Revenirea lui Băsescu

Ziua de ieri a fost una foarte interesantă pentru cei care urmăresc actualitatea politică. Începând cu mișcările importante de pe scena relațiilor internaționale, ea a continuat să rămână una interesantă și cu privire la politica internă. Acest lucru se datorează unui eveniment destul de previzibil și anume participarea fostului președintele al României, Traian Băsescu, la congresul PMP.

Traian Băsescu s-a decis să iasă din tăcerea în care a căzut după alegeri și să participe la congresul partidului cunoscut și ca ”partidul președintelui”. Evenimentul a stârnit multe dezbateri în mass-media, fostul președinte profitând din plin de monopolul mediatic al subiectului Elena Udrea și întorcându-se în atenția publicului, în viața politică românească, într-o formă mai moderată.

Într-un astfel de context evident că ne punem câteva întrebări. Care este motivația președintelui ? De ce, după ce a declarat că preferă liniștea familiei, acesta a hotărât să se implice, din nou, în politică ? O altă întrebare este și natura mesajului său de astăzi. Fostul președinte a făcut câteva declarații care ne atrag atenția asupra unor posibile obiective pe termen lung. Ce plănuiește să facă ?

Pentru început se cade să identificăm acei factori care l-au determinat pe Traian Băsescu să revină în atenția publicului.

Scena politică nu-i era și nu-i este favorabilă acestuia. Victoria noului PNL și a președintelui Klaus Iohannis la ultimele alegeri a oferit țării o forță politică de dreaptă puternică, iar pe partea cealaltă o stângă care stagnează la o poziție de putere. Background-ul politic nu este cel dorit de Traian Băsescu, un background pe care să se relanseze drept lider al opoziției de dreapta după un eșec al PNL-ului. Din contră, o relansare a sa n-ar reuși să stârnească suficientă simpatie electorală.

În ciuda acestui fapt iată, Traian Băsescu s-a relansat în politică. A venit și a încurajat PMP-ul,a oferit o nouă platformă pentru acest partid, un ghid de drum, susținându-i și noul lider, singurul care putea ieși în fața cu dispariția Elenei Udrea, Eugen Tomac. De ce ? Pentru că nu avea de ales. Așa cum singur a spus-o, era obligat să-și apere imaginea publică. Imaginea mandatului său.

Fostul președinte a ieșit în față pentru a-și apăra mandatul. O misiune dificilă ținând cont de faptul că moștenitorii săi se luptă între ei. Pe de o parte Elena Udrea, principala moștenire a lui Traian Băsescu, iar pe de alta serviciile de informații care, se presupune, au fost reformate de către acesta. Un lucru cu care nu sunt tocmai de acord, dar care face parte din percepția publică despre moștenirea Băsescu.

El a venit la congresul PMP și s-a delimitat ușor, gentil, de fosta sa parteneră, încercând să salveze ce se mai poate salva dintr-o moștenire politică îndreptată spre prăbușire și spre anonimat. Nu a adus atacuri la adresa SRI, nici la adresa Elenei Udrea, doar și-a apărat propriile acțiuni politice, criticate de către presă și a dat la o parte tot scandalul ce o înconjoară pe muza acestuia.

Practic, Traian Băsescu a spus nu. Nu o ajută pe Elena Udrea, nu ține partea acesteia, nu lovește în servicii, la fel cum nu ține partea serviciilor și nu lovește, direct, în Elena Udrea. Fostul președinte este prins între ciocan și nicovală, știind că defăimarea oricăreia dintre cele două forțe reprezintă, de fapt, defăimarea propriei moșteniri politice. Dacă SRI-ul domină politicul atunci Băsescu a eșuat, marele reformator, iar dacă Elena Udrea este coruptă, atunci se adeveresc vorbele lui Crin Antonescu care afirma în 2009 că Traian Băsescu a promovat modelul greșit de femeie în politică.

Ieșirea lui Băsescu nu se rezumă doar la apărarea imaginii sale, a moștenirii sale politice, ci, așa cum am arătat mai sus, și la folosirea unei ocazii de revenire în viața politică. Scandalul Elena Udrea-SRI a reușit să atragă atenția presei asupra PMP, iar revenirea lui Băsescu a contribuit la acest lucru, reciproca fiind valabilă. Fostul președinte caută să transforme un eveniment negativ în unul pozitiv, să profite de răul altora și să atragă atenția asupra sa și a propriului partid.

Acest lucru ne duce la o doua problemă, ceva mai relevantă, și anume, ce plănuiește fostul președinte mai departe ?

În mod cert plănuiește să se reîntoarcă în politică, nu la fel ca înainte, drept un lider direct, ci un om care să ghideze PMP din umbră și care să mai joace, din când în când, rolul de mascotă. Aceasta este și singura șansă pentru ca partidul domniei sale să mai aibă vreo șansă politică după arestarea, sau cel puțin decăderea Elenei Udrea.

Cele câteva puncte enunțate la congresul PMP ne pot oferi un fel de insight analitic asupra obiectivelor lui Băsescu, cât și a acțiunilor pe care le va întreprinde în perioada următoare. Atacurile indirecte la adresa lui Klaus Iohannis ne garantează că PMP va avea o poziție ostilă, indirect, față de noul partid al dreptei și față de noul președinte, principalii adversari pentru dominarea unui electorat de dreapta. În egală măsură Traian Băsescu pare să confirme ideea lui Aurelian Pavelescu de unificare a PMP cu PNȚCD, fie direct, fie printr-o alianță. Două partide mici, anonime, unindu-se, iar el intenționează să joace rolul de naș pentru căsătoria Pavelescu-Tomac.

Elena Udrea este lăsată în voia soartei, dar fostul președinte nu-și uită, în schimb, adversarii politici. Profitând de atenția pe care i-o aduce scandalul politic actual acesta va da drumul la informații, false sau adevărate, despre toți adversarii săi, politici sau din presă. Va încerca să mizeze, din nou, pe sentimentele de teamă și de ură ale electoratului pentru a-și relansa partidul.

Un partid care va profita, în egală măsură, de pe urma imaginii lui Băsescu și care pare a fi, din nou, copilul președintelui. Un partid care va lovi tacit în actuala opoziție de dreapta, cât și în guvernul de stânga al dl. Victor Ponta. În PNL pentru a câștiga din electoratul acestuia, iar în PSD pentru a-și menține propriul electorat și pentru a părea partidul anti-sistem.

Într-adevăr, Băsescu și PMP ar trebui și probabil vor merge pe acest discurs de tip anti-sistem. Prezentarea lui Klaus Iohannis drept un președinte slab, a PNL drept un eșec și a PSD drept o clică de corupți reprezintă principalele arme electorale ale lui Traian Băsescu în actuala configurație politică. Astfel se va încerca ”reînvierea băsismului” ca un curent alternativ la ceea ce există.

Președintele, fost, Băsescu, dovedește din nou că nu știe când să iasă la pensie.

Situația de față de confirmă faptul că fostul președinte nu știe când să se dea la o parte. Este conștient că mai are un mic capital electoral și mizează pe acesta pentru a-și resuscita partidul după eșecul numit Elena Udrea. Ceea ce nu înțelege este că imaginea sa nu poate fi reparată într-o perioadă atât de scurtă, iar în momentul de față nu are șanse foarte mari pentru distrugerea capitalului politic al lui Klaus Iohannis și al PNL.

Traian Băsescu poate miza pe tăcerea lui Klaus Iohannis sau pe un eventual eșec al unei viitoare guvernări PNL, dar în absența celei de-a doua variante nu va reuși să impresioneze prea multă lume de la dreapta eșichierului politic, exceptând acele persoane obsedate de persoana fostului președinte. Iar restul electoratului este mai degrabă interesat de mesajele de tip ”jos Băsescu”.

Reîntoarcerea președintelui în viața politică este o amenințare pentru interesele PNL, dar nu una enormă. Ambele forțe politice mizează pe un electorat similar, dar imaginea președintelui rămâne una negativă pentru majoritatea oamenilor. El poate doar să-și mobilizeze micul electorat și să încerce o discreditare a tuturor adversarilor politici pentru a-și lansa partidul mai sus.

Controlul serviciilor de informații

Ultimele evenimente din viața publică românească au ridicat multe semne de întrebare și au pornit multe discuții cu privire la sistemul politic românesc și la comunitatea națională de informații. Discuțiile pe care le-am auzit până acum nu sunt dintre cele mai constructive, iar oamenii sunt atrași de prea multe... nimicuri, în lipsă de alte cuvinte, dar am găsit un punct de dezbatere interesant exprimat de jurnalistul Cristian Tudor Popescu. 

Acest punct de dezbatere este mult mai relevant decât acuzațiile ridicare de un politician urmărit penal la adresa unei instituții care se face, oarecum direct, vinovată tocmai de această urmărire penală. Cristian Tudor Popescu s-a întrebat, pe bună dreptate, cine poate controla SRI-ul ? Cine poate verifica în mod corect ce se întâmplă în această instituție extrem de importantă a statului, iar întrebarea sa mi se pare mult mai importantă pentru noi decât decât plânsetul politicienilor care cad. 

Cu privire la această problemă trebuie spus din start că România are, teoretic, structurile necesare pentru controlul politic, implicit civil, al serviciilor de informații, inclusiv SRI. Ne referim aici, evident, la comisiile speciale ale Parlamentului României pentru controlul diferitelor servicii care alcătuiesc comunitatea națională de informații. În teorie aceste comisii ar trebui să fie capabile să verifice și să controleze ce se petrece în cadrul serviciilor și totodată să le susțină activitatea.

Din păcate situația nu stă la fel și în practică. Este evident faptul că oamenii nu au încredere în aceste comisii și, probabil, nici cei din servicii nu sunt prea interesați de opinia parlamentarilor respectivi. Foarte puține nume din rândul celor care formează aceste comisii s-au evidențiat drept personalități politice puternice sau cu competențe în domeniul securității naționale. Foarte puțini din acești parlamentari sunt măcar cunoscuți public, au influență politică sau respect din partea serviciilor.

Aici intervine marea problemă care strică teoria. În teorie astfel de comisii ar trebui formate din oameni politici experimentați pe domeniul securității naționale și suficient de puternici, ca persoane, pentru a se impune, dar totodată suficient de înțelepți pentru a lucra corect și onorabil cu serviciile. În practică vedem taman opusul, iar astfel de oameni nu au abilitatea de a controla câtuși de puțin ce se petrece în cadrul unui serviciu de informații, nefiind respectați de cei din servicii și neavând cunoștințele necesare pentru a se exprima pe diferitele subiecte relevante pentru securitatea națională.

Întrebarea firească într-un astfel de context este următoarea: cum facem să schimbăm această situație ? Vrem un control civil corect și relevant asupra serviciilor de informații, așa cum există în SUA ? Atunci trebuie făcută o schimbare. Cheia pentru acest control există. Comisiile speciale din cadrul Parlamentului, așa cum există în Congresul SUA, dar această cheie nu funcționează fiindcă nu este făcută dintr-un material puternic și forma ei nu este una corectă.

Partidele politice trebuie să renunțe la a mai oferi funcții de pomană sau ca rezultat al unor afaceri. În special când vorbim de lucrurile care țin de securitatea națională a României sau de relații externe. Partidele joacă rolul de școală politică pentru membri și, ca orice școală, au rolul de a educa și mai apoi de a promova oamenii potriviți la locul potrivit, implicit de a pune politicieni competenți pe diferite domenii să se ocupe de lucrurile care au tangențe cu domeniile respective, dar și de a se asigura că politicienii respectivi au profilul psihologic necesar pentru a se face ascultați.

Mă îndoiesc că în Parlamentul României nu există oameni cu competențe în domeniul securității naționale. Mă îndoiesc și mai mult că Parlamentul duce lipsă de politicieni puternici și respectabili, care pot să se impună cu adevărat și care pot câștiga respectul celor cu care lucrează. Totuși, mă îndoiesc la fel de mult că astfel de politicieni primesc funcțiile potrivite, cu atât mai mult cu cât partidele au nevoie de ei în cu totul alte direcții. Nu în cele de unde pot servi mai direct interesului național, ci în cele din care pot servi intereselor de partid în cadrul Parlamentului. 

Dacă vrem un control real din partea civililor asupra domeniului de securitate, cât și o funcționare mai bună a colaborării parlament-servicii de informații, atunci este absolut necesară schimbarea acestei stări de fapt. Partidele politice au datoria de a promova omul potrivit la locul potrivit. Comisia parlamentară de control a SRI, de exemplu, are atribuții extrem de importantă pentru buna funcționare a raportului dintre politic, societatea civilă și SRI, cât și pentru securitatea națională per ansamblu, iar această comisie trebuie să funcționeze în mod corespunzător. 

Practic comisiile de control din cadrul Parlamentului, ca și toate funcțiile existențe acolo, au nevoie de mai mult decât niște omuleți care vorbesc mult și nimic mai mult. Au nevoie de politicieni, politicieni reali. Lucru pe care liderii de grupurilor parlamentare nu par a-l înțelege, aceștia promovând în diferite funcții oameni care nu s-au evidențiat cu nimic, oameni care sunt buni doar la mânuit bani și oameni fără personalitate care ajung, în final, să fie manevrați tocmai de cei pe care ar trebui să îi controleze, să îi verifice, asigurându-se că serviciile nu trec peste legile specifice statului de drept. 

Odată ce o astfel de schimbare este făcută, problema controlului parlamentar asupra serviciilor de informații este, practic, rezolvată. Dacă în comisiile parlamentare am avea oameni care înțeleg problemele despre care discută și care sunt bărbați politici, nu simple majorete, atunci aceștia ar putea verifica diferitele lucruri care se petrece în serviciile de informații, atât cât este posibil în orice stat democratic din lume, și ar putea duce la o coordonare mai bună a activității serviciilor. 

Cutia Elenei

Canalele media au început să turuie, acum câteva zile, cu și despre acuzațiile aduse de Elena Udrea la adresa gen. Florian Codrea, directorul adjunct al SRI. Această doamnă a reușit să scape din panta spre anonimat și să lege de ceva pentru a reveni în atenția publică în urma unei înfrângeri politice totale. Politicienii sunt obișnuiți să facă astfel de lucruri, mai ales în momentul în care justiția pare le pună capăt micuței lor aventuri, aceștia nemaiavând nimic de piedut. În astfel de momente își dau drumul la întreg arsenalul, tot ce au mai greu, pentru a supraviețui, juridic și politic, iar asta face Elena Udrea.

Fostul președinte al PMP a adus acuzații grave împotriva generalul Florian Coldea, director adjunct și actual interimar al SRI. Corupție, implicare politică. Practic Udrea a reușit să târască principalul serviciu de informații al țării într-un nou scandal mediatic, profitând enorm de chemarea sa la DNA, cât și de demisia lui George Cristian Maior, Elena Udrea fiind acum în atenția publică, la fel și un SRI rămas fără cap. Am să fac o scurtă referire la aceste acuzații și care este importanța lor reală, apoi am să trec la perspectiva mai amplă a cutiei deschise, în acest moment, de Elena Udrea, o veritabilă cutie a Pandorei, sau a Elenei.

Un infractor acuză

Pentru a înțelege cât de adevărată este o acuzație trebuie să analizăm, întotdeauna, contextul în care aceasta este făcută și motivațiile persoanei care le face. Niciodată nu am auzit-o pe Elena Udrea aducând acuzații împotriva lui Florian Coldea sau a SRI atâta timp cât Băsescu Traian a fost președinte al României. Poate era ținută în frâu, dar nu a făcut nici o acuzație, mai ales când ea avea o putere, cea de ministru și ar fi putut face mai multe. În schimb aceste acuzații vin acum, când Elena Udrea este urmărită penal. Deodată doamna Udrea și-a adus aminte că generalul Coldea e corupt.

Înainte de a da crezare vorbelor acestei doamne merită să ne întrebăm: de ce abia acum ? Până acum doamna Udrea nu era interesată de justiție sau de funcționarea statului de drept ? Nu era afectată că mr. Coldea ar dirija o campanie politică împotriva altor partide ? Evident, nu era, altfel ar fi ieșit în față mult mai devreme. În schimb doamna Udrea alege să iasă acum, când este chemată să răspundă în fața justiției. Acum arunc tot ce poate să se salveze pe sine și capitalul ei politic, iar Florian Coldea este o victimă firească a turbării doamnei Udrea, ținând cont de circumstanțe.

Despre ce circumstanțe este vorba ? Aceleași ca și în cazul lui Vântu, despre care am scris un articol similar, care ataca SRI-ul că ar vinde țara Americii. Atunci, ca și acum, acuzațiile veneau din partea unui infractor cunoscut care a ajuns, datorită informațiilor de la SRI, după gratii. Într-un astfel de context ne întrebăm, pe bună dreptate: cât de valabile și credibile sunt aceste acuzații ? Puțin spre deloc. Subiectivitatea lor este evidentă. Doamna Udrea are toate motivele să aducă acuzații la adresa capului operativ al unei instituții care se află în spatele chemării sale în fața justiției.

Asta nu înseamnă că doamna Udrea ar trebui ignorată de către justiție, desigur. Justiția este chemată să investigheze cu uneltele specifice, dar publicul larg și mass-media trebuie să prezintă un anumit grad de scepticism cu privire la aceste acuzații. Trebuie să privim imaginea de ansamblu și să căutăm, cât și să înțelegem, motivațiile persoanei care face acuzațiile. înțelegând aceste motivații vedem că autenticitatea celor afirmate de Elena Udrea trebuie pusă, în mod serios, sub semnul întrebării. Cu atât mai mult că dânsa este persoana cercetată pentru corupție și nu Florian Coldea.

Despre Florian Coldea se pot spune multe și sunt sigur că alte trăsături negative, la fel cum are trăsături pozitive. Dar el este unul din oamenii care, alături de George Maior, au stat în spatele reformei SRI. Astăzi SRI este o instituție democratică și cu o imagine publică extrem de bună, apreciată atât de cetățeni, cât și de partenerii străini. Sunt sigur că aș prefera să aleg cuvântul dl. Coldea oricând peste cel al Elenei Udrea, femeia care, cât timp a fost ministru, nu a făcut prea mare lucru, doar și-a cumpărat multe haine de lux și ... o frunză.

Cutia Pandorei

Pe de altă parte există și un aspect mult mai important decât valabilitatea acuzațiilor aduse de Elena Udrea. Există o imagine de ansamblu care trebuie înțeleasă pe deplin pentru a vedea răul făcut de doamna cu mărul României per ansamblu. Acuzațiile aduse de Elena Udrea deservesc imaginii României în lume, cât și colaborării dintre SRI și partenerii săi occidentali. Practic, de dragul unor interese personale, Elena Udrea ține să prezinte lumii România ca și stat mafiot, în care legea nu funcționează, iar serviciile domină totul.

Acest lucru este cu atât mai grav cu cât România se află în fața unor riscuri de securitate majore, riscuri la care este expusă datorită poziției sale geografică și a rolului de graniță a NATO, respectiv a Uniunii Europene. O astfel de graniță trebuie să fie puternică, inclusiv în ceea ce privește funcționarea statului de drept și colaborarea cu partenerii externi. Lucruri amenințate, pe plan de imagine, de către Elena Udrea, aceasta din urmă implicând un serviciu de informații, neafiliat politic, într-un conflict politic și personal complet penibil, un conflict care aduce atingere intereselor României.

Ce a făcut Elena Udrea a fost să deschidă cutia Pandorei și iată-ne, puși în fața unei situații deloc favorabile. O situația în care imaginea României și a instituțiilor sale de securitate este serios chestionată de către partenerii euroatlantici. Dacă așa înțelege Elena Udrea să servească interesului național atunci nu pot decât să mă bucur și mai mult de faptul că nu a câștigat alegerile prezidențiale, ci este urmărită de către DNA (la fel ca alți doi oameni politici care și-au trădat țara și acum sunt condamnați). Chiar și așa, ce face Elena Udrea în momentul de față s-ar putea să aibă repercursiuni asupra imaginii României în lume ca și stat de drept.

Evident, nu zic că un caz de corupție în cadrul SRI ar trebui mușamalizat, dar acesta face interesul justiției, nu un joc public pentru imagine și răzbunare. Iar Elena Udrea asta face. Este un om politic înfrânt și care nu mai are nimic de pierdut. Aruncă tot ce are mai greu în arsenalul personal și mă îndoiesc că Florian Coldea are să fie singura victimă a delirului vrăjitoarei cu mărul. Imaginea noastră este o victimă la rândul ei, iar alte persoane s-ar putea să fie pomenite de muza blondă a fostului președinte în zilele ce vin. De fapt, multe lucruri interesante se vor petrece în zilele ce vin.

Încheiere

Rămâne să vedem ce va urma. Mă aștept la mai multe declarații din partea Elenei (ce nume cu ghinion), aceasta părând a se bucura de felul în care primește atenție din nou. Elena Udrea s-a aflat pe un drum spre anonimat, rolul și puterea ei politică fiind terminate după alegerile de anul trecut. Lipsită de protecție sau de influență politică, adusă în fața justiției pentru faptele sale, Elena Udrea aruncă tot ce are la îndemână pentru a se salva, dar și pentru a se răzbuna. Intențiile îi sunt clare, dacă afirmațiile sunt adevărate este treaba justiției să afle, dar noi nu putem să-i dăm prea multă crezare fără un verdict al justiției și asta datorită naturii subiective a motivelor sale.

Schimbarea guvernului

O mulțime de cadre ale PSD, cât și propagandiști de la canalele media ale acestui partid, critică cu fiecare ocazie atitudinea ostilă a PNL față de premierul Victor Ponta și guvernul acestuia. Mai exact aceștia susțin că PNL-ul o calcă pe urmele lui Traian Băsescu (iarăși reducem totul la Băsescu) și nu face altceva decât conflict politic, pe când PSD-ul susțin unitatea și proiectele constructive.

Argumentul invocat de oamenii lui Victor Ponta și de acesta din urmă mi se pare complet penibil. Din punct de vedere politic este corect pentru cei din PSD se atace un alt partid și să invoce asemenea lucruri, dar asta nu schimbă o realitate. Scopul natural al oricărui partid politic este acapararea puterii. Asta s-a promis la alegerile de anul trecut și asta se dorește și acum. Asta dorește orice partid.

Victor Ponta nu are dreptul să-i critice pe cei de la PNL pentru că fac ceva normal. Implementarea unor idei, a unui program, este un lucru dependent de puterea politică. În mod automat PNL are nevoie de această putere pentru a face tot ce a propus în trecut, iar printre propunerile de la alegeri se numără și debarcarea actualului premier socialist, Victor Ponta.

Faptul că acesta este un obiectiv al noului Partid Național Liberal nu înseamnă că liberalii, sau că președintele Iohannis, fac un mare scandal politic. Fiindcă nu am văzut unul. De la președinte am văzut o atitudine echilibrată și de cooperare între instituții, iar de la PNL am văzut o atitudine ostilă, dar perfect normală, fără excese care să transpună conflictul politic în viața de zi cu zi.

Ce se întâmplă acum nu este același lucru cu ce se petrecea sub mandatul președintelui Băsescu. A invoca lipsa de soluții și scandalul public atunci când cineva te atacă mi se pare un gest penibil. Natura politicii este, inevitabil, conflictul. Conflictul între partide, între idei, oameni și programe, consensul existând doar un proiecte majore sau comune, după un acord, pentru interesul național și interese comune de partid.

Mai mult decât atât, nu cred că un conflict politic ar trebui să ne îngrijoreze, atâta timp cât nu afectează colaborarea dintre instituții sau statul propriu-zis, ci mai degrabă lipsa conflictului. Hannah Arendt afirma la un moment dat că originile statului totalitar se găsesc în partidul unic, dezvoltarea primului venind din al doilea. O democrație lipsită de conflict între partid este similară unui partid unic.

Consensul politic are rosturile sale și este, de foarte multe ori, un lucru pozitiv, dar la fel este și conflictul. Conflictul politic reprezintă o constantă naturală a sistemului democratic și pluripartidic. Fiecare partid are idei, obiective și programe pe care le propune cetățenilor, iar acestea nu sunt niciodată la fel, fiindcă altfel am avea un singur partid, așa că este normal pentru partide să lupte.

La fel de normală este dorința PNL de a schimba guvernul actual și a obține, astfel, puterea executivă. Este singura cale pentru ca acest partid să-și implementeze ideile, dar este și o obligație asumată la alegeri. Victoria lui Klaus Iohannis nu vine atât datorită voturile sale, cât mai ales datorită voturilor anti-Victor Ponta. Victoria lui reprezintă dorința majorității de a scăpa de Victor Ponta.

Ca să fiu mai subiectiv pot să spun că premierul actual al României este condamnat de electorat, de o majoritate de cetățeni, pentru diferite fapte. Un plagiat, nerespectarea promisiunilor cu privire la Roșia Montana, abuzul de putere pentru a interzice dreptul la vot al românilor din diaspora, acum taxele suplimentare asupra acestora. Un astfel de om nu poate rămâne într-o funcție publică.

România și extremismul

În ultimul meu articol am abordat riscul reprezentat de mișcările, respectiv partidele, extremiste pentru stabilitatea internă a Uniunii Europene. Criza economică oferă acestora fondul necesar pentru a-și lărgi nucleul electoral, iar la rândul ei, această criză politică de instabilitate pune sub semnul întrebării coeziunea europeană în fața crizelor de securitate care se ridică și care amenință toate statele membre.

Am încercat o abordare generală, referindu-mă la cazul general al Uniunii deși la cele mai evidente exemple: extrema dreaptă care domină spațiul politic în Ungaria și extrema stângă care a câștigat ultimele alegeri din Grecia, ambele oferind un precedent și chiar un suport moral pentru organizațiile extremiste din restul Europei, precum Frontul Național din Franța. În articolul de față vreau să încerc o abordare redusă la spațiul nostru, cel românesc, și să analizez situația mișcărilor extremiste acasă.

Din acest punct de vedere și comparativ cu restul Europei România se află într-o poziție mult mai bună. În ciuda problemelor de natură economică, socială și politică tendințele extremiste sunt destul de reduse la câteva tipologii sociale. Pe de altă parte populismul prinde la oameni, dar nu într-o măsură care să ne sperie și fără tangențe cu discursul exclusiv naționalist sau radical de stânga.

Când ne gândim la tipurile de ideologii extremiste din România două tipologii ne vin în minte: naționalismul, în extrema dreaptă și neo-comunismul, în extrema stângă. Aceste ideologii atrag câteva tipuri de oameni care sunt predispuși să răspundă la un discurs sau altul. Baza lor, ca și peste tot în lume, este o retorică bazată pe frică, ură, sărăcie, promisiuni utopice sau o formă exacerbată de idealism.

În cazul extremismului de dreapta vedem că principalii exponenți sunt fie cei atrași de un discurs al urii sau al fricii, oameni care au aderat la ideologia respectivă datorită faptului că doresc să scape de un anumit grup etnic, sau romantici întârziați care doresc să construiască o societate după chipul și asemănarea lor, sau a ideilor lor, ignorând realitatea unei ființe umane.

Foarte puțini din exponenții acestui curent au de fapt idei despre schimbări practice și pozitive pentru societate. Nu au programe, doar ceva foarte vag și lipsit de sens care atrage oamenii din cele două categorii mai sus menționate. Același lucru se petrece și în extrema stângă, unde doar forma variază, regăsindu-se romantici întârziați sau oameni motivați de utopia egalității și a unui trai mai bun, chiar dacă metodele pentru atingerea unui trai perfect lipsesc sau sunt complet criminale.

În adaos organizațiile extremiste reprezintă o atracție pentru persoanele anti-sociale, izolate de restul lumii. Acestea se regăsesc în orice curent sau organizație care li se asemănă prin felul în care sunt respinse de societate și resping, la rândul lor, cutumele societății. La fel ca și-n cazurile anterioare ei nu reprezintă o forță majoritară sau capabilă să determină o schimbare serioasă.

Partidulețele comuniste, organizațiile neo-legionare și câteva grupuri neo-naziste reprezintă curentul extremist în România. În toate cele trei cazuri vorbim de organizații minuscule, care militează în spațiul public pentru diferite idei, organizând un marș, o comemorare sau o conferință. Atrag un număr limitat de persoane, nereușind să apeleze la majoritatea cetățenilor care, cel puțin în cazul României, nu par să fie motivați de retorica grupărilor extremiste.

Acest lucru se datorează și faptului că la noi condițiile sunt cu totul diferite de cele din alte state precum Grecia, Ungaria sau cele occidentale. Nu avem o problemă a imigranților, iar criza economică nu a atins nivelul celei din Grecia. Avem o problemă cu anumite minorități etnice, dar ea nu este una majoră, limitându-se la anumite grupuri social sau la o simplă opinie ascunsă de către majoritate.

Rasismul împotriva cetățenilor români de etnie rromă și spiritul anti-separatist care se leagă de retorica anti-maghiară sunt relativ limitate, iar schimbul de generații pare să reducă aceste sentimente, atât din partea românilor, cât și din partea unor cetățeni minoritari care înțeleg să nu mai lanseze provocări la un conflict interetnic (cum a fost cazul cetățenilor maghiari până acum).

Conviețuirea cu restul minorităților nu pare să ridice probleme, din contră. Victoria recentă a unui minoritar etnic și religios la alegerile pentru funcția supremă în stat confirmă faptul că majoritatea românilor, în special tinerii, nu sunt atât de interesați de discursul naționalist, un discurs folosit de rivalul lui Klaus Iohannis, dl. Victor Ponta și care nu a reușit să-i aducă nici o victorie, din contră, a stârnit chiar o reacție adversă, un puternic curent anti-naționalist și anti-ortodoxist (nu anti-ortodox).

Această referire la ortodoxism mă aduce la aspectul religios al extremismului. Într-adevăr, extremiștii de dreapta reușesc să-și atrag simpatizanți și prin intermediul unui discurs religios, construit pe confundarea națiunii române cu religia creștin-ortodox. Acest lucru este cel mai vizibil în cazul grupărilor neo-legionare, iar de aici pare să vine un prim nucleu al extremei drepte românești.

Nucleul respectiv este unul dependent de credința religioasă a românilor. Dacă aceasta scade atunci vorbim și de o scădere automată a numărului celor atrași spre extrema dreaptă în virtutea ortodoxismului. Aici și cultelor religioase le revine rolul de a-și educa credincioșii în spiritul toleranței, dar momentan se pare că legionarismul are o influență puternică în cadrul cultului ortodox și prin asta printre credincioși, ceea ce ar putea reprezenta o problemă în anumite circumstanțe.

Sentimente naționaliste sau comunistoide există printre anumite persoane, dar nu într-o formă organizată și majoritatea evită astfel de lucruri. Sunt mai degrabă niște sentimente ascunse și, sperăm, pe cale de dispariție odată ce societatea românească intră pe drumului evoluției sale occidentale. Asta nu înseamnă că grupările extremiste nu trebuie supravegheate, fiindcă aceste grupuri pot organiza acțiuni care să contravină ordinii și liniștii publice sau chiar interesului național, dar amenințarea extremistă nu este nicidecum similară cu cea din restul occidentului, românii adoptând o atitudine mai pasivă în majoritatea cazurilor.

Dacă România este sensibilă la o creștere a extremismului această creștere ar veni pe un segment etnic și religios, dar în circumstanțe deosebite, precum creșterea imigrației în România. În momentul de față nu putem vorbi de o problemă majoră în direcția asta, din contră, comparativ cu restul statelor europene noi nu ne confruntăm cu o problemă majoră a extremismului, cel puțin nu organizat.

Instabilitate în spațiul european

Recenta victorie a partidului radical de stânga, Syriza, în alegerile din Grecia, pune sub semnul întrebării atât perspectiva europeană a Greciei, dar și stabilitatea și așa fragedă a Uniunii Europene în zilele ce vin. Dacă Europa a trăit într-o oarecare perioadă de stabilitate după încheierea Războiului Rece, iată că această perioadă pare să fie pe sfârșite, în timp ce diferite crize și amenințări cuprind bătrânul continent și țările din apropierea sa imediată.

În acest sens avem de a face cu multiple crize. Pe de o parte avem o criză economică, care pune sub semnul întrebării dorința cetățenilor noii Europe de a continua acest proiect și face loc retoricii populiste. Pe de altă parte avem o amplă criză de securitate care poate, ca să privim și pozitiv, susține unitatea europeană în fața unui pericol comun, dar care amenință, în același timp, securitatea, interesele și valorile statelor membre, indiferent că ne referim la Statul Islamic sau la criza din Ucraina.

O altă amenințare majoră este una care se alimentează din cele două înainte menționate, iar această criză este una politică. Ea ține și de economie și de securitate, dar afectează în primul rând spiritul Europei, aspectul socio-politic. În interiorul Uniunii Europene există astăzi două state cu o politică vădit eurosceptică, contrară valorilor pe care UE a fost fondată și care reprezintă factori de instabilitate și insecuritate în interiorul Uniunii. O Ungarie condusă de extrema dreaptă și o Grecie a stângii radicale.

Vedem deci că discursul populist, naționalist sau de stânga, a reușit să prindă bine la anumite tipuri de electorat ca și urmare a situației economice deloc avantajoase prin care Europa trebuie să treacă. Două țări și-au asumat deja un traseu riscant și nu par să mai fie interesate de ceea ce Uniunea Europeană a impus până acum. Un status-quo este rupt, iar instabilitatea devine o constantă a politicii interne din cadrul acestui construct european, o instabilitate care ne amenință pe termen lung.

O problemă majoră ține de faptul că, în privința Greciei și a Ungariei, nu știm la ce să ne așteptăm/ Sunt două țări care fac parte din UE, dar care în ceea ce ține de politică și valori s-au rupt de această uniune. Nu sunt state de la care să știm ce urmează, ce politici pot adopta într-un moment de cumpănă pentru familia europeană, iar asta nu este singura problemă. O problemă la fel de mare este precedentul pe care astfel de state par să-l ofere, un precedent riscant în contextul actual.

Dacă Ungaria și Grecia pot, de ce nu putem și noi ? Se pot întreba acum extremiștii de dreapta sau de stânga din majoritatea statelor europene. Franța are un puternic partid de extremă dreaptă în Frontul Național condus de Marine le Pen, iar Anglia este tot mai afectată de discursul anti-imigraționist și eurosceptic. Succesul proiectului european este direct amenințat dacă precedentul maghiar și acum cel grecesc servesc unor victorii politice ale forțelor extremiste și în statele occidentale solide.

Deci în momentul de față Europa este destul de instabilă, amenințată fiind pe trei fronturi majore. Cel economic, cel de securitate (terorismul islamic și politica expansionistă a Federației Ruse) și cel intern, politic și social, prin avântul organizațiilor de extremă dreaptă în cadrul unor importante state europene. Mai mult ca oricând partidele democratice sunt chemate să reprezinte o opțiune serioasă pentru cetățeni și să repare lipsurile care au alimentat propaganda extremistă în ultima perioadă.

Slăbiciunea Uniunii Europene vine din mai multe perspective. Ea trebuie să-și consolideze în primul rând spiritul politic, ca să-i zicem așa. Orice mare construcție este dependentă de valorile care-i servesc drept fundament, dar aceste valori nu trebuie să aibă un caracter dogmatic, nu trebuie să ducă la stagnare politică, ci ele trebuie să ghideze politicul și socialul în proiectele comune. Ori, din păcate, la acest capitol Europa stă foarte prost, blocată fiind între o lipsă a idealului public și orbirea politicului de către prea mult dogmatism specific religiozității umaniste a noii Europe.

Clasa politică din state europene nu poate contracara valul de instabilitate politică reprezentat de curentele de extremă dreaptă, respectiv extremă stângă, decât prin a dezamorsa tocmai bomba care alimentează aceste curente. A le tăia sursa de hrană, de energie, pentru retorica de tip populist. Asta înseamnă a oferi cetățenilor Europei un ideal vizibil, un suflet colectiv, întărind valorile europene, dar și a adopta politici realiste și a respinge orbirea de către ideal pentru a rezolva crize precum cea economică sau de securitate.

Mai presus de toate trebuie să evităm stagnarea. În istorie orice imperiu a decăzut prin stagnare, aici a început totul. La un moment dat o mare forță statală a devenit auto-suficientă și prin asta nu a mai trecut prin momente de evoluție și schimbare. Acest lucru pare să se petreacă și cu Uniunea Europeană în momentul de față, iar la fel ca și-n exemple anterioare, supraviețuirea sau dărâmarea UE depinde de felul în care politicul înțelege să schimbe acest drum deloc favorabil intereselor Uniunii.

În concluzie, Europa trece printr-o perioadă de instabilitate socială, politică și economică. Trei crize majore amenință stabilitatea acestui proiect, toate legate între ele, iar clasei politice europene îi revine rolul de a corecta lucrurile care au dus în această direcție, de a oferi Europei ceea lucrurile care au existat doar formal și de a corecta greșelile comise de un aparat birocratic nefuncțional. Exemplul personal al politicienilor este de asemenea important pentru viitor, la fel cum este și abilitatea statelor naționale de a renunța la o parte din interesele lor pentru binele comun al Uniunii Europene.

Viitorul proiectului intitulat Uniunea Europeană nu este încă unul cert, dar imaginea de ansamblu din momentul de față nu este una pozitivă și indică un traseu mult prea instabil, plin de incertitudini. Când vine vorba de geopolitică și relații internaționale incertitudinea este o constantă, dar nu este întotdeauna factorul dominant. Pentru situația noastră pare să devină. O astfel de situație se poate schimba doar printr-un efort major de schimbare în politica europeană. Un efort de care avem nevoie.

Demisia lui George Maior: cauze și urmări

Vestea demisiei lui George Maior a venit din senin și foarte puțini oameni se așteptau la asta. Directorul Serviciului Român de Informații s-a aflat în conducerea SRI pentru o perioadă lungă de timp, iar mandatul său în cadrul serviciului a fost unul lăudabil. La urma urmei mandatul dl. Maior este perioada de timp în care SRI a trecut printr-o reformă atât de necesară existenței sale, iar imaginea publică a acestei instituții fundamentale a statului român s-a îmbunătățit considerabil.

De asta foarte puțini oameni s-au așteptat la vestea demisiei lui George Maior, iar personal am privit-o și o privesc cu oarecare părere de rău. Un om competent, un om care a excelat în ceea ce face, a fost nevoit să se dea la o parte. Dar lucrurile nu se opresc aici și se ridică alte probleme și alte întrebări. În primul rând ne putem întreba: ce a stat la baza deciziei directorului SRI ? A fost rezultatul presiunii media și politice sau o dorință directă a acestuia ? Iar apoi vine o întrebare și mai importantă: cine va prelua frâiele instituției ? Cu atât mai mult cu cât atât SRI, cât și SIE, nu au un director civil.

Aceste întrebări sunt, cred eu, atât pertinente, dar și cele mai importante care se vor ridica în următoarele zile cu privirea la demisia directorului SRI. Ca să o luăm cu începutul, nu putem privi demisia lui George Maior fără a trage o linie cu eșecul celor trei legi denumită de presă ”legea Big Brother”. Șansele sunt ca demisia acestuia să fie legată de eșecul legii în fața Curții Constituționale, singura dilemă fiind felul în care acest eșec a influențat decizia dl. Maior.

Primele două teorii care mi-au venit în minte când am citit știrea au fost cea a presiunii politice și cea a plecării din dorință proprie a dl. Maior ca și urmare a eșecului legii. Mai apoi am mai citit câteva opinii ale unor analiști și oameni de presă, care par a oscila în special spre prima posibilitate, posibilitate spre care oscilez la rândul meu. De ce ? Pentru simplul fapt că mi se pare cea mai logică opțiune în momentul de față, dar aștept declarațiile lui George Maior pentru a vedea lucrurile mai clar.

Eșecul celor trei legi denumite în media, la pachet, legea ”Big Brother” a reușit să atragă destul de multe lovituri pentru imaginea lui George Maior, personal, cât și a Serviciului Român de Informații, în general. Faptul că o mare parte din mass-media, grupurile parlamentare și Curtea Constituțională au criticat această lege nu a fost deloc un lucru favorabil SRI, nici acțiunilor pe care serviciul dorește să le întreprindă pentru securitatea națională, dar nici imaginii serviciului și, îndeosebi, a directorului acestuia.

Un astfel de eșec a fost o lovitură dură pentru SRI, iar George Maior, în calitatea sa de director, a primit din plin această lovitură. O urmare firească este ca actuala putere de la cele două palate, Victoria, respectiv Cotroceni, să îi ceară, pe canale neoficiale, dl. Maior să se dea la o parte, făcând cel puțin presiune în acest sens. O cerere cu care George Maior s-a conformat într-un mod onorabil, pregătind din timp un interviu pe post de testament public și anunțându-și demisia imediat după.

N-au așteptat să apară nici alte teorii care susțin că George Maior a planificat de fapt totul, iar planul său este să ajungă într-o funcție mai mare: cea de prim-ministru. Cu tot respectul pentru cei care propun o astfel de teorie, prefer să rămân reticent. Capitalul de imagine a lui George Maior a suferit de urma eșecului legii ”Big Brother”, iar nici PSD, nici PNL, nu sunt cu adevărat dispuși să renunțe la varianta lor pentru funcția de premier: Victor Ponta, respectiv Cătălin Predoiu (sau în orice caz un liberal).

Sigur, demisia din conducerea SRI nu înseamnă că George Maior se va retrage automat din politică, dar este prea repede pentru ca el să ocupe o funcție de conducere în guvern. Cred că opțiunea logică, și sigură, este întoarcerea acestuia în cadrul PSD și susținerea forțelor existente acolo, asigurându-și poziția pentru viitorul congres al partidului, sau pentru inițiative viitoare, dar care vor trebui să aștepte. Victor Ponta este păstrat de partid atâta timp cât deține guvernul, fără guvern mă îndoiesc de șansele sale, iar cât timp are guvernul mă îndoiesc că va fi dat la o parte în mod direct.

Trecând la a doua întrebare, mult mai importantă decât prima, îmi este mai greu să găsesc un răspuns.Momentul demisiei lui George Maior nu este cel mai oportun. Într-un context geopolitic extrem de dificil principalele două servicii de informații ale României duc lipsă de un director civil. Atât SRI, cât și SIE, sunt conduse de cei doi generali, directori adjuncți: Florian Coldea, respectiv Silviu Predoiu.

Principalele alternative la care mă gândesc, destul de reticent ce-i drept, sunt Eduard Hellvig și Mihai-Răzvan Ungureanu. Despre primul s-au mai vehiculat informații cum că Iohannis ar intenționa să-l numească director, fie la SRI, fie la SIE. Nu sunt sigur de aceste informații, pe care dl. Hellvig nu le-a confirmat deloc, dar cred că acum este o opțiune viabilă, cu atât mai mult cu cât studiile și activitatea în Parlamentul European l-ar recomanda pentru o astfel de funcție, în special la SIE.

Mihai-Răzvan Ungureanu este cu totul altă problemă și sunt aproape sigur că ești ultima opțiune pentru conducerea unui serviciu. Nu din cauză că nu ar fi calificat, fiindcă este, ci pentru simplul fapt că s-a aflat odată la conducerea SIE, iar România nu prea are precedente cu două mandate pentru un director. Cu atât mai mult cu cât Klaus Iohannis are nevoie de MRU în calitatea de consilier, pentru a-l ajuta cu privire la problemele de politică externă și securitate națională, iar PNL îl preferă ca ministru de externă.

Alte opțiuni care pot fi luate în considerare sunt Vasile Blaga și Gabriel Oprea. Un fost ministru de interne și un fost ministru al apărării, actual ministru de interne. Văd șanse mai mici pentru astfel de nominalizării fiindcă până acum mi-am închipuit șanse mai mari pentru Blaga ca viitor ministru de interne într-un guvern PNL, dar este o posibilitate, la fel cum Gabriel Oprea ar putea primi nominalizarea din partea PSD, deși funcția sa actuală pare mai tentantă. Oricum, nici unul nu are profilul adecvat pentru șefia unui serviciu de informații, chiar dacă ocupă funcții politice importante.

În momentul de față nu reușesc să mă gândesc la alte alternative, deși sunt sigur că acestea există. Tot ce putem face este să așteptăm alte indicii sau o decizie rapidă a celor chemați să aleagă directorii unor astfel de instituții. Sper doar ca această decizie să fie una rapidă și corectă, pentru că, așa cum am mai zis, momentul deciziei dl. Maior nu este unul oportun, iar România are nevoie de două servicii de informații perfect funcționale, în special când vine vorba de administrarea lor și de imaginea publică.

Cert este că orice opțiune pentru conducerea unuia dintre cele două servicii de informații trebuie să se conformeze cu un tipar clar. Directorul SRI/SIE trebuie să vină din afara sistemului, pentru a întări controlul civil asupra serviciilor și trebuie să fie un om cu experiență în domeniile legate de siguranța națională și relațiile internaționale, fiind totodată un om a cărui moralitate și devotament față de țară sunt dincolo de orice suspiciune.