De ce ar trebui să susținem Ucraina ?

Recenta vizită a președintelui Klaus Iohannis la Kiev a dat drumul unui val de discuții cu privire la poziția României față de Ucraina și conflictul care încă se află în desfășurare la granița de est a Europei, implicit a României. Nu e nici un secret că o parte din români susțin cauza ucraineană, iar o alta, eurosceptică, naționalistă sau religioasă se orientează înspre Moscova. Mulți au spus că nu ar trebui să susținem Ucraina. Personal nu sunt de acord, ci din contră. Avem două categorii de motive foarte bune pentru a susține Ucraina prin ce mijloace putem: interesele strategice ale României și legitimitatea cauzei ucrainiene. Două perspective care atunci când sunt la un loc ne obligă să acționăm.

Statul român, ca și Polonia, are mai multe interese de natură strategică și geopolitică cu privire la ce se petrece în spațiul ucrainean. Un om politic nu poate ignora aceste interese reale în favoarea nici unei ideologii politice, credințe religioase sau alte probleme de ordin mai mult relativ decât absolut. Interesele naționale sunt, în schimb, lucruri concrete, care se impun prin natura lor și pe care orice stat le urmărește pentru binele propriu și prin extensie al cetățenilor. Acesta este cazul și în Ucraina. Felul în care se va încheia criza ucraineană afectează direct estul Europei. Interesele noastre nu sunt separate de ce se petrece în Ucraina, iar o încheiere avantajoasă pentru o tabără poate fi avantajoasă și pentru noi sau din contră.

Perspectiva intereselor

Care sunt aceste interese ? Unul din ele, la care fac referire de câte ori am ocazia, este reducerea influenței rusești în estul Europei. Până acum Rusia a putut influența relativ puternic politica și securitatea regională. Un stat interpus precum Ucraina nu era cu adevărat independent de Rusia, ci acționa mai mult într-un spirit de semi-vasalitate. Prin intermediul Ucrainei Rusia avea drum liber spre Europa, o conexiune directă prin care-și putea susține interesele. State paria precum Transnistria au supraviețuit până acum datorită acestei legături cu Rusia, iar altele precum Republica Moldova puteai fi influențate prin apropierea geografică indirectă. România și Polonia nu fac excepție.

România are interesul să fie un stat suveran și independent, să aibă securitate la Marea Neagră și la granițele sale. Prin reducerea sferei de influență a Rusiei aceste obiective strategice sunt atinse. Posibilitatea prin care Rusia ne poate influența se reduce ca și amenințarea reprezentată de acest stat. În schimb cresc șansele României de a obține o poziție mai bună în Marea Neagră și o stabilitate mai mare în politica internă, respectiv în ceea ce privește poziția României ca putere regională. Un alt obiectiv al României, cel al unirii cu Republica Moldova (după modelul german sau prin intermediul aderării la UE) devine de asemenea posibil prin scăderea influenței pe care Rusia o are asupra celor două state și a posibilității de a le amenința.

Scăderea sau chiar eliminarea unei astfel de influențe depinde de ceea ce se petrece în Ucraina. Ucraina este cel mai important stat care desparte lumea rusă de cea europeană. Prin poziția sa geografică poate acționa fie ca un blocaj, fie ca o poartă pentru răspândirea sferei de influență a Rusiei. O încheiere cât mai favorabilă Ucrainei în criza care afectează estul Europei și asigurarea independenței sale față de Rusia avantajează prima perspectivă și prin extensie interesele strategice și geopolitice ale statelor euroatlantice situate la granița de est a Uniunii Europene. O încheiere cât mai favorabilă Rusiei impune o perspectivă mult mai diferită, în care influența Rusiei rămâne o constantă geopolitică, la fel și amenințările care decurg din această influență și blocarea inițiativelor geopolitice a unor state precum România.

Turnul de fildeș și lumea din jur

Poate vă întrebați ce este cu mentalitatea asta a sferelor de influență. Nu mai suntem în perioada Războiului Rece și lucrurile s-au schimbat. De ce trebuie să vedem Rusia neapărat ca pe o amenințare ? Poate putem dezvolta relații de parteneriat cu Rusia și să obținem Republica Moldova chiar prin aceste relații, plus ajutor și asigurări economice, geopolitice, etc. Problema este că încheierea Războiului Rece nu aduce cu sine și o schimbare a mentalităților. Dacă noi, europenii, ne-am izolat într-un turn de fildeș și vedem lucrurile mai roz, mai pașnic, crezând că politica externă e condiționată de moralitate și drept internațional, realitatea diferă cu mult.

În cazul de față avem o Rusie care încă se ghidează după politica sferelor de influență. Mentalitatea lor funcționează pe același sistem. Avem un președinte rus care gândește doar în termeni de realpolitik și care adaugă acestui mindset și o nevoie internă de putere sau stabilitate, o nevoie satisfăcută prin duritatea externă și apelul la spiritul naționalist al rușilor. Noi putem să credem că sferele de influență nu mai contează, că au dispărut, dar asta nu schimbă faptul că alte state continuă să meargă pe aceeași linie politică. Ca să-l citez pe Trotsky: ”se poate ca tu sa nu fii interesat de razboi, dar razboiul este interesat de tine”.

Din acest punct de vedere poziția Europei seamănă cu mult cu cea a unui Prometeu din mitologia greacă. Vrem o lume mai bună, vrem să dăm naștere unor condiții mai bune de existență și să sfidăm realitatea existentă. În mare măsură acest lucru face parte din natura omului și uneori reușim, dar nu de fiecare dată. În cazul de față mergem pe vechiul clișeu prometeic: repetăm același lucru în fiecare zi, sau în fiecare context istoric. De fiecare dată ne ghidăm după idealismul nostru și dorința noastră de schimbare, iar la sfârșitul zilei suntem pedepsiți de un Zeus care nu vede lucrurile la fel ca noi.

Cazul de față nu este cu nimic diferit. Noi vedem lucrurile într-un fel și avem pretenția că și restul vor vedea la fel. Problema este că valorile nu sunt absolute, că perspectiva noastră nu este împărtășită și de alții, iar în timp ce continuăm să ignorăm realitate alți actori statali sau non-statali acționează împotriva noastră, a intereselor și valorilor noastre. Dar noi stăm, stăm și continuăm să ne desfătăm în ignoranță. Nu ne pasă. Nu vrem să vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Nu vrem să vedem că sferele de influență sunt unul din acele lucruri care nu se schimbă ci care rămân constante în domeniul relațiilor internaționale. Au fost, sunt și vor fi acolo. Fără să acceptăm asta chiar și noi avem sfere de influență, sfere care când se înmulțesc trezesc sentimentul de pericol al rușilor. Este ceva la fel de constant ca și faptul că rușii nu-și doresc partenerii reali în vecinătate, ci state semi-vasale care să slujească intereselor Rusiei.

Perspectiva morală

Acest lucru mă duce la o altă perspectivă. Cea morală. Îmi place să mă definesc mereu ca fiind un realist în materie de relații internaționale, dar acest termen nu este suficient pentru a descrie pe de-a întregul poziția mea și ideile mele. Cred că lupta pentru putere și dreptul puterii sunt aspecte constante, că interesul național este un factor de bază în orice sistem politic, dar în egală măsură avem nevoie de cooperare, securitate colectivă și valori, valori ale statului și valori comune cu partenerii noștri, mai ales când împărțim și interese strategice. Un stat trebuie să-și apere în primul rând interesele, dar pe cât este posibil trebuie să-și promoveze și să-și apere inclusiv valorile și să acționeze în concordanță cu ele.

Valorile noastre ne impun, în cazul de față, susținerea Ucrainei. Nu susținem doar un interes strategic ori geopolitic, ci și lupta pentru libertate și democrație a unui popor. Revoluția Ucraineană a dărâmat un regim corupt și ilegitim din punct de vedere popular. Ucrainienii au ieșit în stradă pentru a schimba o stare de fapt, pentru a porni pe alt drum în care libertatea, demnitatea persoanei umane, egalitatea de șanse, justiția și suveranitatea, prosperitatea și moralitatea să se regăsească în viața politică a țării lor. Pentru un stat democratic, construit pe valori liberale, susținerea Ucrainei este și un impediment de ordin moral, un impediment care din întâmplare se regăsește alături de interesele existente în această situație.

Ce ar însemna la nivel moral sau simbolic înfrângerea Ucrainei sub orice formă a Ucrainei ? Strivirea revoluției și a idealurilor pentru care o mulțime de cetățeni au ieșit în stradă și au murit. Ceva similar cu povestea noastră la Revoluția din decembrie 1989, anul de grație al românilor și al Europei. Nu doar Ucraina ar fi înfrântă, ci și cauza pentru care acei oameni au decis să lupte. Dorința de suveranitate a unui stat. Dorința de justiție și libertate a unor oameni. A susține Ucraina înseamnă a susține acele valori pentru care oamenii au dat jos un guvern corupt și supus unei puteri străine, la fel cum a susține Rusia înseamnă a susține taman opusul: opusul valorilor liberale și democratice, a justiției și a suveranității.

Imperativul moral se regăsește în cazul de față cu cel al intereselor strategice, a rațiunii de stat. Când există o astfel de alchimie între cele două dimensiuni, cea morală și cea a intereselor, wilsoniană și realistă, opțiunea cea mai bună pentru un stat este să meargă mai departe pe un astfel de drum, așa cum bine demonstra Robert Kaplan în una din cărțile sale și în câteva conferințe pe tema războiului din Irak. Acesta este și cazul nostru, iar România, respectiv românii, au o dublă motivația pentru a susține cauza ucraineană și nici una pentru a o susține pe cea rusească. Interesele și valorile stau de aceeași parte a baricadei. Sisif și Prometeu conlucrează pentru un obiectiv comun.

O întrebare dificilă și interesantă este cum putem susține Ucraina ? Este dificilă și pentru noi, dar și pentru marile puteri. Actori precum SUA sau Germania trebuie să urmărească o restabilire a echilibrului de putere prin care să mulțumească atât Rusia cât și Ucraina. Henry Kissinger a propus ca Ucraina să rămână un stat independent, în afara NATO și fără implicarea politică a Rusiei, deși cum am putea asigura acest lucru rămâne sub semnul întrebării. În ceea ce privește implicarea României susținerea politică, ajutorul medical, reprezentarea Ucrainei, alături de Polonia, în Parlamentul European și susținerea sancțiunilor economice împotriva Rusiei sunt câteva perspective dintr-o listă mult mai amplă.

Un argument ratat și alchimia interese-valori

Argumentul împotriva Ucrainei, că Ucraina ne-a furat teritoriul, că are bucăți din țara noastră și că prigonește românii de pe teritoriul propriu mi se pare penibil, ca să mă exprim cât mai civilizat cu putință. În primul rând nu Ucraina ne-a luat teritoriul, ci a moștenit acest teritoriu furat de sovietici, iar acțiunile politice ale prezentului nu se construiesc pe dilemele trecutului, ci pe interese și perspective actuale și realizabile. Chiar Rusia încearcă să propage ideea ruperii unor bucăți din Ucraina, împărțirea lor între România, Polonia și Ungaria, pentru a distruge tocmai stabilitatea alianței din care facem parte. În al doilea rând situația românilor din Ucraina este de multe ori exagerată, iar întărirea relațiilor dintre cele două state este asigură și o situație mai bună pentru minoritatea românească din Ucraina.

Interesele noastre strategice ne îndeamnă să susținem Ucraina în acest conflict cu Federația Rusă. Nu în totalitate, dar cu măsură și în funcție de posibilități/interese. Nici izbucnirea unui război pentru Ucraina nu este un interes al României sau a unei țări de pe continent. Ne interesează limitarea influenței rusești, evitarea unui alt precedent de sfidare a dreptului internațional (pe lângă cel din Georgia) și consolidarea poziției României ca putere regională, alături de Polonia. În acest sens chiar se naște un fel de axă Varșovia-Kiev-București patronată de la Washington. Pe de altă parte avem valori, valori similare cu cele pentru care luptă ucrainienii, iar acest aspect ne impune, de asemenea, să stăm alături de ei.

Instabilitate în spațiul european

Recenta victorie a partidului radical de stânga, Syriza, în alegerile din Grecia, pune sub semnul întrebării atât perspectiva europeană a Greciei, dar și stabilitatea și așa fragedă a Uniunii Europene în zilele ce vin. Dacă Europa a trăit într-o oarecare perioadă de stabilitate după încheierea Războiului Rece, iată că această perioadă pare să fie pe sfârșite, în timp ce diferite crize și amenințări cuprind bătrânul continent și țările din apropierea sa imediată.

În acest sens avem de a face cu multiple crize. Pe de o parte avem o criză economică, care pune sub semnul întrebării dorința cetățenilor noii Europe de a continua acest proiect și face loc retoricii populiste. Pe de altă parte avem o amplă criză de securitate care poate, ca să privim și pozitiv, susține unitatea europeană în fața unui pericol comun, dar care amenință, în același timp, securitatea, interesele și valorile statelor membre, indiferent că ne referim la Statul Islamic sau la criza din Ucraina.

O altă amenințare majoră este una care se alimentează din cele două înainte menționate, iar această criză este una politică. Ea ține și de economie și de securitate, dar afectează în primul rând spiritul Europei, aspectul socio-politic. În interiorul Uniunii Europene există astăzi două state cu o politică vădit eurosceptică, contrară valorilor pe care UE a fost fondată și care reprezintă factori de instabilitate și insecuritate în interiorul Uniunii. O Ungarie condusă de extrema dreaptă și o Grecie a stângii radicale.

Vedem deci că discursul populist, naționalist sau de stânga, a reușit să prindă bine la anumite tipuri de electorat ca și urmare a situației economice deloc avantajoase prin care Europa trebuie să treacă. Două țări și-au asumat deja un traseu riscant și nu par să mai fie interesate de ceea ce Uniunea Europeană a impus până acum. Un status-quo este rupt, iar instabilitatea devine o constantă a politicii interne din cadrul acestui construct european, o instabilitate care ne amenință pe termen lung.

O problemă majoră ține de faptul că, în privința Greciei și a Ungariei, nu știm la ce să ne așteptăm/ Sunt două țări care fac parte din UE, dar care în ceea ce ține de politică și valori s-au rupt de această uniune. Nu sunt state de la care să știm ce urmează, ce politici pot adopta într-un moment de cumpănă pentru familia europeană, iar asta nu este singura problemă. O problemă la fel de mare este precedentul pe care astfel de state par să-l ofere, un precedent riscant în contextul actual.

Dacă Ungaria și Grecia pot, de ce nu putem și noi ? Se pot întreba acum extremiștii de dreapta sau de stânga din majoritatea statelor europene. Franța are un puternic partid de extremă dreaptă în Frontul Național condus de Marine le Pen, iar Anglia este tot mai afectată de discursul anti-imigraționist și eurosceptic. Succesul proiectului european este direct amenințat dacă precedentul maghiar și acum cel grecesc servesc unor victorii politice ale forțelor extremiste și în statele occidentale solide.

Deci în momentul de față Europa este destul de instabilă, amenințată fiind pe trei fronturi majore. Cel economic, cel de securitate (terorismul islamic și politica expansionistă a Federației Ruse) și cel intern, politic și social, prin avântul organizațiilor de extremă dreaptă în cadrul unor importante state europene. Mai mult ca oricând partidele democratice sunt chemate să reprezinte o opțiune serioasă pentru cetățeni și să repare lipsurile care au alimentat propaganda extremistă în ultima perioadă.

Slăbiciunea Uniunii Europene vine din mai multe perspective. Ea trebuie să-și consolideze în primul rând spiritul politic, ca să-i zicem așa. Orice mare construcție este dependentă de valorile care-i servesc drept fundament, dar aceste valori nu trebuie să aibă un caracter dogmatic, nu trebuie să ducă la stagnare politică, ci ele trebuie să ghideze politicul și socialul în proiectele comune. Ori, din păcate, la acest capitol Europa stă foarte prost, blocată fiind între o lipsă a idealului public și orbirea politicului de către prea mult dogmatism specific religiozității umaniste a noii Europe.

Clasa politică din state europene nu poate contracara valul de instabilitate politică reprezentat de curentele de extremă dreaptă, respectiv extremă stângă, decât prin a dezamorsa tocmai bomba care alimentează aceste curente. A le tăia sursa de hrană, de energie, pentru retorica de tip populist. Asta înseamnă a oferi cetățenilor Europei un ideal vizibil, un suflet colectiv, întărind valorile europene, dar și a adopta politici realiste și a respinge orbirea de către ideal pentru a rezolva crize precum cea economică sau de securitate.

Mai presus de toate trebuie să evităm stagnarea. În istorie orice imperiu a decăzut prin stagnare, aici a început totul. La un moment dat o mare forță statală a devenit auto-suficientă și prin asta nu a mai trecut prin momente de evoluție și schimbare. Acest lucru pare să se petreacă și cu Uniunea Europeană în momentul de față, iar la fel ca și-n exemple anterioare, supraviețuirea sau dărâmarea UE depinde de felul în care politicul înțelege să schimbe acest drum deloc favorabil intereselor Uniunii.

În concluzie, Europa trece printr-o perioadă de instabilitate socială, politică și economică. Trei crize majore amenință stabilitatea acestui proiect, toate legate între ele, iar clasei politice europene îi revine rolul de a corecta lucrurile care au dus în această direcție, de a oferi Europei ceea lucrurile care au existat doar formal și de a corecta greșelile comise de un aparat birocratic nefuncțional. Exemplul personal al politicienilor este de asemenea important pentru viitor, la fel cum este și abilitatea statelor naționale de a renunța la o parte din interesele lor pentru binele comun al Uniunii Europene.

Viitorul proiectului intitulat Uniunea Europeană nu este încă unul cert, dar imaginea de ansamblu din momentul de față nu este una pozitivă și indică un traseu mult prea instabil, plin de incertitudini. Când vine vorba de geopolitică și relații internaționale incertitudinea este o constantă, dar nu este întotdeauna factorul dominant. Pentru situația noastră pare să devină. O astfel de situație se poate schimba doar printr-un efort major de schimbare în politica europeană. Un efort de care avem nevoie.

Între ordin și haos (I)

În ultima vreme am tot auzit un nume: Aleksandr’ Dughin. Unul din principalii ideologi ai Kremlin-ului, mai nou rămas fără cont de facebook după ce a îndemnat oamenii la violenţă. Acesta a tot apărut în media pentru a discuta despre situaţia din Ucraina şi despre viziunea geopolitică rusească. Ce am reuşit să disting în cocktail-ul său ideologic a fost o nouă paradigmă politică pe care şi-o imaginează bărbosul de la Kremlin. O paradigmă a haosului absolut în care toţi se unesc pentru a scăpa de paradigma ordinii, iar apoi se ucid între ei până la sfârşitul veacurilor.

O paradigmă absurdă, dar care-şi face mulţi adepţi printre grămada de nebuni conspiraţionişti, izolaţi social sau paranoici care cred că le ştiu pe toate. O paradigmă absurdă, dar prezentă în tot ceea ce înseamnă viziune de politică externă a Moscovei, cât şi a statelor orientale aliate cu Rusia. Acest lucru mă face să observ, pe lângă paradigma multipolară a puterii internaţionale, şi o paradigmă bipolară de natură ideologică. La nivel ideologic, în momentul de faţă, vorbim de ordine şi haos.
Ordinea reprezentată de statele vestice care doresc o politică internaţională întemeiată pe legi, reglementări clare şi procesul de globalizare, şi haosul reprezentat de statele estice, orientale, care doresc o lume întemeiată doar pe putere, în care fiecare să-şi urmeze interesele după bunul plac.

Acestea sunt adevăratele concepte ideologice ale conflictelor sec. XXI. Dincolo de orice raţiune naţională sau economică putem vedea această raţiune ideologică şi bipolară care se ridică. Nu mai putem vorbi sub nici o formă de un conflict internaţional între dreapta şi stânga, între naţionalism şi comunism, sau capitalism şi comunism. Astăzi raţiunea ideologică se rezumă la ordine şi haos. Un haos din care inevitabil se va ridică o altă ordine, după placul câştigătorului şi după secole de durere ( lucru de care principalii promotori ai teoriei haosului sunt conştienţi ) şi o ordine care urmăreşte un proces mai degrabă paşnic şi sigur, definit de concepţii ale dreptului internaţional.

Evident, din punct de vedere geopolitic putem vorbi de mai mulţi jucători, de o multipolaritate a puterilor influente. Dar ideologic vorbind jucătorii sunt reduşi la doi sub denumiri diferite. Doi jucători geopolitici importanţi sunt SUA şi Rusia, alţii sunt Uniunea Europeană, lumea islamică, firmele private, terorismul internaţional, societăţile secrete, etc. Dar toţi se regăsesc într-una din cele două categorii ideologice. SUA şi Europa tind, de exemplu, spre ideologia ordinii. O ordine mondială nu clădită pe tiranie, ci pe legi şi valori comune. În timp ce Rusia, lumea islamică şi diferite grupări diferite au o tendinţă clară spre teoria haosului. Considerând că prin această viziune ideologică îşi pot atinge obiectivele. Obiective care sunt de multe ori opuse, dar care reprezintă aceeaşi dimensiune ideologică.

În acest sens ideologica promovată de Dughin arată exact felul în care sub teoria haosului se reunesc ideologii totalmente opuse: nazism, fascism, comunism, anarhism, ortodoxism, islamism, pan-slavism, etc. Toate acestea se reunesc pentru a combate un concept de ordine care nu le permite să-şi urmărească obiectivele fundamentale, ce vin în contradicţie cu ordinea stabilită. Dacă acest obiectiv al haosului este îndeplinit, atunci toate grupările mai sus menţionate merg mai departe la a se distruge între ele. Rezultatul fiind o nouă perioadă întunecată de conflicte militară pentru umanitate.

Evident, susţinătorii teoriei haosului nu sunt interesaţi de asta. Majoritatea trăiesc izolaţi de societate şi nu reuşesc să perceapă fiinţa umană ca pe ceva viu, ci ca pe o statistică subordonat ideilor proprii.
Astăzi lumea este ghidată de mai multe interese, interese de natură diferită, iar rolul ideologiilor s-a diminuat considerabil. Dar trebuie să ţinem cont de faptul că aceste conflicte de natură ideologică nu au dispărut. Un conflict încă există. Omenirea se găseşte într-un conflict ideologic între ordine şi haos. Între două concepte geopolitice diferite şi care însumează sub mantia lor forţe diferite, dar cu o viziune comună privind politica internaţională şi felul în care această trebuie să se desfăşoare. Care este varianta adevărată, bună, morală ? Întrebarea este una relativă şi depinde de opinia fiecărui individ în parte. Mai puţin relativă este realitatea acestui conflict omniprezent în care Dughin începe să joace rolul de ideologic principal al haosului.

Mențiune: Acest articol a fost scris cu ceva vreme în urmă pentru blogul Vocea Patriei. L-am publicat și pe acest blog ca o introducere într-o serie de idei pe care vreau să o dezvolt în aceste zile cu privire la conflictul dintre ordine și haos, postmodernitate, modernitate și pre-modernitate. În special felul în care se pare că intrăm într-o nouă paradigmă geopolitică a haosului. 

Jocul lui Putin

Criza din Ucraina este un subiect fierbinte. A evoluat peste așteptările multor analiști, iar situația nu pare să se amelioreze. Cu un occident care nu știe ce vrea și joacă în defensivă, cu o Rusie care nu vrea să-și piardă statul tampon și ieșirea la Marea Neagră și o Ucraină dornică de libertate la mijloc, această criză pare că ne va preocupa mult timp de acum încolo.

Întrebarea este cum va juca Putin pe parcursul acestei crize. De la occident lucrurile sunt oarecum clare. NATO și UE și-au asumat poziția defensivă, cu o alianță între SUA și Marea Britanie pentru a susține războiul drept, și un amplu proces al Germaniei pentru a promova o pace strâmbă. Poziția Rusiei diferă, ea folosind tehnici diferite într-un război complex de tip asimetric.

Părerea mea este că Putin nu se va opri până când o pace nu-i va fi favorabilă intereselor proprii sau până când occidentul nu va decide să reacționeze, punând Rusia în fața faptului împlinit. Același fapt împlinit pe care Federația Rusă îl folosește ca principală unealtă în campania sa din Ucraina.

Ce înseamnă asta ? Înseamnă că Rusia va continua în același stil pe teritoriul Ucrainei ca și până acum. Principala tactică a lui Putin în acest război asimetric constă în a pune Ucraina și lumea occidentală în fața unui fapt împlinit, bazându-se pe faptul că occidentul nu va reacționa din punct de vedere militar. Acest tip de reacțiune fiind principala temere a strategilor de la Kremlin, dar și cea la care se așteaptă cel mai puțin.

Credința lor și a președintelui rus este aceea că occidentul nu va reacționa militar sub nici o formă, Ucraina nefiind parte a NATO sau a Uniunii Europene. Iar sancțiunile de tip economic sunt considerate ca daune minore care pot fi suportate, fie și doar pe termen scurt. Oarecum Rusia vede tactica de reacție a occidentului similară cu a forțelor aliate la începutul expansiunii lui Hitler.

Jocul lui Putin este unul atât previzibil, cât și imprevizibil. Tactica faptului împlinit este cel mai previzibil lucru din acest joc, iar metodele prin care va folosi această tactică sunt cele mai puțin previzibile. Știm un lucru, el nu este dornic nici să înceapă un război total cu vestul, dar nici să renunțe la un punct strategic precum Ucraina, sau cel puțin partea răsăriteană a acesteia.

La fel de mult cum nu este dornic nici să renunțe la capitalul său electoral. Împotriva sa sunt ultranaționaliștii, comuniștii, liberalii. Un adevărat front. Iar poporul rus este un popor obsedat de putere. Orice studiu de psihologie a mulțimilor ne poate arăta acest lucru. La fel cum latinii tind spre sentimentalisme, tot așa și slavii tind spre un caracter obsesiv-compulsiv, puterea fiind centrul acestei obsesii, isteric și imprevizibil.

Dacă Putin ar arăta un semn de slăbiciune în fața vestului imaginea sa de lider providențial ar primi o mare lovitură. Consecințele unei astfel de lovituri sunt clare. Poporul rus nu-i va mai fi sprijinul de bază în viitorul apropiat, ci din contră. 

Ca atare Putin va continua să folosească tactica faptului împlinit pe teritoriul Ucrainei. Nu este dornic să-și asume riscurile unui eșec, iar sancțiunile economice nu se dovedesc suficient de puternice, cel puțin nu pe termen scurt. Adică în momentul de față.

Singurul lucru care ar putea să-l determine în a-și schimba tactica sau a renunța este o asigurare din partea vestului ca va interveni militar pentru Ucraina. Ceea ce nu este chiar imposibil. Dacă Ucraina ar adera, de exemplu, la NATO, atunci această asigurare ar veni în mod automat. Probabil asta încearcă actualul secretar general să arate prin declarația sa conform căreia Ucraina este liberă să adere la NATO.