Predarea religiei în școli

Monica Macovei a aruncat o ''bombă'' în public. Nu este de acord cu predarea religiei în școli. În schimb ar prefera ca elevii să învețe istoria religiilor. Aceasta din urmă fiind mai adecvată într-un stat laic decât educația religioasă propriu-zisă. Ea trebuind să se facă în lăcașurile de cult sau în familie

Afirmația Monicăi Macovei a fost însoțită de o serie de dezbateri în spațiul mediatic și online. Apărătorii secularismului s-au înfruntat live cu cruciații predării religiei în școli. Subiectul a devenit din nou unul la ordinea zilei. Aproape la fel de popular ca subiectul lansat de Traian Băsescu.

Ar trebui să se predea religia în școli ? Obligatorie sau opțională ? Sau ar trebui înlocuită cu istoria religiilor ? O întrebare interesantă. Cu siguranță putem învăța multe din modelul european. Dar înainte de toate să ne aducem aminte că România este un stat laic la fel de mult cum majoritatea românilor este formată din creștini ortodocși, mai mult sau mai puțin practicanți.

Orice inițiativă legată de predarea religiei în școli trebuie să țină cont de aceste două aspecte. Politicienii la rândul lor vor ține cont de aceste realități sociologice. Pentru că ei conștientizează că fără o mulțime fericită nu vor reuși niciodată să dobândească puterea în stat.

Acum pentru găsirea soluției. Personal cred că înlocuirea orelor de religie cu cea de istoria religiilor ar fi o inițiativă interesantă. Mult mai adecvată pentru sporirea culturii generale a elevilor. Deși nu știu cât de utilă. Școala românească este plină de materii inutile, puse aiurea.

O soluție echilibrată ar fi păstrarea orelor de religie în funcție de cult ca și materii opționale. Nu opționale cum au fost până acum, că trebuie să faci cerere ca să nu mai studiezi religia, ci opționale în sensul că elevul trebuie să facă o cerere pentru a studia religia de care aparține.

În fiecare instituție de învățământ să fie clase speciale, după modelul grupurilor de elevi, în care să se învețe religia după ore. Cu profesori de religie, pastori sau preoți. E mai puțin relevant. Elevul să semneze o cerere prin care atestă dorința de a participa la acest oră în plus, iar ora de religie obligatorie să fie înlocuită cu o oră de istoria religiilor.

Astfel cei care doresc să studieze învățăturile propriei religii o pot face după ore, într-un mediu care împarte această dorință. Într-un mediu în care se pot purta discuții pe teme religioase fără o urmă de discriminare anti-religioasă. La fel cum persoanele fără o religie anume n-ar mai fi discriminate la orele de religie.

În schimb elevii ar studia obligatoriu istoria religiilor sau, de ce nu, educație civică sau politică. La prima ar dobândi o cultură generală despre religie. O cultură care i-ar ajuta să înțeleagă religia dintr-o perspectivă mai amplă și mai utilă. La a doua opțiune elevii și-ar putea dezvolta gândirea critică și analitică, sau ar putea înțelege mai bine valorile lumii contemporane.

Cu religia ca materie opțională în școală nimeni nu se poate plânge că nu i se dă șansa să învețe despre propria religie. La fel cum nimeni nu se poate plânge că este obligat, nu neapărat prin lege cât prin circumstanțe, să învețe o religie în care nu crede. Situația ar fi mult mai echilibrată.

România este un stat laic cu o majoritate religioasă. Uneori mai mult superstițioasă. Aceste două perspective trebuiesc împăcate când vine vorba de educație. Pentru că sistemul educațional nu este neutru. Nu există așa ceva. El trebuie să reflecte viziunea statului, cât și dorința majorității. Un stat laic de la Cuza încoace, un stat laic cu o majoritate creștină, dar și cu cetățeni atei sau agnostici.

Problema predării religiei în școli nu este în sine una dificilă. Nu este una din marile probleme ale educației românești. Ci mai degrabă o problemă superficială. Cu puțină inițiativă ea ar fi rezolvată. Cred că învățământul românesc are probleme mult mai grave care trebuie rezolvate, iar acestora nu li se dă atenția cuvenită.

Predarea religiei ca problemă în educație este nimic în comparație cu faptul că educația românească eșuează lamentabil în fiecare an. Nu avem un sistem vocațional, un sistem în care elevul să fie liber cu adevărat sau în care să studieze lucruri utile pentru dezvoltare sa personală.

Nu avem un sistem care să promoveze gândirea, procesarea informației, ci unul care promovează memorarea. Nu avem manuale, nu avem investiții. Profesorii nu sunt motivați de un salariu adecvat. Elevii săraci nu primesc ajutorul social necesar.

Românii ar învăța mai bine cum să gândească analitic, critic. Cum să proceseze informația. Ar face mai bine cursuri de psihologie aplicată sau ar învăța despre economia de piață, cum funcționează, cum să fii întreprinzător într-o piață competitivă.

Sistemul ar trebui să dezvolte creativitatea, nu mecanizarea. Din păcate educația pre-universitară suferă de boala tuturor popoarelor latine. Face exact contrariul. Cum evidenția și Gustave le Bon. De asta latinitatea e în declin, în timp ce lumea anglo-saxonă prosperă în toate câmpurile. 

Învățământul românesc are probleme mult mai grave decât predarea religiei în școli. Aștept să o aud pe doamna Monica Macovei, pentru care am tot respectul, vorbind și despre aceste lucruri. Aștept să văd un SINGUR candidat la prezidențiale dornic să promoveze o amplă reformă în educație. Nu subiecte aproape irelevante.

Europa viitorului

Un prieten m-a întrebat cum văd viitorul Uniunii Europene. Primul meu gând a fost: Rusia e trecutul, America e prezentul, Europa și China reprezintă viitorul. Pe scurt, mare. Pe termen lung Uniunea Europeană are potențialul să devină o nouă forță globală. Asta prin accentuarea puterii și rolului structurilor europene.

Accentuarea nu înseamnă o federalizare totală, ci mai degrabă felul în care Uniunea Europeană va avea o politică externă și de securitate comună, în timp ce statele naționale vor dirija doar politica internă, discutând restul în cadrul Uniunii. În mare parte U.E. va funcționa ca un commonwealth britanic fără monarh. Va avea armate naționale ce vor răspunde și apelului Uniunii, dar și trupe proprii mult mai puternice decât acum.

Ca valori nu văd Europa regresând la ideile trecutului, populare în foarte puține state din estul Europei. Europa se va dezvolta ca o construcție în primul rând seculară și liberală.

Că-i de bine, că-i de rău, este un lucru discutabil și complet relativ. Bazat doar pe opinia și ideologia fiecărui individ. Dincolo de acestea o astfel de construcție este singura opțiune viabilă pentru ca statele europene să aibă o voce în relațiile internaționale ale viitorului.

Un viitor care nu aparține unor state mici și dezbinate, ci marilor federații, confederații și Chinei. În acest sens opțiunile noastre sunt trei. Fie mergem mai departe pe ideea europeană, fie rămânem dependenți de SUA, fie ne subordonăm Rusiei. Dintre cele trei prima este preferabilă și mult mai posibilă în momentul de față.

Ce trebuie să facă România ? Interesele sale prezente sunt alături de SUA ca aliat principal. Deci trebuie să întărim această alianță. Dar viitorul aparține Europei, ca atare nu trebuie să neglijăm relația noastră cu marile puteri europene și să fim mereu pregătiți pentru niște schimbări. Schimbări ce apar încet și pe rând.

Frica de moarte

Majoritatea oamenilor au o frică omniprezentă și omnipotentă. Frica de moarte. O găsim la aproape toți oamenii. Uneori în mod conștient, de cele mai multe ori în mod inconștient. Dar ea este un lucru comun. Și mă întreb de ce ? De ce oamenii se tem de singurul lucru cert din viața lor ?

La urma urmei toți se tem de necunoscut. Incertitudinea generează frică. Dar nu există nimic mai cert decât moartea. Ea este o destinație finală. Sfârșitul unei povești. Și știm despre ea că ne așteaptă pe toți. Ieșirea dintr-un tunel numit viață.

Poate frica se datorează incertitudinii despre ce urmează morții ? Dar ce folos are o astfel de incertitudine ? Odată ce suntem morți fie trăim într-o lume spirituală, fie nu mai suntem. În oricare scenariu moartea nu ne afectează cu nimic. Ea vine ca ceva natural, iar ce urmează nu ne afectează.

Tocmai de asta nu ar trebui să ne temem de ea. Nici să o dorim. Ambele sunt niște prostii. Poziția omului rațional, a omului creator, față de moarte trebuie să fie una simplă. Împăcarea și acceptarea ca o etapă naturală a vieții. Un pas firesc pentru orice individ. 

În artă există o imagine adesea întâlnită. Memento Mori. Vedem o mulțime de picturi cu personalități politice și religioase care au ales să se înfățișeze astfel. De ce ? Tocmai pentru a arăta că sunt conștiente de acel moment inevitabil și sigur, momentul morții. Și că nu se tem.

Cucerind frica de moarte omul se eliberează. Se eliberează de sub un jug irațional și este capabil să-și trăiască din plin viață. Este capabil să exceleze pe drumul pe care și l-a ales în viață. Dar cât timp această frică domină 

Astfel acceptarea morții este egală cu acceptarea vieții. Este o eliberare de un sentiment irațional, animalic, care a condus ființa umană spre ruină. Un om împăcat cu destinul final al vieții este un om liber să evolueze și să fie fericit. Un om predispus succesului. Cu alte cuvinte un om împlinit.

Uite spionu', nu e spionu'

Călin Popescu Tăriceanu iese în public și poc, canalizăm discuțiile electorale pe subiectul suspendării lui Băsescu. Traian Băsescu iese în public și poc, dă și el o fumigenă. Subiectul se mută de la suspendare și alte jocuri la ofițerul sub acoperire din rândul candidaților. Asta dacă există unul.

Și dacă există pentru că situația e puțin dubioasă. După 10 ani vine președintele și ne spune că unul din politicienii din vârful principalelor partide este ofițer sub acoperire ? Până acum nu a fost nici o problemă și deodată a devenit. Dar eu mă gândesc la altceva.

Mă gândesc sau cel puțin sper. Sper că Băsescu nu a deconspirat un ofițer de informații de dragul unor jocuri politice. Cel puțin nu unul activ. Președintele a spus despre acest caz doar că avem un candidat care a uitat să-și treacă în CV statutul de ofițer sub acoperire, iar dacă ar face asta... ar putea candida în continuare.

Acum legea e clară. Nici un ofițer de informații activ nu poate activa politic, la fel cum nu poate ocupa o funcție politică. Logica mă duce cu gândul la faptul că individul la care Băsescu face referire nu este un ofițer activ, ci o persoană care în trecut activase ca și ofițer sub acoperire, iar în momentul de față a renunțat la această activitate în favoarea celei politice.

Sigur, logic așa ar fi. Este o speranță pe care o am ca să nu văd lucrurile mai rău de atât. Fiindcă oricum sunt rele. De dragul unui joc politic președintele forțează un candidat să-și pună la lumină o parte din trecut, dar totodată aruncă o fumigenă cu o amplă doză de neîncredere.

Neîncredere din partea electoratului în politicieni, care abia trecuseră peste mitu' securistu'-teroristu', pe de o parte, iar apoi neîncredere din partea ofițerilor de informații. Sub acoperire sau nu, activi sau nu. Aceștia din urmă văzând că identitatea lor poate fi sacrificată oricând de dragul jocurilor politice.

Oricum schema a ieșit. Președintele a reușit să mute discuțiile pe cu totul altă temă. Dovadă fiind felul în care toți jurnaliștii fac istericale la televizor. Alte consecințe pot urma dacă merge mai departe cu acest joc și face public și numele individului. Asumând că există un astfel de individ.

Și-n ciuda acestui fapt există și alte consecințe care promit să apară. În rândul electoratului și, cum am specificat mai sus, în rândul ofițerilor de informații. Când accepți să lucrezi sub acoperire, fie și pentru o scurtă perioadă, o faci cu gândul că acest lucru va rămâne... sub acoperire. Chiar și cu mult timp după ce ai ieșit din activitatea de ofițer sau agent.

Traian Băsescu a făcut o greșeală în raport cu serviciile de informații și cu ofițerii din serviciu. Nu cred că domnul candidat spion, ca să-i zic așa, mai este activ și nu cred că este o problemă în cazul de față. Dacă era atunci am fi auzit în mod automat că nu mai are voie să candideze. Cât timp acest lucru nu a fost specificat mă gândesc că nu există incompatibilități. Așa că pentru ce alt motiv s-a aruncat această fumigenă decât unul electoral ?

Un motiv electoral care atinge direct raporturile dintre ofițerii de informații sub acoperire, agenții lor și instituțiile politice ale statului. În care cei din urmă cu greu mai pot să aibă încredere când văd astfel de jocuri politice. Dar astea sunt jocurile de pe plaiurile mitocănești și vedem prea multe, prea des.

Aștept să văd ce urmează. Cum va dezavantaja sau avantaja această fumigenă un candidat și cum îl va avantaja pe președintele în funcție, dar totodată repercursiuni negative pe termen lung nu vor întârzia să apară. Asta dacă joculețele politice pe viața cadrelor militare sunt duse mai departe.

Și repet un lucru. Presa nu ar trebui să facă atâta tam-tam din nimic. Activitatea de ofițer sub acoperire este un lucru onorabil, iar a candida ca și cadru activ al serviciilor este ilegal. Deci vorbim de un cadru care nu mai e activ, care și-a făcut datoria față de țară și care acum s-a mutat în politică.

11 septembrie în istorie

Data de 11 septembrie este una extrem de relevantă în istorie. Ea marchează trei evenimente importante care și-au adus contribuția la felul în care lumea arată astăzi. Odată marele asediu asupra Maltei, apoi lovitura de stat a lui Augusto Pinochet împotriva guvernului comunist a lui Salvador Allende, iar mai recent atentatele de la 11 septembrie 2001.

Toate cele trei evenimente au influențat mai mult sau mai puțin lumea în care trăim.

Bătălia de la Malta a fost un eveniment care a dovedit lumii întregi că Imperiul Otoman poate fi oprit. Atunci o întreagă flotă otomană a fost înfrântă de către cavalerii Ordinului de Malta, Rodos și al Sf. Ioan din Ierusalim. Aceștia au rezistat o lungă perioadă asediului otoman, iar pe 11 septembrie otomanii au fost forțați să se retragă, învinși de un ordin de cavaleri depășiți numeric.

În acest fel expansiunea maritimă a Imperiului Otoman a fost oprită în Malta. Insula unde o simplă relicvă a istoriei, a cruciadelor, și-a stabilit principalul sediu de luptă împotriva Imperiului Otoman.

Al doilea eveniment important, lovitura de stat a Generalului Augusto Pinochet împotriva guvernării comuniste din Chile, nu este la fel de cunoscut, dar cu siguranță este unul relevant. Guvernarea lui Pinochet este astăzi blamată de un număr foarte mare de oameni, ca urmare a propagandei stângiste, dar în acele vremuri Pinochet s-a bucurat de sprijinul lumii occidentale. De la Margaret Thatcher la Papa Ioan Paul al II-lea, Augusto Pinochet a avut prieteni în această lume.

Asta pentru că acțiunea întreprinsă de acesta împreună cu armata chileană nu a eliberat doar Chile de sub un dictator marxist care-și înfometa poporul după un model similar cu al lui Ceaușescu. Acțiunea și duritatea lui Pinochet au oprit Chile din a deveni un pion sovietic în America latină. Într-un spațiu dominat de astfel de pioni. Păstrând astfel un important echilibru geopolitic între cele două forțe globale, SUA și Uniunea Sovietică. Lumea liberă și lumea totalitară.

Cel mai recent eveniment istoric pe data de 11 septembrie este reprezentat de atentatele teroriste din 2001. Moment în care America a fost lovită de al-Qaeda exact în inima sa, pe teritoriul propriei țări. Suferința și dezastrul acelor zile a provocat o schimbare în paradigma geopolitică și de securitate a întregii lumi. În special a unui occident care până atunci se credea de neatins și în deplină siguranță pe baza noilor construcții postmoderne.

Cu această ocazie NATO s-a realiat prima dată după războiul rece împotriva unui inamic comun: terorismul internațional; iar lumea occidentală a realizat în mod clar că forțele non-statale precum al-Qaeda se pot folosi cu ușurință de locuri precum Afganistan, unde statul este prin definiție un non-stat, pentru a lansa atacuri împotriva vestului.

Această schimbare de paradigmă se resimte și astăzi când un nou pericol non-statal pare să se ridice dintr-un orient afectat de instabilitate. Statul Islamic preia locul ocupat până acum de al-Qaeda și pare să promită riscuri mai mari decât cele reprezentate de o simplă organizație teroristă, aceștia urmărind să devine un stat în sine, un stat de tip pre-modern construit pe fundamente religioase.

Făcând astăzi o comparație între evenimente putem spune că lumea islamică amenință din nou occidentul. Odată printr-un imperiu, apoi printr-o grupare teroristă, iar acum printr-o grupare teroristă care se dorește a deveni imperiu. Iar de asemenea avem un urs la răsărit care nu mai doarme de multă vreme și care vine cu propriile amenințări și care continuă politica spațiilor de influență. Nu pot decât să sper că am învățat din istorie și că acum suntem pregătiți să ne apărăm de mai multe pericole decât în trecut.

Să vorbim despre Băsescu...

 Traian Băsescu este probabil cel mai controversat președinte al României post-decembriste. Mai are puțin și-și termină mandatul. Cu nenorocul de a primi două mandate în timp de criză, economică și politică, acesta rămâne hulit și criticat cu fanatism religios pe de o parte, slăvit și lăudat cu zel pe de alta și privit în mod obiectiv de foarte puțină lume. E și greu la ce imagine și-a făcut.

Acum când mandatul său este pe sfârșite mă gândeam să scriu puțin despre Băsescu. Despre ce a făcut bun, ce a făcut rău. Despre ce a reprezentat mandatul lui Traian Băsescu în viața politică a României și ce va reprezenta acesta în istoriografia viitoare.

Privitor la ce a făcut bun și ce a făcut rău cred că trebuie să trecem peste propaganda televizată. Băsescu este președintele României, are puterea lui, dar este un om. Nu un diavol demn de blamat pentru toate relele țării așa cum o fac adversarii săi politici și mediatici. A făcut bune la fel cum a făcut și rele, unele dintre ele chiar necesare la început pentru a învinge un sistem ticăloșit.

Băsescu s-a caracterizat ca omul care a învins sistemul, spre deosebire de un Constantinescu învins de sistem și un Iliescu apărător al sistemului. Prin sistem nu mă refer la organismele democratice și moderne ale statului român cât mai degrabă la acele moșteniri comuniste rămase în picioare după revoluție. La micile grupuri de interese care au destrămat cu ușurință mandatul președintelui Constantinescu și care au fost lovite dur de un Traian Băsescu din motive interpretabile.

În orice caz pentru a învinge acest sistem Băsescu a trebuit să treacă de limitele legale. Un lucru de necontestat este că a fost și este un președinte jucător. Ceva care trece, oarecum, de niște limite constituționale pentru un președinte arbitru. Rolul său de președinte jucător i-a format imaginea puterii totale, iar orice se întâmpla rău în țară a fost aruncat asupra sa nu de oameni obiectivi, ci de forțele mediatice subordonate adversarilor săi.

S-a implicat în viața politică mai mult decât îi erau limitele. În jocurile partidelor mai exact. Adevărat. A trecut peste limitele Constituției, adevărat. Dar nu e singurul. Nimeni nu-l blamează pe Iliescu, pe părintele neo-comunismului în România. Doar că spre deosebire de Iliescu actualul președinte are și alte realizări pentru care să fie ținut minte.

Un exemplu este independența justiției. Care astăzi funcționează cu mult peste nivelul justiției lui Iliescu sau Năstase, subordonate partidului și incapabilă să acționeze împotriva sa. Un altul este întărirea relațiilor cu occidentul ca și a celor cu Republica Moldova, Băsescu fiind singurul președinte care a reușit să facă această apropiere dorită de marea parte a românilor. Recentul succes românesc la summit-ul NATO i se datorează și lui la fel de mult ca întregii echipe a României.

Mandatul lui Traian Băsescu a reprezentat și reprezintă un mandat al crizelor. Politice și economice. Dar în timpul acestor crize s-au realizat o mulțime de lucruri lăudabile sub mandatul aceluiași președinte, la fel cum s-au realizat excese în sensul de ignorare a limitelor constituționale. Probabil și pentru că de asta a fost votat de mulțimi. Mulțimile, în special românești, dorind un voievod, nu un arbitru.

În istorie mandatul lui Băsescu o să fie amintit dincolo de propaganda politică. Așa cum a fost. Crize, încălcări ale valorilor constituționale, relații cu diferite persoane controversate, apariții marinărești, dar și o întărire a poziției României în NATO, înfrângerea vechiului sistem neo-comunist, intrarea țării pe un traseu clar european și reluarea relațiilor frățești cu Republica Moldova.

Aceasta este imaginea reală, nu cea a unui bau-bau sau a unui salvator. Traian Băsescu a fost și este un politician profesionist, după modelul principelui lui Machiavelli, și așa va rămâne în istorie, cu bunele și relele sale. Iar alte discuții despre el tind să fie mai degrabă efecte ale unei propagande deșănțate și deja religioase împotriva sau în favoarea acestuia. Cu asta am scris și eu, odată-n viață, un articol despre Traian Băsescu, iar de aici consider subiectul încheiat, la fel cum este și mandatul.

P.S. Poate scăpam de asemenea probleme și dispute dacă România ar fi fost o monarhie constituțională. Cu siguranță personalitatea monarhului era suficientă pentru a menține echilibrul politic în viața publică și era dincolo de atacurile mediatice. Acum asta e.

Suspendați toată țara

Vestea că deja faimosul copil mare C.P. Tăriceanu vrea să-l suspende pe Traian Băsescu a ajuns la urechile oricui este cât de cât interesat de politică. Dacă este o intenție reală sau o simplă acțiune de imagine electorală nu pot să zic cu certitudine. Vorbim de oameni de la care te poți aștepta la orice. În schimb pot să zic un lucru. O astfel de inițiativă nu este deloc benefică intereselor României.

Lumea întreagă trece printr-un moment de cumpănă. România ca și restul țărilor de graniță ale UE nu face excepție. Din contră, situația noastră este cu atât mai gravă cu cât ne aflăm atât de aproape de conflict. Mai mult ca oricând de la revoluție încoace România trebuie să fie puternică, viitorul propriu, interesele strategice și imaginea noastră față de aliații occidentali depinzând de acest lucru.

În acest context inițiativa dl. Tăriceanu nu ar face decât probleme României. Nu doar că ar destabiliza România printr-o nouă criză politică, dar ar pune un incompetent absolut în funcția de președinte interimar, ar asigura puterea totală a PSD la alegerile prezidențiale și ar da aliaților noștri strategici impresia unei lovituri de stat reloaded. Lucru care ar costa grav România.

La poarta noastră de est avem o Ucraină în criză politică și militară, invadată de o Rusie nedornică să-și piardă statul tampon dintre ea și Europa și care acum pare să urmărească țeluri mai mari. La poarta vestică avem o Ungarie care are propriile interesele geopolitice și care s-a situat deja de partea Federației Ruse, urmărind totodată destabilizarea României pentru ruperea ei în două. Puțin mai jos, prin orient, avem o nouă forță islamistă în ascensiune și care amenință întreaga ordin internațională. Sau ce a mai rămas din această ordine sfărâmată.

În orice caz, avem o situație extrem de complicată pentru România și mai mult ca oricând România are nevoie de stabilitate politică, socială, economică. Are nevoie de un președinte competent în ale politicii externe și care să se bucure de o relație bună cu statele aliate. Avem nevoie de cu totul altceva decât jocurile politice ale unui Tăriceanu, ale unui copil care încă plânge după jucăria lui și nu știe cum să se răzbune pe bully-ul Traian Băsescu sau cum să-i slujească salvatorului său, Victor.

Traian Băsescu mai are puțin și pleacă. Iar cu bune și rele nu i se poate contesta meritul întăririi relațiilor noastre cu occidentul și a poziției noastre în cadrul NATO. Momentan cu bunele și relele sale acesta reprezintă un factor de stabilitate politică. Spre deosebire de alți oameni politici care nu știu cum să provoace dezordine în țară acum, când la porțile noastre bat cele mai aprige situații de la Războiul Rece încoace.

Tăriceanu nu face decât să confirme vorbele lui George Maior dintr-un interviu acordat Adevărul Live, și anume că prea puțini oameni politici mai urmăresc încă interesele României. Actualul guvern și cei din jurul primului-ministru par mai interesați de scandal politic și de retorica anti-băsescu decât de satisfacerea unor interese naționale, a unor obiective geostrategice și geopolitice ale României.

Eu înțeleg că există și conceptul ordo ab chao și toți visează să-l aplice. Dar nu de asta are nevoie România acum. România are nevoie de stabilitate. Nu e ca și cum avem materiale cu care să construim ceva nou și mai bun din haosul decăderii unui președinte. Din contră, cu PSD și Tăriceanu, cu urmărirea unor interese proprii mai presus de cele naționale, văd că avem doar materiale proaste. Materiale prin care nu se poate clădi o ordine nouă și bună pentru România. Riscuri inutile.

Sfatul meu pentru reprezentanții actualei puteri: suspendați toată țara! Pentru că nu e nici o diferență. Anulați granițele, armata, totul. Pentru că așa ar arăta România în cazul unei suspendări. Măcar să facem lucrurile pe față. România nu are timp de jocurile dv. domnule Tăriceanu! România nu are timp de scandalul dv. electoral anti-Băsescu dl. Ponta! România are nevoie de bărbați de stat.