Exces de idealism

SUA poartă discuții diplomatice cu Iranul și colaborează pentru înfrângerea Statului Islamic. Recent John Kerry a sugerat că ar trebui deschisă și o nouă serie de negocieri cu conducătorul sirian Bashar Al-Assad. În fundal se aud câteva urlete și critici. Activiști pentru drepturile omului și idealiști ai democrației, de altfel persoane respectabile, nu pot accepta ideea că SUA ar putea sta la masă cu un dictator care-și ucide poporul sau cu un stat non-democratic. Din fericire excesul de idealism nu este bine venit în locurile unde se iau decizii importante pentru politica unei națiuni.

Colaborarea cu Iranul și deschiderea unor negocieri cu Al-Assad sunt singura opțiune a SUA pentru a distruge Statul Islamic și pentru a restabili o stare de ordine în Orientul Mijlociu. Poate ordine e mult spus, dar a elimina una din cele mai periculoase piese existente în joc la momentul actual, o piesă care nu cunoaște reguli și limitări. Acest lucru a fost observat de liderii de la Casa Albă după o lungă perioadă în care idealismul și ideologia democratică au reprezentat un factor determinant în politica externă a SUA, iar rezultatele se văd acum. O grupare teroristă în drumul spre statalitate, o mulțime de victime ale urii religioase.

De fapt până acum s-a ignorat realitatea de pe teren. S-a crezut că instaurarea democrației în țările arabe ar veni ca și o consecință firească a căderii unor dictatori. Din păcate în țările arabe nu există o cultură a democrației, iar consolidarea acesteia este practic imposibilă fără instituțiile puternice care dispar odată cu dictatorii, așa cum am văzut în cazul Irakului și al Libiei. Democrația nu se poate construi fără demos, iar în lumea arabă demosul nu are o cultură democratică, sufletul națiunii fiind acaparat mai degrabă de religia islamică. Forța și religia sunt singurele puteri reale ale Orientului Mijlociu.

Aceste două puteri sunt uneori complementare, alteori în conflict. Depinde dacă prin forța slujește unui regim politic de tipul celui creat de Ataturk în Turcia sau unuia de tip teocratic, construit pe baza valorilor religioase. Siria este un caz similar, cu o putere seculară care și-a consolidat existența pe instituțiile sale și care acum se află în conflict cu legitimitatea islamiștilor. În cazul sirian opoziția democratică este aproape irelevantă, pur și simplu nu are nici putere și nici legitimitate. Căderea lui Assad ar lăsa un vacuum de putere, un vacuum pe urma căruia nu se poate consolida nici o democrație, lipsită de instituții puternice și de legitimitate. Adversarul real al lui Assad este islamismul promovat de ISIS, iar acest adversar este singurul care deține forța și legitimitatea de a se impune odată că alungarea dictatorului.

Situația este de așa natura încât se impune o atitudine mai echilibrată față de regimul lui Assad.Nimeni nu vrea să înlocuiască un dictator cu o mișcare de zece ori mai criminală și de zece ori mai periculoasă pentru lumea în care trăim. Alternativa este prezența americană în Orientul Mijlociu și toate costurile pe care aceasta le ridică. Este o opțiune mai bună decât susținerea actorilor statali existenți în lupta contra ISIS ? Nu pot să spun cu certitudine, dar în mod clar administrația Obama nu este dispusă să plătească prețul pentru această opțiune, preferând să susțină puterile regionale.

Așa se face politica, iar a critica SUA pentru asta denotă fie ipocrizie, din partea unor oameni politici, fie naivitate, din partea unor jurnaliști. Excesul de idealism dăunează. De obicei lumea e formată din oameni mai vicleni de fel și care profită de naivitatea idealistului. Nu prea poți învinge viclenia prin naivitate, de obicei sfârșești învins, iar atunci toate valorile tale nu mai contează deloc, fiindcă te vei închina la Allah cu un AK-47 îndreptat spre tine. Opțiunea binelui este foarte rară, iar de cele mai multe ori alegerea stă între un rău mai mic și unul mai mare. Contează doar cum afectează situația pe termen lung și dintr-o perspectivă de ansamblu.

Machiavelli e mereu acolo să ne amintească de latura urâtă a politicii, iar la nivel internațional lucrurile stau la fel. Poate nu doar Machiavelli. Mai există și un cardinal Richelieu care, deși prinț al Bisericii, s-a aliat cu statele protestante pentru a evita o dominație habsburgică în Europa. Mai există un Bismarck care, deși conservator, s-a aliat cu Franța revoluționară împotriva aliatei sale Austria. În general astfel de viziuni politice au avut succes și au consolidat binele țărilor conduse de respectivii, în timp ce idealismul ideologic al unui Napoleon al III-lea, ca și naivitatea sa, au adus deservicii intereselor Franței.

Personal aș prefera un guvern care să apere pe cât este posibil valorile asumate ale statului: democrația și libertatea; dar care să nu suferă de idealism. Toate au o limită, iar realpolitik-ul devine o necesitate nu doar pentru interesele statului, ci și pentru apărarea pe termen lung a valorilor respective. Așa e și în cazul SUA. Plus că e mai ușor să oferi transmiți mesajul valorilor occidentale într-o Sirie modernă condusă de un dictator decât într-un stat totalitar islamic. Dar asta e doar opinia mea. Când vine vorba de politică internă mă raportez la democrație, în probleme de securitate și diplomație prefer să observ realitatea și să servesc interesele țării mele.

Mi-aș permite să adaug că prea multă intransigență ideologică strică. Robespierre își transforma opinia cu privire la politică într-o dogmă, într-un adevăr absolut. Hitler de asemenea. Ce au făcut aceștia doi ? Au ucis pe oricine avea alte idei. Pentru că ei dețineau adevărul iar opusul adevărului este minciuna, răul. Lenin gândea la fel. Ideologiile politice sunt creații umane. Imperfecte prin natura lor. Să fim prea intransigenți și dogmatici, să ignorăm realitatea din jurul nostru, este un drum spre crime și/sau autodistrugere. Flexibilitatea și echilibrul sunt cuvinte de bază în politică și în viață.

P.S. Nu, nu sunt un susținător al lui Assad. Mi-aș dori la fel de mult să văd o Sirie democratică, un Irak democratic, dar realitatea îmi arată că nu este momentul. Că democrația are nevoie de două lucruri: să domine ca idee sufletul mulțimilor și să aibă instituții capabile să o protejeze pe drumul consolidării sale. În Orientul Mijlociu aceste condiții nu sunt întrunite, nu încă. Sper și cred că se vor realiza cu timpul, prin schimbul de generații și întoarcerea tinerilor educați în occident în țările natale. Dar momentan căderea unei dictaturi nu are șanse să însemne nașterea unei democrații, ci nașterea unui vacuum pe care islamismul vine să-l umple, statul democratic neavând nici timp pentru consolidare și nici o legitimitate deplină.

Cât de actual mai este Machiavelli ?

Machiavelli și cartea sa, ”Principele”, reprezintă una din cele mai citate surse în domeniul științei politice și, why not, în tot ceea ce ține de politică în general. Până la urmă el este un fel de părinte al științei politice, al tot ceea ce ține de analiza și înțelegerea teoretică a lumii politice. Ideile sale reprezintă o viziune realistă asupra politicii și a istoriei ca teren al politicului. Multe din ideile sale au fost și sunt confirmate de realitatea socială și politică, dar în ce măsură mai sunt ele actuale ?

Ideile lui Machiavelli au fost dezvoltate într-o anumită perioadă istorică și într-un anumit areal geografic. Ar fi o greșeală să încercăm a-l înțelege pe Machiavelli fără a ține cont de această realitate. Tot o greșeală ar fi a încerca să urmăm învățăturile sale asupra politicii fără a ține cont de trecerea timpului și de schimbările pe care această trecere le presupune. Fiindcă există lucruri care rămân mereu actuala, dar și lucruri care se află într-o continuă schimbare.

Opera marelui gânditor italian se rezumă în jurul ideii de pragmatism și realism politic. Pentru el idealurile nu reprezintă un aspect real și constant al politicii, sau cel puțin al succesului politic. Politica se rezumă la condiția naturii umane, la conflict și la metodele prin care un individ poate să-l doboare pe altul. Principele, în concepția lui Machiavelli, trebuie să facă totul pentru a-și înfrânge adversarii, iar el nu trebuie să cadă pradă visurilor utopice sau ideale, ci din contră, trebuie să vadă realitatea așa cum este ea și să lucreze cu ea.

În mare parte această viziune este corectă și a fost dovedită de realitate până-n timpurile noastre. Politica nu este o sferă a idealurilor, nu în totalitate cel puțin. Idealurile contează de multe ori, dar pentru a le atinge omul politic trebuie să recurgă la o mulțime de mijloace, fără de care nu ar putea răzbi într-un câmp de luptă precum cel al politicii. De unde și ideea machiavelică ”scopul scuză mijloacele”, sau pentru o citare mai exactă ”un scop nobil scuze mijloacele meschine”.

Dar viziunea lui Machiavelli nu se rezumă la asta. Dacă putem asuma că realitatea politică îi impune principelui sau actorului politică o atitudine pragmatică și să facă compromisuri nu același lucru îl putem asuma despre alte idei enunțate de autorul ”Principelui”. Același Machiavelli era de părere că singura datoria a principelui este față de principatul său, principatul fiind una cu principele. El putea să calce în picioare dorințele tuturor supușilor săi, conceptul de cetățean neexistând pentru Machiavelli. Puterea era asigurată prin forță, iar dorințele celor mulți nu contau. Rolul lor era de supuși și nimic mai mult.

O astfel de viziune ar fi un dezastru în vremurile noastre. Nu doar din punct de vedere moral, dar mai ales politic. Putem doar să ne imaginăm un politician care calcă în picioare absolut toate dorințele cetățenilor săi și nu-i ia deloc în considerare pe aceștia. Cariera sa politică ar fi ruinată, ar pierde orice alegeri și orice legitimate, iar aici intervine problema. Machiavelli se adresa unui principe într-o perioadă istorică în care noțiunea de vot popular nu existat, în care Revoluția Franceză nu-și făcuse apariția.

Realitatea s-a schimbat după ce mulțimile au ieșit în stradă pentru a dărâma puterea unui principe, un monarh, care a condus până atunci fără să țină cont de mulțimi, ci doar de interesele statului, echivalente cu ale monarhului. Mulțimile au schimbat prin forță această realitate, un lucru care se datorează ideilor și educației care circulau la acea vreme, iar mai apoi s-a instaurat un contract social între cetățeni, care nu mai erau supuși și conducătorii lor. O schimbare cu totul radicală.

Această realitate, a contractului social, dăinuie până astăzi. Omul politic este obligat să țină cont de dorințele mulțimii, cel puțin într-o societate democratică. Dacă cetățenii sunt nemulțumiți de acțiunile sale atunci cariera sa politică va găsi un sfârșit rapid, iar puterea nu se mai poate păstra. Noțiunea de revoltă, revoluție sau simpla schimbare prin intermediul votului democratic anulează automat ideea de putere totală a principelui, făcându-l pe acesta dependent de cetățeni.

Din acest punct de vedere sfatul lui Machiavelli pavează drumul spre decădere și nu spre putere. Este doar un exemplu asupra felului în care realitatea istorică și geografică schimbă lucrurile. Dacă unele idei enunțate de autorul ”Principelui” rămân actuale și țin mai degrabă de natura umană, altele se schimbă odată cu mersul istoriei, iar orice lectură asupra unor autori precum Machiavelli sau Hobbes trebuie făcută într-un mod critic, ținând cont de ce mai este actual și ce este, din contră, învechit și învins de timp.

Personal mă consider un adept al lui Machiavelli, dar cred că și el ar renunța la o parte din ideile sale văzând realitatea actuală. O realitatea diferită de cea din perioada renascentistă, la rândul ei diferită de evul mediu dominat de latura religioasă sau de antichitate. Mersul istoriei nu se oprește pentru nimeni, iar nici o idee nu ar trebui să aibă un caracter dogmatic, dogmatismul ducând doar la stagnare și mai apoi degradare. Aplicabilitatea ideilor ține și de abilitatea de evoluție și adaptare a acestora.

Amenințarea teroristă post 9/11

Premierul Franței, Manuel Valls, a declarat recent că terorismul islamist din Libia reprezintă o amenințare pentru Uniunea Europeană. Un comentariu de bun simț care nu face decât să afirme ceea ce se vede. Lumea occidentală este direct amenințată de către diferitele grupări teroriste și islamiste care s-au format și se formează în zona Orientului Mijlociu. Acestea își cuceresc propriul areal geografic, urmând ca de acolo să direcționeze atacuri teroriste asupra spațiului european.

Totuși, se pune o întrebare: cum am ajuns în această situația ? Amenințarea teroristă a devenit o problemă de prim plan pentru puterile lumii în urma atentatelor de la 9/11, când Statele Unite au fost lovite pe neașteptate. Într-adevăr, nimeni nu se aștepta ca o mică organizație teroristă să aibă puterea de a lovi o putere globală în inima ei, dar acest lucru s-a întâmplat și a impus o nouă paradigmă de securitate, o paradigmă în care terorismul și grupurile non-statale au câștigat un rol mult mai important.

Al-Qaida și ”cruciada împotriva terorismului”

Pentru o perioadă principalele puteri ale lumii au dus un amplu război împotriva terorismului la nivel global. Invazia Irakului, a Afganistanului și diferitele măsuri de securitate internă au venit ca și aspecte ale acestui război, încercându-se astfel înfrângerea sau cel puțin limitarea acestei amenințări. Noua paradigmă a ridicat noi riscuri, necesitatea unor noi metode de combatere a unor adversari vechi și, în orice caz, ne-a arătat că actorii statali nu mai sunt singura amenințare la adresa ordinii globale.

SUA și lumea occidentală și-au adaptat răspunsul după loviturile primite din partea terorismului. Au încercate să vâneze diferitele grupări teroriste și să izoleze această amenințare în spațiul Orientului Mijlociu, cât mai departe de casă. S-a înțeles pentru toată lumea că în secolul globalizării ce se petrece la un capăt al lumii poate afecta celalalt capăt. Așa cum, de pildă, anarhia din Afganistan afecta occidentul, permițând grupărilor teroriste, dar și diferitelor grupuri infracționale, să-și găsească adăpost acolo, să-și coordoneze afacerile și chiar să deruleze atacuri împotriva vestului.

Al-Qaida s-a evidențiat drept cea mai mare amenințare teroristă la adresa occidentului, fiind și cea mai puternică organizație de acest tip. Metodele sale erau clare: hide and strike. Se ascundeau și loveau atunci când nimeni nu se așteptau. O adevărată paradigma a lebedelor negre în lupta cu amenințarea teroristă. Pentru occident terorismul era echivalent cu al-Qaida, iar distrugerea acestei organizații reprezenta o înfrângere a terorismului islamic.

Organizația a fost, încetul cu încetul, decapitată. O campanie destul de lungă care a culminat cu prinderea și uciderea liderului terorist, Osama Bin Laden. Pentru moment al-Qaida a fost slăbită, dar asta nu a fost suficient pentru a elimina amenințarea terorismului de origine islamică. Din contră, amenințarea s-a amplificat prin haosul care a urmat. Fără un lider organizația teroristă s-a dezbinat, majoritatea islamiștilor continuând, separat, lupta pentru ideile în care credeau. Fanatismul și ura care-i motivau nu a murit odată cu Bin Laden, doar ordinea care-i ținea pe o anumită linie.

Apariția Statului Islamic: ordine din haos

Islamismul se găsea într-o situație de haos, la fel ca și Orientul Mijlociu în general. Primăvara Arabă, retragerea trupelor americane din Irak și căderea unor dictatori arabi a lăsat un vacuum de putere în spațiul oriental. Anumiți lideri islamiști au profitat de acest lucru și și-au coagulat forțele pentru a dărâma ce le mai stătea în cale. Aceștia au fondat organizația pe care o știm astăzi drept ISIS. O organizație care vrea să treacă de nivelul al-Qaida și să formeze un veritabil califat islamic, declanșând o ciocnire a civilizațiilor.

Profitând de haosul care a slăbit poziția noilor regimuri democratice, dar și a tot mai slăbitelor regimuri autoritare, ISIS a câștigat tot mai mult teritoriu și tot mai mulți adepți. Expansiunea acestei organizații fiind vizibilă și în momentul de față. Islamiștii au reușit să atragă adepți din orient, dar și din occident, unde are, în momentul de față, veritabile celule teroriste gata să ne lovească atunci când ne așteptăm mai puțin. Așa cum a fost cazul Charlie Hebdo.

Asistăm la o nouă schimbare de paradigmă. Amenințarea teroristă nu mai este echivalentă cu al-Qaida, a cărei putere este tot mai limitată, ci cu Statul Islamic. Două organizații complet diferite, singura similaritate fiind devoțiunea pentru o variantă extremistă a religiei islamice. Spre deosebire de al-Qaida ISIS nu se ascunde în granițele altor state, ci urmărește formarea propriului stat. Are obiective mult mai largi, iar terorismul reprezintă doar un mijloc de lovire a occidentului.

Statul Islamic este atât o grupare teroristă, cât și un stat. Își formează rețele teroriste pe teritoriul european, fie în cadrul comunităților de imigranți musulmani, fie printre europenii nativi convertiți la islam, folosește atacuri metoda atentatelor teroriste, dar totodată își construiește propriul stat, cu granițe proprii și cu ierarhia proprie. ISIS vrea să distrugă granițele statelor arabe și să le înlocuiască cu granițele lărgite ale unui califat islamic, construit pe baza religiei islamice. Cu totul altceva decât ce urmărea al-Qaida prin simpla luptă subversivă împotriva occidentului.

Între două rele

După atentatele de la 11 septembrie amenințarea teroristă a cunoscut o evoluție clară, forțând schimbarea paradigmei de securitate în relațiile internaționale. Odată cu decapitarea al-Qaida și Primăvara Arabă, care a lăsat orientul în haos, paradigma s-a schimbat din nou, iar rămășițele islamismului s-au regrupat în jurul ISIS pentru a construit un veritabil califat islamic, un stat de tip premodern construit pe fundamente religioase și nu naționale.

Înfrângerea ISIS reprezintă noul obiectiv în lupta globală împotriva terorismului, rolul și amenințarea al-Qaida aflându-se într-o continuă diminuare. Dacă este lăsat să crească Statul Islamic poate juca un rol similar cu cel al UE pentru lumea arabă, păstrând, evident, proporțiile. În momentul de față amenințările de tip terorist sunt singurele care par a reprezenta o problemă, dar asta pentru că ISIS își concentrează forțele în orient, încercând să cucerească noi teritorii pentru noul califat. Principalii adversari ai ISIS sunt niște state fragile, wanna-be democrate și statele seculare conduse de lideri autoritari sau dictatori.

Ținând cont de această realitate putem spune că înfrângerea ISIS este condiționată de victoria liderilor autoritari. Nu are rost să ne mințim singuri. Realitatea culturală în lumea arabă diferă net de realitatea europeană. Vorbim de alte valori, altă educație, altă experiență cultural-istorică. Am încercat să oferim democrația în lumea arabă, doar că peste tot unde dictatorii au fost alungați nu s-a impus altceva decât haos și un vacuum de putere din care au răsărit diferite grupări extremiste. În locul autorității exacerbate a unor indivizi s-a găsit imediat autoritatea religioasă și puterea armelor, valorile democratice negăsind ecou în inimile majorității musulmane.

Din moment ce occidentul nu este dispus să intervină în forță contra ISIS, ci doar prin mici lovituri, lupta pică pe umerii liderilor arabi. Un regim democratic slab în Irak, un lider autoritar în Siria, un stat totalitar în Iran și un stat indecis între islam și naționalism în Turcia. Aceștia sunt principalii rivali ai Statului Islamic. SUA și lumea occidentală nu pot decât să susține astfel de forțe dacă doresc înfrângerea definitivă a ISIS, iar odată ISIS înfrânt să nu ne așteptăm la un răsărit al democrației, ci la un alt vacuum de putere din care poate răsări altă grupare teroristă sau o forță autoritară, în orice caz cineva care să ocupe acel spațiu gol prin puterea armelor, lucru specific lumii arabe.

Securitatea occidentului și înțelegerea mentalității ISIS

Limitarea amenințării ISIS în spațiul arab este un obiectiv clar al lumii occidentale, așa cum a fost și în cazul al-Qaida. Păstrarea conflictului cât mai departe de casă este cea mai bună metodă pentru asigurarea intereselor noastre și a siguranței cetățenilor, dar nu este suficient. Tocmai datorită celulelor teroriste existente în lumea occidentului. Imigranții musulmani pe de o parte și convertiții de origine europeană pe de alta. Stoparea acestei amenințări implică măsuri eficiente de securitate, dar totodată echilibrate și o bună înțelegere a mentalității din spatele ISIS, sau a islamismului în general.

Europa, spre exemplu, trebuie să țină sub supraveghere comunitățile musulmane puternice de pe teritoriul său și asta fără să provoace aceleași comunități. Dacă vrem să evităm ceva în momentul de față acel ceva este tocmai începerea unui conflict pe baza etnice sau religioase la nivelul cetățenilor diferitelor state europene. Supravegherea trebuia făcută cu cap și într-un mod echilibrat, evitând orice acțiuni provocatoare sau încălcări ale drepturilor omului. La fel putem spune că trebuie evitată blamarea și izolarea comunității musulmane din cauza islamiștilor, acest lucru alimentând doar propaganda diferitelor grupări islamiste care-și dezvolte celule în zona europeană.

O securitate sporită trebuie să existe la granițele Europei, pentru a evita plecarea, dar și întoarcerea pe neașteptate, a unor europeni convertiți la cauza islamistă care doresc să lupte sau au luptat pe fronturi precum cel din Siria sau Irak. Acești oameni se pot întoarce de acolo cu experiență, cu arme și cu o doză imensă de fanatism, reprezentând o amenințare directă pentru siguranța cetățenilor.

Înțelegerea mentalității ISIS și începerea unui război psihologic cu islamismul este, de asemenea, un lucru necesar pe termen lung. Un astfel de conflict este domeniul mass-mediei și educației, care trebuie să combată tot ce înseamnă propagandă din partea Statului Islamic. Combaterea prin forță este domeniul diferitelor organe de impunere a legii, dar nu este suficient. O contra-propagandă este necesară pentru a evita trecerea altora la cauza islamistă și chiar pentru întoarcerea acestora, iar această contra-propagandă necesită o bună înțelegere a motivelor care animă militanții ISIS.

Animați de fanatism

O greșeală comună în lumea occidentală este abordarea problemelor din lumi diferite de a noastră prin ideile, valorile și mentalitățile specifice occidentului. Mulți fac o greșeală teribilă încercând să vadă Statul Islamic doar ca o grupare de oameni corupți, care doresc să profite și să obțină putere. În spatele lor, inclusiv a liderilor, stă de fapt o doză imensă de fanatism motivat religios. Etnia, banii, sunt lucru care contează prea puțin, iar resursele sunt doar mijloace pentru un scop. În mentalitatea ISIS domină devoțiunea pentru cauza islamică și rolul apocaliptic pe care această organizație și-l atribuie.

Când fanatismul, credința totală în ceva, îți controlează mintea rațiunea se dă la o parte și chiar frica devine un detaliu minor, ușor suprimat prin ură și fanatism. Militanții și liderii ISIS văd lumea în alb și negru, bine și rău, iar ei se consideră reprezentanții binelui într-o luptă pe viață și pe moarte împotriva răului. În astfel de circumstanțe nu putem vorbi de compromisuri sau soluții de mijloc, ISIS urmărind un jihad împotriva lumii occidentale și a sufletului european, nu doar o luptă de interese strategice cum este cazul conflictului între occident și Federația Rusă.

Statul Islamic și mentalitatea oamenilor care luptă pentru această idee nu pot fi înțelese abordând lucrurile printr-o viziune specifică lumii occidentale. Combaterea și înțelegerea acestei mentalități se poate face doar prin conștientizarea diferențelor culturale, istorice, ideologice și chiar religioase dintre cele două civilizații, europeană și musulmană (nu arabă, pentru că religia definește această lume și nu etnia).

Încheiere

Amenințarea teroristă după atentatele de la 11 septembrie a schimbat cu totul paradigma de securitate în relațiile internaționale, iar acest lucru este clar pentru toată lumea. Actorii statali nu mai erau singura amenințare existentă, ci și organizațiile non-statale capabilă să impună teroarea în rândul mulțimilor. Cazul al-Qaida. Paradigma aceasta a suferit la rândul ei o modificare, iar acum ne găsim în situația în care o grupare teroristă s-a divizat și s-a reorganizat sub forma unui stat de tip pre-modern, având la bază o ideologie religioasă. Terorismul rămâne o amenințare serioasă, dar are procesele sale de metamorfoză. Procese la care trebuie să ne adaptăm, așa cum e cazul în tot ce ține de securitate, unde singura constantă este însăși schimbarea.

Schimbarea guvernului

O mulțime de cadre ale PSD, cât și propagandiști de la canalele media ale acestui partid, critică cu fiecare ocazie atitudinea ostilă a PNL față de premierul Victor Ponta și guvernul acestuia. Mai exact aceștia susțin că PNL-ul o calcă pe urmele lui Traian Băsescu (iarăși reducem totul la Băsescu) și nu face altceva decât conflict politic, pe când PSD-ul susțin unitatea și proiectele constructive.

Argumentul invocat de oamenii lui Victor Ponta și de acesta din urmă mi se pare complet penibil. Din punct de vedere politic este corect pentru cei din PSD se atace un alt partid și să invoce asemenea lucruri, dar asta nu schimbă o realitate. Scopul natural al oricărui partid politic este acapararea puterii. Asta s-a promis la alegerile de anul trecut și asta se dorește și acum. Asta dorește orice partid.

Victor Ponta nu are dreptul să-i critice pe cei de la PNL pentru că fac ceva normal. Implementarea unor idei, a unui program, este un lucru dependent de puterea politică. În mod automat PNL are nevoie de această putere pentru a face tot ce a propus în trecut, iar printre propunerile de la alegeri se numără și debarcarea actualului premier socialist, Victor Ponta.

Faptul că acesta este un obiectiv al noului Partid Național Liberal nu înseamnă că liberalii, sau că președintele Iohannis, fac un mare scandal politic. Fiindcă nu am văzut unul. De la președinte am văzut o atitudine echilibrată și de cooperare între instituții, iar de la PNL am văzut o atitudine ostilă, dar perfect normală, fără excese care să transpună conflictul politic în viața de zi cu zi.

Ce se întâmplă acum nu este același lucru cu ce se petrecea sub mandatul președintelui Băsescu. A invoca lipsa de soluții și scandalul public atunci când cineva te atacă mi se pare un gest penibil. Natura politicii este, inevitabil, conflictul. Conflictul între partide, între idei, oameni și programe, consensul existând doar un proiecte majore sau comune, după un acord, pentru interesul național și interese comune de partid.

Mai mult decât atât, nu cred că un conflict politic ar trebui să ne îngrijoreze, atâta timp cât nu afectează colaborarea dintre instituții sau statul propriu-zis, ci mai degrabă lipsa conflictului. Hannah Arendt afirma la un moment dat că originile statului totalitar se găsesc în partidul unic, dezvoltarea primului venind din al doilea. O democrație lipsită de conflict între partid este similară unui partid unic.

Consensul politic are rosturile sale și este, de foarte multe ori, un lucru pozitiv, dar la fel este și conflictul. Conflictul politic reprezintă o constantă naturală a sistemului democratic și pluripartidic. Fiecare partid are idei, obiective și programe pe care le propune cetățenilor, iar acestea nu sunt niciodată la fel, fiindcă altfel am avea un singur partid, așa că este normal pentru partide să lupte.

La fel de normală este dorința PNL de a schimba guvernul actual și a obține, astfel, puterea executivă. Este singura cale pentru ca acest partid să-și implementeze ideile, dar este și o obligație asumată la alegeri. Victoria lui Klaus Iohannis nu vine atât datorită voturile sale, cât mai ales datorită voturilor anti-Victor Ponta. Victoria lui reprezintă dorința majorității de a scăpa de Victor Ponta.

Ca să fiu mai subiectiv pot să spun că premierul actual al României este condamnat de electorat, de o majoritate de cetățeni, pentru diferite fapte. Un plagiat, nerespectarea promisiunilor cu privire la Roșia Montana, abuzul de putere pentru a interzice dreptul la vot al românilor din diaspora, acum taxele suplimentare asupra acestora. Un astfel de om nu poate rămâne într-o funcție publică.

Libertate și securitate

”Cei care sunt dispuşi să renunţe la libertatea esenţială pentru a obţine puţină siguranţă temporară, nu merită nici libertate, nici siguranţă.”

- Benjamin Franklin

Ultimele atacuri teroriste din Paris și destructurarea unor rețele teroriste la nivel european au adus în discuție o temă foarte delicată și controversată, și anume: ce alegem între libertate și securitate ? Întrebarea este una pertinentă în condițiile în care Europa a fost lovită pe neașteptate de către o forță non-statala, terorismul de sorginte islamică, dar cred că răspunsurile sunt adeseori greșite.

Libertatea și securitatea sunt aspecte esențiale pentru buna funcționare a unei societăți umane în general și a unei societăți democratice în particular. Cele două sunt într-o serioasă dependență una de alta, dar, în mod paradoxal, creșterea nivelului într-o anumită direcție implică și scăderea nivelului în alta. Mai exact, dacă vrem mai multă libertate trebuie să mai scădem din nivelul de securitate și viceversa.

Despre asta s-a vorbit în ultimele zile la nivel european și inclusiv la noi, pe plaiurile mioritice de descendență daco-romană, sau exclusiv dacică pentru alții. S-au găsit avocați ai scăderii libertății pentru o creștere a nivelului de securitate, dar și alții care au criticat o astfel de idee și au afirmat că libertatea și securitate nu se contrazic, iar noi nu trebuie să renunțăm la nici o parte din libertate pentru niște legi de genul ”patriot act”.

Într-un anumit fel a doua perspectivă este corectă, dar până la un punct. Să renunțăm la prea multă libertate de dragul securității ar însemna să anulăm din start valorile pe care încercăm să le protejăm prin securitatea respectivă. Dar nici nu putem să exagerăm și să spunem că avem nevoie de un fel de nivel maxim de libertate care să implice scăderea securității.

Părerea mea este că avem nevoie de o stare constantă de echilibru. Iar nivelul actual al echilibrului dintre libertate și securitate este perfect din multe perspective. Nu cred că trebuie să mergem spre prea multă libertate, adică spre un fel de anarhie și utopie a idioților, nici spre multă securitate, adică aproape de totalitarism, de un stat providență deloc favorabil dezvoltării individului.

Să nu uităm că de dragul securității Adolf Hitler a instaurat regimul nazist în Germania, folosind scuza terorismului. De dragu libertății și a democrației, alții au ignorat amenințările existente și nu au făcut nimic. Echilibrul între cele două a reprezentat întotdeauna opțiunea cea mai bună, favorabilă atât interesului național, cât și interesului cetățenilor.

Cred că este o poziție de bun simț. La urma urmei, echilibrul reprezintă unul din factorii cei mai importanți ai politicii într-o societatea democratică. Este acel lucru care ține socialismul departe de comunism și conservatorismul departe de autoritarism. Cu alte cuvinte, echilibrul este un fel de piatră de temelie pentru societatea noastră și pentru Europa pe care vrem să o construim.

Sigur, putem îmbunătăți colaborarea europeană inter-agenții pe probleme de securitate. Putem dezvolta o politică externă comună și chiar o platformă pentru un serviciu de informații european. Sunt lucruri bune care ar contribui, într-o oarecare măsură, la sporirea securității noastre comune. Dar pentru asta nu trebuie să atingem libertățile cetățenilor mai mult decât este necesar. Aceleași libertăți pe care ținem să le apărăm prin măsurile noastre de securitate.

Securitatea cibernetică, supravegherea spațiului virtual, ascultarea convorbirilor, etc. sunt lucruri necesare. Dar ele nu trebuie să atingă intimitatea tuturor cetățenilor. Din contră, astfel de măsuri au rolul de a proteja interesele și drepturile cetățenilor, alături de interesele statului. Ele trebuie să existe, la fel cum trebuie să fie reglementate prin lege, cu limitări și cu autorități care să le țină sub control.

Un lucru de care am avea nevoie este o politică mai clară a Uniunii Europene per ansamblu pe probleme de securitate, apărare și politică externă. Aici este nevoie de o colaborare mai strânsă și legi mai puternice, mai evidente, care să fie aplicate în toate statele membre ale Uniunii. Legi care, prin natura lor, ar trebui să asigure atât securitatea, cât și libertatea cetățenilor.

Libertatea și securitate se sprijină reciproc, iar creșterea uneia înseamnă scăderea alteia. De asta un echilibru trebuie păstrat mereu, iar acest echilibru este garanția funcționării unei societăți democratice. O societate în care drepturile și libertatea cetățenilor sunt respectate, iar acestea din urmă, ca și viața lor, sunt asigurate prin politici de securitate realiste, serioase, dar în același timp echilibrate.

Nu vrem să trăim într-un stat robot. Nu vrem nici să trăim într-un stat anarhic. Vrem o societate în care omul e om, în care există riscuri, dar acestea la rândul lor sunt ținute sub control și contracarate, fără a distruge tocmai acele lucruri pe care încercăm să le apărăm și cu care ne credem mai buni decât alte societăți. Orice inițiativă care afectează aceste două sfere ar trebuie să țină cont de această idee.

Eu cu cine votez ?

Multe persoane care-mi cunosc pasiunea pentru sfera politică m-au întrebat cu cine votez. Sincer să fiu nici eu nu sunt tocmai hotărât. Cu siguranță știu pe cine am să votez în turul II, fiindcă știu și care candidați au să ajungă acolo, dar primul tur este puțin mai complicat. Drept urmare m-am decis să scriu un articol în care să-mi exprim opinia despre o parte din candidații la președinție pe care-i vom avea în fața ștampilei de vot în acest prim tur, fără să afirm direct cine va primi votul meu.

Alegerile de anul acesta ne aduc o gamă foarte largă de candidați. Din păcate această gamă este largă doar cantitativ, căci atunci când vine vorba de calitatea candidaților apare un mare semn de întrebare. Un semn care nu ține neapărat de personalitatea acestora ca oameni, ci mai degrabă de competența lor pentru funcția la care candidează. O funcție care implică două roluri principale: cel de mediator al sferei politice și unul de politică externă, principala sferă de lucru a președintelui constituțional.

Dintre candidații prezenți foarte puțini reușesc să se conformeze cu acest micuț barem al competențelor necesare funcției. Foarte puțini au experiență în sfera politicii externe, a diplomației și a relațiilor internaționale. Și mai puțini sunt candidații capabili să joace acel rol de mediator al politicii interne, cu atât mai mult cu cât majoritatea sunt aproape dependenți de partidele din care aceștia fac parte. Lucru care se va resimți foarte mult odată ce un candidat devine președinte.

Primii doi candidați, favoriții agorei cum s-ar zice, sunt Victor Ponta și Klaus Iohannis. Personal cred că aceștia sunt și candidații care vor ajunge în turul II, conflictul principal fiind între Victor Ponta, Klaus Iohannis și un Traian Băsescu care-i trage pe toți de mânecă într-o încercare copilărească de a se agăța de putere, sau ce a mai rămas din ea. Din păcate nici unul dintre acești favoriți nu are profilul perfect pentru un președinte. Dar de ce mă mir ? Mulțimile n-au votat niciodată rațional.

Tocmai datorită acestui fapt trebuie să judecăm candidații și din alte perspective. Înțelegând că partidele nu fac decât să ofere mulțimilor electorale ceea ce acestea își doresc. Indiferent dacă dorința mulțimilor este rațională sau nu. Votul lor este singura cale pentru ca un partid politic să-și îndeplinească obiectivul natural și anume câștigarea puterii ca atare. Pentru a câștiga puterea partidele nu pot veni cu un candidat extrem de competent, dar incapabil să adună simpatia populară.

Aici putem găsi exemplul unui Cristian Diaconescu sau a unui Teodor Meleșcanu. Dincolo de alte discuții despre profilul acestor doi candidați nimeni nu le poate contesta experiența în domeniul politicii externe. Deja se afișează o oarecare competență pentru atribuțiile funcției de președinte al României. Singura problemă este faptul că aceștia nu reușesc să atragă simpatia maselor, drept urmare nu reprezintă garanții pentru partidele politice și pentru câștigarea puterii.

Pe de altă parte candidați cu mai puțină experiență în domeniile legate de funcția de președinte reușesc să atragă mai mult simpatie populară. Cum ? Aici intervin o mulțime de factori, dar primul este ceea ce Gustave Le Bon definea ca și iraționalitatea mulțimilor. Votul lor nu este unul rațional, ci emoțional sau instinctual. Astfel că miturile din jurul unui candidat, imaginea sa publică, felul în care arată și vorbește și aparatul de propagandă mediatic joacă un rol mult mai important.

Vedem deci legenda neamțului care vrea să facă o Românie a lucrului bine făcut, om echilibrat și tăcut, deci implicit om al faptei. La fel vedem și legenda premierului socialist, fost mare spion care duce o luptă aprigă cu demiurgul băsist, prezentat astfel în analele antenelor de propagandă. O vedem pe doamna procuror, simbol al luptei anti-corupție, mama DNA-ului, care adună simpatie publică doar prin prisma acțiunilor recente ale DNA. Și în sfârșit, emoționala moștenire Băsescu a candidatei... bune.

Eu cu cine votez ? Am o gamă largă din care să aleg, pe criterii diferite. Dacă aș vrea competență l-aș vota pe Meleșcanu, doar că votul ăsta nu ar ajunge în turul II. Dacă aș vota tactic m-aș îndrepta spre singurul adversar real al lui Ponta, Klaus Iohannis. Cu cine votez ? Asta voi decide când mă voi merge la vot, momentan pot să spun cu certitudine doar că mă voi duce la vot. Iar asta mă aduce la o întrebare mai importantă și mult mai relevantă: de ce votez ?

Indiferența, neparticiparea la vot, ideea de boicot electoral sunt toate la modă în generația noastră. Și totuși care este rezultatul acestor concepții ? Rezultatul este că multe persoane inteligente lasă ca destinul lor și al țării lor să pice pe mâna altora. Rezultatul este că președintele României este ales de către un oarecare individ cumpărat pe o găleată. Acesta este rezultatul real al neparticipării la vot, iar boicotul nici nu contează pentru că în final votul celor care nu votează devine un vot pentru favorit.

Deci da, particip la vot. Particip la vot pentru că este în primul rând o datorie cetățenească și un drept pentru care s-a murit la revoluție. Un drept pe care alții nu l-au avut și noi îl avem. Particip la vot pentru că vreau să mă implic în viața cetății și nu vreau ca alții să aleagă soarta țării în locul meu. Votez ca să nu fiu responsabil de victoria celui mai bine cotat în alegerile de anul acesta. Și aici precizez că votul sau nevotul indiferenților va face toate diferența în turul II.

Închei acest articol nu cu numele unui candidat care se va bucura de votul meu ci cu îndemnul ca toți cetățenii României să participe la alegeri și să facă o diferență. Să voteze cu rațiunea, nu cu instinctul sau emoția și să-și aducă aminte că în politică nu există îngeri, ci oameni. Dintre acești oameni nu trebuie să găsim sfinți, ci persoane capabile să călăuzească țara în diferite momente ale istoriei. Mai ales acum când la granița României se adună nori de furtună.