Suspendați toată țara

Vestea că deja faimosul copil mare C.P. Tăriceanu vrea să-l suspende pe Traian Băsescu a ajuns la urechile oricui este cât de cât interesat de politică. Dacă este o intenție reală sau o simplă acțiune de imagine electorală nu pot să zic cu certitudine. Vorbim de oameni de la care te poți aștepta la orice. În schimb pot să zic un lucru. O astfel de inițiativă nu este deloc benefică intereselor României.

Lumea întreagă trece printr-un moment de cumpănă. România ca și restul țărilor de graniță ale UE nu face excepție. Din contră, situația noastră este cu atât mai gravă cu cât ne aflăm atât de aproape de conflict. Mai mult ca oricând de la revoluție încoace România trebuie să fie puternică, viitorul propriu, interesele strategice și imaginea noastră față de aliații occidentali depinzând de acest lucru.

În acest context inițiativa dl. Tăriceanu nu ar face decât probleme României. Nu doar că ar destabiliza România printr-o nouă criză politică, dar ar pune un incompetent absolut în funcția de președinte interimar, ar asigura puterea totală a PSD la alegerile prezidențiale și ar da aliaților noștri strategici impresia unei lovituri de stat reloaded. Lucru care ar costa grav România.

La poarta noastră de est avem o Ucraină în criză politică și militară, invadată de o Rusie nedornică să-și piardă statul tampon dintre ea și Europa și care acum pare să urmărească țeluri mai mari. La poarta vestică avem o Ungarie care are propriile interesele geopolitice și care s-a situat deja de partea Federației Ruse, urmărind totodată destabilizarea României pentru ruperea ei în două. Puțin mai jos, prin orient, avem o nouă forță islamistă în ascensiune și care amenință întreaga ordin internațională. Sau ce a mai rămas din această ordine sfărâmată.

În orice caz, avem o situație extrem de complicată pentru România și mai mult ca oricând România are nevoie de stabilitate politică, socială, economică. Are nevoie de un președinte competent în ale politicii externe și care să se bucure de o relație bună cu statele aliate. Avem nevoie de cu totul altceva decât jocurile politice ale unui Tăriceanu, ale unui copil care încă plânge după jucăria lui și nu știe cum să se răzbune pe bully-ul Traian Băsescu sau cum să-i slujească salvatorului său, Victor.

Traian Băsescu mai are puțin și pleacă. Iar cu bune și rele nu i se poate contesta meritul întăririi relațiilor noastre cu occidentul și a poziției noastre în cadrul NATO. Momentan cu bunele și relele sale acesta reprezintă un factor de stabilitate politică. Spre deosebire de alți oameni politici care nu știu cum să provoace dezordine în țară acum, când la porțile noastre bat cele mai aprige situații de la Războiul Rece încoace.

Tăriceanu nu face decât să confirme vorbele lui George Maior dintr-un interviu acordat Adevărul Live, și anume că prea puțini oameni politici mai urmăresc încă interesele României. Actualul guvern și cei din jurul primului-ministru par mai interesați de scandal politic și de retorica anti-băsescu decât de satisfacerea unor interese naționale, a unor obiective geostrategice și geopolitice ale României.

Eu înțeleg că există și conceptul ordo ab chao și toți visează să-l aplice. Dar nu de asta are nevoie România acum. România are nevoie de stabilitate. Nu e ca și cum avem materiale cu care să construim ceva nou și mai bun din haosul decăderii unui președinte. Din contră, cu PSD și Tăriceanu, cu urmărirea unor interese proprii mai presus de cele naționale, văd că avem doar materiale proaste. Materiale prin care nu se poate clădi o ordine nouă și bună pentru România. Riscuri inutile.

Sfatul meu pentru reprezentanții actualei puteri: suspendați toată țara! Pentru că nu e nici o diferență. Anulați granițele, armata, totul. Pentru că așa ar arăta România în cazul unei suspendări. Măcar să facem lucrurile pe față. România nu are timp de jocurile dv. domnule Tăriceanu! România nu are timp de scandalul dv. electoral anti-Băsescu dl. Ponta! România are nevoie de bărbați de stat.

De la bipolaritate la multipolaritate

Bipolaritate, unipolaritate și multipolaritate. Acesta este traseul parcurs de omenire după terminarea celui de-al doilea război mondial. Război în urma căruia lumea a fost împărțită între vest și est, între America și Rusia. O împărțire care s-a limitat la perioada Războiului Rece, căci odată cu căderea URSS-ului America a devenit forța dominantă, lumea intrând în unipolaritate. O lume în care puterea se afla în mâinile SUA.

Situația nu a durat mult, iar SUA a pierdut în scurt timp așa-zisul monopol al puterii globale pe care-l deținea, sau cel puțin credea că-l deține. Alte puteri s-au ridicat și și-au făcut simțită prezența. De la o Rusie revitalizată, oarecum, la noi jucători globali precum China și mai nou Uniunea Europeană până la actori non-statali precum marile corporații, al-Qaeda sau, recent, Statul Islamic. Astfel monopolul Americii asupra puterii globale s-a încheiat, iar astăzi ne găsim în fața unei lumi multipolare.

Teoriile aberante pe care le-am auzit de la diverși ideologi anti-americani cum că America ar domina lumea sunt complet absurde. Ele nu reflectă o realitate geopolitică, ci mai degrabă o fantezie menită să motiveze un conflict de natură ideologică. Un exemplu concret este retorica unui Dughin care afirmase în repetate rânduri că lumea unipolară dominată de SUA trebuie distrusă, iar Rusia este principalul centrul al acestui obiectiv ideologic reprezentativ pentru ultranaționaliști, marxiști și alte cele.

Marea problemă în teoria lui Dughin este că nu există o lume unipolară care să fie dărâmată. Lumea unipolară a dispărut de multă vreme, ea neexistând decât o scurtă perioadă după căderea Uniunii Sovietice. De atunci lumea se adâncește tot mai mult în teoria multipolarității cu diferiți actori statali și non-statali. Fiecare mânați de interese proprii sau comune, dar nefiind dominați de o supraputere americană așa cum greșit interpretează diferiți ideologi pravoslavnici.

Mai mult, acest lucru este de la sine evident în raporturile dintre SUA și Uniunea Europeană, în loviturile teroriste suferite de SUA, în apariția și progresul Statului Islamic sau în jocurile geopolitice ale unor state precum Federația Rusă și China.

America nu deține o putere absolută. Este unul din jucătorii importanți de pe scena relațiilor internaționale, dar nu este singur și nu monopolizează această scenă plină de alte puteri. Lucru vizibil astăzi mai mult ca oricând. Într-o perioadă în care relațiile internaționale par a fi cuprinse de haos în locul vechii ordini care le caracteriza, ordine bazată pe niște legi asupra căreia s-a căzut de acord în repetate rânduri.

Aceste legi sunt sfidate și înlocuite în diferite părți ale lumii de legea forței. Singurele excepții de la acest curent sunt Europa și Statele Unite, unde regulile lumii postmoderne mai sunt, slavă Domnului, încă valabile. Lumea din afara spațiului vestic intră într-o nouă paradigmă geopolitică, iar acest lucru nu poate fi ignorat de nimeni. Dar această nouă paradigmă a haosului a apărut tocmai ca o urmare a multipolarității deja existente, nu a unei unipolarități care a dispărut de foarte multă vreme.

Factorii de putere diferă. SUA are o forță considerabilă, dar nu e singură. Același lucru se poate spune despre Rusia, China, despre potențialul unei Uniuni Europene care se va dezvolta tot mai mult și mai separat de aliatul său atlantic. Și asta fără să uităm de actorii non-statali care au reușit să sfideze și să provoace daune unor mari puteri statale sau de criza din Ucraina în care nici o parte nu a reușit, până acum, să facă o mutare cu adevărat decisivă. Tot în Ucraina avem o Europă cu o politică pacifistă, o Rusie obsedată de satisfacerea propriilor interese și Statele Unite care au interese proprii.

Lumea a parcurs un mic traseu de la bipolaritatea războiului rece, la o scurtă perioadă de unipolaritate până la o perioadă în care ne regăsim și acum, aceea de multipolaritate. Ne găsim în fața unei paradigme destul de evidente, dar care oferă multă libertate unor actori statali și non-statali să-și satisfacă interesele în defavoarea altora. Sec. 21 este un secol multipolar, iar a vorbi despre un război împotriva unipolarității imaginare a SUA este o aberație propagandistică marca Kremlin.

Trenul cu rusofili are locomotivă

În ultimul meu articol despre Bogdan Diaconu și proiectul său politic am afirmat că există o mare posibilitate ca în jurul acestuia să se regrupeze scena naționalistă românească. Ieri am găsit pe unul din site-urile de propagandă ale Noii Drepte un articol despre tabăra de vară a acestora unde s-au stabilit două obiective politice:

Unul dintre obiective este acela de a candida în 2016 la alegerile parlamentare din partea unui partid care a dobândit încrederea membrilor ND.

Nu pot să zic că mă așteptam la altceva. Părerea mea este că avem o decizie luată din partea acestei organizații. De mult timp se tot încearcă formarea unui partid, dar niciodată nu reușesc. Acum s-au decis să participe la alegeri din partea unei alte formațiuni, iar această decizie vine tocmai cu ocazia formării Partidului România Unită al lui Bogdan Diaconu.

Șansele să vedem membri ai ND adunați în PRU și în spatele lui Bogdan Diaconu sunt destul de mari. Noua Dreaptă afirmă că va alege un partid care se bucura de încrederea membrilor, ori Bogdan Diaconu se bucură de încrederea și chiar simpatia majorității naționaliștilor din România, aceștia din urmă gândind mai mult emoțional sau instinctual decât rațional.

Această încredere este reflectată și în promovarea făcută de membri ai Noii Drepte pe paginile de socializare și pe diferite site-uri de propagandă. În fond ideile sunt comune, doar că una din grupări are tendințe mai verzi și mai extremiste. Tendințe pe care cel puțin momentan le ține în frâu. 

Astfel trenul cu rusofili ai Noii Drepte tocmai și-a căpătat o locomotivă.

 O locomotivă care să ducă o grupare pe moarte mai departe spre politică. Dacă am dreptate o să-i vedem pe aceștia în anul 2016 candidând din partea PRU și susținând idei cu accent eurosceptic și rusofil, cât și deja obișnuita retorică anti-maghiară. Sperăm doar să nu iasă un scandal de care să profite forțe exterioare. 

Unde greșește occidentul ?

Astăzi s-a deschis summit-ul general al NATO. Personalitățile importante din cadrul alianței se vor aduna pentru a discuta și analiza problemele actuale. Personal nu am mari așteptări de la acest summit. Motivele diferă, dar primul motiv este eroare pe care occidentul o face în repetate rânduri. Eroarea de a privi lumea prin prisma acelorași valori și idei.

Oricât de liberal aș fi în convingerile mele nu pot să cred că toți oamenii sunt la fel. Din contră, fiecare popor are un fel aparte de a fi, un fel construit pe tradiție, istorie, educație, ADN. Aspectele precum cultura, politica, instituțiile de stat nefiind altceva decât simple haine care îmbracă acest schelet al oricărei civilizații. Lucru afirmat și de Gustave le Bon în Psihologia Maselor.

Și totuși, în ciuda acestui fapt, lumea occidentală continuă să privească spre spațiul arab sau asiatic ignorând diferențele de gândire și de percepere a realității. Privim peste tot prin prisma valorilor liberale și democratice ale lumii occidentale, considerând că oamenii sunt la fel peste tot.

O astfel de viziune este cu totul eronată și a condus la o mulțime de eșecuri strategice în politica externă a lumii occidentale.

Am mers în Irak să doborâm un dictator ignorând trăsăturile specifice populației din acele zone. Ignorând tendințele naturale anti-democratice pe care lumea orientale le-a arătat de atâtea ori. Nu ne-am gândit că înainte de a înlătura un dictator și a pleca să trecem poporul irakian printr-un amplu și lung proces educațional, de schimbare a unor lucruri întipărite în timp.

Acum înlăturând dictatorul am făcut un lucru bun și am scăpat de un adversar, dar am eliberat o gloată de adversari. Lucru valabil și-n țări precum Siria unde un dictator precum Bashar Al-Assad este un adversar al intereselor euroatlantice în orient, dar totodată și singurul om care ține în frâu o hoardă de adversari (jihadiștii).

Lumea orientală este clădită pe alte valori și structuri decât cea occidentală și o simplă schimbare de regim sau de instituții nu schimbă o mentalitate generală. Nu înlătură cu adevărat tendințele spre anarhie, terorism sau chiar dictatură ale unui popor, dictatură care poate fi instaurată oricând în locul celei alungate.

Lucru valabil și în Rusia unde vorbim de un popor instabil, un popor al extremelor, un popor obsedat de putere. Citeam adineauri un articol în care asasinarea lui Vladimir Putin era sugerată ca opțiune pentru stabilizarea situației la granițele Europei. O prostie.

Vladimir Putin este un lider puternic peste o gașcă de oligarhi. Dacă ar cădea Rusia ar fi pusă într-o situație dificilă, dar nu ar trata cauza imperialismului rusesc. Nicidecum.

Poporul rus ar tinde în mod natural spre alte opțiuni care să-i satisfacă orgoliul. Ar alege o extremă dreaptă, o extremă stângă. Persoane mai mult sau mai puțin competente, care ar duce Rusia tot pe o politice de expansiune sau ar destabiliza țara, a doua opțiune fiind bună pentru occident în măsură în care-și asumă să intervină pentru a ține în frâu hoardele haotice ale stepelor.

Aici fac o paranteză și arăt o greșeală similară făcută și de către Rusia. În momentul de față Federația Rusă pierde orice șansă în Ucraina. Mentalitatea poporului ucrainean este la rândul ei una tipică slavilor cu bunele și relele acestei mentalități. Ucrainienii nu uită și nu iartă nimic din ce face astăzi Rusia. Au mândria lor și dorința lor de putere și sunt dispuși să lupte până la capăt pentru aceasta.

Occidentul greșește când privește la alte popoare și crede că democrația sau libertatea, cultura sau drepturile omului, sunt la fel de prețuite precum în lumea postmodernă. Vorbim de spații în care oamenii au mentalități și idei diferite structurate de-a lungul timpului și transmise mai departe prin educație, ADN, cultură, etc. Lucruri care nu se pot schimba decât tot cu trecerea timpului.

Până și la noi a fost nevoi de o perioadă lungă de timp până acest valori au devenit fundamentale, similare unor dogme religioase. Căci înainte dogmele proveneau din sânul religiei. A fost nevoie de o lungă perioadă în care prin literatură, filosofie, teologie și progresul natural al științei vechile temelii ale lumii s-au dărâmat, făcând loc pentru altele noi.

Ataturk în Turcia, Cuza în România, Robespierre în Franța. Acești oameni nu au fost decât rezultatul unor idei care deja s-au impus în mentalul colectiv. Idei care s-au impus din timp și nu la un moment dat când unul a venit și a urlat împotriva unei rânduiri socio-politice. 

Greșeala occidentului este cea a unui idealism care își face prea mult loc în realpolitik.

Aceasta este greșeala care a dat naștere revoluției bolșevice și răului ce a urmat (Germania știe mai bine), care a permis Statului Islamic să crească până la limite inadmisibile și pe care occidentul nu o mai poate repeta le nesfârșit. Orice analiză și operațiune în exterior trebuie să țină cont de realitatea de facto din zona respectivă. De tendințele naturale ale popoarelor și persoanelor care le compun.

Nu ajunge să dai jos un dictator sau o oligarhie ca să schimbi o mentalitate, o stare de fapt. Schimbarea se realizează în timp și prin procese mult mai complexe decât o simplă invazie militară sau schimbare de instituții statale. Această realitate este de la sine evidentă, iar ignorarea ei este costisitoare.

Viitorul aparține celor care înțeleg mecanismele naturii. În cazul de față natura și psihologia popoarelor, a civilizațiilor. Ignorarea acestor lucruri a avut adesea consecințe nefaste și va continua să aibă până când liderii și analiștii politico-militar vor înțelege să privească o zonă geografică din perspectiva celor care trăiesc acolo și ținând cont de istorie, popor, tradiție, cultură, etc.

Sensul vieții

Fiecare filozof încearcă la un moment dat să răspundă unei întrebări permanente: care este sensul vieții ? O astfel de întrebare nu poate să primească decât răspunsuri relative sau subiective. Răspunsuri bazate, oarecum, pe experiența celui ce le oferă, pe credințele spirituale și filosofice ale acestuia, pe viziunea sa asupra lumii.

Nefiind un filozof, ci doar un simplu om cu multe întrebări, îmi pun și eu această întrebare și încerc să-i răspund. Cel mai natural răspuns mi se pare o combinație a celui dat de Epicur cu cel dat de Jung. Omul caută două lucruri fundamentale și anume fericirea, respectiv împlinirea. Cele două fiind inevitabil legate una de alta, căci doar un om împlinit poate fi fericit și viceversa.

Dacă ne uităm atent la toate marile realizări omenești vom vedea că sursa originală care le-a inspirat a fost dorința pentru una din aceste două chemări interioare ale psihicului nostru, ale memorie noastre colective. Tot ce facem, tot ce am făcut, a fost pentru a obține fericirea și împlinirea personală. Indiferent că aceasta venea din accederea la o funcție importantă, din crearea unor obiecte care să ne ajute sau din ajutorarea celor din jur, din căutarea gloriei sau din împlinirea unor idealuri superioare.

Toate au aceeași menire în adâncul psihicului uman și anume de a ne duce spre o împlinire proprie. Cam în același fel în care fiecare comunitate (locală, națională, etc.) urmărește să ajungă la propria împlinire generală sau pe anumite planuri precum cel cultural, militar, politic, economic sau spiritual.

În acest sens și marile religii ale lumii, ca și marile filosofii, indiferent de țelul final pe care l-au stabilit au plecat de la aceeași nevoie fundamentală a individului de a obține asigurarea fericirii eterne și a împlinirii. În fond, ce este asceza și mântuirea creștină dacă nu o încercare de împlinire a persoanei umane prin unirea sa cu divinul și prin asta o încercare de dobândire a fericirii eterne ?

Aceeași întrebare ne-o putem pune și cu privire la ideile unor mari filozofi precum Friedrich Nietzsche. Ce este supraomul nietzschean dacă nu o încercare a unui Nietzsche dominat de dorința puterii de a se împlini pe sine și pe cei din jur ? De a oferi umanității un nou ideal spre care să se ridice într-o vreme în care spiritul religios era doborât printre majoritatea statelor vestice.

Cu siguranță fericirea și împlinirea stau la baza oricărui obiectiv final al acestor idei umane. De la aceste nevoi pornește orice căutare și ca atare ele reprezintă atât începutul cât și sfârșitul în căutarea sensului vieții. De la aceste nevoie primare pornim pe drumul nostru, iar spre satisfacerea lor dorim să ajungem. Indiferent sub ce formă găsim împlinirea personală, ea reprezintă o finalitate dorită de toți.

Cum  putem ajunge la această stare de împlinire reprezintă o dilemă mai dificilă. La ea au încercat să răspundă toate marile religii ale lumii și toate marile filosofii. Toate într-o manieră diferită. Pentru un creștin împlinirea poate fi unirea cu Dumnezeu prin asceză și rugăciune, prin stăpânirea poftelor și nevoilor trupului. Pentru un samurai împlinirea poare fi desăvârșirea în servirea stăpânului.

Epicur considera că drumul spre fericire implică patru principii fundamentale: învingerea fricii de divinitate, învingerea fricii de moarte, învingerea dorințelor nenaturale și mulțumirea cu ce avem, învingerea părerilor de rău și temerilor despre viitor.

Ideile variază peste tot, iar validitatea lor este mai degrabă una relativă, depinzând de cei care le urmează. Dar ele reprezintă un răspuns la o nevoie firească a omului, nevoia de fericire și împlinire individuală. Toți ne dorim să atingem un ideal superior sau doar să fim fericiți și de aceia tot ceea ce omul a creat vreodată încearcă să ne ofere aceste lucruri. Asta deși natura ni le oferă de multă vreme.

Între ordin și haos (II)

Ieri am publicat pe blog un articol mai vechi sub titlul ''Între ordine și haos''. În articolul cu pricina am abordat aspectul ideologic al conflictului din Ucraina la începuturile sale, când bătrânul Dughin încă urla ca istericul prin presa internațională. Astăzi duc mai departe teza acestui conflict ideologic între ordine și haos, între lumea postmodernă și cea modernă, cu o analiză asupra stării de facto în care ne aflăm și cu o întrebare: intrăm în paradigma haosului ?

Dacă atunci când am abordat prima dată această temă situația era una oarecum neclară, astăzi lumea pare să tindă spre o paradigmă geopolitică a haosului. Acea paradigmă în care lumea nu mai este guvernată de legile unei ordini mondiale bine stabilite, ci de legea puterii statale și a intereselor exclusiv naționale.

În acest sens vedem cum Rusia abordează criza din Ucraina exclusiv din punctul de vedere al intereselor proprii și nu se lasă dominată de aspecte ale dreptului internațional, ci de dreptul puterii. În Siria și Irak asistăm la revenirea pre-modernității pe scena internațională sub forma Statului Islamic, un fenomen întemeiat exclusiv pe conceptul legii islamice. În Ungaria avem un vecin care nu se mai subordonează regulamentelor în vigoare ale Uniunii Europene și ale NATO, ci își urmărește propriul traseu alături de Federația Rusă. La fel cum procedează și China în orient care-i continuă drumul de putere mondială separată de restul.

Cel puțin în momentul de față anul 2014 pare să fie un an dominat de paradigma haosului în relațiile internaționale. Fie că vorbim de viziunea modernă asupra lumii, sau de cea pre-modernă, acestea se ridică împotriva unei orânduiri acceptate tacit până în momentul de față și sfidează conceptul de ordine internațională. Un lucru evidențiat și de Henry Kissinger într-un interviu care poate fi citit și pe site-ului ziarului Adevărul.

Sunt forțe care se arată cu totul indiferente față de orice lege internațională și abordează orice acțiuni politico-militară pe baza propriilor interese și obiective. În momentul de față lumea pare să intre sub zodia haosului. Cel puțin așa pare. Nu este un lucru care poate fi afirmat în totalitate, ci mai degrabă o mică făclie care așteaptă să izbucnească.

Din această perspectivă situația este neclară și pentru state precum România, a căror interese depind oarecum de această stabilitate internațională și abilitatea SUA, respectiv UE, de a asigura ordinea. Dacă ceva a oprit state precum Ungaria sau Rusia din acțiuni haotice îndreptate împotriva României acel ceva este structura euroatlantică și ordinea impusă de această structură în relațiile internaționale. Fără această ordine situația noastră este una neclară. Ca și a restului lumii. Nu știm ce se poate naște din haos, dar un vechi dicton latin ne spune că oricând se poate naște o nouă ordine din haosul vechii lumi. Așteptăm și vedem.

S-ar putea ca acum Uniunea Europeană și state precum China să se afirme mai puternic decât înainte. În orice caz locuri precum Ucraina sau Irak și Siria reprezintă adevărate fronturi nu doar ale intereselor unor națiuni, ci și al unor ideologii globale, a unor viziuni asupra lumii. Rezultatul de pe aceste fronturi va determina un fel de victoria a uneia dintre cele două perspective.

Între ordin și haos (I)

În ultima vreme am tot auzit un nume: Aleksandr’ Dughin. Unul din principalii ideologi ai Kremlin-ului, mai nou rămas fără cont de facebook după ce a îndemnat oamenii la violenţă. Acesta a tot apărut în media pentru a discuta despre situaţia din Ucraina şi despre viziunea geopolitică rusească. Ce am reuşit să disting în cocktail-ul său ideologic a fost o nouă paradigmă politică pe care şi-o imaginează bărbosul de la Kremlin. O paradigmă a haosului absolut în care toţi se unesc pentru a scăpa de paradigma ordinii, iar apoi se ucid între ei până la sfârşitul veacurilor.

O paradigmă absurdă, dar care-şi face mulţi adepţi printre grămada de nebuni conspiraţionişti, izolaţi social sau paranoici care cred că le ştiu pe toate. O paradigmă absurdă, dar prezentă în tot ceea ce înseamnă viziune de politică externă a Moscovei, cât şi a statelor orientale aliate cu Rusia. Acest lucru mă face să observ, pe lângă paradigma multipolară a puterii internaţionale, şi o paradigmă bipolară de natură ideologică. La nivel ideologic, în momentul de faţă, vorbim de ordine şi haos.
Ordinea reprezentată de statele vestice care doresc o politică internaţională întemeiată pe legi, reglementări clare şi procesul de globalizare, şi haosul reprezentat de statele estice, orientale, care doresc o lume întemeiată doar pe putere, în care fiecare să-şi urmeze interesele după bunul plac.

Acestea sunt adevăratele concepte ideologice ale conflictelor sec. XXI. Dincolo de orice raţiune naţională sau economică putem vedea această raţiune ideologică şi bipolară care se ridică. Nu mai putem vorbi sub nici o formă de un conflict internaţional între dreapta şi stânga, între naţionalism şi comunism, sau capitalism şi comunism. Astăzi raţiunea ideologică se rezumă la ordine şi haos. Un haos din care inevitabil se va ridică o altă ordine, după placul câştigătorului şi după secole de durere ( lucru de care principalii promotori ai teoriei haosului sunt conştienţi ) şi o ordine care urmăreşte un proces mai degrabă paşnic şi sigur, definit de concepţii ale dreptului internaţional.

Evident, din punct de vedere geopolitic putem vorbi de mai mulţi jucători, de o multipolaritate a puterilor influente. Dar ideologic vorbind jucătorii sunt reduşi la doi sub denumiri diferite. Doi jucători geopolitici importanţi sunt SUA şi Rusia, alţii sunt Uniunea Europeană, lumea islamică, firmele private, terorismul internaţional, societăţile secrete, etc. Dar toţi se regăsesc într-una din cele două categorii ideologice. SUA şi Europa tind, de exemplu, spre ideologia ordinii. O ordine mondială nu clădită pe tiranie, ci pe legi şi valori comune. În timp ce Rusia, lumea islamică şi diferite grupări diferite au o tendinţă clară spre teoria haosului. Considerând că prin această viziune ideologică îşi pot atinge obiectivele. Obiective care sunt de multe ori opuse, dar care reprezintă aceeaşi dimensiune ideologică.

În acest sens ideologica promovată de Dughin arată exact felul în care sub teoria haosului se reunesc ideologii totalmente opuse: nazism, fascism, comunism, anarhism, ortodoxism, islamism, pan-slavism, etc. Toate acestea se reunesc pentru a combate un concept de ordine care nu le permite să-şi urmărească obiectivele fundamentale, ce vin în contradicţie cu ordinea stabilită. Dacă acest obiectiv al haosului este îndeplinit, atunci toate grupările mai sus menţionate merg mai departe la a se distruge între ele. Rezultatul fiind o nouă perioadă întunecată de conflicte militară pentru umanitate.

Evident, susţinătorii teoriei haosului nu sunt interesaţi de asta. Majoritatea trăiesc izolaţi de societate şi nu reuşesc să perceapă fiinţa umană ca pe ceva viu, ci ca pe o statistică subordonat ideilor proprii.
Astăzi lumea este ghidată de mai multe interese, interese de natură diferită, iar rolul ideologiilor s-a diminuat considerabil. Dar trebuie să ţinem cont de faptul că aceste conflicte de natură ideologică nu au dispărut. Un conflict încă există. Omenirea se găseşte într-un conflict ideologic între ordine şi haos. Între două concepte geopolitice diferite şi care însumează sub mantia lor forţe diferite, dar cu o viziune comună privind politica internaţională şi felul în care această trebuie să se desfăşoare. Care este varianta adevărată, bună, morală ? Întrebarea este una relativă şi depinde de opinia fiecărui individ în parte. Mai puţin relativă este realitatea acestui conflict omniprezent în care Dughin începe să joace rolul de ideologic principal al haosului.

Mențiune: Acest articol a fost scris cu ceva vreme în urmă pentru blogul Vocea Patriei. L-am publicat și pe acest blog ca o introducere într-o serie de idei pe care vreau să o dezvolt în aceste zile cu privire la conflictul dintre ordine și haos, postmodernitate, modernitate și pre-modernitate. În special felul în care se pare că intrăm într-o nouă paradigmă geopolitică a haosului.