Trei aliați esențiali pentru România

Când vine vorba de politică externă și de securitate România a pus și pune un mare accent pe apartenența sa la NATO și la Uniunea Europeană. Două structuri care reprezintă foarte bine o viziune a lumii postmoderne. Dar totodată două structuri care au ajuns să fie reprezentate mai degrabă de principalele state membre, decât de propria lor existență. În acest sens când vorbim de NATO spunem, de fapt, SUA, iar când ne gândim la Uniunea Europeană tindem mai mult să vorbim despre Germania. Asta pentru că restul statelor membre nu par să se implice cu adevărat în obiectivele celor două structuri suprastatale. Uniunea Europeană este oarecum un eșec, datorită faptului că ignoră niște realități sociale, psihologice și politice, iar NATO depinde aproape sută-n sută de americani. Într-un astfel de context țări precum România, oricât de mult s-ar putea baza pe astfel de structuri pentru propria lor securitate, au nevoie de ceva mai mult. De o conexiune mai strânsă cu state din cadrul alianței sau al uniunii care împărtășesc interese comune sau amenințări comune. În esență despre trei astfel de state și nevoia unei strânse colaborări intenționez să scriu în articolul de față.

Așa cum afirma și analistul geopolitic George Friedman, la nivelul Uniunii Europene și al NATO există trei aliați esențiali pentru România. Polonia, Turcia și Statele Unite. Acestea sunt principalele state cu care România ar trebui să colaboreze, să-și consolideze relațiile și parteneriatele. Cu SUA avem deja un important parteneriat strategic, care valorează mult mai mult decât apartenența la structuri precum NATO (nici aceea de ignorat), dar acesta nu este valorificat suficient. În timp ce cu Polonia și Turcia nu există relații suficient de puternice, vizibile și bine închegate pentru a garanta o bună colaborare în virtutea apărării intereselor noastre comune. Aceste interese sunt multe și ele variază de la sfera economică până la cea geopolitică sau de securitate, strategică. În fond SUA este principalul garant al securității noastre, iar Polonia și Turcia sunt cele mai apropiate țări aliate cu care împărtășim obiective și amenințări comune, în special acum când ursul rusesc s-a trezit, iar amenințarea islamistă bate la ușă. Dar acest lucru merită elaborat în trei puncte, unul pentru fiecare din acești trei aliați esențiali ai României.

În primul rând să ne raportăm la Polonia. Acest stat aliat din nord-estul Europei împarte cu România o istorie similară, căzând adesea pradă marilor imperii care au găsit statul polonez o piedică în calea planurilor proprii de expansiune. Cel mai dur exemplu este cel al ocupării Poloniei de către cel de-al Treilea Reich și împărțirea acesteia cu Uniunea Sovietică. La fel ca și România Polonia nu a fost prea avantajată de poziția sa geografică, căzând astfel pradă diferitelor puteri care au găsit în Polonia un câmp de luptă unde se puteau confrunta cu adversarul pentru interesele proprii. Situația nu este diferită nici astăzi, cu excepția faptului că flancul vestic, european, nu mai reprezintă un pericol datorită apartenenței la structuri comune precum NATO și UE, dar nici un ajutor pe care trebuie să contăm prea mult. Nu în cazul noilor tipuri de conflicte, economice și psihologice, care înlocuiesc sau premerg conflictele de tip militar, convențional. Polonia, la fel ca și România este un stat de graniță al UE, iar din acest punct de vedere Rusia reprezintă o amenințare comună. Indiferent prin ce căi aceasta alege să se materializeze, ea se află acolo, în est. Acum, în contextul crizei din Ucraina, România și Polonia pot colabora pentru apărarea comună și satisfacerea unor interese comune pe care cele două state le au în estul Europei, la granița cu Rusia și în criza ucraineană. O colaborare care poate contribui la intimidarea Rusiei, sau la stoparea acțiunilor acesteia. Și-n ciuda acestui fapt ea nu apare. Politicienii celor două state nu reușesc, sau nu încearcă, să strângă relațiile între aceste două state extrem de similare.

Un al doilea aliat esențial este Turcia. Situația Turciei este puțin diferită de a Poloniei, dar interesele comune există. Având ieșire la Marea Neagră și făcând conexiune între aceasta și Marea Mediterană Turcia reprezintă o poartă, dar și o putere ce nu poate fi ignorată în orice strategice privitoare la spațiul rusesc. Ea are una din cele mai puternice flote militare de la Marea Neagră (lucru de care noi chiar avem nevoie) și poate astfel contribui enorm la securitatea acestui spațiu atât de relevant din punct de vedere strategic și geopolitic pentru interesele României, dar și ale NATO, respectiv UE. O mai strânsă colaborare între România și Turcia, printr-un parteneriat strategic similar cu cel pe care-l avem astăzi alături de SUA, ar contribui într-un mod pozitiv la securitatea țării noastre și la satisfacerea unor interese comune pe care, atât România cât și Turcia, le au la Marea Neagră și în spațiul est-european. La rândul ei România poate să ofere Turciei ajutor în dorința sa de aderare la Uniunea Europeană, lucru care ar întări și mai bine relațiile dintre cele două state.

Fac o pauză aici, înainte să trec la Statele Unite ale Americii, pentru a mă întoarce puțin în istoria modernă a României. Mai exact în perioada interbelică și la cel de-al doilea război mondial când România a încercat formarea unor alianțe sau structuri suprastatale în spațiul balcanic, bazat pe securitatea colectivă a acestui spațiu și pe interesele comune ale statelor membre. Avem de la proiectele lui Titulescu până la cele ale lui Mihai Antonescu exemplele necesare în acest sens. România poate juca acest rol de catalizator și astăzi. Ea poate lua inițiativă pentru formarea unei alianțe mult mai strânse în interiorul NATO sau al UE între România, Polonia și Turcia, eventual chiar alte state din această zonă geografică, cu interese comune. Important este că România să poată forma, alături de Polonia, respectiv Turcia, un adevărat zid strategic și de legătură față de răsărit. Un zid capabil să respingă orice acțiuni ofensive sau amenințări venite din stepa rusească sau de la Marea Neagră. Și asta într-un mod rapid, asigurând abilitatea noastră de a rezista în timp până la o intervenție americană.

Cu asta îmi îndrept atenția către actualul, și principalul, partener strategic al România, Statele Unite. România și SUA au format un parteneriat strategic extrem de valoros. Astfel că pe teritoriul României avem trupe americane, iar SUA joacă rolul de garant al securității și suveranității noastre teritoriale. Evident, SUA este un stat îndepărtat, motiv pentru care avem nevoie și de parteneri mai apropiați (Polonia și Turcia), dar este cel mai puternic aliat pe care-l avem în momentul de față. Din păcate și unul cu care nu ne fructificăm îndeajuns parteneriatul strategic. Acest parteneriat nu trebuie să fie unul exclusiv militar, de securitate, menit să intimideze în politica externă. El se poate dezvolta și într-o direcție economică prin care să avantajăm industria de armament a României și, de ce nu, economia propriu-zisă. Un parteneriat strategic poate implica aducerea de investitori din Statele Unite, investitori care ar veni cu specialiști proprii, tehnologie proprie, dar, așa cum au făcut peste tot în lume, ar folosi mână de lucru băștinașă, aceasta fiind clar mai ieftină Un astfel de lucru ar contribui enorm la dezvoltarea economică a României, creând totodată și locuri de muncă. Statul român ar trebui să lărgească parteneriatul strategic în această direcție, asigurând totodată condiții sigure pentru investitori, pentru atragerea acestora. Ce înseamnă condiții sigure ? Un spațiu economic și politic stabil, o justiție independentă și funcțională. Adică un spațiu în care investitorii americani să poate investi într-un mod sigur, fără a se teme din cauza schimbărilor de regim care ar fi urmate de schimbări de reguli.

Evident, mai există și alte state cu care România poate și trebuie să colaboreze. Nici Germania în sine nu este un stat de ignorat. În special în cazul în care proiectul european va fi repus în funcțiune, adică pe o traiectorie funcțională, moment în care relațiile bune cu Germania vor juca un rol esențial. Dar până atunci România nu se poate baza pe așa ceva sau pe apartenența la structuri precum UE și NATO, nu în mod exclusiv. Dezvoltarea unor relații cât mai strânse cu state precum SUA, Polonia și Turcia reprezintă un obiectiv fundamental în momentul de față, pe când dezvoltarea și păstrarea unor relații flexibile cu Germania sau Franța ar fi suficient pentru moment. Relații suficient de flexibile încât să ne permite o colaborare mai strânsă cu SUA astăzi și cu Germania în contextul în care interesul strategic ar cere acest lucru în viitor.

Ca și concluzie România are trei posibili aliați esențiali pentru strategia sa geopolitică și de securitate, dar și pentru o mai bună dezvoltare economică. Avem deja un statut de alianță cu aceste state, dar acest lucru nu garantează o bună colaborare în sine. Buna colaborare este un lucru la care se lucrează în interiorul alianței, între state care au interese mai apropiate unele față de altele decât alte state din cadrul alianței respective. Această bună colaborare este reflectată cel mai bine prin intermediul conceptului de parteneriat strategic. Avem un astfel de parteneriat cu SUA, un parteneriat pe care trebuie să-l dezvoltăm și mai mult, și trebuie să formăm astfel de parteneriate cu Polonia și Turcia, state a căror politică externă și de securitate este profund legată de cea a României, de interesele noastre geostrategice și geopolitice. Acest parteneriat strategic poate forma un zid euroatlantic față de est, un zid care să apere interesele comune ale statelor de la granița Europei, printre care și România, într-un mod mult mai eficient decât simpla apartenență la diferite structuri suprastatale. Structuri care nu sunt de neglijat, acesta contând la rândul lor pentru securitatea și dezvoltarea noastră, dar care nu pot fi privire ca asigurarea supremă a securității noastre. Mai mult, el poate evolua într-o structură după modelul Micii Antante, Liga Balcanică, etc. care ar contribui și mai mult la asigurarea intereselor noastre comune. În momentul de față România are trei aliați esențiali cu care trebuie să-și dezvolte relațiile, asigurând astfel satisfacerea intereselor prezente și viitoare ale statului român.

Concluzii după primul tur

Primul tur al alegerilor pentru funcția de președinte s-a încheiat. Așa cum am anticipat primii doi clasați, cu o diferență destul de mare, sunt Victor Ponta și Klaus Iohannis. Aceștia sunt urmați de Călin Popescu Tăriceanu, Elena Udrea, Monica Macovei și compania. Pe baza acestor rezultate putem trage niște concluzii importante atât despre mentalitatea generală a societății românești, dar și cu privire la rezultatele celor doi candidați în turul II, când inclusiv candidații secundari, precum Tăriceanu și Macovei, vor juca un rol important în alegerea noului președinte.

În primul rând să ne aventurăm în societate și să vedem cum românii gândesc astăzi la fel ca și acum 10 ani. Cum o mare parte din populația României nu se gândește deloc la atribuțiile unui președinte, la competențele sale sau la interesele statului român. Din contră, majoritatea oamenilor au votat ținând cont de promisiuni și mită electorală, de imaginea ilesciană a aducătorului de pensii sau mai simplu de propriile interese individuale, interese de natură financiară cu care președintele unui stat nu are nici o tangență, dar pe baza cărora acesta primește votul unor mulțimi slab educate.

Asta explică faptul că Victor Ponta a reușit să câștige nu în Ardeal, o zonă prosperă a țării, ci în regiunile mai puțin prospere unde educația mulțimilor (nu a indivizilor) tinde să fie adesea echivalentă cu nivelul economic de dezvoltare. Românii n-au înțeles încă felul în care funcționează democrația, statul de drept și economia de piață. Votul lor se bazează în continuare pe o misconcepție de tip ceaușist sau voievodal, a președintelui conducător care face totul și a partidului stat care are grijă de cetățeni. În fond asta așteaptă masele, un lider suprem care să se îngrijească de ei.

Mesajele de bun simț legate de atribuțiile președintelui și de competențe, campaniile pozitive de promovare a propriei persoane și nu de atacare a alteia, se dovedesc astfel inutile pe plaiurile mioritice. Plaiuri pe care alegerile nu pot fi câștigate decât prin intermediul unor mesaje care apelează la masă. Mesaje de tip populist, extremist,eventual o făină la găleată, ceva ce poate fi înțeles de omul de la sat, nu doar de studentul sau intelectualul de dreaptă. Aici stă cheia succesului propagandei PSD care, prin intermediul unor posturi de televiziune, a ajuns la inima celor mulți.

Pentru electoratul majoritar, un electorat al PSD, nu contează ce face Ponta. Bun sau rău. Acest electorat este amoral și funcționează doar pe baza metehnelor mai sus menționate, adăugând aici și discursul anti-băsist, un discurs care a dat naștere principalului bazin al PSD în momentul de față. Ajunge să-ți ataci toți contracandidații ca fiind băsiști, prin intermediul unor posturi TV, că aceștia vor funcționa după spiritul de turmă, nu vor procesa informația și vor merge alături de singurul candidat prezentat drept non-băsist.

De fapt acest lucru este confirmat și de ce s-a întâmplat în diaspora. După o acțiune absolut penibilă din partea guvernului de a opri votul românilor plecați în străinătate, care mereu au votat alături de dreapta, electoratul principal al PSD și al Antenei 3 rămâne implacabil, indiferent la faptul că Ponta recurge la acțiuni dintre cele mai mizerabile pentru a câștiga alegerile. Singurul electorat care se poate pune împotriva lui Ponta de pe urma acestor acțiuni este cel al indiferenților. Oameni care poate n-au participat la vot în primul tur au să participe acum, doar pentru a-i da o palmă lui Ponta.

Acum să ne aventurăm la al doilea punct, ce se va întâmpla în turul II. Aici situația este destul de complicată pentru Klaus Iohannis. Rezultatul său a fost cu mult mai slab decât al lui Victor Ponta, lucru ce se datorează și unei proaste comunicări politice, unei campanii care nu a ținut deloc seamă de psihologia mulțimilor ci de niște așteptări generale ale tinerilor. Tineri care iată, nu au fost destui pentru a reprezenta o contrapondere suficient de puternică împotriva electoratului lui Victor Ponta.

Situația devine mai rea când vedem următorii clasați după Ponta și Iohannis. Omul lui Ponta, Tăriceanu, a reușit să ocupe locul trei la aceste alegeri, în timp ce doamnele dreptei, Udrea și Macovei ocupă locurile patru și cinci. Acești candidați secundari vor juca un rol determinant în turul al II-lea, la fel ca și alții mai puțin importanți, prin atrage unor alte tipuri de electorat către principalii doi candidați. Dacă scorul doamnei Macovei ar fi fost mai bun asta era o știre pozitivă pentru Klaus Iohannis, dar cel mai bun scor îi aparține lui Tăriceanu, ceea ce reprezintă un avantaj pentru Ponta.

În momentul de față Victor Ponta are cele mai multe avantaje pentru turul II. Cu cel mai bun rezultat în primul tur, cu susținerea unor candidați precum Tăriceanu, Meleșcanu și cei doi bufoni naționaliști, Victor Ponta adună un scor mult mai mare decât Klaus Iohannis. Acesta din urmă va atrage în mare parte voturile electoratului Monicăi Macovei și doar o parte din electoratul lui Traian Băsescu, un electorat care se divide între modelul președintelui de a nu susține nici un candidat și sentimentele anti-Ponta.

Un rol important îl joacă și cei de la UDMR, care pot ajuta la înclinarea balanței, fie în favoarea lui Ponta, fie în favoarea lui Iohannis. Dar direcția spre care vor opta cei din UDMR este încă neclară. Asta pentru că ei ar tinde să-l susțină pe Victor Ponta, acesta din urmă având o majoritate parlamentară, deci puterea reală indiferent cine iese președinte, iar UDMR-ul are doar interese pe lângă putere, dar în aceeași măsură ei fac parte din Partidul Popular European, iar liderii acestui partid au făcut deja apel ca toate formațiunile PPE din România să-l susțină pe Iohannis.

Victor Ponta are cele mai mari șanse de câștig. Klaus Iohannis a dovedit că ește un om bun, dar care nu înțelege suficient de bine lumea politică și jocurile ei. A încercat să intre în jocul politic impunând propriul sistem, propriile reguli, dar acestea n-au fost respectate și de adversari. S-a bazat doar pe imaginea sa populară deja formată, pe legenda neamțului de la Sibiu, nu și pe o amplă campanie de comunicare politică. Poate acum o să vedem și o întoarcere a lui Crin Antonescu pe post de purtător de cuvânt, singurul capabil să ducă o campanie ofensivă împotriva lui Ponta.

În final singura șansă a lui Iohannis în turul II este votul celor care n-au participat în primul tur. Iohannis poate câștiga dacă reușește să mobilizeze acest electorat și să folosească în mod adecvat greșelile adversarului său. Pentru a face acest lucru trebuie să corecteze erorile de comunicare din primul tur. O campanie mai agresivă se impune, alături de mai multe apariții în public. Electoratul pe care Iohannis trebuie să mizeze este cel al indiferenților și cel anti-Ponta. Doar aceste două bazine electoral îi pot oferi o șansă împotriva candidatului PSD.

Ce se va întâmpla mai departe ? Depinde de rezultatele din al doilea tur:

a) O victorie a candidatului PSD va prezenta proiectul de unificare a dreptei (PNP+PDL) drept un eșec și va elibera locul pentru PMP și pentru o revenire pe scena politică a lui Traian Băsescu. Acesta din urmă s-ar erija în liderul opoziției alături de Elena Udrea. Între timp Victor Ponta și-ar pune oamenii peste tot, deținând cea mai mare parte a puterii politice, iar rolul lui Klaus Iohannis pe scena politică probabil s-ar diminua, drept urmare a eșecului electoral. Unificarea celor două partide de dreapta n-ar mai avea loc și probabil chiar PDL-ul se va dezbina. Pe plan de politică externă România și-ar pierde credibilitatea, Ponta nefiind privit cu prea mare respect de lumea occidentală. Investitorii străini, în special cei americani, vor continua să evite România datorită instabilității sociale și politice, a schimbărilor privitoare la justiție, iar Ponta va aduce investitori chinezi, investitori care, din păcate, vor veni cu propria mână de lucru.
b) O victorie a lui Klaus Iohannis ar reprezenta taman opusul scenariului de mai sus. Proiectul de unificare a dreptei sub forma unui PNL dodoloț ar fi considerat un succes. PMP-ul și Traian Băsescu ar rămâne aruncați în umbră drept urmare a succesului lui Klaus Iohannis și a dreptei unite. La guvernare ar rămâne Victor Ponta, cel puțin pentru o perioadă, datorită faptului că PSD deține o majoritate parlamentară, spre deosebire de PNL și PDL. Dar situația ar fi diferită de cea actuală prin faptul că Iohannis poate coexista cu Victor Ponta, fără conflictele majore dintre premier și președinte în timpul mandatului lui Traian Băsescu. Pe plan de politică externă am vedea o evoluție a relațiilor noastre cu Germania datorită relațiilor pe care Klaus Iohannis le are cu lumea germană, cu investitorii germani și în special cu Angela Merkel. Păstrarea unor relații bune cu americanii este de asemenea un factor important. Rămâne sub semnul întrebării cum va reuși Klaus Iohannis să supraviețuiască pe scaunul de la Cotroceni printre jocurile politice cu Palatul Victoria. Dacă poate sau nu să facă față acestor jocuri care vor veni din partea lui Victor Ponta și să nu fie păcălit. Lucru foarte important când Klaus Iohannis va trebui să fie un garant al independenței justiției, în opoziție cu un guvern care vrea exact opusul.

Cine atacă SRI ? (II)

Mai demult am scris un articol intitulat ''Cine atacă SRI ?''. Prin articolul respectiv am încercat să ofer o perspectivă asupra unor atacuri venite din partea unor extremiști maghiari la adresa principalei instituții de intelligence din România. O perspectivă prin care să arăt că Serviciul Român de Informații este atacat tocmai de acei indivizi care se găsesc în conflict cu misiunea serviciului de apărare a intereselor naționale, cam în același mod în care Poliția Română este atacată, în mod natural, de către acei indivizi care încalcă legea și se găsesc în conflict cu obiectivele poliției.

O știre pe care am citit-o astăzi mă obligă să reiau această temă, adresându-mă de data asta nu atacurilor venite din partea unor separatiști, ci acelor atacuri venite din partea unor persoane reprezentative pentru corupția din România, pentru jocurile murdare. Prin asta mă refer la dl. Sorin Ovidiu Vântu. Unul din mogulii care au ajuns după gratii datorită actelor de corupție, cât și jocurilor politice murdare în care s-a implicat pe post de propagandist și manipulator al opiniei publice. Acesta s-a trezit din celula sa să scrie despre cum SRI-ul vinde această țară americanilor.

Cu alte cuvinte Sorin Ovidiu Vântu s-a alăturat familiei celor care critică Serviciul Român de Informații. Nimic surprinzător în asta. Este la fel de natural pentru un om arestat sub acuzația de corupție, prin intermediul interceptărilor, să fie un critic al SRI, la fel cum este pentru un drogat să critice Poliția Română la tot pasul. Mai ciudat este când aceste critici sunt considerate importante de către opinia publică, mass-media, iar unor astfel de indivizi chiar li se dă crezare. E ca și cum ai da crezare unui comunist care-ți vorbește despre crimele capitaliștilor. Un lucru ilogic.

Serviciul Român de Informații este atacat de toți cei care se găsesc în conflict cu misiunea serviciului. Inclusiv de către acele persoane care se fac vinovate de acte de corupție. Persoane precum S.O. Vântu. Astfel de oameni atacă serviciul pentru că serviciul le stă în cale sau chiar contribuie la arestarea lor, așa cum a pățit mogulul vechii realități. Aceștia sunt oameni care atacă SRI. Fără argumente logice, fără dovezi palpabile, doar cu niște opinii care primesc prea multă atenție.

Un exercițiu de logică este suficient pentru a realiza cât valorează opinia lui Sorin Ovidiu Vântu despre SRI și cât de subiectivă este aceasta. Când ne gândim că S.O.V. a fost arestat prin intermediul unor interceptări, lucru la care SRI a contribuit cu siguranță, putem să înțelegem că între cele două părți există un conflict clar, iar S.O.V. nu va veni niciodată cu vorbe de laudă la adresa unei instituții care a contribuit enorm la desființarea sa, ca și a altor moguli și exponenți ai corupției din România sec. XXI.

Deci mă întreb din nou, în acest al doilea articol, cine atacă SRI ? Tocmai acei indivizi care se găsesc în conflict cu obiectivele serviciului. Sorin Ovidiu Vântu este unul din exponenții fenomenului de corupție și manipulare mediatică, arestat datorită unor instituții precum SRI și DNA. Este normal ca el să se erijeze într-un critic al sistemului și să atace acele instituții care l-au pus unde se află acum. În schimb nu este normal ca un astfel de individ, care vorbea la telefon despre cum să manipuleze masele în favoarea unor candidați și care acum este închis pentru acte de corupție, să fie crezut.

P.S. Sorin Ovidiu Vântu a spus că SRI a vândut România Americii. Mă gândesc că este și normal pentru dl. Vântu să critice nu doar instituții ale statului român, ci și principalul nostru partener strategic, având în vedere că SUA a venit mereu cu pretenția ca România să-și rezolve problemele de corupție. Probleme care reprezintă o slăbiciune de securitate pentru această țară și prin extensie pentru Alianța Nord-Atlantică din care facem parte. Poate dl. Vântu preferă Rusia, oligarhii sunt la mare căutare acolo și primesc locuri de cinste lângă foștii ofițeri KGB de la Kremlin.

Încotro, domn președinte ?

Mandatul președintelui Traian Băsescu este pe sfârșite. Alegerile de anul asta vor marca și sfârșitul a două mandate consecutive. Sunt oameni care se bucură, alții care sunt dezamăgiți că-și pierd idolul, dar totuși președintele nu pare dispus să renunțe la politică. Într-un astfel de context se pune o întrebare, cred eu legitimă, și anume: ce plănuiește Traian Băsescu pentru viitor ?

Îl cunoaștem ca și președintele care a încălcat de atâtea ori Constituția. Președintele care s-a implicat în mai toate scandalurile politice și care a decis să susține pe față un partid politic. Nu este tipul de om care să se dea pur și simplu la o parte odată terminat mandatul. În schimb Traian Băsescu este acel tip de om politic dornic să reintre în joc, iar rezultatul acestor alegeri poate să-i acorde, sau nu, o astfel de șansă.

Este clar pentru toată lumea, sau aproape toată lumea, inclusiv pentru președinte, că Elena Udrea nu poate câștiga alegerile de anul acesta. Nu are nici o șansă să ajungă în turul II, acesta fiind deja rezervat domnilor Victor Ponta și Klaus Iohannis. De aceea rolul ei este exclusiv unul de avangardă pentru întoarcerea președintelui în politică și pentru răspândirea numelui PMP.

Cam la asta pare să se rezume rolul Elenei Udrea pe tabla de șah a lui Traian Băsescu. Ea este regina care-i netezește drumul regelui. Un drum care nu duce afară din politică, ci înapoi în această lume în care Traian Băsescu are un nume atât de controversat. Totuși, reîntoarcerea președintelui pe scena politică nu ține exclusiv de Elena Udrea, rezultatele din turul II având un rol la fel de important.

Trebuie să înțelegem că orice întoarcere a președintelui în jocul politic se va face, în mod natural, în opoziție cu guvernul. Sau cel puțin așa plănuiește Traian Băsescu. Acesta vrea să-și asume imaginea fostului președinte care se reîntoarce în arena politică pentru a conduce opoziția de dreapta într-o cruciadă împotriva unei guvernări de stânga, o guvernare pe care vrea să o demonizeze de pe acum și cu o implicare, imaginară, a serviciilor secrete.

Doar că pentru a duce la capăt o astfel de strategie Traian Băsescu are nevoie de două lucruri: înfrângerea lui Klaus Iohannis și prin extensie victoria lui Victor Ponta. Nu pentru că acesta l-ar simpatiza pe actualul premier, ci pentru că altfel nu-și poate juca rolul. Nu-și poate asuma funcția de lider al dreptei din opoziția dacă dreapta unită a lui Iohannis și Blaga ar triumfa.

De aceea este fundamental pentru relansarea politică a lui Traian Băsescu ca proiectul dreptei unite să eșueze. Ca Iohannis să piardă alegerile, iar cele două partide, PNL și PDL, să fie permanent divizate. Cu atât mai mult cu cât nici acum nu există o unitate reală, o mare parte din PDL situându-se în continuare alături de Partidul Mișcarea Populară și jocurile președintelui.

La fel de fundamental este ca Victor Ponta să câștige alegerile. Doar astfel poate Traian Băsescu să se erijeze în liderul unei noi drepte, care să o înlocuiască pe cea veche, învinsă, și să-și asume mitul unui puternic luptător împotriva unei stângi corupte în colaborare cu serviciile secrete, servicii care sunt încă privite, în mod eronat, drept o moștenire a vechii Securități.

Din punctul meu de vedere Traian Băsescu intenționează, în mod evident, să se relanseze în politică. Faptele sale și profilul său psihologic confirmă acest lucru, iar o astfel de relansare necesită niște etape premergătoare extrem de importante. Are nevoie scenariul mai sus menționat pentru a-și asigura succesul, tocmai de aceea ne putem aștepta să-l vedem în continuare aducând critici nu doar la adresa lui Ponta, ci și la adresa lui Iohannis, care are nevoie și de voturile PMP. Cu ce scop ? Relansarea.

Eu cu cine votez ?

Multe persoane care-mi cunosc pasiunea pentru sfera politică m-au întrebat cu cine votez. Sincer să fiu nici eu nu sunt tocmai hotărât. Cu siguranță știu pe cine am să votez în turul II, fiindcă știu și care candidați au să ajungă acolo, dar primul tur este puțin mai complicat. Drept urmare m-am decis să scriu un articol în care să-mi exprim opinia despre o parte din candidații la președinție pe care-i vom avea în fața ștampilei de vot în acest prim tur, fără să afirm direct cine va primi votul meu.

Alegerile de anul acesta ne aduc o gamă foarte largă de candidați. Din păcate această gamă este largă doar cantitativ, căci atunci când vine vorba de calitatea candidaților apare un mare semn de întrebare. Un semn care nu ține neapărat de personalitatea acestora ca oameni, ci mai degrabă de competența lor pentru funcția la care candidează. O funcție care implică două roluri principale: cel de mediator al sferei politice și unul de politică externă, principala sferă de lucru a președintelui constituțional.

Dintre candidații prezenți foarte puțini reușesc să se conformeze cu acest micuț barem al competențelor necesare funcției. Foarte puțini au experiență în sfera politicii externe, a diplomației și a relațiilor internaționale. Și mai puțini sunt candidații capabili să joace acel rol de mediator al politicii interne, cu atât mai mult cu cât majoritatea sunt aproape dependenți de partidele din care aceștia fac parte. Lucru care se va resimți foarte mult odată ce un candidat devine președinte.

Primii doi candidați, favoriții agorei cum s-ar zice, sunt Victor Ponta și Klaus Iohannis. Personal cred că aceștia sunt și candidații care vor ajunge în turul II, conflictul principal fiind între Victor Ponta, Klaus Iohannis și un Traian Băsescu care-i trage pe toți de mânecă într-o încercare copilărească de a se agăța de putere, sau ce a mai rămas din ea. Din păcate nici unul dintre acești favoriți nu are profilul perfect pentru un președinte. Dar de ce mă mir ? Mulțimile n-au votat niciodată rațional.

Tocmai datorită acestui fapt trebuie să judecăm candidații și din alte perspective. Înțelegând că partidele nu fac decât să ofere mulțimilor electorale ceea ce acestea își doresc. Indiferent dacă dorința mulțimilor este rațională sau nu. Votul lor este singura cale pentru ca un partid politic să-și îndeplinească obiectivul natural și anume câștigarea puterii ca atare. Pentru a câștiga puterea partidele nu pot veni cu un candidat extrem de competent, dar incapabil să adună simpatia populară.

Aici putem găsi exemplul unui Cristian Diaconescu sau a unui Teodor Meleșcanu. Dincolo de alte discuții despre profilul acestor doi candidați nimeni nu le poate contesta experiența în domeniul politicii externe. Deja se afișează o oarecare competență pentru atribuțiile funcției de președinte al României. Singura problemă este faptul că aceștia nu reușesc să atragă simpatia maselor, drept urmare nu reprezintă garanții pentru partidele politice și pentru câștigarea puterii.

Pe de altă parte candidați cu mai puțină experiență în domeniile legate de funcția de președinte reușesc să atragă mai mult simpatie populară. Cum ? Aici intervin o mulțime de factori, dar primul este ceea ce Gustave Le Bon definea ca și iraționalitatea mulțimilor. Votul lor nu este unul rațional, ci emoțional sau instinctual. Astfel că miturile din jurul unui candidat, imaginea sa publică, felul în care arată și vorbește și aparatul de propagandă mediatic joacă un rol mult mai important.

Vedem deci legenda neamțului care vrea să facă o Românie a lucrului bine făcut, om echilibrat și tăcut, deci implicit om al faptei. La fel vedem și legenda premierului socialist, fost mare spion care duce o luptă aprigă cu demiurgul băsist, prezentat astfel în analele antenelor de propagandă. O vedem pe doamna procuror, simbol al luptei anti-corupție, mama DNA-ului, care adună simpatie publică doar prin prisma acțiunilor recente ale DNA. Și în sfârșit, emoționala moștenire Băsescu a candidatei... bune.

Eu cu cine votez ? Am o gamă largă din care să aleg, pe criterii diferite. Dacă aș vrea competență l-aș vota pe Meleșcanu, doar că votul ăsta nu ar ajunge în turul II. Dacă aș vota tactic m-aș îndrepta spre singurul adversar real al lui Ponta, Klaus Iohannis. Cu cine votez ? Asta voi decide când mă voi merge la vot, momentan pot să spun cu certitudine doar că mă voi duce la vot. Iar asta mă aduce la o întrebare mai importantă și mult mai relevantă: de ce votez ?

Indiferența, neparticiparea la vot, ideea de boicot electoral sunt toate la modă în generația noastră. Și totuși care este rezultatul acestor concepții ? Rezultatul este că multe persoane inteligente lasă ca destinul lor și al țării lor să pice pe mâna altora. Rezultatul este că președintele României este ales de către un oarecare individ cumpărat pe o găleată. Acesta este rezultatul real al neparticipării la vot, iar boicotul nici nu contează pentru că în final votul celor care nu votează devine un vot pentru favorit.

Deci da, particip la vot. Particip la vot pentru că este în primul rând o datorie cetățenească și un drept pentru care s-a murit la revoluție. Un drept pe care alții nu l-au avut și noi îl avem. Particip la vot pentru că vreau să mă implic în viața cetății și nu vreau ca alții să aleagă soarta țării în locul meu. Votez ca să nu fiu responsabil de victoria celui mai bine cotat în alegerile de anul acesta. Și aici precizez că votul sau nevotul indiferenților va face toate diferența în turul II.

Închei acest articol nu cu numele unui candidat care se va bucura de votul meu ci cu îndemnul ca toți cetățenii României să participe la alegeri și să facă o diferență. Să voteze cu rațiunea, nu cu instinctul sau emoția și să-și aducă aminte că în politică nu există îngeri, ci oameni. Dintre acești oameni nu trebuie să găsim sfinți, ci persoane capabile să călăuzească țara în diferite momente ale istoriei. Mai ales acum când la granița României se adună nori de furtună.

Un eșec numit Obama

Citeam acum câteva zile un articol conform căruia fostul director al CIA, dl. Leon Panetta, îl blamează pe Obama pentru haosul care domină în momentul de față scena globală. Cu alte cuvinte pentru apariția Statului Islamic și pentru situația absolut penibilă din Ucraina. Lucruri care au apărut drept un rezultat al politicii populist-pacifiste a președintelui american.

La momentul respectiv am arătat și pe facebook că sunt perfect de acord cu fostul director al CIA. Cred că politica lui Obama, cel puțin pe plan extern, este un eșec. Un eșec născut fie dintr-un idealism prostesc, fie din dorința de a fi pe placul mulțimilor americane infectate de propaganda stângistă anti-război. Din păcate pentru Obama lumea realpolitik-ului își cere acum tributul.

Își cere tributul pentru tratarea orientului ca o lume similară cu cea occidentală. Pentru ignorarea faptului că popoarele orientale au mentalități și structuri diferite. Cât și pentru lipsa de curaj în a-și menține poziția în raport cu diferite probleme internaționale. Un exemplu clar fiind cel din Ucraina, dar să le luăm pe rând.

1. Orientul Mijlociu

Politica lui Obama în orient a fost una cu puternice accente pacifiste. Retragerea trupelor americane din Irak s-a evidențiat printre promisiunile sale electorale, la fel ca și pacifismul său, spre deosebire de predecesorul George W. Bush. Iată că s-a ajuns și-n momentul în care SUA și-a retras trupele din Irak, din păcate rezultatele nu au fost dintre cele mai pozitive.

La fel rezultatele susținerii pentru diferite forțe de rebeli în Siria nu au fost dintre cele mai pozitive. Nu pentru că Assad ar fi fost băiatul bun, iar rebelii băieții răi. Ci pentru că, în ambele cazuri, s-a ignorat o realitate de facto, și anume mentalitatea și structura deja existentă a popoarelor orientale, atât de diferite de lumea occidentală.

Am încercat să democratizăm Irakul, dar între timp ne-am retras lăsând totul pe mâna unor oameni puțini și slab pregătiți. Prin asta politica lui Obama a ignorat faptul că poporul irakian are o mentalitate diferită de a lumii occidentale și i-a tratat pe irakieni la fel cum i-ar fi tratat pe francezi. Problema este că factorii ignorați precum cultura specifică, mentalitatea și istoria au fost ignorați.

Democratizarea unui popor care este obișnuit cu haos sau dictatură, una din două, nu se poate face în decursul a câțiva ani. Ea se face în timp și prin timp și prin implantarea ideilor democratice în mințile mai multor generații, până când acestea devin un obicei, un fel de a fi care să înlocuiască vechiul obicei ale ascultării față de lider sau al descinderii în haos.

Acest lucru nu s-a întâmplat, iar trupele americane s-au retras dintr-un Irak nepregătit pentru democrație și incapabil să-și apere propria existență. George Bush a vorbit odată pe această temă și a prevăzut faptul că orice retragere a trupelor americane din Irak ar fi automat urmată de apariția unor forțe teroriste. Pentru că această retragere ar forma un vid de putere pe care islamiștii l-au umple imediat.

Evident, Obama a ignorat acest lucru și iată-ne acum în fața faptului împlinit. Statul Islamic a venit în Irak pentru a umple vidul de putere lăsat de către administrația americană. Un Irak lipsit de valori naționale, lipsit de securitate și de o mentalitate care să-i ghideze populația într-o direcție sau alta. Adică un Irak condamnat la moarte fără întoarcerea trupelor americane.

Dar Statul Islamic nu a apărut doar în Irak, ci și în Siria, iar acolo s-a bucurat de susținerea directă a administrației americane. O situație oarecum similară cu susținerea de care s-a bucurat al-Qaeda în Afganistan când se afla în conflict cu expansiune sovietică, dar care a dispărut când interesele al-Qaeda s-au ciocnit cu cele ale SUA.

Asta s-a întâmplat și în Siria unde islamiștii reprezentau nu doar principalul adversar al unui dictator, ci mai ales principalul adversar al aliatului lui Putin, și deci al Rusiei. Ce era normal să se întâmple s-a întâmplat, iar America și-a susținut interesele strategice, așa cum ar fi procedat orice alt stat. Problema este că nu a reușit să gestioneze aceste forțe pe care le-a susținut.

Statul Islamic s-a coagulat mai bine decât se așteptau analiștii lui Obama și a pornit spre Irak, intrând în conflict direct cu interesele SUA, nu doar ale Federației Ruse. Iar în momentul de față islamiștii au reușit să pună mâna pe arme chimice și să adune în jurul lor forțe demne de luat în considerare ca o amenințare reală pe termen mediu și lung.

Datoria Americii era să ține sub control forțele islamiste din Siria. O implicare mult mai activă printre acestea și împotriva lui Assas ar fi putut previne ascensiunea celor mai radicale elemente. De asemenea trebuia să se țină cont, ca și-n cazul Irakului, că orice vid de putere și de valori avea să fie umplut de ceva, iar într-un spațiu cu o profundă tradiție religioasă islamul era soluția cea mai naturală.

2. Rusia și criza din Ucraina

Al doilea eșec al președintelui american se reflectă în criza din Ucraina și în relația cu Federația Rusă. Se pare că nici astăzi politicienii americani nu au reușit să învețe din istorie și să înțeleagă felul în care gândește poporul rus și, implicit, conducătorii săi. Iar acest lucru s-a dovedit și se dovedește costisitor aici, în estul Europei.

De la începuturile crizei din Ucraina tot occidentul s-a situat alături de acest micuț stat dornic de libertate, dar față de care există și interese de natură strategică. Problema este că marii lideri occidentali nu s-au situat decât cu gura. În timp ce Putin ducea o politică a faptului împlinit oameni precum Obama nu făceau decât să înghită în gol.

Evident, nimeni nu-și dorește un război și o politică de evitare a războiului este întotdeauna bine venită. Dar și această politică trebuie să fie una coerentă. Degeaba evităm războiul dacă prin asta un individ își poate plimba trupele peste tot, toți fiind prea pacifiști pentru a reacționa în mod adecvat față de acest lucru.

Putin a știut de la început că reacția occidentului avea să fie una slabă și tocmai de aceea a urmărit o politică a faptului împlinit. El a procedat la fel ca Adolf Hitler în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial când Marea Britanie a înghițit toate pretențiile teritoriale ale celui de-al Treilea Reich. Lucru care se întâmplă și în momentul de față.

Câteva sancțiuni economice pot afecta Rusia pe termen lung, dar pe termen scurt ele nici nu se simt, iar în momentul de față Rusia rămâne ignorantă față de astfel de lucruri. Cred că o politică de forță, care să-l pun pe Putin în fața aceluiași fapt împlinit, ar fi fost mult mai adecvată decât acest joc de înțepături.

O politică de forță nu înseamnă un război, ci un semn pentru Rusia că nu ne este frică de un război. Că nu suntem o adunătură de copii care se joacă într-un câmp cu floricele în timp ce Kremlinul face ce vrea în jurul nostru. Evident, o astfel de politică implică și riscuri, dar asta se aplică și în cazul politicilor actuale. O politică de forță ar crește în schimb șansele de-al pune pe Putin pe gânduri.

De asemenea când ne raportăm la Rusia trebuie să ținem cont de aspectele culturale, sociologice, istorice. La fel ca și-n cazul orientului Obama trebuia și trebuie să ținem cont de felul în care gândesc și trăiesc rușii pentru a găsi rezolvarea unei probleme în care acest conglomerat de etnii este implicat. Ignorând o astfel de realitate stăm deschiși față de o mulțime de riscuri.

Putin nu trebuie privit doar ca un lider puternic care-și domină populația, ci și ca un lider care depinde de propria populație și care totodată ține sub control o turmă nebună. Fiindcă poporul rus este un popor obsedat de putere. Dacă Putin ar arăta slăbiciuni ar fi alungat, iar în locul lui n-au să vină niciodată niște lideri democrați, ci mai degrabă forțele ultra-naționaliste sau de extremă stângă.

Concluzie

În orice caz acest al doilea mandat al lui Obama este un eșec. Cel puțin pe plan extern Obama s-a confruntat cu o situație foarte dificilă, pe care nu a reușit să o gestioneze și căreia chiar i-a dat avânt prin politicile sale de tip populist, idealist, pacifist, cum vreți să le denumiți. Iar rezultatele se văd și în momentul de față când ne întrebăm ce va face Statul Islamic, dar Rusia ?

Poate are reușite pe plan intern, dar în final mandatul președintelui american ne arată ce înseamnă ignorarea realpolitik-ului pe plan extern. Singurul său succes extern, de care vom mai auzi, este lichidarea liderului terorist Bin Laden, dar apoi vine eșecul numit nașterea Statului Islamic. Un lucru la care Obama trebuia să se aștepte și nu s-a așteptat. Acum este luat prin surprindere.

Politica prea slabă față de Rusia și criza din Ucraina i-a permis lui Putin să ne pună în fața faptului împlinit, iar acum ne găsim în fața unui fel de conflict înghețat extrem de ciudat. Un conflict care amenință în primul rând spațiul european și țări precum România și Polonia, țări care se bazează foarte mult pe sprijinul SUA în propriul sistem de apărare.

În ceea ce privește politica externă Obama s-a dovedit a fi un eșec. Din păcate SUA este unul din principalii actori globali și acest eșec a dus la destabilizarea politicii globale, nu doar a intereselor externe ale SUA. Evident, speranța moare ultima și poate pe ultima sută de metri Obama își va repara greșelile de politică externă și se va întoarce la o politică de tip realist.

Mai este Ungaria un stat european ?

De la începuturile crizei din Ucraina Uniunea Europeană și NATO se confruntă cu o mulțime de probleme. Natura lor diferă de la caz la caz, la fel și felul în care acestea afectează interesele strategice și politice ale acestor organisme suprastatale. Dar printre aceste probleme se numără și copiii obraznici (ca să le spun așa) de la sânul Europei. Etnii care-și cer independența în momente precum acesta sau, după caz, state care prin politica lor aduc un deserviciu intereselor comune ale Europei.

Un astfel de stat este și cel ungar, un stat care s-a evidențiat printr-o colaborare tot mai strânsă cu Federația Rusă și partenerii acesteia. Printr-o politică cu un vădit caracter ultra-naționalist care vine în opoziție cu direcția post-modernă a lumii occidentale, ca și prin diferite tentative de a provoca haos, în interesul aliatului răsăritean, la granița estică a spațiului euroatlantic. Lucruri care se văd, care sunt și afirmate de lideri maghiari precum Viktor Orban (admiratorul lui Putin și cel care a spus că lumea liberală este de domeniul trecutului) și care ridică o întrebare legitimă: mai este Ungaria un stat european ?

Nu vreau să intru în argumente de natură istorică, argumente legate de originea maghiarilor sau de poziția lor în sfera relațiilor internaționale de-a lungul timpului. În schimb vreau să mă leg de prezent și să-mi exprim o îngrijorare serioasă cu privire la acest partener de neîncredere. Larry Watts și-a denumit o carte cu titlul de Ferește-mă Doamne de prieteni, iar această denumire ne poate atrage atenția și asupra prietenei noastre din cadrul UE, Ungaria. O prietenă de neîncredere, de la care nu știm la ce să ne așteptăm și care ne poate lovi pe la spate din poziția de... aliat.

În momentul de față Ungaria este un stat membru al Uniunii Europene și al Alianței Nord-Atlantice. Din această perspectivă ea este un aliat al nostru, un aliat la care credem că putem întoarce spatele pentru a ne confrunta cu alți adversari, adversari pe față. Într-un astfel de moment acest aliat ne poate înjunghia pe la spate. Un lucru de care orice analist de securitate ar trebui să țină cont atunci când pune în discuție conflictele prezentului și ale viitorului. Conflicte în care un stat mic precum Ungaria poate duce la foarte mult haos în strategia comună de securitate a lumii euroatlantice.

Deja am văzut tentative ale Ungariei pentru destabilizarea securității României și implicit ale graniței estice a NATO și UE. Am văzut tentative ale Ungariei pentru a sprijini politica externă a Federației Ruse în opoziție cu politica Uniunii Europene din care Ungaria face parte. Întoarcerea de la Moscova a liderului Jobbik, Gabor Vona, a avut un popas prin România. Concomitent în Ținutul Secuiesc au existat tensiuni ale minorității maghiare. Statul maghiar a încercat să se alăture politicii rusești de dezmembrare a Ucrainei, în ciuda vocii comune a Europei, iar în momentul de față ignoră sancțiunile economice date de Europa Rusiei.

Ce reiese clar din aceste lucruri, cât și din declarațiile liderilor de la Budapesta, este că Ungaria și-a reorientat cu totul traseul politic. Atât cel intern, dar mai ales cel extern. Iar în momentul de față nu există o garanție solidă pentru un stat ca România că Ungaria va continua să  respecte deciziile NATO și UE, sau că această nu ne va lovi pe la spate atunci când se va ivi ocazia. Putem asuma că tocmai acesta este obiectivul statului maghiar. Recucerirea Transilvaniei sub autoritatea Moscovei. Ceea ce nu le-a reușit la Bruxelles caută acum la Moscova, alături de o politică ultra-naționalistă regrupată în jurul țarului de la Kremlin.

Oricând putem vedea omuleți verzi venind din Ungaria în Ținutul Secuiesc. Oricând putem vedea Ungaria cum boicotează diferite acțiuni economice, politice sau chiar militare ale lumii euroatlantice. Nu cred că vrem să fim luați prin surprindere de niște mișcări care sunt tot mai evidente în contextul actual. Din contră, vrem să fim pregătiți, iar pentru asta trebuie să vedem Ungaria așa cum este ea de fapt. Ca un outpost eurasiatic în spațiul european. Un outpost care așteaptă ordinele de la Moscova și totodată șansa de a captura diferite teritorii ce i-au aparținut odată.

Nu știm cu certitudine ce va urma, dar trebuie să ținem cont de niște schimbări la nivel geopolitic și la cel al relațiilor internaționale. State precum Ungaria își schimbă politică și sacrifică post-modernitatea în favoarea modernității. Un lucru ce era previzibil printr-o simplă analiză sociologică a mentalității generale care predomină în spațiul maghiar. Momentan acest stat face parte din UE și NATO, deși are o politică opusă, dar noi trebuie să ținem cont de interesele noastre strategice, iar atunci când privim spre est unde au loc atâtea conflicte să tragem cu ochiul și la vecina noastră. O vecină de neîncredere.