Jocul continuă

Jocul ofițerilor acoperiți continuă. După ce Băsescu ne-a indicat că un anume candidat ar fi ofițer, iată că a venit rândul lui Turcescu. Nimeni nu l-a acuzat pe el. În schimb vine și face un gest neașteptat: se spovedește public de faptul că ar fi fost ofițer sub acoperire.

Pentru început îmi exprim dubiile. Nu știu care sunt intențiile lui Robert Turcescu. Nici nu am de unde să știu. Dar ce-mi este clar e faptul că vorbim de o continuare a deja celebrului serial de televiziune ''candidatul 007''. O continuare la fel de prost gust ca și primele două părți.

Spovedania lui Robert Turcescu vine într-un context politic. Ca atare nici nu o pot privi altfel. Cel mai probabil este ca Turcescu să încerce fie favorizarea unui candidat anume, sau din contră, defavorizarea acestuia. Arătând lumii că el, Turcescu, dă cărțile pe față, iar candidatul nu.

Vorbim aici de o sabie cu două tăișuri despre care nu știm cum intenționează și Turcescu să o folosească. Pe de o parte poate servi candidatului acuzat de a fi ofițer sub acoperire prin comparație, ''eh na, și Turcescu a fost'', iar pe de alta-l poate trage-n jos, ''eh na, Turcescu a zis, ăsta nu''.

Și nu ar fi singura posibilitate. Jocul lui Turcescu poate să fie și unul de troling. De ce să nu ne așteptăm la o apariție televizată a jurnalistului în care acesta să ne informeze că totul a fost o cacealma prin care dorea să ne arate cum putem fi manipulați ? De ce nu ?

Oricum documentele prezentate de jurnalist par mai degrabă false. Dintre toate posibilitățile asta ar trebui luată în calcul cu cea mai mare atenție, alături de cea a jocului politic. Pentru că da, mai presus de toate vorbim de un joc politic.

O altă posibilitate ar fi ca tot jocul să aibă menirea aruncării în derizoriu a deconspirării de care vorbea președintele în funcție. Până la urmă nu prea i-a ieșit dialogul cu dl. Meleșcanu privitor la lista cu ofițerii sub acoperire ai SIE. Poate vrea să dea înapoi și nu știe cum ? E o posibilitate.

Pe lângă asta ar mai fi opțiunea ca Robert Turcescu să fi recurs la o astfel de declarație ca și urmare a unor amenințări. O încercare din partea altor cercuri decât ale lui Traian Băsescu să-și ia revanșa. E posibil, deși personal nu cred prea mult în această opțiune.

Cu asta numai bine, îi mai crește și lui Robert popularitatea. Negativ sau pozitiv, depinde de public. În final contează doar să mai apară și el în atenția publicului. Indiferent în favoarea cărui joc politic. Faima... marea ispită a persoanelor publice.

Mă rog, toate bune și frumoase. Nici nu știm cât de reală este declarația lui Turcescu. Singurul lucru sigur este că serviciile de informații, de la SRI la SIE și până la DGIA au fost implicate în mizeria politică. Nimeni nu poate să mai spună că nu au fost implicate.

Pentru această să mulțumim clasei politice. Regulile democrației și ale bunului simț au fost din nou trecute cu vederea. O telenovelă politică de proastă calitate este în plină desfășurare. Iar finalul este neclar. Dar consecințele pe termen scurt și lung sunt multe.

În altă ordine de idei, nea Turcescu s-a spovedit de parcă a făcut un păcat oribil. Parcă munca de ofițer sub acoperire ar fi o rușine. Asta-i impresia pe care o lasă. Îi aduc aminte că nu existe onoare mai mare pentru un cetățean decât aceea de a-și servi patria. Iar frontul umbrelor e cel mai important.

Domnul Turcescu să se spovedească a doua oară. De data asta pentru că prin atitudinea sa absolut scârboasă a pătat imaginea serviciilor de informații din această țară. A pătat meseria de ofițer de informații. Adică meseria celor care-și dedică întreaga viață patriei. Patria a priori, motto-ul SRI-ului.

Pentru asta ar trebui el să se spovedească. Pentru că de dragul unui joc operativ politic alege să păteze imaginea unei meserii periculoase, dar onorabile. O meserie pe care nu o practică decât cei mai buni. Spre deosebire de meseria politică sau cea de jurnalist unde, iată, au intrat prea mulți...

Comunism

Comunismul este o conspirație. O mișcare care de la începuturi și-a adaptat ideologia în funcție de context pentru a-și atinge obiectivele necunoscute mulțimii. Aceeași ideologie a folosit discursuri emoționale pentru a manipula masele. Exemple fiind ura de clasă sau bunăstarea socială. Ca și orice utopie a dus lumea în iad și ne-au trebuit mulți ani să ieșim din acel iad. Și totuși încă are apărători.

În România și în lume comunismul are micuțe grupuri de adepți și apărători. Ignorându-i pe cei mai hardcore, fanii Stalin care nu reprezint nimic numeric, îmi îndrept privirea spre comuniștii soft. Aceștia din urmă tind să reprezinte un număr considerabil la nivel internațional. Nefiind nici fani Stalin, nici fani Mao, ei apără comunismul spunând că dictatorii nu l-au reprezentat și comunismul adevărat merită încercat.

Mie mi se pare penibil. Atât de penibil încât n-am nici o ezitare să cataloghez astfel de oameni drept proști. Da. Proști cu P mare. Fiindcă doar un tembel poate să vină și să spună că ideologia comunistă a fost greșit reprezentată de toți adepții săi! În toată lumea, pe tot globul, rodul comunismului a fost același. Niciodată un altul, indiferent dacă numele dictatorului era Stalin, Castro sau Kim.

Comunismul a dat peste tot dictatori, peste tot crime. O ideologie utopică care pune societatea mai presus de individ nici nu poate da altceva. Este de bază în comunism ca după orice revoluție ghilotina lui Robespierre să-și asume locul de cinste, așa cum scria chiar Marx. Dar puțini comuniști soft îl citesc pe Marx. Este de bază în comunism ca individul să fie sacrificat pentru societatea comunistă, prin natura ei una totalitară asemeni altor ideologii de același tip.

Nu există comunism bun și comunism rău. Pe fața Terrei comunismul și-a trăit veacul prin reprezentanții cei mai autentici ai acestui curent. Oameni care n-au făcut decât să pună în practică ceea ce unchiul Marx îi învățase. Utopia, idealismul, duc adesea la crime când au puterea, iar comunismul nu e o excepție. Dacă exista un comunism bun sigur vedeam asta măcar într-un stat.

P.S. Ca să mă adresez și comuniștilor hard, oricât de irelevanți sunt, am să-i întreb: cu ce este mai bun comunismul decât capitalismul ? Spuneți că muncitorii sunt exploatați de oligarhii cu bani. În capitalism ești liber să alegi pentru cine lucrezi, ce faci în viață și așa șansa să devii un om bogat și de succes. În comunism nu ai aceste drepturi, lucrezi forțat pentru acei puțini din partid care trăiesc ca baronii.

End game

Cetățenii britanici din Scoția s-au exprimat ieri cu privire la independență. Au dat end game, iar William Wallace a fost trimis înapoi în arhivele istoriei. Prezentul a fost decis să fie prezent. Trecutul trecut. Astfel că aceștia au respins proiectul de independență a Scoției așa cum era de așteptat.

Pentru mine această decizie este una îmbucurătoare. Este un eșec al adversarilor Europei unite. Un eșec al orgoliului și a prostiei în favoarea rațiunii și pragmatismului. Rațiune care și-a spus ieri cuvântul, asigurând un viitor pozitiv pentru Marea Britanie ca întreg și pentru stabilitatea Europei.

Să curgă cu lacrimi. Cu lacrimile rusofililor și sentimentalilor care au susținut această prostie. Istoria și limba Scoției s-au dezvoltat alături de cea a Angliei și așa au să rămână. Nimeni, nici scoțienii și nici britanicii, neavând nevoie de un dezastru economic comun care ar urma acestei dezbinări.

Să plângă și teroriștii ruși din regiunile ucrainiene invadate. Care până azi se plimbau cu stegulețe scoțiene și invocau imaginea unui Wallace cinematografic. Și falșii naționaliști care dominați de emoții nu înțeleg rațiunea de stat și nu pot gândi în mod rațional.

Lumea se îndreaptă spre unitate. Globalizarea este un proces natural, un rezultat al unui lung proces evolutiv pe care l-am grăbit prin marile invenții precum internetul și prin piața liberă. Am pornit de la triburi, am ajuns la regate, state naționale, acum la federații. Natura nu dă înapoi, ci doar înainte.

Și înainte mergem. În secolul XXI nu mai încape loc pentru dezbinare pe orgolii din cele mai penibile. Într-o Europă unită există loc doar pentru unitate. Viitorul aparține acestei Europe. O Europă puternică și unită în diversitate. Dincolo de toate jocurile muscalilor.

Scoția, dincolo de sentimente

Referendumul pentru independența Scoției a început. Cetățenii britanici din Scoția merg să-și aleagă viitorul. Dar Ceea ce se petrece în Regatul Unit nu rămâne în Regatul Unit. Ci mai degrabă ne afectează pe toți. Atrage simpatii sau antipatii, influențează strategii economice și de securitate, etc.

Ca și mulți alții am la rândul meu o poziție față de proiectul de independență al Scoției. O poziție care nu este influențată de sentimente inspirate din filmele cu William Wallace, ci mai degrabă o poziție rece și pragmatică inspirată de interesele exclusive ale NATO, UE și implicit România.

Privesc proiectul de independență al Scoției dintr-o perspectivă mult mai largă decât cea a unor oameni care doresc să fie independenți de un stat. Această independență nu afectează doar Scoția și Marea Britanie (ambele oricum afectate negativ din punct de vedere economic), ci și Europa ca întreg.

Într-o perioadă de mare instabilitate la nivel internațional independența Scoției nu ar face decât să pună paie pe foc. Schimbând un anumit ritm al geopoliticii, al jocurilor strategice în relațiile internaționale. Totodată ar ruina economia Scoției și a Marii Britanii la un loc (o spun economiștii, nu eu), ceea ce ar lovi implicit și în economia comună a statelor europene.

Nici nu este de mirare că proiectele de autonomie și independență din Europa, precum cel al Scoției, se bucură de susținerea Rusiei. Destabilizarea principalului rival strategic al Rusiei pentru dominația terestră a Europei este un obiectiv urmărit cu atâta patos de politicienii de la Kremlin.

Dincolo de asta proiectul de independență al Scoției poate oferi un precedent altor proiecte de acest gen. De exemplu un viitor proiect de independență sau autonomie al Ținutului Secuiesc. Visat de maghiari.

Este discutabil dacă situația Scoției și cea a Ținutul Secuiesc este aceeași. Dar aici vorbim de opinii subiective și irelevante. Pentru că, în final, separatiștii ar folosi cu fiecare ocazie precedentul scoțian ca și temă de propagandă. Fie că se potrivește sau nu cu realitatea de facto.

Pentru aceste motive eu sunt împotriva independenței Scoției. O consider un dezavantaj strategic și economic pentru toată lumea. Mai puțin acele forțe care doresc o Europă slăbită, dezbinată și instabilă.

Retorica naționalist-cinematografică despre scoțienii care-și caută independența nu mă impresionează. Nu mă interesează. Mă interesează the bigger picture, cum ar zice englezii și americanii la un loc. Iar situația nu arată deloc bine.

Marea Britanie este un produs al istoriei. Un produs care prin unificarea mai multor de pe o mică insulă a dus la formarea unuia din cele mai mari imperii maritime din istorie. Un imperiu care a lăsat lumii o mare moștenire culturală și științifică. Este în avantajul nostru ca acest imperiu să rămână.

Cu atât mai mult cu cât lumea se îndreaptă spre o nouă paradigmă. Nu mai trăim în vremea statelor micuțe și sută la sută independente. Trăim în vremea marile puteri, a federaților și uniunilor, a statelor imense și puternice, a intereselor interconectate și a globalizării. Restul e istorie.

Evident, cetățenii britanici din Scoția își pot alege singuri drumul. Nimeni nu-i poate obliga altfel. Dar în viziunea mea alegerea independenței Scoției ar fi un dezastru. La nivel înalt, dar și pentru scoțieni, aceștia din urmă neavând nimic de câștigat de pe urma independenței. Doar orgoliu.

O confirmare

Aseară am urmărit ieșirea lui Traian Băsescu la TVR1. Președintele României a discutat mai multe subiecte relevante pentru perioadă prin care trecem. Dar a pus în discuție și subiectul ofițerului acoperit candidat la președinție.

Cu ocazia asta președintele mi-a confirmat două teorii, dintre care una am menționat-o într-un articol precedent legat de această temă. Prima teorie este cea că ofițerul acoperit nu este un ofițer activ, ci un fost cadru a unei structuri de intelligence, iar a doua este cea privitoare la persoana fostului ofițer.

Nu am să mă leg de a doua problemă fiindcă nu sunt de acord cu afișarea identității unui ofițer de informații. Cu atât mai mult cu cât el nu mai este un cadru activ, iar activitatea sa acoperită nu afectează în nici un fel legea în vigoare.

În schimb am să mă leg de prima problemă. De felul în care președintele Băsescu a confirmat faptul că-i vorba de un fost ofițer. Dar mai întâi readuc un argument pe care l-am prezentat în articolul meu ''Uite spionu', nu e spionu'''.

Faptul că la prima sa ieșire în care a impus publicului această temă președintele a afirmat că lipsește ceva din CV. El nu a precizat că este o candidatură ilegală, că-i vorba de un ofițer activ care nu are voie să candideze. Nu. Singura problemă era și este lipsa din CV a detaliului că într-o perioadă anume a fost ofițer sub acoperire.

Ori dacă era vorba de un ofițer activ problema era cu totul alta. Nu ajungea ca individul să treacă asta în CV și gata, putea candida. Legea nu permite un astfel de lucru. Deci în mod cert vorbim de un fost ofițer sub acoperire. Sau cel puțin de aici mi-am format teoria.

O teorie pe care mi-a confirmat-o președintele prin ieșirea sa de aseară. Acesta atrăgea atenția că un responsabil al Parlamentului pentru SIE minte prin omisiune. Referindu-se la afirmația celui din urmă cum că SIE nu are un ofițer activ sub acoperire printre candidații la președinție.

În mod cert nu este vorba de un ofițer activ, ci de un fost cadru, probabil al SIE, care a renunțat la activitatea sa de pe frontul umbrelor în favoarea activității politice. Băsescu plusează cu o afirmație și anume: ''Un fost ofițer acoperit nu poate fi liniștit indiferent ce funcție are''.

Pentru mine situația este una destul de clară. Vorbim de un fost ofițer acoperit, ofițer după 89, deci nu un ofițer al Securității, care în momentul de față a renunțat la această activitatea în favoarea uneia politice.

Nu știu dacă Băsescu va face publică identitatea acestui. Cel puțin nu în mod direct, pentru că indirect a făcut-o prin niște trimiteri banale. Dar nu cred că este o idee bună. A face publică identitatea unui ofițer acoperit fără voia sa este un semn negativ pentru ofițerii sub acoperire activi.

Aceștia din urmă pot pune sub semnul întrebării propria lor siguranță curentă și viitoare. Nu este un lucru încurajator să vezi cum munca ta în folosul patriei și chiar viața ta sunt puse la risc pentru un joc politic. Sper că Traian Băsescu are alte planuri decât revelarea identității unui fost ofițer.

Un fost ofiţer acoperit nu poate fi liniştit, indiferent ce funcţie are.

Citeste mai mult: adev.ro/nc1zr7

Un fost ofiţer acoperit nu poate fi liniştit, indiferent ce funcţie are.

Citeste mai mult: adev.ro/nc1zr7

Despre rock...

Pentru foarte mult timp rock-ul a fost un gen controversat. Asociată de mulțimile ignorante cu lucruri precum satanismul sau violența acest gen muzical a stârnit emoții puternice. Un om nu putea să fie neutru față de rock, trebuia să fie pro sau contra. Iar cel dintâi trebuia să se confrunte prea des cu prejudecățile celor din jur. Prejudecăți care există și astăzi când lumea a mai evoluat.

Dar cât de reale sunt aceste prejudecăți ? Aproape deloc. Dacă ești rocker, dacă porți un tricou negru cu o trupă sau dacă ai plete nu înseamnă că ești un monstru. Dacă nu tinzi să mergi în discoteci nu înseamnă că-ți petreci nopțile sacrificând pisici undeva prin cimitir. Chiar deloc. Muzica rock nu are nimic de a face cu această imagine tâmpită.

O imagine care nu reflectă realitatea muzicii rock, dar reflectă perfect psihicul celor care o promovează. Acei oameni care și-au abandonat prea ușor propria individualitate pentru a face parte din mulțime. Pentru a se subordona unui set clar de reguli și unei viziuni. Iar cei care se îndepărtează de acea viziune sunt adesea etichetați drept ciudați, un fel de eretici ai sec. XXI.

Acest lucru nu este deloc unul surprinzător. Până la urmele individul își sacrifică nu doar individualitatea, ci și inteligența, când devine o simplă componentă a mulțimii. Moment în care orice idee provine din latura emoțional a creierului, nu din rațiune. Nu mai stă să proceseze informația, ci spune și face la fel ca restul. Cu alte cuvinte spiritul de turmă.

Nu mai contează că fiecare individ este diferit. Dacă asculți rock, dacă porți haine negre și ai plete sau chelie, sigur ești așa cum te reprezintă o imagine preconcepută a mulțimii. O mulțime care te judecă pe tine, individ, ca pe o altă mulțime. Nefiind capabilă să accepte individualitatea persoanei umane.

Probabil de asta muzica rock este adesea și cea mai criticată de cei care-și sacrifică propria individualitate în favoarea conformismului mulțimii. Pentru că acest gen muzical este în sine unul al libertății.

Muzica, precum orice artă, exprimă o stare, o trăire a psihicului uman. Un arhetip. Dacă muzica cultă este legată de inteligență, noblețe, rafinament, jazz-ul de creativitate, tot așa și muzica rock este legată de libertate. O muzică grea, de unde-i vine și numele, pentru că transmite un mesaj greu.

Deși fiecare trupă are mesaje diferite principala idee a rockului este libertatea umană. Nici nu se putea altfel. Un gen muzical apărut într-o perioadă a dictaturii și totalitarismului nu putea exprima altceva decât dorința de libertate a noilor generații. Iar asta exprimă și astăzi. O luptă împotriva conformismului și tiraniei, o luptă pentru libertatea de a fi o persoană adevărată, nu o parte dintr-o mulțime.

Comunismul a prigonit muzica rock din cauza asta. Cum să promovezi individualitatea într-o lume socialistă ? Mulțimile fac același lucru. Individualitatea este prea grea pentru cei mulți care-și sacrifică personalitatea în favoarea confortului. Acel confort pe care-l ai când ești o piesă printre altele și nu un individ printre indivizi.

De asta apar mituri, de asta indivizii sunt judecați ca un colectiv. Există rockeri violenți, există sataniști care ascultă rock, dar există și criminali care ascultă muzică cultă. De fapt oamenii ar fi surprinși de câți narcisiști și psihopați ascultă operete. Deși muzica spune ceva despre noi ca persoane, ea nu spune totul și nici nu poate fi judecată la rândul ei pentru o persoană în parte.

Calul troian din inima Europei

În ultima vreme criza din Ucraina a început să se mai amelioreze. Nu foarte de mult, dar situația este cu siguranță mai liniștită decât în trecut. Cât va dura această stare de fapt, îmi e greu să spun. Atât Rusia, cât și Ucraina, trec prin greutăți care trebuie luate în considerare de toți factorii decizionali ai țărilor respective. Dar criza din Ucraina și acest nou conflict între vest și est ne-a adus aminte că luptele viitorului nu sunt exclusiv convenționale, cât mai ales psihologice.

Ne-a adus aminte că Rusia s-a bazat aproape mereu, de la începuturile Uniunii Sovietice, pe diferite elemente propagandistice pentru a provoca dezordine și instabilitate în statele adversare. Situația actuală nefiind nici ea cu mult diferită. Rusia ne-a arătat că împotriva Europei nu folosește tancuri sau celebrele ak-uri, ci mai degrabă calul troian din inima Europei. Calul sau caii, pentru că sunt mai mulți. Suficient de mulți încât și-au făcut simțită prezența.

Aceste fantome care bântuie postmodernitatea sunt multe. Sunt forțele regresive care nu se pot împăca sub nici o formă cu progresul umanității și cu actuala evoluție a comunității europene. Pentru astfel de oameni valorile liberale sunt inacceptabile, ele venind în contradicție cu ideile primitive pe care le au despre lume. Formele fantomelor diferă. În slujba războiului psihologic rusesc stau atât forțe de ordin religios-conservator, în special din spațiul ortodox, cât și grupări extremiste sau forțe statale care au abandonat de multă vreme cauza euroatlantică.

Probabil calul troian din estul Europei s-a manifestat cel mai bine prin intermediul propagandei de tip religios. Gura Moscovei a urlat până a reușit să inoculeze în mentalul colectiv ideea de unitate ortodoxă, sau imaginea unui occident antihristic în opoziție cu un sfânt imperiu ortodox a cărei capitală se află la Moscova. Acest tip de propagandă a prins foarte bine la cei care fac opoziție postmodernității. Adică la cercurile tradiționaliste și religioase, iar fanaticii religioși au devenit adevărați pioni în războiul psihologic derulat de Rusia împotriva flancului estic al lumii euroatlantice.

Aceleași valori tradiționaliste au servit ca o armă psihologică a Rusiei și în spațiul occidental. Acolo religia nu are aceeași influență ca la noi, dar în schimb există curente de extremă dreaptă. Adepții acestora sunt atrași în mod constant de steaua din vârful Kremlinului. Simpatia lor pentru Rusia pornește din anti-americanism, din ura pentru valorile liberale și pentru lumea modernă, împotriva căreia Rusia apare ca un inamic în toată regula.

Folosindu-se de valorile tradiționale, de naționalism și sentimente religioase, apelând în primul rând spre latura emoțională a psihicului, propaganda rusească și-a implant armata de căluți troieni în inima Europei. Aceștia nefiind capabili să gândească în afara propriei sfere ideologico-religioase, dintr-o perspectivă geopolitică sau strategică, devin inconștienți sau conștienți unelte într-un conflict care-i depășește, dar de care aparțin în egală măsură. Unele menite să destabilizeze ordinea europeană și să ridice lumea împotriva valorilor europene. Oferind astfel un avantaj Federației Ruse.

Dar acești factori care apelează la sentimentele înrădăcinate în creierul primitiv nu sunt singurii pioni rusești. Aparent în opoziție cu extrema dreaptă și religioasă, dar unite de obiective comune, forțele eco-anarhiste își fac la rândul lor apariția în jocul de șah al națiunilor. Fiind ușor de folosit tot pentru a provoca instabilitate, dar și pentru alte obiective strategice. Doar în România avem exemplul gazelor de șist unde, mai mult sau mai puțin inconștient, ecologiști și anarhiști servesc intereselor rusești ca România să nu dobândească independență energetică.

Un alt cal troian este de natură statală. Ungaria este acel stat din interior Europei care s-a dezis de multă vreme de orice valori europene și euroatlantice. Premierul Viktor Orban a declarat că-l vede pe Vladimir Putin ca pe un model de om politic, iar liberalismul ca o paradigmă înfrântă. Cu alte cuvinte vede construcția europeană ca o paradigmă înfrântă, fiindcă baza Uniunii Europene stă în viziunea liberală asupra lumii.

În momentul de față Ungaria este principalul aliat al Rusiei din interiorul Europei. Relațiile dintre cele două state sunt de natură să alarmeze comunitatea europeană cu privirea la apartenența Ungariei în UE, respectiv NATO. Mai ales când ne gândim că Ungaria s-a solidarizat cu Rusia privitor la situația Ucrainei și chiar urmărește să rupă, la rândul ei, o parte din Ucraina.

Și măcar de s-ar rezuma la atât. Dar statul maghiar duce o politică profund revizionistă față de vecinele sale europene. România cunoaște cel mai bine această politică. Noi cunoaștem relația dintre un Viktor Orban și Vladimir Putin, sau dintr-un Gabor Vona care a venit din Moscova în Transilvania, după o întâlnire cu Dughin, și care a plecat din România lăsând în urmă instabilitate în Ținutul Secuiesc, asta când criza din Ucraina încă se amplifica, iar flancul estic al Europei trebuia provocat, destabilizat.

Rusia nu se promovează singură în Europa. Chiar dacă are organe proprii de propagandă. Nu-și promovează interesele pe cont propriu. Ci și prin organe autonome. Propaganda extremistă (de dreapta și de stânga), ecologistă, religioasă sau separatistă se transformă într-o propagandă favorabilă Rusiei. Inoculând simpatii pentru Federația Rusă prin intermediul unor clișee precum anti-americanismul, decadența modernă și așa mai departe.

Dacă trebuie să învățăm ceva din criza din Ucraina acel ceva este că Rusia mizează mereu pe un cal troian și pe războiul psihologic. Niciodată pe un război pur convențional. Asta este moștenirea școlii KGB-ului. Și nu este singura. Orice forță poate căuta destabilizarea spațiului euroatlantic prin intermediul acestor simpatici căluți troieni. Chiar și organizații teroriste precum Statul Islamic pot avea calul lor troian în Europa. Iar noi trebuie să fim mereu pregătiți pentru a înfrunta, în frontul informațional, astfel de unelte mai mult sau mai puțin conștiente.