine pe cei care au nevoie de ajutorul său. Totul cu o limită. Sunt sigur că prin exemplul dat nu s-a dorit stricarea relațiilor dintre Biserica Romano-Catolică și statul turc, cât atragerea atenției asupra unor amenințări vechi care se ivesc din nou. Probabil Ankara va vedea altfel lucrurile.

Declarația papei intervine, inevitabil, în politica internă a Turciei. Vine ca și o critică, o lovitură, la adresa lui Erdogan și a partidului său, aceștia refuzând recunoașterea unui genocid în Armenia și privind totul ca pe o greșeală istorică (o atitudine similară cu a Federației Ruse). Involuntar sau nu ea poate influența lupta pentru putere de la Ankara și recepționată astfel răci relația dintre Turcia și Vatican, o relație de care Biserica Romano-Catolică are la fel de multă nevoie ca și atragerea atenției asupra suferinței creștinilor din Orientul Mijlociu. Să sperăm totuși ca vom avea doar câteva scântei diplomatice, iar relația dintre Vatican și Ankara va rămâne una liniștită după ce lucrurile se vot potoli.



Biserica Romei este un actor transnațional pe scena relațiilor internaționale. Unul istoric și cu mare influență. Faptul că are o autoritate centrală la Vatican îl face liber de orice loialitate națională (spre deosebire de alte culte), iar asta s-a văzut în repetate rânduri. Biserica Romano-Catolică a jucat un rol pe tot parcursul Războiului Rece prin influența exercitată împotriva comunismului și implicit împotriva URSS. Ne putem aștepta să intervină și acum sau măcar să încerce o intervenție, o întoarcere pe scena relațiilor internaționale pentru a-și proteja propria turmă și propriile interese.

În fine, declarația Papei Francisc sesizează o problemă actuală: ascensiunea curentelor extremiste clădite pe ură și ignoranță. Islamismul, extremismul de dreapta și de stânga, sunt toate trei condamnate la un loc în declarația Suveranului Pontif prin intermediul referințelor istorice. Obiectivul este unul de atragere a atenției (a vestului și a estului) și de însuflețire a celor prigoniți pentru credința lor. Atenția vestului este necesară pentru rezolvarea problemei, iar atenția estului, a orientului, pentru a preveni adâncirea ei ( ”It is necessary, and indeed a duty, to honour their memory, for whenever memory fades, it means that evil allows wounds to fester,”). În ceea ce privește urmările orice este posibil, dar și lipsa de reacție încurajează lucrurile care deja se petrec, iar Vaticanul, Roma și Italia au fost deja amenințate de către principalul exponent al extremismului islamic.

Neimplicarea Turciei în lupta cu Statul Islamic

(Acest articol a fost publicat la data de 24 martie 2015 când încă Turcia ezita să se implice într-o campanie activă împotriva ISIS)

În Irak luptele dintre coaliția condusă de SUA și Statul Islamic persistă. Coaliția pare să câștige prin implicarea Iranului în conflict, dar situația nu este pe deplin una fericită. De acum orice victorie contra ISIS pare să devină o victorie pentru Iran, pentru extinderea sferei de influență iraniene în defavoarea SUA. Situația din Siria nu este nici ea pozitivă, opoziția democratică sponsorizată de SUA fiind aproape irelevantă în conflictul dintre regimul dictatorial al lui Assad și militanții ISIS. Pe acest fundal o întrebare care ne scapă, sau pare că ne scapă, ține de Turcia. Ce face mai exact Turcia ? De ce nu intervine acest stat membru NATO și care pare mai amenințat de extinderea ISIS decât occidentul.

Geopolitica și competiția dintre state, adversitatea chiar, ar putea oferi un răspuns. Deși Turcia este un stat membru al NATO și este la fel de amenințată de ISIS ca și restul statelor arabe ea nu se grăbește să urmărească distrugerea ISIS. Viziunea lui Erdogan pare să fie una construită pe răbdare și principiul ”the enemy of my enemy is my friend”. Nu putem ignora faptul că Turcia nu are o relație bună nici cu Siria și nici cu Iranul. Tot ce înseamnă strategie de securitate a Turciei s-a construit pe principiul strict al interesului național, iar un interes al Turciei este să aibă state cât mai slabe la graniță. Un lucru pe care ISIS îl asigură prin acțiunile sale din Irak și Siria.

Un joc al intereselor

De fapt statul turc nu dorește o restabilizare rapidă a situației din Siria. Pentru turci dărâmarea lui Assad sau prelungirea crizei interne actuale ar însemna o Sirie slăbită, destabilizată, care n-ar mai face probleme Turciei. Mai mult, Turcia și-ar putea extinde chiar influența și să-și asume un rol și mai puternic în arealul geografic al Orientului Mijlociu, în opoziție cu Iranul. Putem vedea aici conturarea unui conflict între principalele două confesiuni islamice, un conflict care deja afectează stabilitatea regională din Orientul Mijlociu. Perspectiva Turciei asupra ISIS este una de amenințare, dar în același timp una care poate fi ținută în frâu.

Pentru Ankara Statul Islamic este o furtună, periculoasă, dar care momentan face ravagii în altă parte, printre inamici, iar Turcia nu are motive să o țină în frâu, având credința că ar putea să o facă mai târziu când furtuna se îndreaptă spre ei. Dacă nu va fi distrusă de către coaliția deja tot mai puternică în Irak. Aici se face un joc riscant, dar riscul este o parte inevitabilă a politicii internaționale. Turcia nu vrea să oprească furtuna care amenință toată regiunea pentru că ea nu a ajuns încă să devasteze granițele proprii, ci doar pe cele ale unor state rivale, iar credința politicienilor de la Ankara pare să fie cea că Statul Islamic o să fie învins, devastând între timp adversarii Turciei, sau Turcia ar putea să se apere dacă e cazul.

Și o sabie cu două tăișuri…

Logica este una interesantă și într-adevăr, pare corectă. Dar există riscurile evidente și aici. Sfera de influență a SUA în Irak este, de exemplu, un lucru favorabil intereselor Turciei și stabilității regionale. În schimb trecerea acestei sfere de la SUA către Iran nu favorizează Turcia, ci este o lovitură pentru influența proprie. O lovitură care pare să se afle în desfășurare, cu Statele Unite jucând un rol tot mai limitat în lupta contra Daesh în timp ce Iranul își extinde tentaculele, prin intermediul acestei lupte și a implicării masive, în tot Irakul. Astfel că la sfârșitul conflictului, cu o presupusă înfrângere a ISIS, nu știm ce se va întâmpla și cum va arăta noua configurația a puterii în Orientul Mijlociu.

Poate o intervenție a Turciei contra Statului Islamic ar fi schimbat situația, diminuând în vreun fel extinderea influenței Iranului, și așa una din cele mai mari puteri din Orientul Mijlociu ? Dacă și cu poate. Evident, o intervenție era costisitoare, iar Turcia nu are un interes direct în ajutarea unor state rivale. Practic ambele soluții ar avea plusuri și minusuri. Dar și Turcia și-ar fi putut extinde sfera din influență printr-o astfel de tactică. All in all, este puțin cam târziu. Statul Islamic bate în retragere, cel puțin pe teritoriul Irakului, iar implicarea SUA este minimă comparativ cu cea a Iranului. Ne putem aștepta la o situație similară și cu privire la influența pe care cele două state o vor exercita asupra Irakului și a Orientului Mijlociu.

O neimplicare cu implicări

Bine înțeles, Turcia nu a stat în totalitate departe de conflictul cu Statul Islamic. A existat și cazul intervenției Turciei pentru apărarea unui monument istoric legat de identitatea națională a poporului turc. Un caz care mai ridică niște semne de întrebare. Va sta Turcia în continuare departe dacă loviturile ISIS asupra Siriei și Irakului mai pișcă ocazional Turcia ? Sau Turcia așteaptă un moment oportun pentru a face o mișcare mai îndrăzneața de a lovi într-un stat sirian destabilizat sub pretextul distrugerii ISIS ? Sunt niște posibilități, la fel ca și continua așteptare pe poziții defensive. Nici măcar utilizarea trupelor statului turc (ca stat membru NATO) pentru înarmarea și susținerea rebelilor democrați din Siria nu este exclusă.

Repet, politica turcă trebuie înțeleasă în termeni foarte stricți. Naționalism și islam. Interesul național reprezintă axioma tuturor acțiunilor luate de Erdogan. Nimic din ce face Turcia nu trebui interpretat din altă perspectivă, cel puțin în momentul de față. A încercat o politică diferită, aderarea la UE, dar respingerea multiplă prin scuze de proastă calitate a schimbat oarecum perspectivele de viitor ale Turciei. O poziție greșită din partea UE, după părerea mea. Ca să-l parafrazez pe Daniel Hannan, Turciei i s-a cerut odată să apere occidentul de expansiunea bolșevică și a făcut-o, iar cât de curând i s-ar putea cere același lucru cu privire la expansiunea islamistă, dar atitudinea UE ar putea să ne pună într-o poziție penibilă.

De ce evită SUA o intervenție în Irak ?

Statul Islamic trebuie distrus. Aceasta este concluzia pe care am auzit-o din partea cuiva la o conferință pe probleme de securitate și terorism. O concluzie normală ținând cont de faptul că nu este o organizație rațională, ci una care încearcă să impună un adevăr absolut și se vede într-un conflict etern cu forțele răului, adică orice actori statali sau non-statali care prezintă un set de credințe diferite. Totuși, ce împiedică SUA din a face cea mai simplă mișcare pentru distrugerea ISIS ? Mă refer aici la o intervenție armată din partea SUA și a lumii occidentale.

O astfel de se găsește de obicei pe buzele multor oameni interesați de ceea ce se petrece în Orientul Mijlociu. Valorile noastre sunt călcate în picioare, drepturile omului sunt eliminate din peisaj, iar interesele lumii occidentale în orient par să se confruntă cu o problemă reală. All the reasons am putea spune pentru a interveni și a distruge Statul Islamic. De negociat nu putem putem negocia, atâta lucru e clar, chiar dacă niște visători de pe la Națiunile Unite par să ignore acest lucru. Problema ține de economie, management și opinia publică… da, politica internă afectează politica externă.

Cunoaștem din campania de invadare a Irakului că astfel de intervenții militare costă.Administrația Bush a recurs la împrumuturi pentru a finanța pe deplin invazia Irakului și prezența post-invazie a trupelor americane. Dincolo de necesitatea sau lipsa necesității unei astfel de invazii au existat anumite repercursiuni pe plan economic. A trimite trupe din vest în orient, a le păstra acolo, a le echipa în mod adecvat, toate aceste lucruri au niște costuri. Ca să nu mai vorbim de cele în vieți omenești. SUA, prin administrația Obama, încearcă să evite o astfel de situație și felul în care astfel de investiții s-ar reflecta în politica internă americană, adică în viața cetățenilor SUA.

Acest lucru merge în concordanță cu mesajul pe care Obama și-a construit campania electorală și mandatul. Un mesaj anti-război în concordanță cu opinia publică americană, cel puțin până în momentul de față. Politica lui Obama este o politică prin care se încearcă evitarea implicării directe a SUA în problemele globale și mai ales a implicării militare, pentru a păstra astfel un grad de legitimitate în fața unui electorat care vibrează la mesajul anti-război. Un lucru la fel de important pentru un om politic sau pentru un partid ca și evitarea repercursiunilor pe care o astfel de inițiativă le-ar aduce asupra economiei americane și a politicii interne.

Dintr-un anumit punct ezitarea administrației de la Casa Albă ține și de imaginea SUA în lume. Îmi aduc aminte impresia de cruciadă pe care invazia Irakului a lăsat-o asupra multor cetățeni europeni sau a celor care trăiesc în lumea musulmană. Aceasta este o imagine pe care administrația Obama încearcă să o evite, punând accentul pe susținerea forțelor din lumea arabă împotriva unor grupări teroriste precum ISIS și pe o prezență mai degrabă minimă a SUA în acea lume. Implicând astfel costuri mai mici, păstrând un echilibru în ceea ce privește popularitatea față de alegători și imaginea SUA în lume, mai ales în lumea islamică.

Este ceea ce se întâmplă un lucru bun ? Depinde de ideile și viziunea fiecărui individ. Sunt oameni care consideră că prețul pentru distrugerea ISIS este mic, iar alții care ar prefera să lase această situație pe mână țărilor musulmane cu un sprijin minimal din partea SUA și a lumii occidentale. Mai ales că memoria crizei economice sau criza însăși nu au dispărut încă din lumea occidentală, din contră. Colaborarea cu Iranul și alte forțe ale lumii musulmane pare să reprezintă o alternativă la care SUA este dispusă, mai puțin costisitoare, deși aduce și riscul reducerii influenței acesteia în favoarea Iranului, cel mai implicat stat în destructurarea IS în Irak, ca și prin intermediul Hezbollah în Siria.

Singurul lucru cert este că Statul Islamic trebuie distrus. O grupare de fanatici religioși a cărei scop este distrugerea oricui are un alt set de credințe și valori nu reprezintă un actor rațional, precum Rusia sau China, cu care se poate negocia, ci o moștenire a evului mediu dominată de ură și crime. Cum se poate și trebuie făcut acest lucru reprezintă mai degrabă o problemă de viziune, care diferă în toată lumea democratică în funcție de partide, ideologii, lideri și nu face tema articolului de față. Ceea ce am încercat să abordez este strict motivația, în opinia mea, pentru care Statele Unite evită o intervenție militară de amploare în Irak, Siria sau Orientul Mijlociu.

Ce se întâmplă acum reprezintă, la urma urmei, o consecință firească a retragerii trupelor SUA din Irak tocmai din motivele enunțate la începutul acestui articol. Dar și invadarea Irakului și eliminarea dictatorului Hussein sunt acte care au dus în această direcție. Singura cale de a evita o astfel de situație era păstrarea trupelor americane în Irak, cu toate costurile pe care o astfel de acțiune le implică sau, pe de altă parte, evitarea invadării Irakului și lăsarea la putere a lui Saddam Hussein.

Este o situație specifică lumii arabe unde statele democratice sunt tinere și firave, neavând instituții puternice și, cu câteva excepții, nici o legitimitate prea mare în rândul populației. Un vacuum de putere lăsat de căderea unui dictator este mai degrabă ocupat de o armată islamistă, ținând cont de importanța religiei, decât de o democrație fragilă. O democrație are nevoie de timp și de condiții bune pentru a se consolida, pentru a-și răspândi ideile în rândul populației și pentru a-și forma instituții capabile să o apere. Un considerent de care lumea occidentală trebuie să țină cont când încearcă să se implice în politica statelor dintr-o lume cu totul diferită.

Religia păcii și religia războiului

Nu mă consider o persoană anti-religioasă și nici nu vreau să fiu. În egală măsură nu sunt nici susținătorul unei religii care să le domine pe altele sau să joace un rol important în viața societății românești. Părerea mea cu privire la religie este că reprezintă o alegere personală a fiecărui individ, iar educația religioasă reprezintă mai mult datoria familiei care aparține de un cult și a comunității religioase în sine. Religia se poate dovedi utile în unele circumstanțe, iar oamenii pot însuși o serie de valori pozitive din aceasta, dar în egală măsură își pot însuși valori negative. 

Dacă fiecare religie vorbește de dragoste, de un viitor mai bun sau de ajutorarea semenilor putem să vedem că fiecare religie are și o umbră, un caracter extremist în sine. Islamul iese cel mai bine în evidență prin ideologia islamismului, prin conceptul de jihad, dar nici alte religii nu sunt cu mult mai inocente. Creștinismul în sine, ca și Iudaismul, au o întreagă istorie de conflicte pentru apărarea propriei religii sau pentru cucerirea și distrugerea altora. Popoarele păgâne din nord-estul Europei știu mai bine, ca și creștinii-ortodocși din Republica Novgorod afectați de furia otomană.

Ură și ignoranță

În mare parte religia se poate dovedi calea spre împlinirea individului și prin asta spre fericire, dar poate fi la fel de bine calea spre ignoranță și ură. Acest lucru se datorează unei realități specifice oricărei religii și anume conceptul de adevăr absolut gata deținut, apărat prin impenetrabilul zid al dogmei. Conceptul respectiv acționează pe mai multe căi. Pe de o parte naște conflictul între oameni și între religii, fiecare asumând că deține adevărul, iar cel care gândește diferit minte, deci trebuie să fie rău și prin extensie convertit sau distrus. Pe de altă parte interzice evoluția, cercetarea, căutarea de noi răspunsuri care nu sunt în concordanță cu dogma, oferind deja un adevăr absolut și irevocabil.

Să ne referim în primul rând la nașterea conflictului. Este ceva natural pentru ființa umană să-și construiască idei, iluzii despre lume și să încerce a transforma lumea după aceste idei. E o încercare de a face o lume mai bună. De obicei astfel de idei nu dau naștere de violență, oamenii realizând că sunt supuse greșelii, că sunt relative, dar religia are un caracter diferit. Ea naște în psihicul individual, cât și în cel colectiv, o iluzie mult mai puternică. Este o idee care se transformă în realitate. Un creștin nu-l vede pe Dumnezeul său ca pe ceva relativ, la fel cum nici un musulman nu-l vede.

Consecința firească a unui astfel de lucru este că acea realitate este absolută. Un adevăr absolut și incontestabil. Orice altă idee cu privire la Divinitate este în mod automat falsă și de cele mai multe ori rea. Într-un astfel de context ce poate face omul religios dacă nu să distrugă minciuna cea rea și să-i aducă la adevăr, prin forță dacă nu se poate altfel, pe cei rătăciți în deșertul ideilor ? Sigur, este bine să-ți iubești aproapele, dar la fel de important este să aperi ceea ce consideri a fi adevărat. Un adevăr absolut care nu este supus întrebării, ci trebuie permanent întărit.

În al doilea rând să luăm acest aspect al ignoranței promovate, involuntar, de religie. Religia nu înseamnă ignoranță în totalitate, dar acest lucru este totuși promovat. ”Căutați adevărul și adevărul vă va face liberi” este un citat din Biblie și se regăsește, sub forme diferite, în mai multe religii. Și totuși există alte texte care afirmă taman opusul și interzic căutarea adevărului. Adevărul trebuie deci căutat doar în interiorul religiei respective unde deja se află adevărul. Mă rog, probabil Iisus când a zis asta nu fondase o religie, ci o idee de filozofie primitivă transformată mai apoi într-o religie, iar adevărul a fost limitat la aceasta prin dogmă.

Dogma este de fapt cea mai mare problemă. Este un zid menit să-i țină în siguranța curții pe credincioșii unui cult religios, dar în același timp îi ține și în ignoranța. Un zid care blochează accesul la mărul cunoașterii. Dogma ne spune ce este adevărat și ce nu, ce putem face și ce nu. Iar membrul unui cult nu poate cerceta, nu poate căuta în afara acestei dogme și, evident, nu se poate contrazice cu dogma, cu însăși esența cultului respectiv. Evident, ea nu reprezintă în realitate altceva decât o iluzie pe care mai mulți lideri ai unui cult au ales să o întrețină la un moment dat, din motive mai mult pragmatice.

O monedă cu două fețe

Religia trebuie privită ca o monedă cu două fețe. O față luminoasă, pozitivă, dar și una umbrită, negativă. Mesajului iubirii și al toleranței poate fi la fel de bine dat la o parte de cel al urii și al ignoranței. Ambele mesaje se regăsesc în religie și în trăsăturile sale fundamentale. Balanța se înclină în funcție de alegerea individului, format în cadrul comunității, cu o aplecare spre liniște sau spre violență, iar ea este adesea influențată de liderii religioși, care pot alege în ce direcție să-și îndrume turma. Nu există, de fapt și de drept, o religie a păcii, la fel cum nu există o religie a războiului. Există doar religie, iar ea poate duce un om în nenumărate direcții.

Religia a dat un Torquemada, un Stat Islamic, a dat băbisme prostești și idioțenii nemaivăzute. A dat și o teorie a Big Bang-ului, a dat prețul pus de lumea europeană astăzi pe noțiunea demnității umane. Depinde din ce perspective decidem să abordăm această dimensiune religioasă. Ea nu este un produs al Divinității, ci un produs al psihicului uman. Ca atare ea este făcută după chipul și asemănarea omului, având o latură pozitivă și una negativă. O umbră care se regăsește în toată istoria religiilor și chiar în prezent, deși modernizarea și evoluția umană au pun în lanțuri această umbră, dar nu peste tot.

Sunt oameni care preiau din religie mesajul bun și reușesc să obțină ceea ce am numi evoluție spirituală. Astfel de oameni se bucură de viață într-o măsură destul de mare și suferă de dorința de a-și ajuta semenii. La fel de bine există oameni care preiau umbra religiei și doresc să cucerească întreaga lume în numele crucii, a semilunii sau a stelei lui David. Religia este un produs al psihicului și suferă de aceleași boli ca și psihicul uman, un lucru inevitabil în orice creație umană. Religia în sine poate ajuta oamenii în condiții grele, dar la fel de bine îi poate arunca în întunericul ignoranței.

De multe ori reprezintă și un aspect cultural, un produs al psihicului colectiv al poporului. Vedem asta în special la religiile primitive, de tip tribal, unde religia nu face decât să întruchipeze diferite temeri, dorințe și arhetipuri specifice gândirii triburilor în care s-a născut. Caracterul ei este unul relativ, de interpretare primitivă, acordată într-un moment istoric și într-un spațiu geografic misterelor lumii pe care strămoșii noștri primitivi nu reușeau să le înțeleagă, dintre care unele au rămas la fel de neînțelese și astăzi, iar liderii religioși se mulțumesc să răspundă cu dogme și că nu putem știi, dar sigur nici o descoperire științifică majoră nu a plecat de la această premiză. Evident, nu a plecat nici de la premiza că știm că o Divinitate nu există, dar ce pare să devină clar este natura relativă a religiilor.

Mirajul curentelor extremiste

Statului Islamic, organizațiile de extremă dreaptă sau stângă, diferite grupări anarhiste, sunt câteva din formele de manifestare care au reușit să atragă un număr enorm de adepți și aderenți din rândul tinerilor europeni. O mulțime de oameni și în special tineri par să fie atrași de organizații care propun acțiuni extremiste și le oferă acestora un set de credințe absolutiste după care să se călăuzească, fără ca mai apoi să mai pună întrebări. Un set de valori incontestabile pentru viața lor și o menire.

Frica, ura, lipsa unor valori solide și a unei direcții în viață par să fie principala cauză pentru care atât de mulți tineri aleg calea extremismului. Ele servesc drept alimente pentru mișcările și curentele extremiste, reprezentând o amenințare pentru buna dezvoltare a lumii europene. Oamenii se tem de ceea ce nu cunosc și caută metode de a lupta cu aceste lucruri. Urăsc lucrurile care sunt diferite și trec de limita lor de înțelege și caută să le distrugă, dar cel mai important, au nevoie de un set de valori care să le ofere o menire în viață, iar societatea noastră nu le oferă acest lucru.

Lipsa valorilor ca punct de plecare

Dintre toți factorii pe care-i putem lua în considera anomia pare să fie cel mai relevant și cel mai des întâlnit. O idee dezvoltată de sociologul francez Emile Durkheim, ea ține de modul în care absența normelor morale la nivelul societății sau al individului îl duce pe acesta din urmă la sinucidere. Sinuciderea nu este singura consecință a anomiei, ea fiind varianta cea mai extremă. O consecință mult mai vizibilă în zilele noastre ține de căutarea și găsirea unor repere morale.

Într-o societate dominată de relativism și incapabilă să ofere valori sigure, fără semne de întrebare, o bună parte din tineri caută o alternativă pe care o găsesc în diferite curente extremiste sau în cadrul altor religii. Acestea oferă, de cele mai multe ori, răspunsuri sigure și cu pretenții absolutiste care atrag prin natura lor lipsită de incertitudini. Din acest punct de vedere nu trebuie să ne mire faptul că tot mai mulți tineri aleg să se alăture Statului Islamic sau unor organizații extremiste de dreapta când, de fapt, aceste organizații sunt capabile să le ofere o viziune stabilă, un rol și un set de valori.

Omul nu este doar o ființă materială sau instinctuală, deși fiecare o să caute să-și asigure condiții cât mai bune de viață. El este și o ființă rațional-spirituală. Are nevoie de idei, de valori, pentru a-și dezvolta gândirea și viața, pentru a-și întemeia speranțele pe ceva superior. În lipsa lor el va căuta alternative cât mai radicale și va abandona comunitatea din care face parte pentru o alta, aderând la ideile cele mai radicale din comunitatea respectivă pentru a-și dovedi credința. Acest lucru este cel mai valabil pentru tineri, mult mai idealiști și mai atrași spre astfel de curente.

Când problemele vin la pachet...

Situația devine și mai complicată atunci când individul duce lipsă atât de posibilitatea unor condiții bune de trai, dar și de un set de valori sigure pe care să-și construiască viața. Un astfel de duo radicalizează și mai mult individul și-l puteam vedea în toate ideologiile totalitare și utopice ale trecutului. Comunismul și nazismul s-au dezvoltat pe baza unor condiții similare. O societate lipsită de valori sigure și condiții foarte proaste de trăi au permis unor ideologii extremiste și utopice să preia puterea în stat mizând, în primul rând, pe sufletele tinerilor.

Același lucru este valabil și pentru sentimentele de tip negativ precum frica și ura. Acestea se pot dezvolta ca și o consecință ulterioară a anomiei sau se pot dezvolta independent de anomie, dar când sunt puse la un loc cu aceasta problema se intensifică. Ura pentru ceea ce nu putem înțelege, ca produs al fricii, duce oamenii la măsuri și mai radicale decât în mod normal și îi face capabili să calce în picioare alți oameni, cu atât mai mult cu cât își găsesc justificarea în sistemul lor de valori.

Rândurile Statului Islamic, de exemplu, nu sunt formate doar din musulmani de origine arabă, ci și dintr-un număr foarte mare de tineri din vestul Europei. Aceștia s-au convertit la islam și au ales calea extremistă a islamismului în condițiile în care nu reușeau să găsească un set de valori solide în lumea lor, iar acest lucru se amesteca cu incertitudinile de tip material datorate crizei economice. Adăugând acestor probleme sentimente de frică și ură vedem cum se dezvoltă și mișcările de extremă dreaptă sau extremă stângă.

Astfel de persoane nu reușesc să se adapteze din punct de vedere social. Caută ceva ce nu mai există, ceva din trecut, sau poate ceva din viitor. În orice caz, starea de facto nu le este pe plac și atunci caută să o schimbe. Golul valorilor morale este umplut cu valorile unei alte culturi sau ideologii, iar societatea în care au trăit devine ceva care trebuie schimbat, intervenind pretenția adevărului absolut. De aici ia naștere și o parte din caracterul violent al membrilor unor astfel de organizații.

O provocare care necesită un răspuns

Extremismul este alimentat de o serie largă de aspecte sociale, politice și psihologice. Condițiile de trai, atmosfera unei societăți, toate joacă un rol de bază în implantarea ideologiilor extremiste în rândul tinerilor. Întrebarea este cum putem noi, ca societate, răspunde unei astfel de provocări. Criza economică globală, lipsa unor valori absolute în cadrul societății democratice și liberale. Cum putem preveni înmulțirea tinerilor cu idei extremiste, membri ai unor grupări teroriste, în astfel de circumstanțe ?

În mod cert trebuie să reparăm ceea ce nu funcționează. Să ne uităm la societatea noastră și să vedem unde s-a greșit și cum putem îndrepta orice greșeli existente. Un lucru de care se pare că uităm, stagnând în timp ce grupurile de natură anti-socială se dezvoltă. Condițiile de trai nu pot fi îndreptate decât printr-un proces de reparare a sistemului economic actual, cu dispariția crizei economice. O problemă mai complexă este cea de ordin moral.

Trăim într-o societate liberală și democratică, fără valori totalitare sau absolute, altele decât chiar libertatea cetățenilor. Cum facem să oferim tinerilor un sistem moral bine definit fără să călcăm în picioare tocmai aceste valori ? Relativismul și nihilismul nu funcționează. Nu atrag un număr imens de adepți, nu oferă răspunsurile dorite și așteptate de toți. Dacă-i educăm pe tineri doar pentru a-și dezvolta condiții materiale bune și nu ne gândim la aspectele de ordin moral/spiritual, atunci permitem existența unui vid care va fi umplut de orice altceva când condițiile materiale bune dispar.

Clasa politică, mass-media, familia, mediul social și educația joacă cel mai important rol în această direcție. Ele trebuie să dezvolte în rândul tinerilor o serie de valori morale după care aceștia să se ghideze, nu să-i lase într-un deșert doar cu experiența calculelor matematice sau a comentariilor literale. Care sunt valorile care pot fi dezvoltate, valorile specifice societății europene ? O societate care nu este nici religioasă, nici ideologică. Ei bine, libertatea, respectul pentru drepturile și demnitatea celor din jur, toleranța, respectul pentru proprietate, dragostea față de țară și față de țara mai mare, Europa.

Integrarea reală a imigranților

În cadrul acestui articol m-am referit strict la felul în care tinerii europeni sunt atrași de curentele extremiste, dar cum m-am legat în mare măsură de exemplul Statului Islamic cred că merită să fac o scurtă paranteză și să mă refer și la un alt nucleu de recruți pentru această organizație: imigranții musulmani de pe teritoriul european.

Fie că ne place sau nu Uniunea Europeană și-a deschis porțile pentru un număr masiv de imigranți, iar acest lucru este vizibil în occident, unde imigranții dobândesc un număr covârșitor și devin chiar un target electoral major pentru partidele politice. Mulți dintre aceștia sunt musulmani, oamenii din lumea arabă fiind cei mai atrași de acest vis european. Mulți vin în căutarea unei vieți mai bune, alții chiar cu intenția de a distruge lumea europeană, dar primii sunt majoritari și dintre ei o parte găsesc acest tip de viață, o alta nu.

Cu această a doua parte avem problemă integrării reale a imigranților. Imigranți care vin în căutarea unei vieți mai bune, dar găsesc taman opusul. Nu reușesc să se integreze în societatea europeană, nu reușesc să dobândească condiții de trai adecvate și nici nu acceptă valorile specifice acestei societăți. Mulți se trezesc izolați de societatea căreia doresc să i se alăture, iar faptele unor frați de credință mult mai extremiști contribuie la această izolare.

Ei bine, în urma izolării astfel de oameni devin o țintă pentru discursul ISIS și mai apoi militanți în cadrul acestei organizații, sau a altor grupări islamiste. O astfel de situație trebuie prevenită. Guvernele europene, dacă vor să menține o politică pro-imigraționistă, trebuie să adopte măsuri prin care să asigure integrarea imigranților pe piața de muncă, dar și integrarea din punct de vedere social. Măsuri de reducere a discriminării și intoleranței, pe de o parte, dar și de adaptare a comunităților de imigranți la valorile și legile țărilor în care decid să se stabilească.

Concluzie

Revenind la problema valorilor pentru tinerii europeni, acestea trebuie dezvoltate pentru ca ei să nu fie mai târziu atrași de altele mai radicale, absolute, în lipsa unui sistem după care se pot ghida. Mass-media le poate promova prin programe televizate și articole scrise, școala prin ore de etică și educație civică, clasa politică prin modelul propriu și familia, ca nucleul dezvoltării oricărei societăți, prin tot ceea ce se discută și ce se învață în cadrul ei.

Nu sună puțin a îndoctrinare ? Oarecum, dar toți suntem îndoctrinați într-un fel sau altul. A te forma cu o serie de valori este ceva natural și de care sistemul public trebuie să se ocupe tocmai pentru a preveni anomia, pentru a oferi indivizilor dintr-o societate un sistem moral adecvat, aceștia fiind îndemnați altfel să caute alternative de cele mai multe ori radicale.

Nazismul, comunismul și actualmente islamismul înfloresc în cadrul unor societăți lipsite de valori morale puternice, publice. Unde totul e lăsat pe seama individului, iar acesta este lăsat în deșertul nihilismului. Singura cale pentru a evita acest lucru și a le oferi tuturor o șansă de integrare într-un sistem de valori comune este tocmai prin propagarea acestor valori în societate și mai ales în jurul celor tineri, care trebuie să primească astfel de valori înainte ca vocea unor grupări extremiste să ajungă la ei. Altfel vom continua să vedem europeni care devin membri ISIS.

Dizolvarea Rusiei și urmările posibile

Am dat recent peste un articol conform căreia cei de la Stratfor au prevăzut o posibilă dizolvare a Federației Ruse. Dizolvarea s-ar datora sancțiunilor economice impuse de către occident asupra Rusiei și incapacității acesteia de a răspunde realității economice deloc favorabile intereselor pe termen lung ale Rusiei. 

Personal nu știu în ce măsură această ipoteză este reală și nu tind să cred că sancțiunile europene sunt atât de puternice, deși acestea vor afecta Rusia în mod negativ și pe termen lung. Dar cred că este o ipoteză demnă de luat în calcul în condițiile în care Uniunea Europeană continuă să impună sancțiuni economice asupra unui stat rus care încalcă toate normele de drept internațional. Ținând cont de această posibilitate mi se pare foarte importanta întrebarea cu privire la ce ar urma dizolvării Rusiei.

Amenințarea de tip Afganistan 

Dizolvarea Federației Ruse nu este un lucru care ne-ar scăpa de probleme. Gata, dispare un inamic al intereselor noastre și ne găsim într-o poziție favorabilă. Mai degrabă vorbim de o metamorfoză a riscurilor de securitate. În locul unui stat puternic vorbim de un non-stat, de micuțe republice slăbite și independente care ar fi incapabile în a susține o anumită stare de ordine pe teritoriul propriu.

Unde ar duce o astfel de situație ? Conflicte între astfel de republici, apariția unor micuți lideri autoritari prin puterea armelor (chiar din rândurile a ce ar fi fost armata rusă) sau o transformare de tip Afganistan. Condiție în care fostele republici de pe teritoriul Rusiei, dezbinate pe baze etnice, religioase și așa mai departe, ar putea fi folosite de către organizații teroriste sau diferiți actori non-statali pentru interese proprii, lansare de atacuri sau coordonarea unor acțiuni ilegale la nivel global, totul în cadrul unor granițe lipsite de forța politică și militară reală.

Nu este exclus ca organizații de tipul ISIS să-și dezvolte celule cu adevărat puternice pe un teritoriu cum este cel al Rusiei, în special în regiunile cu o importantă populație musulmană. Caz în care, iarăși, o intervenție ar fi necesară pentru a nu permite o extindere a Statului Islamic. Un stat care pare să ducă diferite campanii, prin diferite grupări și pe diferite părți ale globului, așteptând să câștige teren peste tot și să se unească la un punct. Din Nigeria spre Siria și Irak, iar de acolo, în cazul acestui scenariu, spre Rusia.

Proliferarea armelor nucleare

O posibilitate și mai riscantă și foarte posibilă, luată în calcul inclusiv de analiștii Stratfor, ține de armele nucleare. Căderea Uniunii Sovietice a ridicat în mod automat problema arsenalului nuclear sovietic, care ar fi putut ajunge cu ușurință pe mâna unor comercianți, iar de acolo pe mâna diferitelor organizații care au nevoie de astfel de arme. Același scenariu ar trebui luat în calcul în condițiile decimării Federației Ruse, armele nucleare fiind lăsate practic pe mâna oricui are resursele sau forța de a le prelua de la ce ar fi fost odată autoritățile rusești.

Aspectul pozitiv al revenirii teritoriilor anexate

Aceste riscuri sunt acompaniate și de aspectele pozitive ale dizolvării Rusiei. Revenirea unor teritorii anexate de Moscova la statele inițiale. Republica Moldova ar fi liberă pentru a se întoarce în granițele României, Transnistria și-ar pierde singurul sprijin și nu ar putea exista pentru lungă durată, iar Crimeea ar reveni în mod natural Ucrainei.

Un astfel de scenariu îmi aduce aminte de seria Fundația și Imperiul a lui Asimov, unde stagnarea, iar mai apoi decăderea Imperiului Galactic au dus la apariția unor mici republici independente, a unei stări de dezordine internațională, acompaniată de riscurile intrinseci: ascensiunea unor mici dictatori, de obicei din rândurile armatei, proliferarea pe piață neagră a unor arme riscante, în cazul nostru arsenalul nuclear al Rusiei și o destabilizare a clară a sistemului.

Concluzie: un scenariu demn de luat în considerare, dar cu reticență

Ținând cont de acest posibilități occidentul ar trebui să fie pregătit pentru securizarea armamentului nuclear rusesc, dacă Rusia s-ar dizolva și pentru eventuale misiuni similare cu cea din Afganistan. Rusia reprezintă un stat adversar atunci când vorbim de interese strategice, geopolitice, dar este singurul lucru care ține în frâu sălbăticia rusească, iar orice posibilă dizolvare a unui astfel de stat aduce de la sine riscuri și avantaje, a căror management revin occidentului și Republicii Populare Chineze, o forță care ar putea profita la fel de mult de orice dizolvare a Rusiei.

Scenariul fiind unul posibil este demn de luat în calcul. Cum am zis și la începutul acestui articol eu îmi păstrez anumite dubii. Trebuie să ținem cont de faptul că Stratfor este o corporație americană, parteneră a guvernului SUA și care poate strecura în analizele sale idei avantajoase politicii externe a Statelor Unite. De exemplu decimarea Uniunii Europene, un lucru despre care cei de la Stratfor vorbesc în egală măsură.

Motivul pentru care un astfel de scenariu merită luat în considerare este caracterul multietnic, pluriconfesional al Federației Ruse. Practic nu vorbim de un stat național bine consolidat, cât de o înglobare a unor etnii și culturi diferite, iar singurul lucru care le ține unite și în ordine este tocmai autoritatea centrală a Kremlinului. Odată această autoritate slăbită este natural ca construcția rusească să se dizolve.

În ciuda acestui fapt îmi păstrez dubiile asupra posibilității ca sancțiunile impuse de către occident să slăbească Rusia, în decurs de câțiva ani, într-un asemenea hal încât aceasta să ajungă la dizolvare. Ipoteza este una posibilă și pentru care occidentul ar trebui să aibă un răspuns pregătit, dar acest răspuns trebuie să stea undeva în sertar, printre documentele cancelariilor europene, așteptând momentul în care trebuie pus în aplicare. Între timp atenția noastră trebuie concentrată pe realitatea actuală.

Amenințarea teroristă post 9/11

Premierul Franței, Manuel Valls, a declarat recent că terorismul islamist din Libia reprezintă o amenințare pentru Uniunea Europeană. Un comentariu de bun simț care nu face decât să afirme ceea ce se vede. Lumea occidentală este direct amenințată de către diferitele grupări teroriste și islamiste care s-au format și se formează în zona Orientului Mijlociu. Acestea își cuceresc propriul areal geografic, urmând ca de acolo să direcționeze atacuri teroriste asupra spațiului european.

Totuși, se pune o întrebare: cum am ajuns în această situația ? Amenințarea teroristă a devenit o problemă de prim plan pentru puterile lumii în urma atentatelor de la 9/11, când Statele Unite au fost lovite pe neașteptate. Într-adevăr, nimeni nu se aștepta ca o mică organizație teroristă să aibă puterea de a lovi o putere globală în inima ei, dar acest lucru s-a întâmplat și a impus o nouă paradigmă de securitate, o paradigmă în care terorismul și grupurile non-statale au câștigat un rol mult mai important.

Al-Qaida și ”cruciada împotriva terorismului”

Pentru o perioadă principalele puteri ale lumii au dus un amplu război împotriva terorismului la nivel global. Invazia Irakului, a Afganistanului și diferitele măsuri de securitate internă au venit ca și aspecte ale acestui război, încercându-se astfel înfrângerea sau cel puțin limitarea acestei amenințări. Noua paradigmă a ridicat noi riscuri, necesitatea unor noi metode de combatere a unor adversari vechi și, în orice caz, ne-a arătat că actorii statali nu mai sunt singura amenințare la adresa ordinii globale.

SUA și lumea occidentală și-au adaptat răspunsul după loviturile primite din partea terorismului. Au încercate să vâneze diferitele grupări teroriste și să izoleze această amenințare în spațiul Orientului Mijlociu, cât mai departe de casă. S-a înțeles pentru toată lumea că în secolul globalizării ce se petrece la un capăt al lumii poate afecta celalalt capăt. Așa cum, de pildă, anarhia din Afganistan afecta occidentul, permițând grupărilor teroriste, dar și diferitelor grupuri infracționale, să-și găsească adăpost acolo, să-și coordoneze afacerile și chiar să deruleze atacuri împotriva vestului.

Al-Qaida s-a evidențiat drept cea mai mare amenințare teroristă la adresa occidentului, fiind și cea mai puternică organizație de acest tip. Metodele sale erau clare: hide and strike. Se ascundeau și loveau atunci când nimeni nu se așteptau. O adevărată paradigma a lebedelor negre în lupta cu amenințarea teroristă. Pentru occident terorismul era echivalent cu al-Qaida, iar distrugerea acestei organizații reprezenta o înfrângere a terorismului islamic.

Organizația a fost, încetul cu încetul, decapitată. O campanie destul de lungă care a culminat cu prinderea și uciderea liderului terorist, Osama Bin Laden. Pentru moment al-Qaida a fost slăbită, dar asta nu a fost suficient pentru a elimina amenințarea terorismului de origine islamică. Din contră, amenințarea s-a amplificat prin haosul care a urmat. Fără un lider organizația teroristă s-a dezbinat, majoritatea islamiștilor continuând, separat, lupta pentru ideile în care credeau. Fanatismul și ura care-i motivau nu a murit odată cu Bin Laden, doar ordinea care-i ținea pe o anumită linie.

Apariția Statului Islamic: ordine din haos

Islamismul se găsea într-o situație de haos, la fel ca și Orientul Mijlociu în general. Primăvara Arabă, retragerea trupelor americane din Irak și căderea unor dictatori arabi a lăsat un vacuum de putere în spațiul oriental. Anumiți lideri islamiști au profitat de acest lucru și și-au coagulat forțele pentru a dărâma ce le mai stătea în cale. Aceștia au fondat organizația pe care o știm astăzi drept ISIS. O organizație care vrea să treacă de nivelul al-Qaida și să formeze un veritabil califat islamic, declanșând o ciocnire a civilizațiilor.

Profitând de haosul care a slăbit poziția noilor regimuri democratice, dar și a tot mai slăbitelor regimuri autoritare, ISIS a câștigat tot mai mult teritoriu și tot mai mulți adepți. Expansiunea acestei organizații fiind vizibilă și în momentul de față. Islamiștii au reușit să atragă adepți din orient, dar și din occident, unde are, în momentul de față, veritabile celule teroriste gata să ne lovească atunci când ne așteptăm mai puțin. Așa cum a fost cazul Charlie Hebdo.

Asistăm la o nouă schimbare de paradigmă. Amenințarea teroristă nu mai este echivalentă cu al-Qaida, a cărei putere este tot mai limitată, ci cu Statul Islamic. Două organizații complet diferite, singura similaritate fiind devoțiunea pentru o variantă extremistă a religiei islamice. Spre deosebire de al-Qaida ISIS nu se ascunde în granițele altor state, ci urmărește formarea propriului stat. Are obiective mult mai largi, iar terorismul reprezintă doar un mijloc de lovire a occidentului.

Statul Islamic este atât o grupare teroristă, cât și un stat. Își formează rețele teroriste pe teritoriul european, fie în cadrul comunităților de imigranți musulmani, fie printre europenii nativi convertiți la islam, folosește atacuri metoda atentatelor teroriste, dar totodată își construiește propriul stat, cu granițe proprii și cu ierarhia proprie. ISIS vrea să distrugă granițele statelor arabe și să le înlocuiască cu granițele lărgite ale unui califat islamic, construit pe baza religiei islamice. Cu totul altceva decât ce urmărea al-Qaida prin simpla luptă subversivă împotriva occidentului.

Între două rele

După atentatele de la 11 septembrie amenințarea teroristă a cunoscut o evoluție clară, forțând schimbarea paradigmei de securitate în relațiile internaționale. Odată cu decapitarea al-Qaida și Primăvara Arabă, care a lăsat orientul în haos, paradigma s-a schimbat din nou, iar rămășițele islamismului s-au regrupat în jurul ISIS pentru a construit un veritabil califat islamic, un stat de tip premodern construit pe fundamente religioase și nu naționale.

Înfrângerea ISIS reprezintă noul obiectiv în lupta globală împotriva terorismului, rolul și amenințarea al-Qaida aflându-se într-o continuă diminuare. Dacă este lăsat să crească Statul Islamic poate juca un rol similar cu cel al UE pentru lumea arabă, păstrând, evident, proporțiile. În momentul de față amenințările de tip terorist sunt singurele care par a reprezenta o problemă, dar asta pentru că ISIS își concentrează forțele în orient, încercând să cucerească noi teritorii pentru noul califat. Principalii adversari ai ISIS sunt niște state fragile, wanna-be democrate și statele seculare conduse de lideri autoritari sau dictatori.

Ținând cont de această realitate putem spune că înfrângerea ISIS este condiționată de victoria liderilor autoritari. Nu are rost să ne mințim singuri. Realitatea culturală în lumea arabă diferă net de realitatea europeană. Vorbim de alte valori, altă educație, altă experiență cultural-istorică. Am încercat să oferim democrația în lumea arabă, doar că peste tot unde dictatorii au fost alungați nu s-a impus altceva decât haos și un vacuum de putere din care au răsărit diferite grupări extremiste. În locul autorității exacerbate a unor indivizi s-a găsit imediat autoritatea religioasă și puterea armelor, valorile democratice negăsind ecou în inimile majorității musulmane.

Din moment ce occidentul nu este dispus să intervină în forță contra ISIS, ci doar prin mici lovituri, lupta pică pe umerii liderilor arabi. Un regim democratic slab în Irak, un lider autoritar în Siria, un stat totalitar în Iran și un stat indecis între islam și naționalism în Turcia. Aceștia sunt principalii rivali ai Statului Islamic. SUA și lumea occidentală nu pot decât să susține astfel de forțe dacă doresc înfrângerea definitivă a ISIS, iar odată ISIS înfrânt să nu ne așteptăm la un răsărit al democrației, ci la un alt vacuum de putere din care poate răsări altă grupare teroristă sau o forță autoritară, în orice caz cineva care să ocupe acel spațiu gol prin puterea armelor, lucru specific lumii arabe.

Securitatea occidentului și înțelegerea mentalității ISIS

Limitarea amenințării ISIS în spațiul arab este un obiectiv clar al lumii occidentale, așa cum a fost și în cazul al-Qaida. Păstrarea conflictului cât mai departe de casă este cea mai bună metodă pentru asigurarea intereselor noastre și a siguranței cetățenilor, dar nu este suficient. Tocmai datorită celulelor teroriste existente în lumea occidentului. Imigranții musulmani pe de o parte și convertiții de origine europeană pe de alta. Stoparea acestei amenințări implică măsuri eficiente de securitate, dar totodată echilibrate și o bună înțelegere a mentalității din spatele ISIS, sau a islamismului în general.

Europa, spre exemplu, trebuie să țină sub supraveghere comunitățile musulmane puternice de pe teritoriul său și asta fără să provoace aceleași comunități. Dacă vrem să evităm ceva în momentul de față acel ceva este tocmai începerea unui conflict pe baza etnice sau religioase la nivelul cetățenilor diferitelor state europene. Supravegherea trebuia făcută cu cap și într-un mod echilibrat, evitând orice acțiuni provocatoare sau încălcări ale drepturilor omului. La fel putem spune că trebuie evitată blamarea și izolarea comunității musulmane din cauza islamiștilor, acest lucru alimentând doar propaganda diferitelor grupări islamiste care-și dezvolte celule în zona europeană.

O securitate sporită trebuie să existe la granițele Europei, pentru a evita plecarea, dar și întoarcerea pe neașteptate, a unor europeni convertiți la cauza islamistă care doresc să lupte sau au luptat pe fronturi precum cel din Siria sau Irak. Acești oameni se pot întoarce de acolo cu experiență, cu arme și cu o doză imensă de fanatism, reprezentând o amenințare directă pentru siguranța cetățenilor.

Înțelegerea mentalității ISIS și începerea unui război psihologic cu islamismul este, de asemenea, un lucru necesar pe termen lung. Un astfel de conflict este domeniul mass-mediei și educației, care trebuie să combată tot ce înseamnă propagandă din partea Statului Islamic. Combaterea prin forță este domeniul diferitelor organe de impunere a legii, dar nu este suficient. O contra-propagandă este necesară pentru a evita trecerea altora la cauza islamistă și chiar pentru întoarcerea acestora, iar această contra-propagandă necesită o bună înțelegere a motivelor care animă militanții ISIS.

Animați de fanatism

O greșeală comună în lumea occidentală este abordarea problemelor din lumi diferite de a noastră prin ideile, valorile și mentalitățile specifice occidentului. Mulți fac o greșeală teribilă încercând să vadă Statul Islamic doar ca o grupare de oameni corupți, care doresc să profite și să obțină putere. În spatele lor, inclusiv a liderilor, stă de fapt o doză imensă de fanatism motivat religios. Etnia, banii, sunt lucru care contează prea puțin, iar resursele sunt doar mijloace pentru un scop. În mentalitatea ISIS domină devoțiunea pentru cauza islamică și rolul apocaliptic pe care această organizație și-l atribuie.

Când fanatismul, credința totală în ceva, îți controlează mintea rațiunea se dă la o parte și chiar frica devine un detaliu minor, ușor suprimat prin ură și fanatism. Militanții și liderii ISIS văd lumea în alb și negru, bine și rău, iar ei se consideră reprezentanții binelui într-o luptă pe viață și pe moarte împotriva răului. În astfel de circumstanțe nu putem vorbi de compromisuri sau soluții de mijloc, ISIS urmărind un jihad împotriva lumii occidentale și a sufletului european, nu doar o luptă de interese strategice cum este cazul conflictului între occident și Federația Rusă.

Statul Islamic și mentalitatea oamenilor care luptă pentru această idee nu pot fi înțelese abordând lucrurile printr-o viziune specifică lumii occidentale. Combaterea și înțelegerea acestei mentalități se poate face doar prin conștientizarea diferențelor culturale, istorice, ideologice și chiar religioase dintre cele două civilizații, europeană și musulmană (nu arabă, pentru că religia definește această lume și nu etnia).

Încheiere

Amenințarea teroristă după atentatele de la 11 septembrie a schimbat cu totul paradigma de securitate în relațiile internaționale, iar acest lucru este clar pentru toată lumea. Actorii statali nu mai erau singura amenințare existentă, ci și organizațiile non-statale capabilă să impună teroarea în rândul mulțimilor. Cazul al-Qaida. Paradigma aceasta a suferit la rândul ei o modificare, iar acum ne găsim în situația în care o grupare teroristă s-a divizat și s-a reorganizat sub forma unui stat de tip pre-modern, având la bază o ideologie religioasă. Terorismul rămâne o amenințare serioasă, dar are procesele sale de metamorfoză. Procese la care trebuie să ne adaptăm, așa cum e cazul în tot ce ține de securitate, unde singura constantă este însăși schimbarea.