Cât de actual mai este Machiavelli ?

Machiavelli și cartea sa, ”Principele”, reprezintă una din cele mai citate surse în domeniul științei politice și, why not, în tot ceea ce ține de politică în general. Până la urmă el este un fel de părinte al științei politice, al tot ceea ce ține de analiza și înțelegerea teoretică a lumii politice. Ideile sale reprezintă o viziune realistă asupra politicii și a istoriei ca teren al politicului. Multe din ideile sale au fost și sunt confirmate de realitatea socială și politică, dar în ce măsură mai sunt ele actuale ?

Ideile lui Machiavelli au fost dezvoltate într-o anumită perioadă istorică și într-un anumit areal geografic. Ar fi o greșeală să încercăm a-l înțelege pe Machiavelli fără a ține cont de această realitate. Tot o greșeală ar fi a încerca să urmăm învățăturile sale asupra politicii fără a ține cont de trecerea timpului și de schimbările pe care această trecere le presupune. Fiindcă există lucruri care rămân mereu actuala, dar și lucruri care se află într-o continuă schimbare.

Opera marelui gânditor italian se rezumă în jurul ideii de pragmatism și realism politic. Pentru el idealurile nu reprezintă un aspect real și constant al politicii, sau cel puțin al succesului politic. Politica se rezumă la condiția naturii umane, la conflict și la metodele prin care un individ poate să-l doboare pe altul. Principele, în concepția lui Machiavelli, trebuie să facă totul pentru a-și înfrânge adversarii, iar el nu trebuie să cadă pradă visurilor utopice sau ideale, ci din contră, trebuie să vadă realitatea așa cum este ea și să lucreze cu ea.

În mare parte această viziune este corectă și a fost dovedită de realitate până-n timpurile noastre. Politica nu este o sferă a idealurilor, nu în totalitate cel puțin. Idealurile contează de multe ori, dar pentru a le atinge omul politic trebuie să recurgă la o mulțime de mijloace, fără de care nu ar putea răzbi într-un câmp de luptă precum cel al politicii. De unde și ideea machiavelică ”scopul scuză mijloacele”, sau pentru o citare mai exactă ”un scop nobil scuze mijloacele meschine”.

Dar viziunea lui Machiavelli nu se rezumă la asta. Dacă putem asuma că realitatea politică îi impune principelui sau actorului politică o atitudine pragmatică și să facă compromisuri nu același lucru îl putem asuma despre alte idei enunțate de autorul ”Principelui”. Același Machiavelli era de părere că singura datoria a principelui este față de principatul său, principatul fiind una cu principele. El putea să calce în picioare dorințele tuturor supușilor săi, conceptul de cetățean neexistând pentru Machiavelli. Puterea era asigurată prin forță, iar dorințele celor mulți nu contau. Rolul lor era de supuși și nimic mai mult.

O astfel de viziune ar fi un dezastru în vremurile noastre. Nu doar din punct de vedere moral, dar mai ales politic. Putem doar să ne imaginăm un politician care calcă în picioare absolut toate dorințele cetățenilor săi și nu-i ia deloc în considerare pe aceștia. Cariera sa politică ar fi ruinată, ar pierde orice alegeri și orice legitimate, iar aici intervine problema. Machiavelli se adresa unui principe într-o perioadă istorică în care noțiunea de vot popular nu existat, în care Revoluția Franceză nu-și făcuse apariția.

Realitatea s-a schimbat după ce mulțimile au ieșit în stradă pentru a dărâma puterea unui principe, un monarh, care a condus până atunci fără să țină cont de mulțimi, ci doar de interesele statului, echivalente cu ale monarhului. Mulțimile au schimbat prin forță această realitate, un lucru care se datorează ideilor și educației care circulau la acea vreme, iar mai apoi s-a instaurat un contract social între cetățeni, care nu mai erau supuși și conducătorii lor. O schimbare cu totul radicală.

Această realitate, a contractului social, dăinuie până astăzi. Omul politic este obligat să țină cont de dorințele mulțimii, cel puțin într-o societate democratică. Dacă cetățenii sunt nemulțumiți de acțiunile sale atunci cariera sa politică va găsi un sfârșit rapid, iar puterea nu se mai poate păstra. Noțiunea de revoltă, revoluție sau simpla schimbare prin intermediul votului democratic anulează automat ideea de putere totală a principelui, făcându-l pe acesta dependent de cetățeni.

Din acest punct de vedere sfatul lui Machiavelli pavează drumul spre decădere și nu spre putere. Este doar un exemplu asupra felului în care realitatea istorică și geografică schimbă lucrurile. Dacă unele idei enunțate de autorul ”Principelui” rămân actuale și țin mai degrabă de natura umană, altele se schimbă odată cu mersul istoriei, iar orice lectură asupra unor autori precum Machiavelli sau Hobbes trebuie făcută într-un mod critic, ținând cont de ce mai este actual și ce este, din contră, învechit și învins de timp.

Personal mă consider un adept al lui Machiavelli, dar cred că și el ar renunța la o parte din ideile sale văzând realitatea actuală. O realitatea diferită de cea din perioada renascentistă, la rândul ei diferită de evul mediu dominat de latura religioasă sau de antichitate. Mersul istoriei nu se oprește pentru nimeni, iar nici o idee nu ar trebui să aibă un caracter dogmatic, dogmatismul ducând doar la stagnare și mai apoi degradare. Aplicabilitatea ideilor ține și de abilitatea de evoluție și adaptare a acestora.

Un gând despre Revoluția Franceză

Istoria este plină de momente de cotitură, evenimente care au marcat într-un anumit fel evoluția diferitelor popoare și civilizații. Un astfel de eveniment este și Revoluția Franceză. Rezultat direct al răspândirii filosofiei iluministe, respectiv umaniste, în rândul elitelor, iar mai apoi în rândul maselor, Revoluția Franceză a fost punerea răbufnirea acestor idei, a dorinței de a le pune în practică. 

Putem să spunem că a fost momentul de cotitură pentru Franța, dar și pentru civilizația europeană. Momentul care a permis unui Napoleon să ajungă la putere, să răspândească ideile de libertate, egalitate și fraternitate pe vechiul continent, idei prezente mult mai devreme în Anglia, dar care s-au răspândit doar prin intermediul Franței și al imperiului condus de Napoleon.

Revoluția Franceză a schimbat civilizația europeană, a dărâmat vechile temelii și a clădit altele noi. În ciuda acestui fapt vorbim despre un moment istoric cu bune și cu rele. Majoritatea celor care abordează acest subiect tind să ignore realitatea mai crudă a Revoluției și să aducă prea multe laude acesteia, la fel cum o altă extremă tinde să o demonizeze până la cel mai absurd punct.

Deci, ce reprezintă de fapt Revoluția Franceză ? Un moment de cotitură pentru Franța și Europa, un eveniment care a schimbat, în mod inevitabil, istoria și care a impus lumii căderea definitivă a feudalismului, a conceptului de aristocrație, a absolutismului monarhic. În egală măsură putem vorbi și despre regimul terorii, condus de Robespierre, despre un regim premergător comunismului, despre ideile unor lideri de a confisca proprietatea privat (Robespierre și Saint Just), etc.

Privind Revoluția în mod obiectiv, dincolo de unele ideologii politice, putem să vedem felul în care ”poruncile” lui Marx au fost puse în aplicare, iar Revoluția, pentru a-și asigura temeliile, a distrus orice amenințare la adresa ei. Pentru a-și impune ideile ca o realitate socială și politică, a ucis pe oricine gândea diferit, în special pe exponenții vechiului regim.

În ciuda acestui fapt nu putem nega meritul Revoluției Franceze. Nu putem ignora corupția, aroganța și nedreptățile care au dominat Franța, și chiar Europa, înainte de răspândirea ideilor revoluționare. Această realitate negativă a servit pentru alimentarea ideilor revoluționare, a căror steag a venit ca un simbol de speranță, un început de schimbare, pentru cei care doreau un trai mai bun și o lume mai dreaptă. Mulțimi interesate de propria viață și intelectuali idealiști.

Avem două dimensiuni pe care nu le putem ignora. Ignorare lor ar fi o nedreptate pentru victimele Revoluției, dar și pentru realitatea istorică. Instabilitatea specifică primei republici a fost izvorul haosului și al multor crime comparabile doar cu regimurile totalitare specifice sec. XX. Iar multe realități sociologice, cu privire la psihologia mulțimii, au fost ignorare de dragul noilor ideologii, aceleași mulțimi iraționale acționând într-un mod criminal și, totodată, eroic, impunând conducători nobili, dar și tirani fanatici. Tirani în numele libertății și ai egalității, paradoxal.

Vorbim deci de idei bune și nobile puse în aplicare într-un mod criminal pentru a forța schimbarea unei realități. Această situație durează și culminează cu Regimul Terorii, când Franța devine o adevărată baie de sânge. Situația se schimbă abia cu preluarea puterii de către Napoleon, care reușește să echilibreze aspectele pozitive ale vechiului regim cu ideile bune ale Revoluției Franceze.

La Napoleon vedem, de fapt, temperarea zelului revoluționar și împăcarea părților. Vedem cum haosul Franței este stopat, iar resturile unor vitralii sparte, denumite Franța, sunt adunate și puse la loc, atât cele vechi, cât și cele noi care trebuiau să le înlocuiască, pentru a clădi o nouă putere. Aceasta este și Franța care și-a răspândit ideile în lume.

Nu putem privi sau înțelege Revoluția Franceză fără să ținem cont de această dublă dimensiune. O dimensiune prea puțin înțeleasă de cei care au ales să studieze un subiect atât de important și care a jucat un rol atât de puternic în procesul de evoluție al civilizației noastre. Revoluția Franceză, ca și altele care i-au precedat sau i-au succedat, a adus schimbări bune, idei pozitive, concomitent cu crimele și teroarea menite pentru a impune această schimbare.

Au fost aceste lucruri necesare ? Marx ar spune da, schimbarea revoluționară implementându-se prin distrugerea e tot ce e vechi. Gustave le Bon ar spune că a fost efectul firesc al turbării și eliberării maselor, iar mai apoi a impunerii de către mulțimi a unor lideri fanatici, a căror idealism le-a închis perspectiva de toleranță față de lumea reală.

În ciuda acestui fapt putem să ne uităm pentru o secundă le exemplul englez sau la cel american. Mă rog, mai mult la cel englez decât al doilea, SUA născându-se cu valorile acestea. Schimbarea în Anglia a venit prin Magna Charta și s-a făcut într-un mod mai puțin dureros pentru societate și pentru actorii implicați. Sigur, a existat și un Oliver Cromwell, dar situația nici nu este comparabilă cu cea franceză.

Procesul de schimbare în Anglia a fost unul mult mai pașnic, acesta având loc doar unde schimbarea era necesară și nu pe toate palierele societății. Sistemul monarhic, de exemplu, a fost păstrat, chiar și cu încercările de a-l elimina, iar instituții fundamentale ale societății anglo-saxone dăinuie până astăzi într-un echilibru perfect cu valorile specifice democrației, liberalismului și dreptății sociale.