Calul troian din inima Europei

În ultima vreme criza din Ucraina a început să se mai amelioreze. Nu foarte de mult, dar situația este cu siguranță mai liniștită decât în trecut. Cât va dura această stare de fapt, îmi e greu să spun. Atât Rusia, cât și Ucraina, trec prin greutăți care trebuie luate în considerare de toți factorii decizionali ai țărilor respective. Dar criza din Ucraina și acest nou conflict între vest și est ne-a adus aminte că luptele viitorului nu sunt exclusiv convenționale, cât mai ales psihologice.

Ne-a adus aminte că Rusia s-a bazat aproape mereu, de la începuturile Uniunii Sovietice, pe diferite elemente propagandistice pentru a provoca dezordine și instabilitate în statele adversare. Situația actuală nefiind nici ea cu mult diferită. Rusia ne-a arătat că împotriva Europei nu folosește tancuri sau celebrele ak-uri, ci mai degrabă calul troian din inima Europei. Calul sau caii, pentru că sunt mai mulți. Suficient de mulți încât și-au făcut simțită prezența.

Aceste fantome care bântuie postmodernitatea sunt multe. Sunt forțele regresive care nu se pot împăca sub nici o formă cu progresul umanității și cu actuala evoluție a comunității europene. Pentru astfel de oameni valorile liberale sunt inacceptabile, ele venind în contradicție cu ideile primitive pe care le au despre lume. Formele fantomelor diferă. În slujba războiului psihologic rusesc stau atât forțe de ordin religios-conservator, în special din spațiul ortodox, cât și grupări extremiste sau forțe statale care au abandonat de multă vreme cauza euroatlantică.

Probabil calul troian din estul Europei s-a manifestat cel mai bine prin intermediul propagandei de tip religios. Gura Moscovei a urlat până a reușit să inoculeze în mentalul colectiv ideea de unitate ortodoxă, sau imaginea unui occident antihristic în opoziție cu un sfânt imperiu ortodox a cărei capitală se află la Moscova. Acest tip de propagandă a prins foarte bine la cei care fac opoziție postmodernității. Adică la cercurile tradiționaliste și religioase, iar fanaticii religioși au devenit adevărați pioni în războiul psihologic derulat de Rusia împotriva flancului estic al lumii euroatlantice.

Aceleași valori tradiționaliste au servit ca o armă psihologică a Rusiei și în spațiul occidental. Acolo religia nu are aceeași influență ca la noi, dar în schimb există curente de extremă dreaptă. Adepții acestora sunt atrași în mod constant de steaua din vârful Kremlinului. Simpatia lor pentru Rusia pornește din anti-americanism, din ura pentru valorile liberale și pentru lumea modernă, împotriva căreia Rusia apare ca un inamic în toată regula.

Folosindu-se de valorile tradiționale, de naționalism și sentimente religioase, apelând în primul rând spre latura emoțională a psihicului, propaganda rusească și-a implant armata de căluți troieni în inima Europei. Aceștia nefiind capabili să gândească în afara propriei sfere ideologico-religioase, dintr-o perspectivă geopolitică sau strategică, devin inconștienți sau conștienți unelte într-un conflict care-i depășește, dar de care aparțin în egală măsură. Unele menite să destabilizeze ordinea europeană și să ridice lumea împotriva valorilor europene. Oferind astfel un avantaj Federației Ruse.

Dar acești factori care apelează la sentimentele înrădăcinate în creierul primitiv nu sunt singurii pioni rusești. Aparent în opoziție cu extrema dreaptă și religioasă, dar unite de obiective comune, forțele eco-anarhiste își fac la rândul lor apariția în jocul de șah al națiunilor. Fiind ușor de folosit tot pentru a provoca instabilitate, dar și pentru alte obiective strategice. Doar în România avem exemplul gazelor de șist unde, mai mult sau mai puțin inconștient, ecologiști și anarhiști servesc intereselor rusești ca România să nu dobândească independență energetică.

Un alt cal troian este de natură statală. Ungaria este acel stat din interior Europei care s-a dezis de multă vreme de orice valori europene și euroatlantice. Premierul Viktor Orban a declarat că-l vede pe Vladimir Putin ca pe un model de om politic, iar liberalismul ca o paradigmă înfrântă. Cu alte cuvinte vede construcția europeană ca o paradigmă înfrântă, fiindcă baza Uniunii Europene stă în viziunea liberală asupra lumii.

În momentul de față Ungaria este principalul aliat al Rusiei din interiorul Europei. Relațiile dintre cele două state sunt de natură să alarmeze comunitatea europeană cu privirea la apartenența Ungariei în UE, respectiv NATO. Mai ales când ne gândim că Ungaria s-a solidarizat cu Rusia privitor la situația Ucrainei și chiar urmărește să rupă, la rândul ei, o parte din Ucraina.

Și măcar de s-ar rezuma la atât. Dar statul maghiar duce o politică profund revizionistă față de vecinele sale europene. România cunoaște cel mai bine această politică. Noi cunoaștem relația dintre un Viktor Orban și Vladimir Putin, sau dintr-un Gabor Vona care a venit din Moscova în Transilvania, după o întâlnire cu Dughin, și care a plecat din România lăsând în urmă instabilitate în Ținutul Secuiesc, asta când criza din Ucraina încă se amplifica, iar flancul estic al Europei trebuia provocat, destabilizat.

Rusia nu se promovează singură în Europa. Chiar dacă are organe proprii de propagandă. Nu-și promovează interesele pe cont propriu. Ci și prin organe autonome. Propaganda extremistă (de dreapta și de stânga), ecologistă, religioasă sau separatistă se transformă într-o propagandă favorabilă Rusiei. Inoculând simpatii pentru Federația Rusă prin intermediul unor clișee precum anti-americanismul, decadența modernă și așa mai departe.

Dacă trebuie să învățăm ceva din criza din Ucraina acel ceva este că Rusia mizează mereu pe un cal troian și pe războiul psihologic. Niciodată pe un război pur convențional. Asta este moștenirea școlii KGB-ului. Și nu este singura. Orice forță poate căuta destabilizarea spațiului euroatlantic prin intermediul acestor simpatici căluți troieni. Chiar și organizații teroriste precum Statul Islamic pot avea calul lor troian în Europa. Iar noi trebuie să fim mereu pregătiți pentru a înfrunta, în frontul informațional, astfel de unelte mai mult sau mai puțin conștiente.

Predarea religiei în școli

Monica Macovei a aruncat o ''bombă'' în public. Nu este de acord cu predarea religiei în școli. În schimb ar prefera ca elevii să învețe istoria religiilor. Aceasta din urmă fiind mai adecvată într-un stat laic decât educația religioasă propriu-zisă. Ea trebuind să se facă în lăcașurile de cult sau în familie

Afirmația Monicăi Macovei a fost însoțită de o serie de dezbateri în spațiul mediatic și online. Apărătorii secularismului s-au înfruntat live cu cruciații predării religiei în școli. Subiectul a devenit din nou unul la ordinea zilei. Aproape la fel de popular ca subiectul lansat de Traian Băsescu.

Ar trebui să se predea religia în școli ? Obligatorie sau opțională ? Sau ar trebui înlocuită cu istoria religiilor ? O întrebare interesantă. Cu siguranță putem învăța multe din modelul european. Dar înainte de toate să ne aducem aminte că România este un stat laic la fel de mult cum majoritatea românilor este formată din creștini ortodocși, mai mult sau mai puțin practicanți.

Orice inițiativă legată de predarea religiei în școli trebuie să țină cont de aceste două aspecte. Politicienii la rândul lor vor ține cont de aceste realități sociologice. Pentru că ei conștientizează că fără o mulțime fericită nu vor reuși niciodată să dobândească puterea în stat.

Acum pentru găsirea soluției. Personal cred că înlocuirea orelor de religie cu cea de istoria religiilor ar fi o inițiativă interesantă. Mult mai adecvată pentru sporirea culturii generale a elevilor. Deși nu știu cât de utilă. Școala românească este plină de materii inutile, puse aiurea.

O soluție echilibrată ar fi păstrarea orelor de religie în funcție de cult ca și materii opționale. Nu opționale cum au fost până acum, că trebuie să faci cerere ca să nu mai studiezi religia, ci opționale în sensul că elevul trebuie să facă o cerere pentru a studia religia de care aparține.

În fiecare instituție de învățământ să fie clase speciale, după modelul grupurilor de elevi, în care să se învețe religia după ore. Cu profesori de religie, pastori sau preoți. E mai puțin relevant. Elevul să semneze o cerere prin care atestă dorința de a participa la acest oră în plus, iar ora de religie obligatorie să fie înlocuită cu o oră de istoria religiilor.

Astfel cei care doresc să studieze învățăturile propriei religii o pot face după ore, într-un mediu care împarte această dorință. Într-un mediu în care se pot purta discuții pe teme religioase fără o urmă de discriminare anti-religioasă. La fel cum persoanele fără o religie anume n-ar mai fi discriminate la orele de religie.

În schimb elevii ar studia obligatoriu istoria religiilor sau, de ce nu, educație civică sau politică. La prima ar dobândi o cultură generală despre religie. O cultură care i-ar ajuta să înțeleagă religia dintr-o perspectivă mai amplă și mai utilă. La a doua opțiune elevii și-ar putea dezvolta gândirea critică și analitică, sau ar putea înțelege mai bine valorile lumii contemporane.

Cu religia ca materie opțională în școală nimeni nu se poate plânge că nu i se dă șansa să învețe despre propria religie. La fel cum nimeni nu se poate plânge că este obligat, nu neapărat prin lege cât prin circumstanțe, să învețe o religie în care nu crede. Situația ar fi mult mai echilibrată.

România este un stat laic cu o majoritate religioasă. Uneori mai mult superstițioasă. Aceste două perspective trebuiesc împăcate când vine vorba de educație. Pentru că sistemul educațional nu este neutru. Nu există așa ceva. El trebuie să reflecte viziunea statului, cât și dorința majorității. Un stat laic de la Cuza încoace, un stat laic cu o majoritate creștină, dar și cu cetățeni atei sau agnostici.

Problema predării religiei în școli nu este în sine una dificilă. Nu este una din marile probleme ale educației românești. Ci mai degrabă o problemă superficială. Cu puțină inițiativă ea ar fi rezolvată. Cred că învățământul românesc are probleme mult mai grave care trebuie rezolvate, iar acestora nu li se dă atenția cuvenită.

Predarea religiei ca problemă în educație este nimic în comparație cu faptul că educația românească eșuează lamentabil în fiecare an. Nu avem un sistem vocațional, un sistem în care elevul să fie liber cu adevărat sau în care să studieze lucruri utile pentru dezvoltare sa personală.

Nu avem un sistem care să promoveze gândirea, procesarea informației, ci unul care promovează memorarea. Nu avem manuale, nu avem investiții. Profesorii nu sunt motivați de un salariu adecvat. Elevii săraci nu primesc ajutorul social necesar.

Românii ar învăța mai bine cum să gândească analitic, critic. Cum să proceseze informația. Ar face mai bine cursuri de psihologie aplicată sau ar învăța despre economia de piață, cum funcționează, cum să fii întreprinzător într-o piață competitivă.

Sistemul ar trebui să dezvolte creativitatea, nu mecanizarea. Din păcate educația pre-universitară suferă de boala tuturor popoarelor latine. Face exact contrariul. Cum evidenția și Gustave le Bon. De asta latinitatea e în declin, în timp ce lumea anglo-saxonă prosperă în toate câmpurile. 

Învățământul românesc are probleme mult mai grave decât predarea religiei în școli. Aștept să o aud pe doamna Monica Macovei, pentru care am tot respectul, vorbind și despre aceste lucruri. Aștept să văd un SINGUR candidat la prezidențiale dornic să promoveze o amplă reformă în educație. Nu subiecte aproape irelevante.

Europa viitorului

Un prieten m-a întrebat cum văd viitorul Uniunii Europene. Primul meu gând a fost: Rusia e trecutul, America e prezentul, Europa și China reprezintă viitorul. Pe scurt, mare. Pe termen lung Uniunea Europeană are potențialul să devină o nouă forță globală. Asta prin accentuarea puterii și rolului structurilor europene.

Accentuarea nu înseamnă o federalizare totală, ci mai degrabă felul în care Uniunea Europeană va avea o politică externă și de securitate comună, în timp ce statele naționale vor dirija doar politica internă, discutând restul în cadrul Uniunii. În mare parte U.E. va funcționa ca un commonwealth britanic fără monarh. Va avea armate naționale ce vor răspunde și apelului Uniunii, dar și trupe proprii mult mai puternice decât acum.

Ca valori nu văd Europa regresând la ideile trecutului, populare în foarte puține state din estul Europei. Europa se va dezvolta ca o construcție în primul rând seculară și liberală.

Că-i de bine, că-i de rău, este un lucru discutabil și complet relativ. Bazat doar pe opinia și ideologia fiecărui individ. Dincolo de acestea o astfel de construcție este singura opțiune viabilă pentru ca statele europene să aibă o voce în relațiile internaționale ale viitorului.

Un viitor care nu aparține unor state mici și dezbinate, ci marilor federații, confederații și Chinei. În acest sens opțiunile noastre sunt trei. Fie mergem mai departe pe ideea europeană, fie rămânem dependenți de SUA, fie ne subordonăm Rusiei. Dintre cele trei prima este preferabilă și mult mai posibilă în momentul de față.

Ce trebuie să facă România ? Interesele sale prezente sunt alături de SUA ca aliat principal. Deci trebuie să întărim această alianță. Dar viitorul aparține Europei, ca atare nu trebuie să neglijăm relația noastră cu marile puteri europene și să fim mereu pregătiți pentru niște schimbări. Schimbări ce apar încet și pe rând.

Frica de moarte

Majoritatea oamenilor au o frică omniprezentă și omnipotentă. Frica de moarte. O găsim la aproape toți oamenii. Uneori în mod conștient, de cele mai multe ori în mod inconștient. Dar ea este un lucru comun. Și mă întreb de ce ? De ce oamenii se tem de singurul lucru cert din viața lor ?

La urma urmei toți se tem de necunoscut. Incertitudinea generează frică. Dar nu există nimic mai cert decât moartea. Ea este o destinație finală. Sfârșitul unei povești. Și știm despre ea că ne așteaptă pe toți. Ieșirea dintr-un tunel numit viață.

Poate frica se datorează incertitudinii despre ce urmează morții ? Dar ce folos are o astfel de incertitudine ? Odată ce suntem morți fie trăim într-o lume spirituală, fie nu mai suntem. În oricare scenariu moartea nu ne afectează cu nimic. Ea vine ca ceva natural, iar ce urmează nu ne afectează.

Tocmai de asta nu ar trebui să ne temem de ea. Nici să o dorim. Ambele sunt niște prostii. Poziția omului rațional, a omului creator, față de moarte trebuie să fie una simplă. Împăcarea și acceptarea ca o etapă naturală a vieții. Un pas firesc pentru orice individ. 

În artă există o imagine adesea întâlnită. Memento Mori. Vedem o mulțime de picturi cu personalități politice și religioase care au ales să se înfățișeze astfel. De ce ? Tocmai pentru a arăta că sunt conștiente de acel moment inevitabil și sigur, momentul morții. Și că nu se tem.

Cucerind frica de moarte omul se eliberează. Se eliberează de sub un jug irațional și este capabil să-și trăiască din plin viață. Este capabil să exceleze pe drumul pe care și l-a ales în viață. Dar cât timp această frică domină 

Astfel acceptarea morții este egală cu acceptarea vieții. Este o eliberare de un sentiment irațional, animalic, care a condus ființa umană spre ruină. Un om împăcat cu destinul final al vieții este un om liber să evolueze și să fie fericit. Un om predispus succesului. Cu alte cuvinte un om împlinit.

Uite spionu', nu e spionu'

Călin Popescu Tăriceanu iese în public și poc, canalizăm discuțiile electorale pe subiectul suspendării lui Băsescu. Traian Băsescu iese în public și poc, dă și el o fumigenă. Subiectul se mută de la suspendare și alte jocuri la ofițerul sub acoperire din rândul candidaților. Asta dacă există unul.

Și dacă există pentru că situația e puțin dubioasă. După 10 ani vine președintele și ne spune că unul din politicienii din vârful principalelor partide este ofițer sub acoperire ? Până acum nu a fost nici o problemă și deodată a devenit. Dar eu mă gândesc la altceva.

Mă gândesc sau cel puțin sper. Sper că Băsescu nu a deconspirat un ofițer de informații de dragul unor jocuri politice. Cel puțin nu unul activ. Președintele a spus despre acest caz doar că avem un candidat care a uitat să-și treacă în CV statutul de ofițer sub acoperire, iar dacă ar face asta... ar putea candida în continuare.

Acum legea e clară. Nici un ofițer de informații activ nu poate activa politic, la fel cum nu poate ocupa o funcție politică. Logica mă duce cu gândul la faptul că individul la care Băsescu face referire nu este un ofițer activ, ci o persoană care în trecut activase ca și ofițer sub acoperire, iar în momentul de față a renunțat la această activitate în favoarea celei politice.

Sigur, logic așa ar fi. Este o speranță pe care o am ca să nu văd lucrurile mai rău de atât. Fiindcă oricum sunt rele. De dragul unui joc politic președintele forțează un candidat să-și pună la lumină o parte din trecut, dar totodată aruncă o fumigenă cu o amplă doză de neîncredere.

Neîncredere din partea electoratului în politicieni, care abia trecuseră peste mitu' securistu'-teroristu', pe de o parte, iar apoi neîncredere din partea ofițerilor de informații. Sub acoperire sau nu, activi sau nu. Aceștia din urmă văzând că identitatea lor poate fi sacrificată oricând de dragul jocurilor politice.

Oricum schema a ieșit. Președintele a reușit să mute discuțiile pe cu totul altă temă. Dovadă fiind felul în care toți jurnaliștii fac istericale la televizor. Alte consecințe pot urma dacă merge mai departe cu acest joc și face public și numele individului. Asumând că există un astfel de individ.

Și-n ciuda acestui fapt există și alte consecințe care promit să apară. În rândul electoratului și, cum am specificat mai sus, în rândul ofițerilor de informații. Când accepți să lucrezi sub acoperire, fie și pentru o scurtă perioadă, o faci cu gândul că acest lucru va rămâne... sub acoperire. Chiar și cu mult timp după ce ai ieșit din activitatea de ofițer sau agent.

Traian Băsescu a făcut o greșeală în raport cu serviciile de informații și cu ofițerii din serviciu. Nu cred că domnul candidat spion, ca să-i zic așa, mai este activ și nu cred că este o problemă în cazul de față. Dacă era atunci am fi auzit în mod automat că nu mai are voie să candideze. Cât timp acest lucru nu a fost specificat mă gândesc că nu există incompatibilități. Așa că pentru ce alt motiv s-a aruncat această fumigenă decât unul electoral ?

Un motiv electoral care atinge direct raporturile dintre ofițerii de informații sub acoperire, agenții lor și instituțiile politice ale statului. În care cei din urmă cu greu mai pot să aibă încredere când văd astfel de jocuri politice. Dar astea sunt jocurile de pe plaiurile mitocănești și vedem prea multe, prea des.

Aștept să văd ce urmează. Cum va dezavantaja sau avantaja această fumigenă un candidat și cum îl va avantaja pe președintele în funcție, dar totodată repercursiuni negative pe termen lung nu vor întârzia să apară. Asta dacă joculețele politice pe viața cadrelor militare sunt duse mai departe.

Și repet un lucru. Presa nu ar trebui să facă atâta tam-tam din nimic. Activitatea de ofițer sub acoperire este un lucru onorabil, iar a candida ca și cadru activ al serviciilor este ilegal. Deci vorbim de un cadru care nu mai e activ, care și-a făcut datoria față de țară și care acum s-a mutat în politică.

11 septembrie în istorie

Data de 11 septembrie este una extrem de relevantă în istorie. Ea marchează trei evenimente importante care și-au adus contribuția la felul în care lumea arată astăzi. Odată marele asediu asupra Maltei, apoi lovitura de stat a lui Augusto Pinochet împotriva guvernului comunist a lui Salvador Allende, iar mai recent atentatele de la 11 septembrie 2001.

Toate cele trei evenimente au influențat mai mult sau mai puțin lumea în care trăim.

Bătălia de la Malta a fost un eveniment care a dovedit lumii întregi că Imperiul Otoman poate fi oprit. Atunci o întreagă flotă otomană a fost înfrântă de către cavalerii Ordinului de Malta, Rodos și al Sf. Ioan din Ierusalim. Aceștia au rezistat o lungă perioadă asediului otoman, iar pe 11 septembrie otomanii au fost forțați să se retragă, învinși de un ordin de cavaleri depășiți numeric.

În acest fel expansiunea maritimă a Imperiului Otoman a fost oprită în Malta. Insula unde o simplă relicvă a istoriei, a cruciadelor, și-a stabilit principalul sediu de luptă împotriva Imperiului Otoman.

Al doilea eveniment important, lovitura de stat a Generalului Augusto Pinochet împotriva guvernării comuniste din Chile, nu este la fel de cunoscut, dar cu siguranță este unul relevant. Guvernarea lui Pinochet este astăzi blamată de un număr foarte mare de oameni, ca urmare a propagandei stângiste, dar în acele vremuri Pinochet s-a bucurat de sprijinul lumii occidentale. De la Margaret Thatcher la Papa Ioan Paul al II-lea, Augusto Pinochet a avut prieteni în această lume.

Asta pentru că acțiunea întreprinsă de acesta împreună cu armata chileană nu a eliberat doar Chile de sub un dictator marxist care-și înfometa poporul după un model similar cu al lui Ceaușescu. Acțiunea și duritatea lui Pinochet au oprit Chile din a deveni un pion sovietic în America latină. Într-un spațiu dominat de astfel de pioni. Păstrând astfel un important echilibru geopolitic între cele două forțe globale, SUA și Uniunea Sovietică. Lumea liberă și lumea totalitară.

Cel mai recent eveniment istoric pe data de 11 septembrie este reprezentat de atentatele teroriste din 2001. Moment în care America a fost lovită de al-Qaeda exact în inima sa, pe teritoriul propriei țări. Suferința și dezastrul acelor zile a provocat o schimbare în paradigma geopolitică și de securitate a întregii lumi. În special a unui occident care până atunci se credea de neatins și în deplină siguranță pe baza noilor construcții postmoderne.

Cu această ocazie NATO s-a realiat prima dată după războiul rece împotriva unui inamic comun: terorismul internațional; iar lumea occidentală a realizat în mod clar că forțele non-statale precum al-Qaeda se pot folosi cu ușurință de locuri precum Afganistan, unde statul este prin definiție un non-stat, pentru a lansa atacuri împotriva vestului.

Această schimbare de paradigmă se resimte și astăzi când un nou pericol non-statal pare să se ridice dintr-un orient afectat de instabilitate. Statul Islamic preia locul ocupat până acum de al-Qaeda și pare să promită riscuri mai mari decât cele reprezentate de o simplă organizație teroristă, aceștia urmărind să devine un stat în sine, un stat de tip pre-modern construit pe fundamente religioase.

Făcând astăzi o comparație între evenimente putem spune că lumea islamică amenință din nou occidentul. Odată printr-un imperiu, apoi printr-o grupare teroristă, iar acum printr-o grupare teroristă care se dorește a deveni imperiu. Iar de asemenea avem un urs la răsărit care nu mai doarme de multă vreme și care vine cu propriile amenințări și care continuă politica spațiilor de influență. Nu pot decât să sper că am învățat din istorie și că acum suntem pregătiți să ne apărăm de mai multe pericole decât în trecut.

Să vorbim despre Băsescu...

 Traian Băsescu este probabil cel mai controversat președinte al României post-decembriste. Mai are puțin și-și termină mandatul. Cu nenorocul de a primi două mandate în timp de criză, economică și politică, acesta rămâne hulit și criticat cu fanatism religios pe de o parte, slăvit și lăudat cu zel pe de alta și privit în mod obiectiv de foarte puțină lume. E și greu la ce imagine și-a făcut.

Acum când mandatul său este pe sfârșite mă gândeam să scriu puțin despre Băsescu. Despre ce a făcut bun, ce a făcut rău. Despre ce a reprezentat mandatul lui Traian Băsescu în viața politică a României și ce va reprezenta acesta în istoriografia viitoare.

Privitor la ce a făcut bun și ce a făcut rău cred că trebuie să trecem peste propaganda televizată. Băsescu este președintele României, are puterea lui, dar este un om. Nu un diavol demn de blamat pentru toate relele țării așa cum o fac adversarii săi politici și mediatici. A făcut bune la fel cum a făcut și rele, unele dintre ele chiar necesare la început pentru a învinge un sistem ticăloșit.

Băsescu s-a caracterizat ca omul care a învins sistemul, spre deosebire de un Constantinescu învins de sistem și un Iliescu apărător al sistemului. Prin sistem nu mă refer la organismele democratice și moderne ale statului român cât mai degrabă la acele moșteniri comuniste rămase în picioare după revoluție. La micile grupuri de interese care au destrămat cu ușurință mandatul președintelui Constantinescu și care au fost lovite dur de un Traian Băsescu din motive interpretabile.

În orice caz pentru a învinge acest sistem Băsescu a trebuit să treacă de limitele legale. Un lucru de necontestat este că a fost și este un președinte jucător. Ceva care trece, oarecum, de niște limite constituționale pentru un președinte arbitru. Rolul său de președinte jucător i-a format imaginea puterii totale, iar orice se întâmpla rău în țară a fost aruncat asupra sa nu de oameni obiectivi, ci de forțele mediatice subordonate adversarilor săi.

S-a implicat în viața politică mai mult decât îi erau limitele. În jocurile partidelor mai exact. Adevărat. A trecut peste limitele Constituției, adevărat. Dar nu e singurul. Nimeni nu-l blamează pe Iliescu, pe părintele neo-comunismului în România. Doar că spre deosebire de Iliescu actualul președinte are și alte realizări pentru care să fie ținut minte.

Un exemplu este independența justiției. Care astăzi funcționează cu mult peste nivelul justiției lui Iliescu sau Năstase, subordonate partidului și incapabilă să acționeze împotriva sa. Un altul este întărirea relațiilor cu occidentul ca și a celor cu Republica Moldova, Băsescu fiind singurul președinte care a reușit să facă această apropiere dorită de marea parte a românilor. Recentul succes românesc la summit-ul NATO i se datorează și lui la fel de mult ca întregii echipe a României.

Mandatul lui Traian Băsescu a reprezentat și reprezintă un mandat al crizelor. Politice și economice. Dar în timpul acestor crize s-au realizat o mulțime de lucruri lăudabile sub mandatul aceluiași președinte, la fel cum s-au realizat excese în sensul de ignorare a limitelor constituționale. Probabil și pentru că de asta a fost votat de mulțimi. Mulțimile, în special românești, dorind un voievod, nu un arbitru.

În istorie mandatul lui Băsescu o să fie amintit dincolo de propaganda politică. Așa cum a fost. Crize, încălcări ale valorilor constituționale, relații cu diferite persoane controversate, apariții marinărești, dar și o întărire a poziției României în NATO, înfrângerea vechiului sistem neo-comunist, intrarea țării pe un traseu clar european și reluarea relațiilor frățești cu Republica Moldova.

Aceasta este imaginea reală, nu cea a unui bau-bau sau a unui salvator. Traian Băsescu a fost și este un politician profesionist, după modelul principelui lui Machiavelli, și așa va rămâne în istorie, cu bunele și relele sale. Iar alte discuții despre el tind să fie mai degrabă efecte ale unei propagande deșănțate și deja religioase împotriva sau în favoarea acestuia. Cu asta am scris și eu, odată-n viață, un articol despre Traian Băsescu, iar de aici consider subiectul încheiat, la fel cum este și mandatul.

P.S. Poate scăpam de asemenea probleme și dispute dacă România ar fi fost o monarhie constituțională. Cu siguranță personalitatea monarhului era suficientă pentru a menține echilibrul politic în viața publică și era dincolo de atacurile mediatice. Acum asta e.