Exces de idealism

SUA poartă discuții diplomatice cu Iranul și colaborează pentru înfrângerea Statului Islamic. Recent John Kerry a sugerat că ar trebui deschisă și o nouă serie de negocieri cu conducătorul sirian Bashar Al-Assad. În fundal se aud câteva urlete și critici. Activiști pentru drepturile omului și idealiști ai democrației, de altfel persoane respectabile, nu pot accepta ideea că SUA ar putea sta la masă cu un dictator care-și ucide poporul sau cu un stat non-democratic. Din fericire excesul de idealism nu este bine venit în locurile unde se iau decizii importante pentru politica unei națiuni.

Colaborarea cu Iranul și deschiderea unor negocieri cu Al-Assad sunt singura opțiune a SUA pentru a distruge Statul Islamic și pentru a restabili o stare de ordine în Orientul Mijlociu. Poate ordine e mult spus, dar a elimina una din cele mai periculoase piese existente în joc la momentul actual, o piesă care nu cunoaște reguli și limitări. Acest lucru a fost observat de liderii de la Casa Albă după o lungă perioadă în care idealismul și ideologia democratică au reprezentat un factor determinant în politica externă a SUA, iar rezultatele se văd acum. O grupare teroristă în drumul spre statalitate, o mulțime de victime ale urii religioase.

De fapt până acum s-a ignorat realitatea de pe teren. S-a crezut că instaurarea democrației în țările arabe ar veni ca și o consecință firească a căderii unor dictatori. Din păcate în țările arabe nu există o cultură a democrației, iar consolidarea acesteia este practic imposibilă fără instituțiile puternice care dispar odată cu dictatorii, așa cum am văzut în cazul Irakului și al Libiei. Democrația nu se poate construi fără demos, iar în lumea arabă demosul nu are o cultură democratică, sufletul națiunii fiind acaparat mai degrabă de religia islamică. Forța și religia sunt singurele puteri reale ale Orientului Mijlociu.

Aceste două puteri sunt uneori complementare, alteori în conflict. Depinde dacă prin forța slujește unui regim politic de tipul celui creat de Ataturk în Turcia sau unuia de tip teocratic, construit pe baza valorilor religioase. Siria este un caz similar, cu o putere seculară care și-a consolidat existența pe instituțiile sale și care acum se află în conflict cu legitimitatea islamiștilor. În cazul sirian opoziția democratică este aproape irelevantă, pur și simplu nu are nici putere și nici legitimitate. Căderea lui Assad ar lăsa un vacuum de putere, un vacuum pe urma căruia nu se poate consolida nici o democrație, lipsită de instituții puternice și de legitimitate. Adversarul real al lui Assad este islamismul promovat de ISIS, iar acest adversar este singurul care deține forța și legitimitatea de a se impune odată că alungarea dictatorului.

Situația este de așa natura încât se impune o atitudine mai echilibrată față de regimul lui Assad.Nimeni nu vrea să înlocuiască un dictator cu o mișcare de zece ori mai criminală și de zece ori mai periculoasă pentru lumea în care trăim. Alternativa este prezența americană în Orientul Mijlociu și toate costurile pe care aceasta le ridică. Este o opțiune mai bună decât susținerea actorilor statali existenți în lupta contra ISIS ? Nu pot să spun cu certitudine, dar în mod clar administrația Obama nu este dispusă să plătească prețul pentru această opțiune, preferând să susțină puterile regionale.

Așa se face politica, iar a critica SUA pentru asta denotă fie ipocrizie, din partea unor oameni politici, fie naivitate, din partea unor jurnaliști. Excesul de idealism dăunează. De obicei lumea e formată din oameni mai vicleni de fel și care profită de naivitatea idealistului. Nu prea poți învinge viclenia prin naivitate, de obicei sfârșești învins, iar atunci toate valorile tale nu mai contează deloc, fiindcă te vei închina la Allah cu un AK-47 îndreptat spre tine. Opțiunea binelui este foarte rară, iar de cele mai multe ori alegerea stă între un rău mai mic și unul mai mare. Contează doar cum afectează situația pe termen lung și dintr-o perspectivă de ansamblu.

Machiavelli e mereu acolo să ne amintească de latura urâtă a politicii, iar la nivel internațional lucrurile stau la fel. Poate nu doar Machiavelli. Mai există și un cardinal Richelieu care, deși prinț al Bisericii, s-a aliat cu statele protestante pentru a evita o dominație habsburgică în Europa. Mai există un Bismarck care, deși conservator, s-a aliat cu Franța revoluționară împotriva aliatei sale Austria. În general astfel de viziuni politice au avut succes și au consolidat binele țărilor conduse de respectivii, în timp ce idealismul ideologic al unui Napoleon al III-lea, ca și naivitatea sa, au adus deservicii intereselor Franței.

Personal aș prefera un guvern care să apere pe cât este posibil valorile asumate ale statului: democrația și libertatea; dar care să nu suferă de idealism. Toate au o limită, iar realpolitik-ul devine o necesitate nu doar pentru interesele statului, ci și pentru apărarea pe termen lung a valorilor respective. Așa e și în cazul SUA. Plus că e mai ușor să oferi transmiți mesajul valorilor occidentale într-o Sirie modernă condusă de un dictator decât într-un stat totalitar islamic. Dar asta e doar opinia mea. Când vine vorba de politică internă mă raportez la democrație, în probleme de securitate și diplomație prefer să observ realitatea și să servesc interesele țării mele.

Mi-aș permite să adaug că prea multă intransigență ideologică strică. Robespierre își transforma opinia cu privire la politică într-o dogmă, într-un adevăr absolut. Hitler de asemenea. Ce au făcut aceștia doi ? Au ucis pe oricine avea alte idei. Pentru că ei dețineau adevărul iar opusul adevărului este minciuna, răul. Lenin gândea la fel. Ideologiile politice sunt creații umane. Imperfecte prin natura lor. Să fim prea intransigenți și dogmatici, să ignorăm realitatea din jurul nostru, este un drum spre crime și/sau autodistrugere. Flexibilitatea și echilibrul sunt cuvinte de bază în politică și în viață.

P.S. Nu, nu sunt un susținător al lui Assad. Mi-aș dori la fel de mult să văd o Sirie democratică, un Irak democratic, dar realitatea îmi arată că nu este momentul. Că democrația are nevoie de două lucruri: să domine ca idee sufletul mulțimilor și să aibă instituții capabile să o protejeze pe drumul consolidării sale. În Orientul Mijlociu aceste condiții nu sunt întrunite, nu încă. Sper și cred că se vor realiza cu timpul, prin schimbul de generații și întoarcerea tinerilor educați în occident în țările natale. Dar momentan căderea unei dictaturi nu are șanse să însemne nașterea unei democrații, ci nașterea unui vacuum pe care islamismul vine să-l umple, statul democratic neavând nici timp pentru consolidare și nici o legitimitate deplină.

Argument pentru o Europă unită

Recent am citit o carte, Pierre Manent - Știința Politică autentică. Cartea reprezintă un dialog foarte interesant cu filosoful politic Pierre Manent, care a contribuit la renașterea (ca să zicem așa) liberalismului francez. Subiectele abordate variază și toate reprezintă teme de interes pentru ceea ce înseamnă filosofia politică, respectiv știința politică. Dar unul a ieșit în evidență pentru mine și anume tema unificării Europei.

O constantă a discursului lui Manent ține de o viziune eurorealistă. Fiind de acord cu o bună colaborare între statele naționale din Europa, Manent nu împarte aceeași opinie și cu privire la o posibilă federalizare, sau unificare a vechiului continent. Pentru Manent opțiunea nu pare să fie una dezirabilă și nici cu adevărat posibilă. El tratează totul ca pe rezultatul unui idealism frumos care pleacă din ”nihil” și se îndreaptă spre ”nihil”. 

Contextul general

În ciuda opinie lui Manent, cât și a argumentul invocate, personal nu reușesc să fiu de acord cu acesta. Nu în totalitate cel puțin. Are dreptate când spune că birocrația europeană este oarbă și nu funcționează în mod adecvat. Vorbim fie de grupuri mercantile, pe de o parte, fie de idealiști lipsiți de simț practic, pe de alta. Cer este că astfel de grupuri țin evoluția bătrânului continent pe loc și drept urmare reprezintă stagnarea Europei, lucru care a adus sfârșitul oricărui mare imperiu. 

Pe baza acestei situații date, cât și a crizei economice care a retras o mare parte din susținerea populară pentru construcția europeană, cea mai normală posibilitate constă în mergerea UE spre abis. Un alt proiect eșuat de unificare a Europei. Asta ne-ar îndemna să credem o primă privire la acest context general deloc favorabil. Și totuși situația nu e chiar neagră, la fel cum nu e chiar roz. Europa nu este pe moarte, nici nu este foarte sănătoasă, este doar bolnavă, iar drumul este încă unul deschis în multe direcții.

Sigur, este mult mai ușor să abordăm totul dintr-o perspectivă de tip ”Seldon”, așa cum făceau populațiile din ”Fundația” lui Asimov, care prevedea căderea Imperiului tocmai pe baza unor probleme actuale ale Uniunii Europene, un imperiu în sine. Dar situația este puțin mai complexă. Iar factorii care indică o posibilă decădere a Uniunii Europene sunt acompaniați de alții care păstrează poarta deschisă, asumând că se va acționa în această direcție, pentru salvarea acestui proiect.

Totodată există și argumente de natură filosofică sau ideologică împotriva acestei construcții. Nu doar de ordin pragmatic, analitic. Mulți se tem că Europa nu este în sine un proiect dezirabil, ci o nouă formă de imperialism menit a subjuga națiunile libere și nu prea ale bătrânului nostru continent. Dar la fel de mult există argumente și pe această latură, argumente care indică nu doar că unificarea Europei este posibilă, ci și dezirabilă. 

O perspectivă pragmatică

Ca și Bismarck sau Richelieu plec cu realpolitik-ul înainte. Cu alte cuvinte cu ce am la îndemână, ce este, nu ce s-ar putea să fie. Europa, cum am arătat mai sus, nu se găsește într-o situație foarte bună, din contră. Este un sistem birocratic plin de corupție sau de naivitate, două extreme nocive. Nu știe cu certitudine ce identitate are și uneori, pentru a-și construi una, blochează alte perspective. Blochează o viziune realistă asupra unor probleme de dragul idealului umanist, cum ar zice Manent. 

Dar totodată este un sistem necesar și un pas înainte într-un lung proces de evoluție. Națiunile europene nu au pornit pe acest drum doar pentru că erau atrase de culoarea albastră, ci din cauza unei necesități. Aceasta necesitate le ține unite și în momentul de față, când situația UE este în mod vizibil una nu prea favorabilă. Vorbim aici despre contextul procesului de globalizare, al cărui rezultat este diminuarea vizibilă a puterii și influenței națiunilor în particular, acestea fiind înlocuite, treptat, de mari federații.

Actorii globali de model federal, cum sunt SUA sau Rusia, sau cu o populație imensă, cum este China, au început să domine scena relațiilor internaționale. Între timp statele europene și-au pierdut din influență și pe cont propriu nu mai pot să facă față unor puteri masive. Ăsta este și motivul pentru care, momentan, suntem dependenți în materie de securitate de Statele Unite și tocmai această situație se încearcă a fi schimbată prin proiectul denumit Uniunea Europeană. 

Ca să avem o influență pe scena relațiilor internaționale, în materie de geopolitică, pentru a ne asigura o securitate colectivă serioasă, cât și șanse de prosperitate economică, Uniunea Europeană este un lucru necesar. Un pas fără de care statele europene devin doar puteri de mâna a doua, sau deloc, în jocul politic global. Lucru deloc favorabil fiindcă ne-ar pune permanent în situația de a alege un fel de protectori față de care să fim dependenți, nicidecum parteneri în adevăratul sens al cuvântului. 

Această necesitate în sine motivează forțele politice ale națiunilor europene să meargă înainte cu acest proiect, chiar au apărut atâtea perspective negative cu privire la finalizarea proiectului. Iar pentru această viziune pragmatic forțele politice pot lucra la o schimbare, la o adaptare, singurul lucru necesar este ca o forță să dea startul. Nimeni nu este dispus să lase proiectul european să pice. Cel puțin nu una dintre națiunile continentale serioase, care țin la influența lor în lume. 

Este greșit să credem că starea actuală a UE este una permanentă, sau criza economică. Sunt lucruri care se pot remedia sau nu. Iar din această perspectivă porțile rămân deschise. Europa poartă să meargă spre stagnare și decădere, sau spre progres și întărire. Un lucru care ține de interesul tuturor națiunilor europene într-o lume tot mai dominată de spiritul globalizării, de avantajele, dar și de riscurile, aduse de acest spirit încă haotic, nebulos. 

Un ideal al păcii

Pe de altă parte avem perspectiva idealistă. Aici, ca și la perspectiva pragmatică, găsim un conflict între viziunile pro și contra europene. Temeri cu privire la un viitor totalitar care nu este de dorit. Până la urmă Europa este un imperiu în construcție, iar experiența noastră cu imperiile a implicat mereu o autoritate supremă și o ideologie de stat. Plus o cantitate enormă de imperialism, desigur, de expansionism și militarism. 

Din acest punct de vedere cred că suntem prea blocați la experiențele trecutului. Și statele s-au bazat la început pe autorități destul de dure. Doar Revoluția Franceză a început prin sânge, deci formarea statului național francez este, la rândul ei, pătată cu sânge. Și totuși asta nu înseamnă că orice proiect național este condamnat să meargă spre dictatură, crime, totalitarism. Există mai multe posibilități, ca și-n cazul proiectului european în sine. Un alt fel de imperiu.

Uniunea Europeană își fundamentează existența pe o ”religie a umanității”, ca să-l citez pe Manent, lucru uneori bun, uneori rău. Ca ideal este pozitiv. Când se amestecă în probleme pragmatice ale politicii europene devine negativ, fiindcă ne orbește cu privire la realitatea exterioară a Europei. Ne ține închiși într-un turn de fildeș. Dar aici contează foarte mult echilibrul. Iar acest echilibru nu trebuie ignorat când ne raportăm la prezentul și viitorul UE, fiindcă viitorul depinde el. 

Națiunile europene nu au aderat la UE prin forța sabiei, ci din propria voință, ca răspuns adus unor necesități și amenințări exterioare, dar și datorită unui ideal comun. Idealul păcii. După două războaie mondiale s-a înțeles că echilibrul puterii nu este suficient pentru a menține pacea europeană. Că avem nevoie de legi și organisme superioare celor naționale pentru a impune o rânduială care să mențină această pace și care să arbitreze diferitele probleme între multitudinea de state naționale. 

Putem vedea astăzi că Europa este un continent scutit de conflicte militare propriu-zise. Lumea din jurul nostru trăiește sub zodia haosului. Europa nu. Uniunea Europeană s-a izolat într-o lume post-modernă de unde încearcă să-și rezolve toată problemele printr-o perspectivă cu mult diferită de cea modernă sau premodernă dominante în afara ei. Proiectul european este singurul lucru care a stat în calea conflictelor dintre națiunile europene și care ne-a permis să atingem acest ideal al păcii.

Încă un lucru. Am afirmat că Europa tinde să-și fundamenteze deciziile pe o religie a umanității. Nu putem să ignorăm posibilitatea ca, în contextul în care stagnarea Europei continuă, mulțimile să revină la vechile valori. Fie ele de natură ideologică sau religioasă. Dacă acest lucru este unul pozitiv sau negativ rămâne sub semnul întrebării. Dar este o variabilă care ar putea ajuta Europa sau, din contră, ar putea duce la o descindere în și mai mult haos. 

Încheiere: să ne alegem drumul

Europa se află la o intersecție cu multe posibilități. Momentan situația este una negativă, cum evidenția și George Friedman într-n interviu dat în România. Europa nu pare să-și găsească stabilitatea, iar criza economică nu-i este foarte favorabilă în raport cu mulțimile de votanți. Există factori care indică o posibilă stagnare și decădere a Europei. Dar în egală măsură există o necesitate și un ideal care mențin acest proiect în funcțiune, iar criza de securitate pare să fie un argument pentru întărirea construcției europene. 

Cert este că avem mai multe opțiuni. Lucrurile nu sunt bătute în cuie, iar un traseu se poate schimba din senin oricând. Viitorul Uniunii Europene și implicit al statelor membre este dependent nu doar de acțiunile anterioare care se reflectă în situația curentă, ci și de acțiunile noastre. Generația noastră, generațiile ce vin, au un cuvânt de spus cu privire la identitate Europei și la viitorul ei, la stagnarea sau progresul acestei construcții urmărite de foarte multă vreme sub diferite denumiri.