Criza imigranților, dilema morală și nevoia unui răspuns realist

Europa se confruntă cu o criză a imigranților. Lucru știut de aproape toată lumea care are un televizor, conexiune la internet sau care citește măcar un ziar. Cauza acestei crize este și ea relativ vizibilă, fiind profund legată de starea de haos în care a intrat o bună parte din zona Orientului Mijlociu. Primăvara Arabă, căderea unor dictatori, retragerea trupelor americane din Irak au facilitat, împreună, un vid de putere pe fundalul căruia s-au dezvoltat diferite organizații islamiste cu caracter terorist. Războiul sectar și politic a cuprins Orientul Mijlociu, iar civilii sunt primii care suferă de pe urma acestui conflict adeseori necruțător. Aceștia fug din calea războiului, dar nu numai, ei fug și din calea sărăciei, a condițiilor precare de viață caracteristice Orientului Mijlociu, iar cea mai apropiată barcă de salvare este, ați ghicit, Uniunea Europeană, îndeosebi Germania, oferind nu doar siguranță, ci și șansa unei vieți mai bune.

Fără doar și poate că nimeni nu se întreabă dacă statele europene pot, într-adevăr, să poarte în spinare această greutate. Chiar și o arcă rezistă până la un punct, iar apoi se dărâmă cu toți pasagerii la un loc. În astfel de circumstanțe intervine instinctul de supraviețuire despre care aș spune că este forța primară a psihicului nostru. Oamenii aruncă peste bord lucruri, alți oameni, pentru a-și salva pielea. Acei alți oameni sunt, de obicei, persoane din afara familiei, a etniei, a grupului, persoanele necunoscute sau cu care nu suntem înrudiți. Asta vedem că se întâmplă și acum. Valul de imigranți ridică dileme politice, economice, dar și morale. Dileme despre care intenționez să vorbesc în aceste rânduri, analizând treptat cauzele actualei crizei, dilemele ridicate (umanism vs interes național și stabilitate internă), poziția României în această dramă, concluzionând cu necesitatea unei soluții nu sentimentale, nici naționaliste, ci realiste la problema existentă. Înainte de a începe menționez că voi folosi cuvântul imigrant și nu cel de refugiat, fiindcă vorbim de toate persoanele care asaltează în acest moment granițele Europei (pe mare sau pe uscat), persoane care nu sunt doar refugiați din calea războiului, ci și oameni care caută o viață pur și simplu mai bună, în ambele cazuri găsesc termenul de imigrant mult mai la obiect.

Orice lucru are și o cauză

Dacă vrem să găsim un răspuns pentru dilemele ridicate de situația în care ne aflăm este foarte important să înțelegem cauza, respectiv cauzele, acestei situații. Ce a determinat un număr masiv de sirieni, irakieni, creștini și musulmani deopotrivă, dar și africani, să-și părăsească locuințele și pământul, asumându-și riscuri enorme pentru a ajunge în Europa, încredințându-și viitorul unor traficanți și asumându-și statutul de imigranți ilegali ? Cum am afirmat și mai sus, o cauză extrem de vizibilă și primară este conflictul sectar și politic care domină Siria și Irak. Musulmani care ucid creștini, sunniți care ucid shiiți, kurzi care sunt victimele musulmanilor și care la rândul lor își caută răzbunarea, un guvern irakian corupt și un dictator sirian, lungi și sângeroase conflicte militare. Toate aceste lucruri pun oamenii pe fugă.

În ciuda acestui fapt trebuie remarcat că refugiații nu fug doar înspre un loc mai sigur. Deși mulți s-au oprit în Turcia sau Arabia Saudită, alții au ales drumul mai lung și mai periculos către Europa. Nu doar din Siria și Irak, ci și din continentul african, alt continent dominat de haos, dar și de sărăcie. Oamenii își doresc siguranță, certitudinea zilei de mâine, dar își doresc și o viață mai bună. Europa și în special Germania apar ca o atracție, ca un veritabil Ierusalim economic unde oamenii își pot construi o nouă viață, unde (conform mărturiilor rudelor) se poate ajunge la un nivel decent de trai, chiar la prosperitate, statul german având politici puternice pro-imigrație. Nici Marea Britanie nu este o țintă mai puțin dorită. Deși nici unul din aceste state nu dorește cu adevărat un număr imens de imigranți pe teritoriul propriu. Marea Britanie are meritul sincerității, Germania încearcă să-i împartă prin Europa pentru a nu da naștere unor controverse.

Cred că aici avem două cauze de bază, fundamentale, la care s-ar mai putea adăuga și altele, dar le consider pe acestea fundamentale deoarece contextul în care loc migrația pare să indice acest lucru. Europa a fost mereu o țintă pentru imigranții dornici de un trai mai bun, dar niciodată nu ne-am confruntat cu numere masive, cu oameni care-și asumă atâtea riscuri pentru a veni aici. Situația în care ne aflăm a luat naștere în contextul destabilizării Orientului Mijlociu (și fac o paranteză pentru a indica de ce, iată, situația unor state mici și îndepărtate, aparent irelevante, este relevantă pentru marii actori de pe scena internațională), încurajată și de alți factori.

Putem spune relativ sigur că amestecul prea puternic în orient a declanșat anumite consecințe neașteptate și nedorite de nimeni. Dominați de o paradigmă liberală și de o ignoranță nocivă față de realitățile geografice, etnice și culturale ale unei alte lumi, occidentalii au intervenit fără să țină cont de aceste diferențe, crezând că gândirea arabului de rând este similară cu a europeanului de rând, că există mai multe lucruri comune în culturile celor două civilizații și că dacă un dictator cade atunci se va naște o democrație (opinie împărtășită și susținută de Robert Kaplan în câteva articole și-n cartea sa, ”Răzbunarea Geografiei”). Lucrurile nu s-au dovedit așa ușoare. Nici în Irak și nici în Siria, iar retragerea ulterioară a trupelor americane din Irak (care nu puteai să stea acolo o veșnicie, n-a făcut decât să dea drum liber haosului care clocotea).

Complexitatea unei dileme morale – binele și răul, politica și economia

Așa am ajuns în situația curentă. Acum ne confruntăm cu cei care fug din calea haosului lăsat în urmă și a sărăciei, despre care aș spune că este mai mult o consecință a realității geografice decât a oricărei povești marxistoide despre imperialismul vestic. Imigranții, fie că ne referim la refugiați sau la oportuniști, vin. Întrebarea curentă este ce să facem și mai exact: ce putem face ?

Politica lucrează cu oameni, cu realități vii. Este un lucru ce o deosebește de multe alte discipline, științifice sau nu, fiind obligată să facă față momentului și să scoată capul din laborator în ceea ce am numi lumea reală. În lumea reală teoriile rigide ale laboratorului încep să se clatine, puse în balanță cu realități complexe și cu dilemele pe care acestea le ridică. Vedem asta în prezent când ne confruntăm cu o alegere grea, cu o situație în care este greu să distingi care este ”the best course of action”. Să primești un număr imens de imigranți încurajându-i și pe alții să vină și să-ți expui economia, securitatea și civilizația unui risc ? Nu este o idee prea atrăgătoare, la fel cum nu este nici ideea de a trimite oamenii la moarte sigură sau a-i lăsa să moară în Mediterana.

Mulți umaniști asumă că avem o responsabilitate față de semenii noștri, opinie împărtășită de idealiștii de tot felul, religioși sau seculari. Dar natura tinde să ne contrazică. Omul mereu a fost dominat de dorința de supraviețuire, a sa și a celor mai apropiați de el. A făcut și bine, după putință, și foarte rar și-a suprimat propriul instinct pentru supraviețuirea altora sau a unor idei, dar chiar și atunci asociate cu sine. Nu există o responsabilitate într-un sens obiectiv, științific. Este o părere moralistă și nimic mai mult. Un grup de lei nu este responsabil față de soarta altora, dacă ne referim la natura. Dar omul a evoluat dincolo de alte animale. Rațiunea și empatia sunt calități specifice speciei noastre și desigur, empatizăm, dar tot mai mult tindem către cei mai apropiați nouă atunci când ni se dă o alegere. Pe această ipoteză am să-mi afirm opinia conform căreia viitorul imigranților nu este prea roz, nimeni nu-i vrea și prea puțini îi vor accepta.

Acum, să mergem mai departe. De ce ? Dilema care se ridică este una morală, de bine și de rău, care se extinde în lumea politicii, căreia Morgenthau îi atribuie o autonomie față de morala indivizilor, și către cea a economiei. Este bine să ne ajutăm semenii, dar pe cine ajutăm ? Primind un număr imens de refugiați îi ajutăm pe aceștia, dar expunem proprii cetățeni la anumite riscuri. Avem aici o situație prea des întâlnită în politică, când ce este bine pentru cineva este rău pentru altul sau, când de fapt, nu mai vorbim de bine, oricum l-am defini în sensul său relativ, ci de un lucru pur și simplu amoral. Intervine utilitatea.

Riscurile implicite ale primirii un număr mare de imigranți în Europa ar fi următoarele:

Economic – voi aborda în primul rând riscul pentru economie, fiindcă pentru omul de rând este cel mai relevant și determină o bună parte din atitudinea anti-imigraționistă (prezent și trecut), Primind un număr mare de oameni trebuie să ne aducem aminte că aceștia necesită locuințe, hrană, locuri de muncă (fiindcă mă îndoiesc că se vor întoarce prea curând acasă). Toate acestea pun presiune pe economia unui stat european și prea puține state sunt dispuse să-și asume această povară umanitară, lucru vizibil în cazul Franței și Marii Britanii, altele doresc să-l împartă din motive similare, iar statele de graniță joacă o carte umanistă, sperând că astfel vor determina alte state să accepte imigranți pentru ca la rândul lor să scape.

Politic și de securitate – pe plan politic și în când vorbim de securitate apar alte riscuri, unele chiar derivate din cele economice. Nemulțumirea generală a populației față de o posibilă destabilizare a economiei europene ori a unui stat și blamul asupra imigranților pot trimite la puterea extrema dreaptă, și așa în creștere în occident. O consecință firească ar putea să fie chiar destrămarea UE. Faptul că statele din Schengen se gândesc de pildă la închiderea granițelor indică și astfel de posibilități. Pe plan de securitate se discută despre riscul ca printre imigranți să se refugieze teroriști, membri ISIS sau al-Qaeda, eventual Boko Haram, dar și musulmani radicali oarecare. În unele locuri imigranții au scandat o lozincă a islamiștilor, ”Allah e mare”, iar asta spune multe, dar aș merge puțin mai departe. Să vedem lucrurile pe termen lung.

Social – cu această viziune pe termen lung îmi permit să intru în domeniul unui risc social și, de ce nu, cultural, civilizațional. Angela Merkel declara că proiectul multicultural a eșuat în Europa și vedem multe persoane, imigranți de primă generație, ca și de a doua sau a treia, în special ultimele două cazuri, care nu reușesc să se integreze, care încearcă, din contră, întărirea propriei identități și dominația asupra altora. Musulmanii care doresc legea Sharia aplicată în Marea Britanie, alții care se alătură ISIS (chiar europeni convertiți la islam). Ne putem întreba pe bună dreptate dacă civilizația noastră, valorile noastre, lumea construită de noi, ar putea supraviețui unui adaos și mai mare de imigranți greu de întreținut, care vor dezvolta frustrări, sau urmașii lor o vor face. Vorbim de culturi și civilizații diferite, de o ciocnire a civilizațiilor, cum își intitula Samuel Huntington celebra carte cu același titlu. Până una alta cei care vin acum reușesc să stârnească deja furia unor cetățeni, cum au făcut în Ungaria.

Îi primim acum, vor veni și alții. Orice ajutor încurajează de fapt acest val. Ce ne rămâne de făcut ? Să-i lăsăm să moară în Mediterana sau de foame la granițele noastre ? Să-i trimitem înapoi cu speranța că nu vor muri sau nu se vor alătura ISIS ca și un adaos de recruți pentru Statul Islamic (Game of Thrones. știu) ? Nici acest curs nu este unul ușor, dar trebuie să ne aducem aminte că politica implică decizii ambigue din punct de vedere moral și că datoria omului politic ar trebui să fie, în teorie, în primul rând față de propria țară, propriul popor, proprii cetățeni. Interesul lor primează, iar apoi al altora. Altminteri într-o lume ca a noastră nimeni nu ar urmări interesul acestora. Restabilirea ordinii în Orientul Mijlociu și retrimiterea lor acolo era ideală, dar astăzi soluția pare puțin utopică. Cine este dispus să trimită contingente militare pentru a se lupta cu haosul de acolo ? Contextul internațional este de așa natură încât putem vorbi despre o vreme a soluțiilor nepopulare, dar responsabile, deși chiar și pe acestea este greu să le găsim.

Situația României – între trei civilizații

România este o țară situată între trei civilizații, trei continente. Inevitabil, suntem o țară de tranzit, iar acest lucru este vizibil și în cazul imigrației. Mulți fug prin Bulgaria și vin la noi cu speranța să-i trecem prin Ungaria. Acest lucru a dus și la anumite scandaluri mediatice în ultima vreme, mai mulți români încercând să treacă imigranți prin Ungaria. Alții merg prin Serbia și se ciocnesc la granița maghiară de un zid, o parte se pot dispersa și din nou România devine o țintă pentru imigranți, zona Banatului fiind o poartă. Motiv pentru care s-a și decis întărirea pazei de frontieră la granița cu Serbia. Câteva semne de întrebare asupra intrării noastre în Schengen se pot naște de aici și nu cred că sunt favorabile nouă.

Primirea unui anumit număr de imigranți este de asemenea o temă de luat în considerare. România s-a angajat să primească imigranți pe teritoriul național, 1.023 în următorii doi ani fiind numărul agreat. Nu este un număr chiar foarte mare și-n raport cu populația scăzută și-n scădere a României s-ar putea să fie nu doar acceptabil, dar și pozitiv. Deși chestiunea ar trebui supusă unor dezbateri publice pentru a evita complicații ulterioare și pentru a obține o certitudine cu privire la cât putem ducem fără să aruncăm economia țării din nou în groapa din care abia ne-am ridicat. Și cred că din dorința de a face pe plac occidentului România va continua pe acest traseu.

Scenarii posibile și nevoia de o soluție realistă

Dincolo de ceea ce trebuie să facem putem vorbi și despre ce s-ar putea întâmpla. Personal mă îndoiesc că majoritatea statelor europene sunt dornice să accepte imigranți pe teritoriul propriu, din motivele enunțate mai sus, din egoismul specific naturii umane, din necesitatea apărării unor interese proprii. Franța și Marea Britanie, Ungaria și Polonia (care a fost de acord doar asupra unor refugiați creștini sau kurzi, pentru a evita o ciocnire între două civilizații complet diferite), sunt câteva exemple după care ne putem orienta în ce sens va evolua politica europeană față de criza imigranților. Germania la rândul ei nu-și permite scăderea de prestigiu, de popularitate, ce ar urma refuzul primirii unor imigranți (plus că aceștia au familii în Germania) și dorește să-i împartă. Cam greu de prezis ce vor face dacă acest proiect nu funcționează.

În mare parte proiectul european se clatină din nou. Se clatină de fiecare dată când vine vorba de o confruntare între ce am numi interese europene, valori umaniste și interese naționale, adesea aflate în opoziție, iar situația curentă nu poate decât să înrăutățească totul într-un moment în care ne confruntăm cu atâtea probleme la granițele noastre. Valul de imigranți înseamnă în primul rând haos, dezordine, iar pentru acest haos trebuie găsită o soluție. Pe termen scurt avem nevoie de o soluție cu care să tratăm simptomele problemei, iar pe termen lung de o altă soluție pentru cauzele sale. Cauza nu se poate trata fără dispariția Statului Islamic, fără impunerea unui echilibru și a unui regim de ordine în zona Orientului Mijlociu, iar rezolvarea simptomelor acestei crize ridică dileme morale la care ne este greu să răspundem, fiindcă nici un scenariu nu ne încântă.

Nevoia unei soluții realiste se face simțită de fiecare dată când opțiunile date nu sunt bune în totalitate, când trebuie să alegem între un rău mai mare și unul mai mic. Acest rău trebuie definit deci în materie de utilitate. Ce este mai util pentru noi, ce implică mai puține riscuri ? Când zic noi, în momentul de față, mă refer la Europa, deși devine tot mai greu să vorbești de Europa fără să te întrebi: ce este Europa de fapt ? În sfârșit, răul mai mic sau binele mai mare stă în servirea intereselor cetățenilor diferitelor state din Europa, în conservarea a ceea ce avem, sau în ajutorarea semenilor ? Cu siguranță, a nu oferi o mână de ajutor reprezintă și o delimitare de valorile Uniunii Europene, în termeni realiști chiar o pierde când vine vorba de politica de prestigiu.

Ținând cont de aceste lucruri aș spune că valul imigranților nu trebuie încurajat, iar Europa trebuie să se întărească drept fortăreață. Traficanții trebuie combătuți pentru a evita alte tragedii în Mediterana sau pe străzile din Ungaria și un semn trebuie dat că nimeni nu-i dispus și nu poate să care această povară în cârcă. Întrebarea este ce facem cu cei care sunt deja pe teritoriu european, imigranți ilegali majoritatea. Nu cred că-i putem trimite înapoi, cel puțin nu pe toți și probabil acest traseu urmează să fie adoptat și de către puterile europene. O parte din imigranți, care ridică mai multe semne de întrebare, ar putea să fie expulzați, dar în mare parte majoritatea au să fie împărțiți între diferitele țări din cadrul UE sau purtați pe umerii Germaniei. Țările cu o situație demografică negativă ar putea scoate cel mai bun rezultat din această problemă. Este important ca în acest proces să se vegheze la integrarea socială, economică și culturală a refugiaților, dar și la supravegherea lor.

Viziunea geopolitică a Rusiei cu privire la Europa

Alexander Dughin este unul dintre cei mai cunoscuți gânditori ruși pe plan internațional. Lucru ce se datorează și influenței pe care fiul unui fost ofițer GRU/KGB (presupus) o are în sistemul oligarhic de la Kremlin și în comunitatea rusă de informații, îndeosebi aripa ultra-naționalistă a acesteia ce zace în interiorul GRU. Dughin are o mulțime de lucrări pe domeniul geopoliticii, a filozofiei politice s.a.m.d. , iar despre el s-ar spune că este gânditorul principal al geopoliticii ruse. Adevărat sau nu un lucru nu se poate contesta și anume faptul că Vladimir Putin și oamenii din jurul său par a pune în aplicare viziunea geopolitică a lui Dughin.

Devine de la sine înțeles că studierea lucrărilor și ideilor acestui om reprezintă un mijloc prin care putem înțelege mai bine modul de acțiune al Federației Ruse și viziunea pe termen lung a Moscovei. Într-un articol din ultimul nr. al revistei ”Intelligence” putem găsi câteva citate foarte interesante din lucrările lui Alexander Dughin. Acestea prezintă o viziune asupra felului în care Rusia trebuie să se comporte în raport cu Europa pentru a-și satisface propriile interese geopolitice. Coincidență sau nu putem vedea Rusia acționând exact în acest fel astăzi, ca urmare a crizei din Ucraina.

Europa fără America – baza geopoliticii ruse

Pentru Dughin eliminarea influenței pe care SUA o exercită în Europa trebuie să fie un obiectiv de căpătâi al geopoliticii ruse. Federația Rusă trebuie să colaboreze cu Europa, înțeleasă ca Germania, pentru a forma distruge ordinea stabilită de americani și a da naștere unei noi paradigme geopolitice. O paradigmă în care puterea oceanică, americană, să nu mai domine ci să facă loc puterii continentale, reprezentate de Rusia și Germania, ca și de natura ”barbară, spirituală” a acesteia.

Un astfel de interes este explicabil. Rusia vrea să obțină securitate prin putere, pentru asta trebuie să-și extindă granițele teritoriale cât mai departe de Moscova Statele interpuse devin piese strategice fundamentale, iar eliminarea influenței americane din Europa este o etapă necesară pentru a reuși în acest proces. O divizare a lumii europene între Germania și Rusia ar schimba echilibrul de putere și ar lăsa totodată lumea occidentală vulnerabilă în fața Rusiei, știind că țări precum Germania sau Franța au o forță militară foarte slabă în raport cu forțele armate ale Federației Ruse ori a SUA. Să nu mai vorbim despre dependența energetică.

Vedem totuși că politica Rusiei acționează în această direcție. Rusia încearcă de câțiva ani să câștige prietenia Germaniei și să colaboreze cu unele state europene. O colaborare care la rândul ei este menită să dezvolte diferite legături economice și dependențe utilizabile mai târziu pentru șantaj. Chiar și-n prezent critica aparatului de propagandă al Rusiei nu se duce într-atât înspre statele europene, ci înspre America, vinovatul de serviciu pentru toate relele pământului, iar două idei sunt vehiculate în mod constant: separarea UE de SUA și colaborarea mai strânsa cu sora noastră din Eurasia, fie dezmembrarea Uniunii Europene. În ambele circumstanțe Europa devine vulnerabile în fața Rusiei.

Mișcările extremiste – o unealtă periculoasă

Din viziunea Moscovei nu lipsesc nici mișcările de extremă dreaptă, respectiv stângă. Organizații care joacă un rol subversiv, de coloană a 5-a în diferite state europene și-n Parlamentul European. Dughin afirmă că promovarea acestor mișcări este necesară pentru a stopa relațiile din europeni și americani, pavând drumul unor parteneriate mai strânse cu Rusia. Cel puțin în occident orice triumf al unor mișcări/partide extremiste ar duce și la o reorientare a politicii externe către Federația Rusă și platforma naționalistă promovată de aceasta.

În prezent informațiile din surse deschisă ne arată că Federația Rusă a susținut financiar Frontul Național, principala formațiune extremistă din Franța, iar diferite organizații naționaliste ori neo-marxiste par să vocifereze, atât pe plan național, dar și în cadrul PE în favoarea Rusiei. De fapt marele discurs al acestor organizații constă într-o retorică vehementă anti-americană și pro-moscovită, construită pe tot felul de conspirații și pe ideea că Rusia este apărătoarea valorilor tradiționale, a vechii Europene, în opoziție cu lumea ”degenerată” a occidentului.

Un prieten foarte bun de-al lui Dughin este și liderul extremei drepte ungare, Gabor Vona. Spre deosebire de premierul Viktor Orban acesta nu are un atașament bazat strict pe noțiunea de interes național, ci unul mult mai strâns, mai profund, de adeziune la ideologia promovată de Dughin. Jobbik-ul susține o alipire totală față de politica Rusiei și o revenire a Ungariei la originile sale asiatice.

În țările mai apropiate de Rusia și care au o istorie mai dificilă cu aceasta organizațiile naționaliste tind să aibă poziții ambigue. Critică UE și SUA, valorile liberale, dar în același timp nu susțin pe față nici Federația Rusă. Naționaliștii români sunt unioniști, ucrainienii luptă pe front pentru propria independență, iar polonezii au o istorie de conflicte cu Rusia. Pe de altă parte Rusia încearcă să câștige și naționaliștii din aceste țări, îndeosebi prin discursul anti-american și anti-liberal, iar în România acționează și variabilă comuniunii religioase, ortodoxia, exploatată de către aparatul de propagandă al Moscovei pentru a câștiga noi adepți.

Războiul informațional

O unealtă căreia îi vom dedica un articol aparte este și războiul informațional. O formă de război pe care Rusia pare să o stăpânească cel mai bine, având un avantaj vizibil. Internetul și televiziunea sunt ambele utilizate de Rusia pentru a face propagandă și a dezinforma. Pentru a-și propaga ideile și valorile, ori a dezinforma publicul cu privire la ce se întâmplă în Ucraina sau Orientul Mijlociu, găsind mereu mijloace prin care să arunce vina pentru orice asupra Statelor Unite și prezentând partenerii Americii drept ”sclavi” ai acesteia.

Propaganda Moscovei tinde respectă niște reguli clasice ale manipulării, lovind partea afectivă a psihicului uman. Am dat exemplul ortodoxiei în raport cu situația din România, dar și naționalismul este un sentiment ușor de exploatat, dincolo de zidurile rațiunii. Aceasta este și baza propagandei inițiative de Moscova la noi, la fel cum în occident posturi precum Russia Today abuzează de tendințele rebele ale tinerilor pentru a da naștere unui puternic sentiment anti-american, prezentând imagini, videoclipuri cu interpretări proprii. Teama de autoritate, de putere totală, este exploatată de Rusia pentru a prezenta societatea occidentală într-o formă orwelliană. De la propagarea acestor idei prin mass-media și internet până la apariția unor idioți utili care să le propage mai departe prin muzică, bloguri și așa mai departe nu mai este mult.

În sfârșit, propaganda și dezinformarea vizează în special generația tânără. Adică viitorul unei țări, elitele viitoare ca și oamenii care ar trebui să lupte pentru a-și apăra țara. Nașterea unor simpatii pentru Rusia, dezinformarea cu privire la acțiunile întreprinse de occident și scăderea moralului unei națiuni sunt trei obiective majore în războiului informațional/psihologic dus de către Rusia împotriva vestului. Trebuie spus că Rusia seamănă puțin cu bully-ul tradițional din curtea școlii care vrea prieteni, dar nu reușește să-i obțină fiindcă știe doar să inspire teamă și nu respectă pe nimeni.

Pentru a combate propaganda și dezinformarea NATO și Uniunea Europeană nu au foarte multe unelte la dispoziție. Rusia are un aparat de presă supus statului, occidentului are o mulțime de surse de informații private și foarte puține aparținând unui stat anume. O rețea de știri europeană care să prezinte știri reale, dar care să promoveze și valorile specifice occidentului, este necesară, iar colaborarea cu diferitele posturi/siteuri de știri nu este mai puțin importantă. Educația am putea spune că primează. Dezvoltarea culturii de securitate și a gândirii critice, inspirarea valorile democratice și liberale, ca și a patriotismului, nu trebuie să lipsească drept obiective nici din sistemul public de învățământ, nici din rețelele mass-media.

Lumea euroatlantică trebuie să rămână închegată

Orice ruptură între Europa și SUA ar duce la vulnerabilizarea primei. Statele europene trebuie să-și mențină colaborarea cu America și să nu cadă în capcanele întinse de Moscova. Organizațiile extremiste și îndeosebi de extremă dreaptă sunt folosite de către Rusia ca o forță de acțiune subversivă prin care se stârnesc sentimente ostile Americii și favorabile Rusiei. Totodată aceștia au o voce în Parlamentul European și ar putea sabota, pe viitor, acțiuni întreprinse de UE împotriva Federației Ruse sau, pe plan intern, ar putea fi utilizate în contexte mai grave pentru destabilizarea unor state. Europa trebuie să se ferească și de extreme, susținându-și și întărindu-și valorile perene ca și interesele specifice.

Ne putem aștepta la o susținere tot mai vizibilă din partea Rusiei pentru organizațiile extremiste. Propagandă televizată în favoarea acestora, finanțări sau alte forme de susținere. Pe de altă parte aceștia nu vor ezita să-și afirme sprijinul față de Rusia sau solidaritatea cu Rusia pe baza unor valori comune. Din acest punct de vedere apărarea valorilor constituționale și combaterea extremismului capătă dimensiuni geopolitice. Rusia urmărește să alunge influența Americii din Europa sau, în caz contrar, să dărâme Uniunea Europa ca și proiect. Doar așa poate câștiga un avantaj strategic, iar acțiunile ei vor merge în această direcție.

Vulnerabilitatea lui Alexis Tsipras

Premierul grec Alexis Tsipras a ajuns la putere pe baza unei platforme populiste care abuza de situația foarte proastă a Greciei, de teama și de nemulțumirea generală ce domnea și încă domnește în țară. Promisiunile sale de schimbare și puternicul discurs anti-austeritate s-au lovit repede de o realitate tristă. Economia Greciei nu era funcțională, dependentă complet de creditorii europeni și singura metodă de a reface această economie, plătind totodată datoriile din trecut, era austeritatea. Populismul s-a ciocnit cu realitatea, iar Tsipras a trebuit să revină la modelul politicii pragmatice, după multe ciocniri cu creditorii europeni acceptând până la urmă condițiile impuse de aceștia pentru o altă sumă de bani care să țină economia Greciei în picioare.

Grecia a supraviețuit pentru moment, dar situația lui Tsipras nu este la fel de fericită. Premierul grec se confruntă cu o scădere a popularității și cu un conflict în interiorul propriului partid. Grecii și în special radicalii din cadrul Syriza nu par să înțeleagă pe deplin mersul economiei și situația în care se află. Nu par să priceapă că nimeni nu este dispus să-i dădăcească. Pentru ei Tsipras a comis o trădare inacceptabilă a dogmei ideologiei stângiste prin compromisul făcut cu Germania și Uniunea Europeană, prin revenirea la austeritate și la o politică a reformelor și privatizării. Ultimele proiecte de lege au trecut prin parlamentul grec, dar cu o opoziție tot mai vizibilă din partea partidului de la guvernare, ca și cu proteste populare în stradă.

Un partid instabil

Alexis Tsipras se confruntă cu un conflict în interiorul propriului partid. Figuri importante din cadrul Syriza adoptă un discurs tot mai vocal împotriva premierului și a opțiunilor sale politice. Când propriul partid nu-ți susține pe deplin proiectele de lege știi că unele lucruri nu funcționează, iar în timp o astfel de situație se poate agrava dacă un opozant al lui Tsipras, tot din interiorul Syriza, ar reuși să canalizeze nemulțumirea și să formeze o opoziție solidă. Syriza și-a adunat adepții și și-a construit platforma pe un discurs cu totul împotriva oricărei forme de austeritate. Acum, confruntându-se cu o realitate care nu se pleacă teoriilor, partidul este pus într-o situație jenantă.

Ultimele proiecte de lege trecute prin parlamentul grec au fost susținute doar de o parte din membri Syriza, pe când o altă partea s-a manifestat dur împotriva premierului și a votat împotriva reformelor, respectiv austerității. De fapt legile au trecut datorită sprijinului de care s-au bucurat din partea opoziției. Partide precum Noua Democrație au dat un vot pentru acestea în timp ce din interiorul Syriza se auzeau voci de opoziție. Se pare deci că guvernul pare să depină de opoziție, opoziția susține guvernul sau măcar măsurile luate de acesta în timp ce partidul de guvernare este indecis ce să facă, având o tabără pro-Tsipras, mai moderată și o tabără mult mai radicală și care se manifestă precum ar trebui să o facă opoziția.

Situația de față nu-i este deloc favorabilă premierului grec. Este foarte probabil ca în viitor guvernul să depindă tot mai multe de opoziție în cazul în care radicalii de stânga vor continua să se opună măsurilor dure cerute de creditorii europeni. Tsipras este vulnerabil. Nu se mai bucură de susținerea integrală a propriului partid și depinde de alte forțe politice pentru a reuși în întreprinderile sale. Aici se lasă loc pentru șantaj, dar și un semn de întrebare cu privire la următoarele alegeri sau la alte proiecte de lege pe care guvernul ar vrea să le treacă. Chiar în fața creditorilor nu se mai poate lăuda, cum a făcut până acum, cu o susținere deplină acasă. Propriul partid nu mai susține guvernul, nu pe deplin.

Butoiul cu pulbere și protestele care vin

Asta ne duce la o altă problemă. Vulnerabilitatea politică a lui Tsipras nu vine doar din cadrul propriului partid, unde se confruntă cu opoziția taberei radicale. Nici populația Greciei nu pare să mai fie mulțumită. Tsipras s-a întors la Atena având o înțelegere cu creditorii și primind un nou împrumut pentru a repune economia Greciei în funcțiune. Continuarea reformelor și a austerității a fost condiția esențială pentru aceasta. Cu alte cuvinte exact opusul a ceea ce Syriza promisese electoratului. Psihologia maselor, bine definită de Le Bon, nu ține cont de calcule pragmatice și de realități economice ori politice, ci de moment. O să o ducă mai rău cu austeritatea ? Da. Prin urmare nu este bine, în logica lor, iar asta lasă loc de proteste.

Deja au avut loc câteva proteste. Popularitatea lui Tsipras este în scădere. Dacă s-ar organiza un referendum care ar putea să fie rezultatul ? Oamenii s-ar putea reorienta spre alte forțe mai radicale, iar aici consider că fostul ministru, Varoufakis, ar avea potențialul de a se prezenta drept alternativa mai radicală (a se citi mai țăcănită). Nici extrema dreaptă nu stă prost în sondaje și ar putea să folosească momentul, iar șansele sunt relativ mici ca populația înfierbântată și nemulțumită a Greciei să revină la partidele moderate care au condus în trecut. Într-un context favorabil aceste nemulțumiri s-ar putea să lovească guvernul Tsipras.

În loc de încheiere

Grecia nu are un drum ușor înainte și nici în trecut nu a avut. Comportamentul pueril al radicalilor de stânga a complicat lucrurile și mai multe, iar acum chiar aceștia stau pe un butoi cu pulbere. Cu un partid divizat și cu o populație nemulțumită care protestează constant contra guvernului și a măsurilor luate ne putem întreba în mod legitim: cât timp mai are Tsipras la putere ? Realitatea economică îl obligă să accepte dorințele creditorilor, iar realitatea politică îl face dependent de susținerea opoziției, altminteri s-ar confrunta cu o incapacitate vădită în a lua decizii și a le pune în practică. Dar cum ar putea să potolească opinia publică, dezamăgită după ce nu a fost servită cu miraul promis ?

Povestea Greciei și viitorul ei

Un om a intrat odată într-un bar și a văzut o mulțime de oameni fericiți, oameni care se distrau la o gură, două, de bere. A vrut și el, dar nu prea avea bani. Atunci i s-a adresat barmanului:

– Vreau și eu o bere, dar nu am bani. Aș putea să iau pe împrumut ?

Barmanul, de treabă fiind, a fost de acord, iar vizitatorul a început să bea, să danseze. Toată noaptea a ținut-o așa până când petrecerea s-a terminat.Toți au plecat și au revenit în noaptea următoare, iar vizitatorul a făcut același lucru pentru mulți nopți mai departe.

La un moment dat barmanul s-a gândit că-i timpul să-și ceară banii înapoi, dar vizitatorul nu avea din ce să plătească toate datoriile acumulate. Pentru a face asta și a nu fi respins de restul comunității cu care se distrase așa bine trebuia acum să consume mai puțin, să nu-și mai cumpere atâtea lucruri inutile și uneori chiar necesare.

A început să-și reducă cheltuielile și să mai plătească, treptat, din datorii. Dar la un moment dat i s-a trezit că nu mai vrea să plătească, sunt atâtea lucruri mai bune pe care să-și arunce banii! Ar vrea și el un costum precum al lui Ivan. Atunci s-a decis să-l mintă pe barman că-i dă banii, dar de fiecare dată să tragă de timp că nu-i are și nu-i mai poate plăti nici treptat.

Barmanul nu a acceptat asta și amenința să-l dea afară din bar. Nimeni nu-l mai privea cu ochi buni pe vechiul vizitator. Acesta s-a retras într-un colț și în interiorul său a început să aibă loc un conflict: să plătească sau nu ? S-a săturat de condițiile grele de viață (o consecință a propriei lipse de cumpătare), dar parcănici nu voia să-și piardă prietenii care-l vedeau acum cu ochi răi.

Aceasta este povestea Greciei pe scurt. De la început până în ziua de față. Astăzi grecii au șansa să-și decidă viitorul după ce premierul iresponsabil al Greciei, Alexis Tsipras, s-a ascuns (cum ar zice dl. Iulian Fota) sub fusta poporului pentru a-și motiva refuzul de a plăti datoriile Greciei. Sondajele arată un rezultat strâns, iar nimeni nu pare să știe precis care tabără va câștiga. Cei care îl susțin pe Tsipras sau cei care vor să-și plătească datoriile ?

Rămâne să vedem care va să fie rezultatul. Pe de altă parte merită să vedem ce se va întâmpla indiferent de acest rezultat. Grecia e blocată la o intersecție. Ambele rute duc către o peșteră foarte rece și întunecată, iar poporul elen are de ales doar între aceste două rute fiindcă alternativa este să rămână unde este, adică în criză. Problema este că o rută duce spre ieșirea din peșteră, iar alta se blochează în ea.

Părerea mea este că ruta lui Tsipras nu duce la nici o ieșire. Dacă Grecia reușea să-și plătească din datorii și să-și stabilizeze economia printr-o reducere a cheltuielilor nu același lucru se poate spune acum, când partidul de extremă stângă, Syriza, se află la putere. Situația internă și relațiile externe n-au făcut decât să se înrăutățească din pricina unei politici copilărești, iresponsabile, care nu pare să ține cont de interesele pe termen lung al națiunii elene.

Investitorii se tem de Grecia, se retrag din Grecia, iar Grecia este lăsată cu o economie și mai slabă decât înainte. Ce vrea Tsipras să facă ? Să negocieze pe baza unui sprijin popular cu liderii europeni și cu FMI pentru a prelungi împrumutul și mai mult. Din păcate pentru el nimeni nu pare a fi dispus să mai amâne sau să acorde alte împrumuturi, cu atât mai mult cu cât asta ar crește și datoria aproape imposibil de plătit a statului grec.

Un premier iresponsabil rămâne totuși iresponsabil și nu ține cont de aceste realități. Circulă chiar scenarii cum că el intenționează să iasă din zona euro. Posibil. Există un plan în 40 de puncte al Syriza care implică închiderea băncilor, ieșirea Greciei din NATO și așa mai departe. Deci astfel de scenarii nu sunt chiar imposibile, mai ales că deja au reușit puțin la capitolul cu băncile.

Pentru Grecia situația este proastă, iar indiferent de rezultatul referendumului de astăzi tot vor trebuie să treacă printr-o situație economică foarte proastă și să poarte în continuare consecințele politicilor iresponsabile din trecut, a corupției, dar și a votului lor extrem de stupid pentru guvernare. Ne-am putea întreba cum ne afectează pe noi această situație. S-au dezvoltat scenarii și cu privire la această întrebare. Tind să cred că nu vom fi afectați într-un mod radical, nu din punct de vedere economic.

Totuși, există și o perspectivă politică sau mai bine zis geopolitică. Aceasta este mult diferită de cea economică și aici s-ar putea să fim afectați puțin mai tare. Poziția Greciei pe harta Europei îi acordă un rol geostrategic extrem de important, mai ales în raport cu situația actuala (criza imigranților, expansiunea Rusiei, etc.). O Grecie tot mai ruptă de Europa (și de realitate, de ce nu ?) ar putea ridica serioase riscuri la acest capitol, orientându-se înspre Federația Rusă și oferindu-i o poziție la Marea Neagră (alături de Cipru) și chiar dând drumul granițelor.

Poziția României ar deveni și mai grea de susținut, având deja suficiente incertitudini în jurul nostru când vine vorba de alte țări membre NATO sau UE. Economic suntem pregătiți să rezistăm oricărui scenariu negativ privitor la Grecia. Trebuie să ne pregătim și politic și să sperăm că rezultatul de astăzi va fi unul defavorabil Syriza pentru a le mai modera parcursul politic deja dezastruos pentru poporul grec și pentru vecinii lor.

Vinovat sau nu, Ponta trebuie să demisioneze

Aș prefera să evit politica internă (lupta dintre partide) în articolele mele, dar uneori este imposibil. Victor Ponta este urmărit în mai multe dosare pentru corupție, această primă vulnerabilitate a securității noastre. De obicei astfel de evenimente obligă mari oameni politici să-și dea demisia. Spațiul european este plin de exemple în acest sens, dar România rămâne unică. Premierul Victor Ponta a refuzat și refuză a-și da demisia (deși în decembrie afirma că dacă ar fi pus sub urmărire penală probabil și-ar da demisia). Motivul ? Își susține nevinovăția, cum este și normal.

Nu intenționez să mă leg de vinovăția sau nevinovăția premierului în funcție. Aceasta este o problemă a procurorilor, a celor care au toate informațiile necesare pentru anchetarea cazului în speță. Pe de altă parte ca student la științe politice sunt interesat de perspectiva politică a problemei de față. Există și ea, chiar dacă dl. Ponta pare a o ignora. Contează prea puțin dacă cetățeanul Victor Ponta este sau nu vinovat, acest cetățean ocupă o funcție publică, iar simplul fapt al urmării penale afectează imaginea domniei sale, prin extensie imaginea guvernului și a statului.

O astfel de situație este, în general, intolerabilă. De asta majoritatea oamenilor politici își dau demisia atunci când se confruntă cu acuzații de corupție și revin în politică după ce-și dovedesc nevinovăția (dacă este cazul). Gestul nu este doar unul de onoare, ci și unul politic extrem de important. Un șef de stat acuzat de corupție reprezintă o vulnerabilitate pentru interesele statului pe care-l conduce, la fel și un premier. Perspectiva nu este una strict juridică, ci mai ales politică.

Să ne punem puțin în situația unui șef de stat străin precum, să zicem, doamna Merkel sau în poziția unui investitor ori a unui important om de afaceri. În primul caz cum ne-am raporta la persoana unui premier acuzat de corupție ? Sau cum ar putea acesta să dea mâna cu cineva și să stea demn la negocieri dacă poziția sa în propria țară este absolut șubredă ? Nu are putea, în schimb ar putea foarte bine să deterioreze relații strategice, poziția noastră în UE sau să respingă (așa cum face PSD-ul de ceva vreme) majoritatea investitorilor străini importanți.

Nu este nici un secret că o economie prosperă are nevoie de investitori. Aceștia trebuie fie produși în țară, fie atrași din afară, iar România suferă de un deficit vizibil la acest capitol. Motivele variază, dar unul foarte important constă în maladia corupției care afectează spațiul politic românesc. Nici un investitor, un făuritor al locurilor de muncă, nu este atras de o țară instabilă, condusă de corupți și unde orice contract poate să dispară peste noapte dacă altul plătește mai mult.

Poziția premierului este una șubredă și care afectează direct interesele și poziția României în lume. Indiferent de natura juridică a cazului, indiferent de problema vinovăție-nevinovăție, el trebuie să-și dea demisia. Vinovăția cetățeanului se discută în instanță, pe plan politic vorbim de o altă lume. Vorbim de felul în care acuzațiile aduse la adresa premierului se reflectă în presa internațională, de cum reușesc să-i îndoaie coloană în fața altor șefi de stat și despre cum un premier acuzat de corupție are o alură respingătoare pentru orice investitor care judecă pe baza raportului câștig-pierdere.

Își va da Victor Ponta demisia ? În ciuda presiunii venite din cadrul UE și de la parteneri strategici precum SUA, în ciuda presiunii interne venite din partea societății civile, probabil că nu. Nu este un om interesat de… interesul național. Aș zice că nici de cel de partid. Victor Ponta și PSD au reușit în decembrie să piardă niște alegeri până atunci câștigate mobilizând un electorat ”anti”, iar acest lucru pare să se repete pentru alegerile parlamentare din 2016. Nimeni nu este interesat, probabil pentru că alternativa este pierderea puterii pe moment, dar astfel pot să piardă pe viitor, iar odată cu asta lovesc în interesele statului.

Sunt de părere că cel mai bun lucru pentru Ponta era să-și fi dat demisia. Acum e puțin cam târziu, aflându-se deja în cădere liberă împreună cu partidul său și încercând să tragă țara după el. Dacă înfrunta DNA-ul în instanță și câștiga ar fi venit înapoi cu un imens capital de imagine. Dacă pierdea… ghinion. Poate de asta a preferat să stea la guvernare. O guvernare cu o legitimitate internă foarte scăzută, cu una externă probabil și mai scăzută și care are potențialul de a face rău României. O guvernare care devine o vulnerabilitate de securitate similară cu elementul central al politicii duse de PSD: corupția.

Ascensiunea și combaterea extremismului

Europa este afectată de o serioasă ascensiune a curentelor extremiste. Fie că ne referim la extremismul politic, de dreapta sau de stânga, fie că ne referim la extremismul religios, de sorginte islamistă, vedem cum acesta cucerește tot mai mulți adepți în rândul tinerilor europeni. Situația cea mai rea este în occident. Acolo partidele extremiste au reușit să obțină locuri în parlament, primării și chiar în Parlamentul European, iar islamismul atrage adepți atât din rândurile imigranților musulmani, dar și al multor europeni nativi în căutarea unui sens.

Ironic, aceste două forme de extremism, politic și religios, au cauze similare și sunt legate între ele. Legătura nu se sfârșește la cauză, ci se adâncește. Legea acțiunii și reacțiunii, afirmată de Newton, trece de granițele fizicii și intervine în viața publică. Creșterea și afirmarea în public a islamismului oferă curentelor de extremă dreaptă o puternică armă propagandistică, în timp ce creșterea acestora din urmă poate radicaliza și mai mult comunitățile de musulmani de pe teritoriul occidental sau alte minorități etnico-religioase, oferind totodată și un inamic de învins pentru extrema stânga.

Cauzele ascensiunii curentelor extremiste

Dar să luăm lucrurile pe rând. În primul rând să vedem ce determină, de fapt, ascensiunea oricărei forme de extremism. Sunt câteva cauze general valabile care împing oameni din diferite culturi, etnii, religii și state spre astfel de idei. Sărăcia populației, lipsa valorilor și lipsa integrării în ceva superior împing oamenii să caute alternative și le găsesc de cele mai mult ori în idei și organizații care le oferă varianta radicale a lucrurilor ce lipsesc. Vise utopice despre condiții sociale perfecte și valori rigide, fundamentaliste chiar, pe care un individ își poate întemeia viața, integrându-se într-o societate și luptând pentru ceva.

Am mai scris despre asta, referindu-mă foarte des la Durkehim și le Bon, și continui să văd în aceste cauze principalul combustibil al răspândirii curentelor extremiste în orice țară europeană. Oamenii n-ar adera la astfel de idei, nu într-un număr așa mare, dacă societatea nu s-ar simți pierduți într-un deșert, lipsiți de un viitor sigur, dar și de valorile morale ori spirituale pe care să-și întemeieze viața, anumite certitudini sau care să le ofere un confort în greutățile de zi cu zi. Lucru făcut de religie de-a lungul istoriei.

Când nu ai un loc de muncă, un salariu decent și nu ai siguranța zilei de mâine devii disperat sau cel puțin ajungi aproape de disperare. Toți devin vinovați pentru situația ta și cauți alternative. Mulți nu găsesc alternative echilibrat, înțelepte și bine argumentate, care se aud greu în amalgamul sau mahalaua mediatică, ci alternative radicale, slab argumentate și bazate mai degrabă pe câteva fraze goale. Fraze care oferă totuși posibilitatea visului, a visului pentru care merită să lupți și chiar niște idei care-i consolează în greutățile lor, le oferă un sens și un paradis, o luminiță la capătul tunelului.

Extrema dreapta, extrema stânga și islamismul (a se diferenția de islam, ca ortodoxismul de ortodoxie) oferă astfel de lucruri și atrag, inevitabil, în context de criză economică, socială, politică și morală. Dacă mă deranjează starea actuală a lumii și vreau să o schimb mă orientez spre alții la fel de deranjați și chiar mai dornici să schimbe totul. Caut și valorile pe care să clădesc ceva solid. Uneori prea solid, atât de solid că nu se mai poate adapta la lumea din jur, dar nu mai contează.

Europeanul obișnuit găsește asta în naționalism, în comunism sau socialism sau dacă nu-i suficient se împlinește spiritual printr-o convertire la islam. Islamul oferă cele mai solide temelii. Dacă nu ești neapărat atașat de tradiției, familie și propria națiune, ci ai crescut ceva mai libertin, nu ești obligat să te refugiezi într-o variantă extremistă a patriotismului sau a creștinismului, ci într-o variantă extremistă a unei religii mult mai dogmatice și puternice în momentul de față, mai puțin dispusă la compromis și care se afirmă radical prin lume. Astfel mirajul islamismului și chiar al unor organizații jihadiste devine atrăgător pentru unii tineri convertiți la islam, aflați în căutarea unui sens.

Efecte și conexiuni

Ăsta-i cazul europenilor nativi. Mai este și problema imigranților sau a unor cetățeni care au părinți imigranți.Pe lângă cauzele obișnuite aici mai lucrează și respingerea socială. În vest mulți musulmani sunt respinși din societate din cauza unor preconcepții bine înrădăcinate. Musulmanii sunt asociați cu terorismul și execuțiile violente, mai ales după ce are loc vreun atentat terorist sau în urma manifestării tot mai virale a unor grupări islamiste în lume. Mulți dintre cei izolați pe baza acestor motive pot ajunge adepți ai islamismului exact ca urmare a izolării respective.

Vedem deci o conexiune posibilă între mentalitatea naționalistă și dezvoltarea islamismului. O astfel de conexiune merge și într-un scenariu de tip vice-versa. Dacă Frontul Național câștigă mai mulți adepți în Franța asta va duce, în mod automat, la o izolare tot mai mare a cetățenilor francezi de religia musulmană. Urmarea firească este un număr tot mai mare de musulmani frustrați care devin receptivi pentru ideile islamiste, fiind pregătiți să lupte împotriva unei lumi care-i urăște. La fel de mult înmulțirea islamiștilor și a unor atentate teroriste servesc drept propagandă pentru Frontul Național și pot aduce mai mulți oameni înspre naționalism ca și opțiune radicală și salvatoare.

Astfel de scenarii lasă loc pentru o mulțime de posibilități. În general nici conflictele inter-rasiale sau inter-religioase nu sunt de ignorat. La fel cum nici ascensiunea unor ideologii extremiste opuse nu exclude apariția unor conflicte între adepții celor două tabere. Există deja acțiuni violente între extremiștii de dreapta și cei de stânga (chiar și aici, în România), dar cu cât acestea capătă un rol mai important în viața publică cu atât devin și astfel de conflicte mai vizibile. Naționaliștii autonomi din Germania vs antifa, sau alți neo-naziști germani care incendiază locuințe ale unor musulmani, dacă e să ne întoarcem la exemplul legat de islam.

Cum combatem extremismul ?

Știm cum curentele extremiste ajung să se dezvolte și cum se afectează între ele în anumite circumstanțe. Efectele lor nu sunt niciodată benefice, ci din contră, duc la conflicte în societate și de multe ori aduc atingere demnității și libertății persoanei umane, valori pe care s-a fundamentat întreaga construcție europeană contemporană. Deci întrebarea firească este cum combatem ascensiunea unor astfel de curente și a unor astfel de organizații. Avem măsuri punitive la dispoziție, îi putem supraveghea și le putem interzice manifestările, dar așa tratăm doar simptomele nu și cauzele (o chestie care mă stresează des la anumiți medici).

Combaterea extremismului în toate formele sale și a dezvoltării unor astfel de organizații nu revine doar serviciilor de informații și de securitate ale statului, ci și altor actori pe scena publică. Guvernul, partidele politice, mass-media, cultele religioase, școala, familia, societatea în sine joacă un rol important în acest sens. Dacă sărăcia, lipsa locurilor de muncă, nesiguranța zilei de mâine deschid individul spre propaganda utopică și radicală a unor grupări extremiste și a unor miraje spirituale atunci, în mod automat, rezolvarea acestor probleme ar reduce în mod radical deschiderea unor indivizi spre curente extremiste, făcându-i mulțumiți de societatea în care trăiesc.

Omul nu este doar o ființă materială, ci și una spirituală. Suntem atrași de idei, de valori, de moralitate și vrem să facem parte din ceva. Vrem reguli pe care să ne construim o viață sigură și vrem idei în care să credem și pentru care să luptăm sau să trăim. O condiție mai ales a tinerilor, mult mai ușor captivați de idealuri înalte și mai disprețuitori față de orice perspectivă realistă asupra lumii. Nevoia individului de valori și reguli morale nu trebuie ignorată. O societate liberală nu înseamnă o societate haotică, ci una în care libertatea contează, dar oamenii trebuie să aibă niște valori publice importante și un spațiu spiritual-cultural în care să crească și care să le hrănească această foame.

Educația civică și etică pe baza valorilor democratice, liberale și a noțiunii de altruism pot ajuta în acest sens. Legătura individului cu religia sa și transmiterea unui mesaj moderat, echilibrat, axat pe caracterul privat al religiei în cadrul cultelor de către clerici ține departe ideile extremiste. Prezența și afirmarea valorilor comune precum libertatea, demnitatea, munca și a responsabilității în presă le aduce aminte tuturor că există niște idei și că nu trăiesc în anarhie, la fel cum promovarea sentimentelor patriotice oferă sentimentul apartenenței la ceva mai mare.

Exemplul clasei politice este de asemenea important, fiind primul în mentalul colectiv și influențând opinia populației față de lumea în care trăiesc, spre mai bine sau spre mai rău. În general o clasă politică coruptă va da naștere unei viziuni sceptice asupra politicii și a sistemului politic, ori a valorilor, asociate cu clasa politică respectiv. Cum este și cazul românesc. Oamenii vor căuta alternative, iar ideile extremiste atrag în astfel de circumstanțe.

Europa nu poate combate aceste curente fără să rezolve problemele care servesc drept cauză pentru apariția și ascensiunea extremismului. Uniunea Europeană, statele membre ale UE, trebuie să rezolve problemele care afectează viața cetățenilor și să le ofere inclusiv valorile moral-spirituale de care au nevoie pentru a se simți compleți, pentru a-și întemeia viața pe ceva. Sentimentul apartenenței la un grup contează, iar libertatea individului trebuie însoțită de conștientizarea responsabilității și apartenenței față de și la ceva. Asta se aplică atât pentru cetățenii nativi ai statelor europene, dar, în cazul occidental, și pentru imigranți. Integrarea lor este un pas necesar, iar aceștia nu trebuie să se simtă străini în țările unde ei sau părinții lor s-au stabilit.

Drumul spre o armată europeană

Președintele Comisiei Europene, dl. Juncker, a declarat recent că susține ideea unei armate a Europei. O idee care circulă de ceva vreme, la fel ca și cea a unui serviciu de informații comun și care nu poate fi ignorată. Cu atât mai mult cu cât o figură importantă a UE a decis să aducă acest subiect în spațiul public. Probabil că în perioada imediat următoare vom asista la tot mai multe discuții pe această temă care ne afectează în egală măsură pe toți.

Dar este ideea unei armate europene o idee bună ? Ce riscuri implică aceasta sau, din contră, ce riscuri diminuează ? Statele europene au deja un sistem de apărare colectivă prin apartenența la NATO. În ciuda acestui fapt UE nu a fost capabilă să negocieze de pe o poziție de forță în Ucraina sau în alte părți ale lumii, iar acest lucru este evident. O armată europeană ar putea schimba această situație, dar mai rămâne o întrebare: cât de fezabilă este această idee ?

O idee bună, dar...

Să începem cu începutul. Utilitatea unei armate europene este un lucru pe care l-am susținut de câte ori am avut ocazia și am să-l susțin și acum. Anual fiecare stat membru investește diferite sume pentru apărare, iar aceste sume separat nu reușesc să facă foarte mult. Adunate la un loc ele depășesc cu mult bugetul de apărare al SUA sau al Rusiei. La un loc forța unei armate europene, investițiile în domeniul tehnologiei militare și în managementul trupelor ar crește cantitativ și pozitiv.

Putem spune că o armată europeană ar fi soluția ideală pentru securitatea comună a Uniunii Europene, reducând și dependența noastră față de SUA cu privire la apărare. UE ar putea negocia de pe o poziție reală de forță, nu doar una economică, iar asta ar contribui enorm la posibilitățile noastre de influență globală și de promovare a propriilor interese. De fapt tocmai acest lucru mi se pare foarte important, ca interesele comune ale UE să fie reprezentate inclusiv de pe o poziție de forță reală, hard power.

Am citit și câteva teorii cum că asta ne-ar pune într-o poziție proastă cu americanii și cu NATO. Sunt reticent cu privire la o astfel de idee. O Uniune Europeană mai puternică nu este în dezinteresul Statelor Unite, care nu mai trebuie să vegheze cu toată energia la granițele noastre și pe tot cuprinsul globului, ci din contră, reprezintă un interes comun. O armată europeană poate dubla NATO și armata SUA în diferite teatre de operații precum cele din Africa și în apărarea colectivă a UE.

Cred că SUA mai degrabă ar susține o astfel de idee în contextul în care recent ambasadorul Statelor Unite pe lângă UN a declarat că europenii ar trebui să trimite trupe în proiectele de menținere a păcii din Africa. Această declarație, pusă în context imediat după cea a dl. Juncker, pare să arate o oarecare susținere din partea SUA pentru un astfel de proiect. La urma urmei SUA și UE lucrează împreună, nu una împotriva alteia, chiar dacă în diferite situații susțin idei diferite în funcție de interesele lor specifice. O Europă mai puternică ajută inclusiv poziția partenerilor noștri americani.

Ne lovim de zidul realității

Acestea fiind spuse o armată a Europei ar oferi câteva avantaje relevante pentru apărarea și securitatea noastră colectivă. Ne-ar oferi posibilitatea unei mai bune apărări a spațiului european și a unei mai bun promovări a intereselor noastre în lume, dar se confruntă, la fel ca multe alte proiecte europene, cu o realitate ostilă. Statele membre ale Uniunii Europene au interese diferite, iar foarte puține dintre ele s-au arătat dornice să facă prea multe sacrificii în probleme de suveranitate.

Chiar dacă există unu-două state care să contribuie în mod real la un astfel de proiect avem de a face cu un număr mult mai mare de state care s-ar împotrivi. Puține state sunt dispuse să renunțe la forțele armate proprii în favoarea unei armate comune a Europei și prin asta să rămână permanent dependente de această construcție fragilă, mai ales când vine vorba de apărarea granițelor proprii și a intereselor care nu sunt întotdeauna comune. Exemplul ungar este cel mai elocvent.

Deci chiar dacă ideea în sine este una bună nu văd cât de fezabilă este. Evident, această idee depinde și de format. Ce înțelegem printr-o armată europeană ? Cum s-ar organiza aceasta ? Ar mai permite existența unor armate naționale în paralel ? Aici ar apărea alte dificultăți cu privire la finanțare și management. Vorbim despre o armată federală după modelul celei a SUA sau despre o armată compusă din unități de voluntari care să reprezinte statele membre, activând în paralel cu armatele naționale ?

În loc de concluzie

Realizarea unei armate comune a Europei necesită tact și necesită dispoziția mai multor state membre de a renunța la încă o parte din suveranitatea proprie, chiar capacitatea de apărare pe cont propriu, în favoarea intereselor comune ale UE și a unei apărări colective mai puternice. În esență asta ar implica mai multe interese comune decât interese proprii, ceea ce nu pare să fie cazul încă. Personal îmi doresc ca un astfel de proiect să reușească, cel puțin într-o variantă limitată, de început, dar confruntarea cu zidul realității este întotdeauna una grea pe care foarte puțini reușesc să o dărâme.

Înainte de orice altceva Uniunea Europeană ar trebui să-și întărească ideea de stat, fondul ideologic care îi asigură existența ca și construcție artificială, pentru a putea face un astfel de pas. Națiunile sunt ghidate de interese naționale, iar aceste interese le fac să stea împreună. Un lucru dublat și de existența unor valori comune. Orice proiect al UE trebuie să țină cont de această realitate și de rolul pe care-l joacă atât interesele comune, cât și valorile, în menținerea unității europene.

Cel mai bun model de acțiune este cel al pașilor mărunți. Cercetarea terenului din punct de vedere politic și încercarea de a forma o forță de acțiune comună, un fel de mini-armată europeană formată din unități de voluntari din toate statele membre. Rolul acesteia ar fi să acționeze în misiuni rapide pentru UE, la granițele acesteia sau în afară, acționând în paralel cu armatele statelor naționale. Sigur, nu ar rezolva problema costurilor și investiților pentru apărare cum ar face-o o armată comună reală, dar ar fi un pas înainte.

Mirajul curentelor extremiste

Statului Islamic, organizațiile de extremă dreaptă sau stângă, diferite grupări anarhiste, sunt câteva din formele de manifestare care au reușit să atragă un număr enorm de adepți și aderenți din rândul tinerilor europeni. O mulțime de oameni și în special tineri par să fie atrași de organizații care propun acțiuni extremiste și le oferă acestora un set de credințe absolutiste după care să se călăuzească, fără ca mai apoi să mai pună întrebări. Un set de valori incontestabile pentru viața lor și o menire.

Frica, ura, lipsa unor valori solide și a unei direcții în viață par să fie principala cauză pentru care atât de mulți tineri aleg calea extremismului. Ele servesc drept alimente pentru mișcările și curentele extremiste, reprezentând o amenințare pentru buna dezvoltare a lumii europene. Oamenii se tem de ceea ce nu cunosc și caută metode de a lupta cu aceste lucruri. Urăsc lucrurile care sunt diferite și trec de limita lor de înțelege și caută să le distrugă, dar cel mai important, au nevoie de un set de valori care să le ofere o menire în viață, iar societatea noastră nu le oferă acest lucru.

Lipsa valorilor ca punct de plecare

Dintre toți factorii pe care-i putem lua în considera anomia pare să fie cel mai relevant și cel mai des întâlnit. O idee dezvoltată de sociologul francez Emile Durkheim, ea ține de modul în care absența normelor morale la nivelul societății sau al individului îl duce pe acesta din urmă la sinucidere. Sinuciderea nu este singura consecință a anomiei, ea fiind varianta cea mai extremă. O consecință mult mai vizibilă în zilele noastre ține de căutarea și găsirea unor repere morale.

Într-o societate dominată de relativism și incapabilă să ofere valori sigure, fără semne de întrebare, o bună parte din tineri caută o alternativă pe care o găsesc în diferite curente extremiste sau în cadrul altor religii. Acestea oferă, de cele mai multe ori, răspunsuri sigure și cu pretenții absolutiste care atrag prin natura lor lipsită de incertitudini. Din acest punct de vedere nu trebuie să ne mire faptul că tot mai mulți tineri aleg să se alăture Statului Islamic sau unor organizații extremiste de dreapta când, de fapt, aceste organizații sunt capabile să le ofere o viziune stabilă, un rol și un set de valori.

Omul nu este doar o ființă materială sau instinctuală, deși fiecare o să caute să-și asigure condiții cât mai bune de viață. El este și o ființă rațional-spirituală. Are nevoie de idei, de valori, pentru a-și dezvolta gândirea și viața, pentru a-și întemeia speranțele pe ceva superior. În lipsa lor el va căuta alternative cât mai radicale și va abandona comunitatea din care face parte pentru o alta, aderând la ideile cele mai radicale din comunitatea respectivă pentru a-și dovedi credința. Acest lucru este cel mai valabil pentru tineri, mult mai idealiști și mai atrași spre astfel de curente.

Când problemele vin la pachet...

Situația devine și mai complicată atunci când individul duce lipsă atât de posibilitatea unor condiții bune de trai, dar și de un set de valori sigure pe care să-și construiască viața. Un astfel de duo radicalizează și mai mult individul și-l puteam vedea în toate ideologiile totalitare și utopice ale trecutului. Comunismul și nazismul s-au dezvoltat pe baza unor condiții similare. O societate lipsită de valori sigure și condiții foarte proaste de trăi au permis unor ideologii extremiste și utopice să preia puterea în stat mizând, în primul rând, pe sufletele tinerilor.

Același lucru este valabil și pentru sentimentele de tip negativ precum frica și ura. Acestea se pot dezvolta ca și o consecință ulterioară a anomiei sau se pot dezvolta independent de anomie, dar când sunt puse la un loc cu aceasta problema se intensifică. Ura pentru ceea ce nu putem înțelege, ca produs al fricii, duce oamenii la măsuri și mai radicale decât în mod normal și îi face capabili să calce în picioare alți oameni, cu atât mai mult cu cât își găsesc justificarea în sistemul lor de valori.

Rândurile Statului Islamic, de exemplu, nu sunt formate doar din musulmani de origine arabă, ci și dintr-un număr foarte mare de tineri din vestul Europei. Aceștia s-au convertit la islam și au ales calea extremistă a islamismului în condițiile în care nu reușeau să găsească un set de valori solide în lumea lor, iar acest lucru se amesteca cu incertitudinile de tip material datorate crizei economice. Adăugând acestor probleme sentimente de frică și ură vedem cum se dezvoltă și mișcările de extremă dreaptă sau extremă stângă.

Astfel de persoane nu reușesc să se adapteze din punct de vedere social. Caută ceva ce nu mai există, ceva din trecut, sau poate ceva din viitor. În orice caz, starea de facto nu le este pe plac și atunci caută să o schimbe. Golul valorilor morale este umplut cu valorile unei alte culturi sau ideologii, iar societatea în care au trăit devine ceva care trebuie schimbat, intervenind pretenția adevărului absolut. De aici ia naștere și o parte din caracterul violent al membrilor unor astfel de organizații.

O provocare care necesită un răspuns

Extremismul este alimentat de o serie largă de aspecte sociale, politice și psihologice. Condițiile de trai, atmosfera unei societăți, toate joacă un rol de bază în implantarea ideologiilor extremiste în rândul tinerilor. Întrebarea este cum putem noi, ca societate, răspunde unei astfel de provocări. Criza economică globală, lipsa unor valori absolute în cadrul societății democratice și liberale. Cum putem preveni înmulțirea tinerilor cu idei extremiste, membri ai unor grupări teroriste, în astfel de circumstanțe ?

În mod cert trebuie să reparăm ceea ce nu funcționează. Să ne uităm la societatea noastră și să vedem unde s-a greșit și cum putem îndrepta orice greșeli existente. Un lucru de care se pare că uităm, stagnând în timp ce grupurile de natură anti-socială se dezvoltă. Condițiile de trai nu pot fi îndreptate decât printr-un proces de reparare a sistemului economic actual, cu dispariția crizei economice. O problemă mai complexă este cea de ordin moral.

Trăim într-o societate liberală și democratică, fără valori totalitare sau absolute, altele decât chiar libertatea cetățenilor. Cum facem să oferim tinerilor un sistem moral bine definit fără să călcăm în picioare tocmai aceste valori ? Relativismul și nihilismul nu funcționează. Nu atrag un număr imens de adepți, nu oferă răspunsurile dorite și așteptate de toți. Dacă-i educăm pe tineri doar pentru a-și dezvolta condiții materiale bune și nu ne gândim la aspectele de ordin moral/spiritual, atunci permitem existența unui vid care va fi umplut de orice altceva când condițiile materiale bune dispar.

Clasa politică, mass-media, familia, mediul social și educația joacă cel mai important rol în această direcție. Ele trebuie să dezvolte în rândul tinerilor o serie de valori morale după care aceștia să se ghideze, nu să-i lase într-un deșert doar cu experiența calculelor matematice sau a comentariilor literale. Care sunt valorile care pot fi dezvoltate, valorile specifice societății europene ? O societate care nu este nici religioasă, nici ideologică. Ei bine, libertatea, respectul pentru drepturile și demnitatea celor din jur, toleranța, respectul pentru proprietate, dragostea față de țară și față de țara mai mare, Europa.

Integrarea reală a imigranților

În cadrul acestui articol m-am referit strict la felul în care tinerii europeni sunt atrași de curentele extremiste, dar cum m-am legat în mare măsură de exemplul Statului Islamic cred că merită să fac o scurtă paranteză și să mă refer și la un alt nucleu de recruți pentru această organizație: imigranții musulmani de pe teritoriul european.

Fie că ne place sau nu Uniunea Europeană și-a deschis porțile pentru un număr masiv de imigranți, iar acest lucru este vizibil în occident, unde imigranții dobândesc un număr covârșitor și devin chiar un target electoral major pentru partidele politice. Mulți dintre aceștia sunt musulmani, oamenii din lumea arabă fiind cei mai atrași de acest vis european. Mulți vin în căutarea unei vieți mai bune, alții chiar cu intenția de a distruge lumea europeană, dar primii sunt majoritari și dintre ei o parte găsesc acest tip de viață, o alta nu.

Cu această a doua parte avem problemă integrării reale a imigranților. Imigranți care vin în căutarea unei vieți mai bune, dar găsesc taman opusul. Nu reușesc să se integreze în societatea europeană, nu reușesc să dobândească condiții de trai adecvate și nici nu acceptă valorile specifice acestei societăți. Mulți se trezesc izolați de societatea căreia doresc să i se alăture, iar faptele unor frați de credință mult mai extremiști contribuie la această izolare.

Ei bine, în urma izolării astfel de oameni devin o țintă pentru discursul ISIS și mai apoi militanți în cadrul acestei organizații, sau a altor grupări islamiste. O astfel de situație trebuie prevenită. Guvernele europene, dacă vor să menține o politică pro-imigraționistă, trebuie să adopte măsuri prin care să asigure integrarea imigranților pe piața de muncă, dar și integrarea din punct de vedere social. Măsuri de reducere a discriminării și intoleranței, pe de o parte, dar și de adaptare a comunităților de imigranți la valorile și legile țărilor în care decid să se stabilească.

Concluzie

Revenind la problema valorilor pentru tinerii europeni, acestea trebuie dezvoltate pentru ca ei să nu fie mai târziu atrași de altele mai radicale, absolute, în lipsa unui sistem după care se pot ghida. Mass-media le poate promova prin programe televizate și articole scrise, școala prin ore de etică și educație civică, clasa politică prin modelul propriu și familia, ca nucleul dezvoltării oricărei societăți, prin tot ceea ce se discută și ce se învață în cadrul ei.

Nu sună puțin a îndoctrinare ? Oarecum, dar toți suntem îndoctrinați într-un fel sau altul. A te forma cu o serie de valori este ceva natural și de care sistemul public trebuie să se ocupe tocmai pentru a preveni anomia, pentru a oferi indivizilor dintr-o societate un sistem moral adecvat, aceștia fiind îndemnați altfel să caute alternative de cele mai multe ori radicale.

Nazismul, comunismul și actualmente islamismul înfloresc în cadrul unor societăți lipsite de valori morale puternice, publice. Unde totul e lăsat pe seama individului, iar acesta este lăsat în deșertul nihilismului. Singura cale pentru a evita acest lucru și a le oferi tuturor o șansă de integrare într-un sistem de valori comune este tocmai prin propagarea acestor valori în societate și mai ales în jurul celor tineri, care trebuie să primească astfel de valori înainte ca vocea unor grupări extremiste să ajungă la ei. Altfel vom continua să vedem europeni care devin membri ISIS.

Axa Moscovei în Europa

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, și-a vizitat recent partenerul maghiar, Viktor Orban, în timpul unei deplasări la Budapesta. O astfel de vizită nu ridică nici o problemă nouă. La urma urmei, relația dintre Rusia și Ungaria este deja un fapt bine cunoscut și înțeles de majoritatea analiștilor politici. În schimb vizita lui Putin la Budapesta pare să ridice o altă problemă, una mult mai amenințătoare pentru Uniunea Europeană, dar mai ales pentru România.

Ca urmare a vizitei sale la Budapesta o știre a fost lansată în media. Mai exact mutarea proiectului South Stream pe un nou traseu: Turcia-Bulgaria-Serbia și, în sfârșit, Ungaria. Practic ce se întâmplă ? Prin această mișcare Federația Rusă își asigure două sau chiar trei interese majore. Unul de influență în cadrul Uniunii Europene, altul de întărire a partenerilor săi, dar și a relațiilor cu aceștia, plus un interes la fel de important în ceea ce privește limitarea importanței statului ucrainean în exportul de gaze.

În acest context NATO, Uniunea Europeană și, nu în cele din urmă, România, nu ies deloc avantajate, ci din contră. Ne găsim într-o situație foarte nefavorabilă și mai ales amenințătoare, în special în ceea ce privește interesele și securitatea României pe termen lung. Partenerii loiali ai Rusiei tocmai au câștigat o voce mai puternică în economia Uniunii Europene, a principalelor state din vârful UE, crescând totodată și importanța, pentru aceste state, a colaborării cu Rusia.

România, în mod special, se află prinsă într-un lanț al adversarilor strategici. O Ungarie mereu revizionistă, o Serbie înverșunată împotriva lumii occidentale și loială aliatului rus, o Bulgarie care nu prezintă nici o garanție reală pentru nimeni și o Turcie care, drept urmare firească a respingerii continue a cererilor de intrare în UE, a ales un traseu mult mai diferit și neclar încă, dar care pare să se construiască în jurul unui parteneriat important cu Federația Rusă. 

Geografic vorbind suntem prinși, prinși într-un lanț format datorită naivității politice a europenilor. Alături de Polonia suntem singurul stat de încredere pentru NATO, pentru SUA și pentru Europa, dar totodată suntem aproape singuri, SUA fiind singurul aliat pe care ne putem bizui în mod real, atât noi, dar și polonezii, cu privire la securitatea noastră permanentă. O securitate lipsită de compromisuri de dragul unor interese economice cu vecinii noștri de la răsărit. 

Europa, înțelegând prin asta statele principale precum Germania și Franța, este la rândul ei obligată să trateze cu Budapesta și cu Ankara pentru gazele rusești. Rolul lor crescând odată cu importanța în ceea ce privește livrarea gazelor de care Germania este aproape dependentă. Ceea ce înseamnă că statul maghiar, respectiv cel turc, și poate cei doi actori mai mici, Serbia și Bulgaria, vor căpăta o voce mult mai puternică, o voce capabilă să aducă probleme construcției europene, intereselor americane în Europa, dar și avantaje intereselor rusești în acest spațiu continental. 

Importanța Ucrainei se va diminua și ea, ținând cont de faptul că nu mai poate bloca traseul gazelor spre vest, iar acest lucru s-ar putea să slăbească sprijinul unor state occidentale pentru cauza ucraineană. Printr-o singură mișcare Rusia a reușit să lovească în mai multe locuri deodată, asigurându-și un anumit nivel de influență, prin partenerii ei, la nivelul Uniunii Europene, punând un lanț la gâtul principalilor parteneri ai SUA din estul Europei și minimalizând rolul Ucrainei.

Dacă e să luăm în considerare ideile enunțate de George Friedman în cartea sa, ”Următorii 100 de ani” (dintre care o mare parte s-au adeverit), vom vedea că România și Polonia rămân, oarecum, singurii aliați reali ai SUA în această parte a Europei, iar SUA cel mai important aliat al celor două țări. Lucru care ne forțează să abordăm o politică mult mai vocală, mai vizibilă la nivel înalt.

Ce putem face ? România este prinsă între inamici, iar vocea acestora printre aliați devine mult mai puternică decât înainte. Opțiunile noastre sunt destul de limitate. Trebuie să păstrăm o relație echilibrată cu puterile europene, dar în mod cert nu ne putem bizui pe acestea, cel puțin nu atâta timp cât ele sunt dependente de resursele venite de la un adversar strategic prin intermediul unui alt adversar, unul istoric.

Ținând cont de această realitate România trebuie să urmeze o politică prin care să-și asigure independența, indiferent că ne referim la independența noastră militară, economică sau energetică. Nu putem depinde de Europa la aceste capitole, la fel cum nu ne putem lăsa pradă lanțului pe care Rusia ni-l pune la gât. Exploatarea resurselor din subsolul României și o investiție mai mare în domeniul apărării reprezinte două obiective majore pentru consolidarea poziției noastre.

Aceste acțiuni nu sunt, evident, suficiente. România nu este o mare putere, ci o putere minoră. Drept urmare ea nu are puterea necesară pentru a se apăra singură în fața unor puteri majore. Colaborarea joacă un rol foarte important aici, iar pentru asta trebuie să ne consolidăm relațiile cu acei parteneri și aliați care au obiective, dar mai ales interese, similare cu ale noastre. Mă refer aici la Polonia, Țările Baltice și Statele Unite ale Americii.

Cum am mai spus, relația noastră cu Germania și Franța este una importantă, iar aceasta trebuie să fie cât mai cordială cu putință. Mai ales în ceea ce privește atragerea de investitori și colaborarea în interiorul UE. Dar nu putem să ne bazăm mai mult decât trebuie pe o astfel de relație, fiindcă cele două puteri continentale au unele interese care, chiar în ciuda paradigmei post-moderniste din cadrul Uniunii Europene, nu se împacă prea mult cu interesele noastre.

Germania se află în punctul în care un șantaj economic din partea Rusiei, Turciei sau a Ungariei nu reprezintă ceva inevitabil, iar importanța relațiilor economice cu Rusia, pe lângă idealul păcii, s-a văzut și în contextul negocierilor de la Minsk. Poziția unui stat precum Germania este una a paradoxurilor, nefiind capabilă în a se decide ce vrea aceasta urmărește două obiective contrarii și sfârșește prin a se împotmoli în ele.

Principala relație pe care trebuie să o consolidăm este cea cu Statele Unite. Această relația nu este doar una a valorilor comune, ci mai ales una a intereselor comune. Interesele SUA în estul Europei sunt cele mai apropiate de interesele României, drept urmare România trebuie să mizeze pe acest parteneriat strategic și să devină o voce a SUA în Europa, așa cum Ungaria reprezintă o voce a Rusiei în cadrul Uniunii Europene.

Relația cu SUA nu este una la care putem renunța sau fără de care ne-am putea asigura interesele. Din fericire nici SUA nu poate renunța la România, singurul partener de încredere în zona Mării Negre. Cu alte cuvinte singura țară prin care America își poate asigura influența la Marea Neagră și, prin extensie, în statele din jurul acestui important punct strategic.

Totuși SUA sunt departe de noi, iar câteva trupe staționate aici nu sunt suficiente pentru asigurarea securității noastre teritoriale. Propria noastră capacitate de apărare și intimidare joacă un rol important, iar colaborarea cu aliați mai apropiați este la fel de relevantă. Consolidarea relației strategice pe care o avem cu Polonia este la fel de importantă ca și cea cu SUA. Motivul este relativ simplu, Polonia este al doilea partener de încredere al SUA în estul Europei și totodată un stat a cărui interese sunt aproape identice cu ale României, la fel ca și amenințările la adresa propriei securități.

Putin joacă tare și dacă există șanse pentru aplanarea conflictului militar din Ucraina nu același lucru este valabil pe plan politic. Amenințările de securitate pe plan politic, dar și economic, sunt tot mai vizibile, iar pe lângă vocea extremistă a Rusiei în cadrul Uniunii Europene iată că avem și o voce statală. O axă a Moscovei se formează în spațiul european, o axă prin care Moscova își întărește poziția chiar în cadrul granițelor noastre (europene) și prin care ne prinde într-un lanț extrem de periculos. Rămâne să ne asigurăm că nu vom juca rolul de victime. 

Ideile contează, dar nu cum am crede

O caracteristică importantă a tezei liberale în domeniul relațiilor internaționale este cea că ideile ghidează politica statelor. Acestea joacă un rol primar în tot ce ține de relațiile internaționale, iar statele care împart valori comune se reunesc pentru apărarea și promovarea valorilor respective, chiar dincolo de ceea ce se numește interes național. De asemenea liberalismul susține că politica internă trebuie să se identifice cu cea externă, iar valorile publice trebuie să fie vizibile în aceasta.

Desigur, dintr-o perspectivă ideală nu putem decât să susținem o astfel de perspectivă. Totuși realitatea diferă. Nu în totalitate cum ar pretinde adepții realismului clasic, mereu porniți să vadă, dar și să susțină, partea mai rea a firii umane, dar totuși suficient cât să conteze. Putem spune că da, ideile contează în tot ceea ce ține de politica internă, respectiv externă, a unui stat, dar nu sunt dominante, ele găsindu-se, de cele mai multe ori, într-un echilibru cu interesele reale ale statului respectiv.

Exprimarea suprastatală a ideilor

Dacă ne uităm la Uniunea Europeană, respectiv NATO, vedem că o serie de state care împart idei și valori comune s-au unit în cadrul acestor structuri suprastatale tocmai pentru apărarea acestor valori. În egală măsură pute observa că aceste alianțe nu funcționează doar în virtutea valorilor respective, ci și a intereselor pe care aceste state le au. Practic vorbim de o serie de state care au format o familie, având pe post de ADN moștenirea istorică și politică, dar care încearcă, împreună, să-și apere interesele.

Lucru similar cu ce se petrece în partea mai haotică a lumii, la răsărit și în orient, unde state precum Rusia, China și Coreea de Nord, care împart ideologii diferite, dar se asemănă în perspectiva lor asupra lumii, au ales să-și satisfacă interesele în comun. Valoarea comună în cazul de față este tocmai haosul caracteristic lumii lor, politica dură, necontrolată de legi internaționale, ci doar de puterea adversarului. Și era normal ca aceste valori comune să-i facă să conlucreze pentru interesele lor.

În ciuda acestui fapt vedem că fiecare stat, indiferent de familia sa ideologică, își urmărește, cu precădere, interesele proprii. Nimeni, nici Germania, nici Franța și nici SUA nu vor face vreodată ceva care să dăuneze interesului național al statului propriu, mandatul clasei politice fiind cel de servire a interesului național mai presus de oricare altul. O foarte mică parte din acest interes, cel conflictual între europeni, să zicem, este cedat pentru o mai bună înțelegere și conlucrare în apărarea unor interese comune și a unor valori specifice.

Două paradigme cu deficiențe

Vorbim, de fapt, despre păstrarea unui echilibru între două paradigme ale relațiilor internaționale, una ideală, adică paradigma liberală, și o alta realistă. Ambele paradigme se regăsesc, într-o măsură mai mare sau mai mică, în ceea ce numim politica externă a fiecărui stat. Vedem că ideile joacă un rol important în deciziile și acțiunile statelor, dar nu suficient de important încât să oprească statele de la a lua decizii care contrazic valorile asumate în favoarea unor interese specifice.

Este o realitate vizibilă. Recenta criză din Irak ne confirmă asta. Vedem cum Germania și Franța, care au interes economice față de Rusia, au acționat ghidate de aceste interese și mai puțin, dar nu lipsite de valorile pe care și le asumă. Idealul păcii în Europa a fost un factor, la fel a fost și păstrarea libertății ucrainiene, dar la fel de importantă a fost și natura economică a relației germano-ruse. Același lucru îl putem spune și despre SUA, a căror politică externă îmbină atât de des apărarea și promovare valorilor asumate cu interesele naționale ale Americii. O idee enunțată și de geopoliticianul Robert D. Kaplan.

Unde ne găsim de fapt ? Într-un stadiu în care realismul politic și liberalismul par a se îmbina, iar o conlucrare a acestora devine tot mai necesară. Toți par să recunoască în ce fel de lume trăim, una anarhică, dar toți dorim să facem o schimbare. Iar aceste două perspective devin din ce în ce mai unite. S-ar putea ca în viitorul apropiat să vedem o altă paradigmă a RI rezultate din acestea două, una care să țină cont de ambele realități, cea ideală și cea concretă, și să le utilizeze împreună.

Exemplul crizei din Ucraina

Ce s-a întâmplat în Ucraina reprezintă cea mai bună dovadă a felului în care ideile joacă un rol important în politică, unul concomitent cu cel jucat de interese și putere. Conflictul ucrainean nu este doar unul de tip realpolitik între Rusia și SUA pentru o poziție geopolitică utilă. Are și o latură ideologică vizibilă prin gura unor oameni ca Dughin. Vorbim de un conflict realist între state cu interese în zone la fel de mult cum vorbim de un conflict între două lumi, două paradigme.

Ordinea și haosul se confruntă în Ucraina, iar statele care tind spre o anumită paradigmă conlucrează pentru ajutorarea uneia dintre forțele implicate. Această conlucrare este limitată, totuși, de interesele fiecăruia. De aceia nu vom vedea trupe chineze intrând în Ucraina de partea Rusiei, la fel cum nu vom vedea țări precum Franța sau Germania riscând totul în relația lor cu Rusia, adică mai mult decât ar trebui pentru a obține condiții minime favorabile unui stat care vrea să meargă pe calea democrației.

Perspectiva euroatlantică este că trebuie să ajutăm Ucraina. Înfrângerea acesteia este înfrângerea Euromaidanului, a eliberării unui stat de sub corupție și ocupație, a trecerii sale la democrație. Apărând Ucraina ne apărăm valorile și paradigma. În ciuda acestui fapt nimeni nu-și riscă interesele reale, oferind mai degrabă un ajutor echilibrat cu satisfacerea acestor interese. America și țările din estul Europei au cele mai mari interese cu privire la Ucraina, eventual temeri, pe când țări precum Germania și Franța sprijină Ucraina mai mult de dragul valorilor comune asumate, decât de dragul intereselor, care necesită mai degrabă liniște în est.

La urma urmei tocmai acest lucru ar fi ideal.

Atât paradigma realistă, cât și cea liberală, au deficiențe destul de evidente. Perspectiva mult prea idealistă a liberalismului ignoră natura anarhică a lumii și faptul că dacă noi adoptăm un alt tip de politică asta nu înseamnă că și restul lumii o va face, iar paradigma realistă pune prea mult preț pe stat și puterea sa, crezând că totul se rezumă la conceptul de hard-power și negând, totodată, posibilitatea de schimbare și evoluție în RI.

Ideile și puterea, cooperarea și politica interesului național, sunt lucruri care alcătuiesc împreună ghidul politic necesar oricărui stat din lume. O perspectivă sănătoasă are nevoie de ambele. Un stat are nevoie de valori în politica externă care să-i ofere certitudini, o destinație finală de urmărit, la fel de mult cum are nevoie de o privire realistă pentru a ajunge la destinația respectivă, iar interesele sale, mai ales în lumea contemporană, sunt interdependente de noțiune de cooperare cu alte state.

Republica Moldova - încotro ?

Republica Moldova reprezintă un partener special pentru România. Ne unește o legătură istorică, culturală, lingvistică și etnică. O legătură care este dublată de interesele strategice și geopolitice pe care România le are față de sora sa mai mică. De asta ultimii ani au fost încununați de o politică externă în care Moldova joacă un rol special, România încercând în repetate rânduri atragerea Basarabiei spre Europa sau, uneori, chiar promovarea unei reuniri a celor două state românești.

La nivel social se poate spune că am avut succes. Diferite platforme unioniste au reușit să implementeze sentimentul unionist în rândul tinerilor de pe ambele maluri ale Prutului, asigurând un viitor prosper pentru o politică dusă în acest sens sau pentru atragerea Republicii Moldova spre NATO și Uniunea Europeană. Situația stă diferit la nivel politic. Dacă oamenii politici de la București au adoptat, indiferent de partide, ideea unionistă și duc o politică evidentă de susținere a Moldovei, dar și de întărire a relațiilor bilaterale între cele două state, nu același lucru se poate spune despre politicienii de la Chișinău.

O direcție încertă

Acest lucru a devenit tot mai clar după ultimele evenimente politice din Basarabia. Ce s-a întâmplat mai exact ? Un om politic susținut de către România și Uniunea Europeană pentru funcția de premier a fost lăsat de o parte, în locul acestuia fiind pus un om de fațadă, iar partidele de așa-zisă orientare pro-europeană și pro-românească par să intre tot mai mult într-un dans alături de comuniștii moldoveni. Lucruri care ne fac să ne întrebăm încotro merge Republica Moldova ?

Se pare că nu înspre Europa. Oamenii politici de la Chișinău, cei din partidele pro-europene, și-ar dori acest lucru. Dar s-au speriat când au văzut ce implică, de fapt, traseul european. Pe plan social ne raportăm, în principiu, la diferența între generații și cea între etnii, dar ca voință politică putem spune că există un număr mult mai mare de politicieni unioniști decât anti-unioniști, de politicieni pro-europeni, decât anti-europeni. Și totuși, realitatea pare să fie taman opusul.

Ne confruntăm aici cu situația în care clasa politică de la Chișinău are de ales între două drumuri destul de clare. Unul spre Europa, prin România, iar altul către Federația Rusă. Aici dispare și simplitatea, fiecare drum având barierele proprii și prețuri specifice. Prețul traseului european este cel al unei ample reforme sociale și politice în Republica Moldova și a unor sacrificii în ceea ce privește interesele personale ale politicienilor dornici să susțină această cale.

Comuniștii nu susțin această cale și e ceva normal. Moldoveniștii, la rândul lor, au o orientare evident pro-rusă. Aceștia susțin aproape tot ce înseamnă calea Moscovei și se opun cu desăvârșire reformelor. Motivele variază. Iar acum pro-europenii se găsesc într-o situație similară. Nu susțin calea Moscovei, dar dau înapoi și de la cerințele pe care le implică parcursul european al Republicii Moldova. Nu doresc o reformă, nu doresc să renunțe la diferitele interese personale existente.

Clica interesului personal

Cum rămâne cu Republica Moldova ? În lipsa unei determinări din partea politicienilor pro-europeni și unioniști de la Chișinău aceasta nu va fi cu nimic diferită de o barcă. O barcă a cărei vâslași s-au oprit și se bat între ei pentru a obține avantajul. Între timp barca se poate dărâma oricând, sau una din părțile unde ar trebui să ajungă poate să trimite oameni după ea. Cert este că traseul european al Moldovei se află într-un stand-by, iar politicienii de la Chișinău duc lipsă de puterea, spiritul de sacrificiu și determinarea necesare pentru atingerea țelurilor pe care și le-au propus.

Susținere există și asta este evident. Ultimele alegeri parlamentare din Republica Moldova au confirmat existența unei majorități pro-europene, chiar dacă una dezbinată. În schimb lipsesc însușirile menționate mai sus, iar asta reprezintă un stop pentru proiectul european. Ce speră, de fapt, politicienii de la Chișinău este să tragă de timp și să obțină atât favorul Europei, câștiguri dinspre vest, dar și să evite reglementările existente în acel spațiu.

Cel puțin asta pare să fie imaginea confirmată de acțiunile politicienilor moldoveni. Dispoziția pentru compromisuri și lipsa de determinare în urmărirea și atingerea unor obiective politice asumate. Numirea unui om politic care nu este reprezentativ pentru un drum pro-european, dar nici pentru alternativa rusească, ci doar pentru stagnarea și indecizia existente. Sau mai exact pentru dorința de liniște, liniște pentru ca fiecare să-și vadă de ale lui.

Griji pentru viitor

Situația existentă nu este deloc una favorabilă, nici pentru noi, nici pentru interesele Republicii Moldova. Avem de a face cu instabilitatea politică existentă în răsărit și peste tot în zona Mării Negre, cât și cu cea de ordin economic ca și consecință directă a acesteia. Instabilitatea nu va ocoli Moldova, iar riscurile vor sta la tot pasul pentru conaționalii noștri care, în prostia lor, riscă să se dărâme cu tot cu barcă. Cel mai avantajos lucru ar fi să-și decidă cât mai repede traseul și să accepte implicațiile acestuia.

Un alt lucru care trebuie luat în considerare este și voința cetățenilor celor două state românești, dar în special a moldovenilor care, au arătat, își doresc din ce în ce mai mult o schimbare. Lucru evident printre tineri, care reprezintă și viitorul electorat al partidelor există. Un electorat care poate sancționa partidele prin intermediul votului, dar și al demonstraților, și care nu pare tocmai fericit cu privire la o clasă politică slabă și tot mai incapabilă.

Politicienii de la Chișinău ar trebui să se gândească cum sunt văzute acțiunile lor politice la București și în occident. Pentru că imaginea pe care și-o formează acum poate avea implicații profunde asupra unor interese politice vitale ale Republicii Moldova. Politica europeană diferă de cea răsăriteană prin faptul că se bazează pe stabilitate, certitudini, reguli, specifice paradigmei post-moderne, iar nerespectarea acestor lucruri are consecințele sale.

Închei acest articol cu mențiunea că interesul Moldovei, dacă vrea să evite riscurile unei întoarceri în sfera de influență a Moscovei, este acela de a se alătura cât mai repede lumii occidentale. Adică structurilor specifice acesteia, NATO, respectiv UE. Acest lucru este condiționat de reformarea societății și politicii moldovenești, de tranziția spre ceea ce înseamnă stat de drept și democrație. Fără determinarea de a face acest pas important Republica Moldova își închide singură porțile Europei.