Provocarea geografică a României

Mi-am făcut o obișnuință din a urmări filmulețele postate relativ des pe pagina de youtube a celor de la Stratfor. O serie în special mi-a atras atenția. Câteva filmulețe scurte care discută contextul geografic al mai multor țări și provocările ce apar în acest context. Majoritatea analizelor mi s-au părut corecte sau cel puțin de bun simț, dar nu am reușit să găsesc nici una cu privire la România și provocarea noastră geografică. Oare de ce ? Poate situația noastră are prea multe incertitudini ? Nu cred, dar am să încerc să formulez o variantă proprie a ceea ce ar părea să fie provocarea geografică a României.

În acest sens există două aspecte de care trebuie să ținem cont: contextul geografic în care ne aflăm și provocările care decurg în mod natural din acest context. Ideea se învârte în jurul noțiunii de geopolitică și a relevanței pe care aceasta și-a păstrat-o în lumea contemporană, asta în ciuda unor critici care s-au grăbit să afirme sfârșitul istoriei sau al geopoliticii, toate astea privind dintr-un turn de fildeș al viselor frumoase. Evident că istoria nu s-a sfârșit, iar nici geopolitica nu a fost invalidată, ci din contră. Ultimele evenimente ne arată cât de importantă este de fapt.

Contextul geografic și politic

Poziția României a fost dintotdeauna complicată. O țară situată între vest și est, la granița dintre marile imperii și cu o poziție de acces la Marea Neagră. Resursele ei naturale au fost mereu un punct de atracție pentru vecini, iar istoria sa este plină de conflicte nu doar cu marile imperii, ci și cu vecinii mai mici. Pentru a supraviețui România a trebuit să jongleze în ceea ce privește relațiile sale externe. Alianțele n-au fost niciodată permanente, ci de moment, dar acest lucru s-a schimbat odată cu aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, de data asta prefigurându-se un fel de stabilitate diplomatică.

Munții Carpați reprezintă principala linie de apărare a României, care a jucat acest rol în repetate rânduri și în diferitele strategii de apărare a țării. În perioada celui de-al doilea război mondial Mareșalul Ion Antonescu intenționa să se retragă cu trupele dincolo de Carpați și să folosească munții drept un avantaj strategic împotriva trupelor rusești invadatoare. Istoria nu i-a oferit răgaz pentru a face asta, dar Carpații au figurat mereu ca și un avantaj strategic în fața oricărei invazii, fie din est, fie din vest.

România este o națiune-stat parțială, divizată de conflictele istoriei și care în momentul de față vede ca un obiectiv istoric, sau o datorie istorică, recuperarea Republicii Moldova, rupte din trupul României odată cu încheierea Primului Război Mondial. Ce nu este România ? Nu este o mare putere, ea are nevoie de sprijinul unui aliat mai puternic pentru a reuși să recapete alte teritorii. În schimb este un stat puternic. Ideea de stat este puternică în rândul cetățenilor (exceptând zona Ținutului Secuiesc), instituțiile statului funcționează la capacitate medie, iar baza fizică a statului, ca să folosim terminologia lui Barry Buzan, îi oferă avantaje (cel puțin la capitolul resurse, pentru că la capitolul populație pare să există o problemă de scădere demografică).

Acest lucru ne scutește de amenințări interne serioase la adresa statului și a intereselor sale. Principalele amenințări la adresa securității României sunt pe plan extern. În relație cu vestul securitatea națională a României este asigurată prin apartenența la două structuri comune, o alianță și o uniune. În relație cu estul România se confruntă cu amenințarea rusească și cu sateliții acesteia: Ungaria, Serbia, Bulgaria și mai nou Turcia. Menționez că dintre acești sateliți doar Ungaria are obiective cu adevărat ostile față de România, restul urmărind diferite interese politice și economice.

Provocarea României

Într-un astfel de context principala provocare a României este să-și păstreze integritatea teritorială și să se păzească de amenințările exterioare. Făcând acest lucru ea nu trebuie să răspundă la provocări lansate de satelitul ungar al Moscovei prin intermediul minorităților prezente în anumite părți ale României (ex. Ținutul Secuiesc). Politica României trebuie să pună accentul pe dezvoltarea propriilor capacități de apărare și întărirea relațiilor cu partenerii strategici externi, principalul factor de securitate pentru granițele și interesele României.

Asta înseamnă investiții mai serioase în domeniul apărării, pe de o parte, atragerea de investitori străini care să forțeze guvernele străine să apere tocmai acești investitori și întărirea prin mijloace diplomatice a principalelor noastre parteneriate strategice, pe de alta. SUA și Polonia joacă un rol fundamental în această direcție, fiind și principalii noștri parteneri, alături de un posibil parteneriat de ordin economic cu Germania. O atitudine vigilentă față de statul ungar este de asemenea necesară, datorită tendințelor revizioniste care domină încă politica de la Budapesta.

Poziția geografică aduce de la sine dezavantaje, dar trebuie folosită de asemenea ca un avantaj. Accesul la Marea Neagră este un argument pentru întărirea României, Marea Neagră fiind un spațiu de interes geopolitic și geostrategic major, ea fiind de fapt ruta de legătură între est și vest, adăugând aici Orientul Mijlociu. Interesele economice sunt legate de acest spațiu, la fel și cele de securitate: atât în relație cu statul rus, cât și privind diferite grupuri infracționale sau teroriste care doresc să-și croiască drum înspre sau dinspre Orientul Mijlociu.

Deși ideea de stat în sine este puternică printre majoritatea cetățenilor României asta nu scutește România de un risc intern de securitate. Riscul respectiv este cel al corupției. Instituțiile de forță ale statului român, probabil la cererea partenerilor americani, încearcă acum destructurarea principalelor grupuri de interese care pot ridica probleme de securitate. Corupția în cadrul administrației publice sau a clasei politice înseamnă vulnerabilitatea ca oameni cu funcții importante să vândă pentru bani secrete de stat sau să deruleze acțiuni ostile statului român, în cel mai bun caz să închidă ochii la acțiuni străine derulate pe teritoriul nostru.

Obiectivul istoric de reunificare al Republicii Moldova cu România este dorit de majoritatea populației, iar sentimentul pare să crească și dincolo de Prut. România trebuie să-și întărească relațiile diplomatice cu Republica Moldova și să-și continue politica de susținere a acesteia, în special cu privire la aderarea în UE. Trebuie să profităm de actuala criză din Ucraina și de o influență mai scăzută a Rusiei dacă dorim să realizăm o unire, fie în forma clasică, fie prin apartenența comună la Uniunea Europeană. Prima opțiune este totuși mai probabilă în contextul în care Republica Moldova duce lipsa unei clase politice serioase și capabile să câștige încrederea partenerilor occidentali.

În raport cu relația noastră față de SUA și Germania accentul trebuie să pice pe SUA. Momentan reprezintă singura forță militară capabilă să asigure securitatea României. Politica noastră externă trebuie dezvoltată în jurul parteneriatului strategic cu Statele Unite, fără să ignorăm importanța unei bune relații cu statele vest-europene precum Germania și Franța, respectiv Marea Britanie. Polonia este de asemenea un partener important datorită intereselor geopolitice comune: limitarea influenței rusești în estul Europei, întărirea poziției americane și susținerea implicită a independenței Ucrainei.

Criza din Ucraina este de interes pentru România. Limitarea influenței rusești este tocmai un rezultat al acestei crize, iar trecerea statului ucrainean de partea NATO și a UE ar bune un zid între Rusia și țările est-europene precum România și Polonia. De asta ar fi în interesul României să-și întărească relațiile cu Ucraina și să susține cauza ucraineană după puterile sale.

Un lucru pe care România trebuie să-l evite este dependența energetică față de Rusia. Trebuie să încercăm o exploatare cât mai completă a resurselor noastre energetice. De asemenea interesul României ar fi o scădere a dependenței energetice pe care unele state occidentale o au față de Federația Rusă. Exploatarea resurselor noastre subterane ar putea să ne aducă un surplus pe care să-l folosim în acest sens. De asemenea declinul demografic trebuie evitat. România are nevoie de o populație tânără și în puteri, de o educație funcțională, pentru a reuși să-și formeze elite capabile să asigure viitorul țării. Politici publice de susținere a natalității s-ar impune, având o legătură cu interesele pe termen lung ale României, la fel ca și o reformă amplă în domeniul educației.

România: încotro ?

Geopolitica rămâne un aspect important al relațiilor internaționale, iar România se confruntă și acum cu dificultățile ridicate de poziția sa geografică. Situată la granița dintre vest și est, în prima linie a Uniunii Europene și a NATO, ea trebuie să-și dezvolte capacitățile de apărare și independența energetică. Nu-și permite să stea singură împotriva unei mari puteri, drept urmare trebuie să mizeze pe diferite parteneriate strategice și cooperarea în cadrul NATO, respectiv UE, pentru a supraviețui. Principala amenințare de securitate vine pe plan extern, dar mici vulnerabilități de ordin politic și economic există și în interiorul granițelor, iar România duce o luptă dură pentru a rezolva această problemă.

Dizolvarea Rusiei și urmările posibile

Am dat recent peste un articol conform căreia cei de la Stratfor au prevăzut o posibilă dizolvare a Federației Ruse. Dizolvarea s-ar datora sancțiunilor economice impuse de către occident asupra Rusiei și incapacității acesteia de a răspunde realității economice deloc favorabile intereselor pe termen lung ale Rusiei. 

Personal nu știu în ce măsură această ipoteză este reală și nu tind să cred că sancțiunile europene sunt atât de puternice, deși acestea vor afecta Rusia în mod negativ și pe termen lung. Dar cred că este o ipoteză demnă de luat în calcul în condițiile în care Uniunea Europeană continuă să impună sancțiuni economice asupra unui stat rus care încalcă toate normele de drept internațional. Ținând cont de această posibilitate mi se pare foarte importanta întrebarea cu privire la ce ar urma dizolvării Rusiei.

Amenințarea de tip Afganistan 

Dizolvarea Federației Ruse nu este un lucru care ne-ar scăpa de probleme. Gata, dispare un inamic al intereselor noastre și ne găsim într-o poziție favorabilă. Mai degrabă vorbim de o metamorfoză a riscurilor de securitate. În locul unui stat puternic vorbim de un non-stat, de micuțe republice slăbite și independente care ar fi incapabile în a susține o anumită stare de ordine pe teritoriul propriu.

Unde ar duce o astfel de situație ? Conflicte între astfel de republici, apariția unor micuți lideri autoritari prin puterea armelor (chiar din rândurile a ce ar fi fost armata rusă) sau o transformare de tip Afganistan. Condiție în care fostele republici de pe teritoriul Rusiei, dezbinate pe baze etnice, religioase și așa mai departe, ar putea fi folosite de către organizații teroriste sau diferiți actori non-statali pentru interese proprii, lansare de atacuri sau coordonarea unor acțiuni ilegale la nivel global, totul în cadrul unor granițe lipsite de forța politică și militară reală.

Nu este exclus ca organizații de tipul ISIS să-și dezvolte celule cu adevărat puternice pe un teritoriu cum este cel al Rusiei, în special în regiunile cu o importantă populație musulmană. Caz în care, iarăși, o intervenție ar fi necesară pentru a nu permite o extindere a Statului Islamic. Un stat care pare să ducă diferite campanii, prin diferite grupări și pe diferite părți ale globului, așteptând să câștige teren peste tot și să se unească la un punct. Din Nigeria spre Siria și Irak, iar de acolo, în cazul acestui scenariu, spre Rusia.

Proliferarea armelor nucleare

O posibilitate și mai riscantă și foarte posibilă, luată în calcul inclusiv de analiștii Stratfor, ține de armele nucleare. Căderea Uniunii Sovietice a ridicat în mod automat problema arsenalului nuclear sovietic, care ar fi putut ajunge cu ușurință pe mâna unor comercianți, iar de acolo pe mâna diferitelor organizații care au nevoie de astfel de arme. Același scenariu ar trebui luat în calcul în condițiile decimării Federației Ruse, armele nucleare fiind lăsate practic pe mâna oricui are resursele sau forța de a le prelua de la ce ar fi fost odată autoritățile rusești.

Aspectul pozitiv al revenirii teritoriilor anexate

Aceste riscuri sunt acompaniate și de aspectele pozitive ale dizolvării Rusiei. Revenirea unor teritorii anexate de Moscova la statele inițiale. Republica Moldova ar fi liberă pentru a se întoarce în granițele României, Transnistria și-ar pierde singurul sprijin și nu ar putea exista pentru lungă durată, iar Crimeea ar reveni în mod natural Ucrainei.

Un astfel de scenariu îmi aduce aminte de seria Fundația și Imperiul a lui Asimov, unde stagnarea, iar mai apoi decăderea Imperiului Galactic au dus la apariția unor mici republici independente, a unei stări de dezordine internațională, acompaniată de riscurile intrinseci: ascensiunea unor mici dictatori, de obicei din rândurile armatei, proliferarea pe piață neagră a unor arme riscante, în cazul nostru arsenalul nuclear al Rusiei și o destabilizare a clară a sistemului.

Concluzie: un scenariu demn de luat în considerare, dar cu reticență

Ținând cont de acest posibilități occidentul ar trebui să fie pregătit pentru securizarea armamentului nuclear rusesc, dacă Rusia s-ar dizolva și pentru eventuale misiuni similare cu cea din Afganistan. Rusia reprezintă un stat adversar atunci când vorbim de interese strategice, geopolitice, dar este singurul lucru care ține în frâu sălbăticia rusească, iar orice posibilă dizolvare a unui astfel de stat aduce de la sine riscuri și avantaje, a căror management revin occidentului și Republicii Populare Chineze, o forță care ar putea profita la fel de mult de orice dizolvare a Rusiei.

Scenariul fiind unul posibil este demn de luat în calcul. Cum am zis și la începutul acestui articol eu îmi păstrez anumite dubii. Trebuie să ținem cont de faptul că Stratfor este o corporație americană, parteneră a guvernului SUA și care poate strecura în analizele sale idei avantajoase politicii externe a Statelor Unite. De exemplu decimarea Uniunii Europene, un lucru despre care cei de la Stratfor vorbesc în egală măsură.

Motivul pentru care un astfel de scenariu merită luat în considerare este caracterul multietnic, pluriconfesional al Federației Ruse. Practic nu vorbim de un stat național bine consolidat, cât de o înglobare a unor etnii și culturi diferite, iar singurul lucru care le ține unite și în ordine este tocmai autoritatea centrală a Kremlinului. Odată această autoritate slăbită este natural ca construcția rusească să se dizolve.

În ciuda acestui fapt îmi păstrez dubiile asupra posibilității ca sancțiunile impuse de către occident să slăbească Rusia, în decurs de câțiva ani, într-un asemenea hal încât aceasta să ajungă la dizolvare. Ipoteza este una posibilă și pentru care occidentul ar trebui să aibă un răspuns pregătit, dar acest răspuns trebuie să stea undeva în sertar, printre documentele cancelariilor europene, așteptând momentul în care trebuie pus în aplicare. Între timp atenția noastră trebuie concentrată pe realitatea actuală.

ISIS: inamicul nr. 1 al umanității

Ieri când am văzut filmulețul cu decapitarea unui jurnalist occidental nu am reacționat deloc surprins. Nu mă așteptam la nimic altceva din partea unei organizații care are la bază ura religioasă și crima. În loc de șoc m-am gândit. M-am gândit la o carte scrisă de analistul geopolitic George Friedman (CEO la Stratfor International) care prevedea acest scenariu sumbru al întoarcerii islamismului ca inamic al umanității tocmai atunci când Europa și Rusia intră într-un nou război rece.

George Friedman a prevăzut că la un moment dat occidentul și Rusia vor intra într-un al doilea război rece, iar pe fondul acestui nou conflict islamismul se va ridica din nou. Astăzi vedem că a avut dreptate, chiar dacă nu în totalitate. Prin ISIS se ridică o forță considerabilă, o forță care nu amenință securitatea granițelor sau niște state anume, ci care amenință toate valorile pe care s-a construit civilizația europeană și lumea modernă, respectiv postmodernă.

Pericolul reprezentat de ISIS nu este un pericol pe care-l putem ignora pur și simplu. Este o amenințare reală. În momentul de față ISIS există doar în Irak și Siria, fiind o provocare pentru ambele guverne. Existența sa a fost tolerată de SUA cât timp a provocat daune regimului Assad, aliat cu Rusia, iar în momentul de față s-a extins și pe teritoriul americii din orient. Unde provoacă daune și crime.

Această extindere nu se va opri aici. Obiectivul ISIS este de a forma un stat islamic din toate națiunile acestei credințe și a duce un jihad împotriva lumii libere. Target-ul de recrutare al ISIS este tineretul lumii arabe. Am văzut în documentare cum lideri ISIS recrutau tineri, copii chiar, de peste tot. Dacă nu e de ajuns mai vin recruți din occident. Numărul lor crește în fiecare zi ca și consecință a politicii lui Obama.

Să nu fim orbi și să nu uităm că George W. Bush Jr. a prevăzut, la rândul său, că retragerea trupelor americane din Irak va da drum liber un forțe islamiste să se ridice. Exact asta s-a și întâmplat. Politica lui Barrack Obama este politica eșecului din care s-a născut ISIS, criza din Ucraina și multe altele. Dar nu asta contează acum, ci ce se petrece în momentul de față.

În momentul de față ISIS duce o luptă de cucerire a statelor arabe precum Siria și Irak. Pentru această luptă sunt recrutați oameni de toate vârstele, dar accentul pică pe tineri, pe viitor. Musulmani din Europa se alături și ei proiectului numit ISIS. Un proiect care tinde să devină un califat islamic cu o rază de acțiune nelimitată. Un califat care, prin discursul liderului, a amenințat lumea occidentală.

Pentru noi este o amenințare serioasă. Imediat ce acest califat se va stabili pe teritoriul arab vom avea de a face cu o forță teroristă mai mare decât a fost vreodată al-Qaeda. O forță care va deține propriul stat de unde vor fi lansate atacuri teroriste și nu numai împotriva lumii occidentale și, de ce nu, orientale. Să nu uităm că numărul în crește al trupelor ISIS include și europeni. Europeni care se pot întoarce oricând aici, antrenați și fanatizați ca niciodată, pentru a aduce cu ei teroarea islamului.

Vorbim deci de o organizație cu potențial, un inamic al întregii umanități care amenință stabilitatea și siguranța lumii în care trăim. Lumea liberă nu poate aștepta ca acest inamic să se dezvolte și să aducă din nou teroarea asupra noastră. O intervenție împotriva ISIS, acum cât este-n dezvoltare, se face necesară. Să nu uităm că în sec. XXI, secolul globalizării, ce se întâmplă într-un colț al pământului afectează ce se petrece la celălalt colț. Un stat islamic în orient poate servi ca o bază de atac împotriva occidentului, în același fel în care non-statul Afganistan a servit al-Qaeda.

Acum Europa pare să intre într-un nou război rece cu Rusia. Ceva inevitabil aș zice eu, dar asta nu ne dă dreptul să închidem ochii la alte primejdii. Primejdii care riscă să devină mai mari decât Rusia. Dacă în momentul de față Federația Rusă este un inamic clar al lumii occidentale (euroatlantice) atunci ISIS este inamicul clar, nr. 1, al umanității. Așa cum a fost al-Qaeda înainte. Acest inamic amenință stabilitatea lumii sub semnul fanatismului religios și al terorismului. Iar în câțiva ani de acum încolo poate deveni o forță. Asta dacă nu e oprită la timp. 

P.S. Dacă tot l-am menționat pe George Friedman vreau să atrag atenția asupra unor alte puteri în ascensiune. În cartea sa acesta a vorbit și de Turcia, respectiv Japonia. A căror evoluție în momentul de față este vizibilă. Turcia adoptă tot mai mult discursul naționalist-religios, orientându-se spre Rusia și vechia prietenie cu Ungaria, iar Japonia are o economie tot mai pozitivă, urmărind mai nou și schimbarea legii Forțelor de Apărare pentru a forma o armată autentică. Trăim o perioadă a schimbărilor și trebuie să fim pregătiți pentru a le întâmpina. ISIS nu e singura amenințare care se ridică, deși este cu siguranța cea mai mare și mai oribilă.