Non-Statul pe scena relațiilor internaționale

Fenomenul globalizării a devenit o caracteristică a lumii în care trăim. Fie că ne place sau nu acest proces se află în plină derulare și afectează viața tuturor celor implicați. Felul în care ne afectează diferă de cele mai multe ori, iar globalizarea are atât consecințe pozitive, cât și consecințe negative, așa cum afirma și dl. ambasador George C. Maior. Printre consecințele negative ale globalizării se numără și rolul pe care diferiți actori non-statali au început să-l joace, de ceva vreme, pe scena relațiilor internaționale și felul în care influențează politica internațională.

Un concept dezvoltat de Francis Fukuyama, non-statul este definit ca ”o entitate indefinită politic și strategic, lipsită de atributele nominale și structurale ale statalității”. Non-statul poate să fie o corporație multinațională sau o organizație puternică la nivel global, ambele având posibilitatea de a influența ceea ce se petrece în viața politică sau la nivelul relațiilor internaționale.Un exemplu de non-stat este organizația teroristă al-Qaeda care, deși nu deține un teritoriu propriu, definit prin granițe, a reușit să impună o schimbare majoră asupra paradigmei de securitate contemporană.

Non-statul a devenit practic un actor la fel de important pe scena globală ca și actorii statali. Are abilitatea de a influența ceea ce se petrece la nivel global, de a-și lăsa amprenta și de a ridica amenințări de securitate asupra unor state puternice sau asupra păcii, a ordinii internaționale. Rolul actorilor non-statali este similar cu o piesă care apare din senin pe tabla de șah și care nu se află în controlul nici unuia din actorii prezenți, iar ceea ce poate face nu este cunoscut de către jucători.

Din acest punct de vedere analiza riscurilor de securitate și actele de decizie în relațiile internaționale nu se mai pot concentra exclusiv pe riscurile reprezentate de către diferiți actori statali. Deși statele propriu-zise nu și-au pierdut rolul și importanța pe scena RI, ele nu mai sunt singurii actori implicați, singura forță capabilă să afecteze ce se petrece la nivel internațional. Tronul global este împărțit acum cu noii actori implicați, iar o bună înțelegere a riscurilor existente nu se poate face fără a ține cont de această realitate.

Există corporații care au interese și influență asupra unor actori statali și care pot deține, la rândul lor, capacitatea de a face mișcări în politica altor state și de a afecta economia, politica internă și securitatea acestora, eventual chiar stabilitatea globală, în interes propriu. Chiar și în cazul proliferării armelor nucleare mereu va exista posibilitatea ca diferiți oameni cu putere din sectorul privat să urmărească obținerea unor astfel de arme pentru profitul propriu, în ciuda riscurilor existente, lucru care poate de asemenea afecta ceea ce se petrece la nivelul relațiilor dintre state și chiar echilibrul puterii, securitatea națională și individuală.

Nici organizațiile teroriste nu sunt mai puțin importante. Am dat exemplul al-Qaeda. Nu este singurul. În orice caz astfel de organizații au reușit și reușesc să afecteze securitatea unor state puternice precum America sau Rusia și să încurce interesele lor pe tabla de șah a relațiilor internaționale. Nu au nevoie de un stat pentru a face asta, ele dețin deja o armată proprie, chiar dacă în alt înțeles decât cel tradițional și folosesc uneltele globalizării (internetul, de pildă) pentru a inspira teroare, pentru a-și coordona acțiunile și pentru a-și atrage recruți.

Astfel de organizații pot urmări și posibilitatea de a deveni la rândul lor state. Exemplul Statului Islamic fiind cel mai clar. Ceea ce a pornit ca o simplă ramură a grupării teroriste al-Qaeda se dezvoltă acum spre statutul de stat. Un stat pre-modern, construit pe fundamente religioase și pornit împotriva întregii lumi. Nu este cazul încă de a vorbi de un stat, vorbim de fapt tot de un actor non-statal, dar știm ce urmărește acest actor și vedem cum duce o lungă campanie de cucerire a unor teritorii pentru atingerea acestui obiectiv.

Într-o campanie de acest tip Daesh amenință interesele și securitatea altor state și destabilizează situația internațională. Atât cu privire la resurse, cât și poziția diferitelor puteri în Orientul Mijlociu. Lumea occidentală și-a făcut un obiectiv din distrugerea ISIS tocmai datorită faptului că o astfel de organizație are abilitatea de a lovi în poziția și influența pe care diferite state le dețin în Orientul Mijlociu, destabilizând ordinea creată până acum și putând lovi mai departe chiar lumea occidentală, așa cum s-a făcut deja prin intermediul unor atentate teroriste.

Chiar simpli indivizi și instituții religioase pot juca un rol important în noua paradigmă. Desigur, cu acești doi actori avem o istorie, îi cunoaștem mai bine. Dar pot afecta la fel de mult diferitele evenimente care au loc în această lume și pot derula întreprinderi care favorizează politica unor state sau, din contră, devin o piedică pentru acestea, chiar acțiuni care răstoarnă anumite construcții ale politicii internaționale.

Felul în care actorii non-statali se pot folosi de tehnologie pentru a-și derula diferitele acțiuni nu este mai puțin important. Amenințările cibernetice, precum cybercrime, aduc atingere securității statelor, iar această amenințare vine atât din direcția altor actori statali, cât și din direcția actorilor non-statali. De fapt această a doua categorie a reușit să utilizeze internetul cel mai bine, nefiind blocată de vreo limită impusă prin lege instituțiilor specializate ale statului, iar o astfel de realitate ridică și acum semnul întrebării asupra limitelor pe care instituțiile de securitate ar trebui să le aibă în combaterea infracțiunilor și amenințări cibernetice.

Grupări precum Anonymous reprezintă un exemplu cu privire la felul în care un actor non-statal poate folosi spațiul virtual pentru a ridica probleme actorilor statali. Nu e singurul exemplu, nici corporațiile nu sunt mai inocente și chiar au existat războaie cibernetice prin atacuri de tip DOS între unele corporații. Să nu uităm chiar faptul că prin intermediul spațiului virtual se poate fura tehnologie, se pot fura informații care apoi sunt utilizate în diferite scopuri de către actori statali și non-statali. O corporație ar putea fura informații pentru a le vinde altor organizații (teroriste sau actori statali). Deci amenințarea este la fel de prezentă și în lumea reală ca și în cea virtuală, două dimensiuni interconectate când vine vorba de securitate.

Statele tradiționale nu mai sunt singurii actori relevanți în politica internațională, iar diferitele organizații, corporații și ONG-uri care apar ridică nivelul incertitudinii. Această sferă este împărțită acum, de voie sau fără voie, cu diferiți actori non-statali, mai mult sau mai puțin periculoși. Actori care folosesc state-eșuate (Noam Chomsky) precum Afganistan pe post de ascunzătoare și adăpost pentru diferite acțiuni și lovituri împotriva adversarilor lor. Înțelegerea lumii în care trăim și a riscurilor existente în această lume nu se poate face fără a ține cont de realitatea rolului pe care non-statele îl joacă în momentul de față și felul în care acestea pot afecta deciziile și interesele actorilor statali.

Hobbes, Leviatanul și riscurile puterii absolute

Thomas Hobbes se numără printre cei mai importanți gânditori politici ai istoriei. Pentru mine este unul dintre principalele repere în înțelegerea lumii politice, având un loc lângă Machiavelli, Locke și Edmund Burke. Ideile sale variază, iar multe dintre ele sunt destul de controversate pentru lumea în care trăim. Sunt multe lucruri pe care Hobbes le-a observat așa cum erau și în care avea dreptate, dar uneori pesimismul său se ciocnește tocmai cu realitatea. Dacă Hobbes avea dreptate în unele idei care sunt acelea și unde se termină dreptatea lui Hobbes ?

Pentru a răspunde la o astfel de întrebare trebuie să vedem care sunt ideile enunțate de Thomas Hobbes. Gândirea sa politică și felul în care privirea lumea din jur, eventual și contextul istoric care întotdeauna joacă un rol important în determinarea ideilor unor personalități istorice. Hobbes s-a făcut remarcat printr-o viziune realistă și pesimistă asupra lumii. El a enunțat ideea că ”omul este pentru om lup”, considerând că natura umană nu este bună, ci egoistă, iar indivizii recurg la contractul social al lui Rousseau pentru a stăpâni această natură.

Până aici viziunea lui Hobbes nu pare să fie diferită de cea a unor gânditori mai liberali precum John Locke și apreciez că este una corectă. Natura umană s-a dovedit în repetate rânduri egoistă, iar normele sociale, regulile pe care ni le-am construit, sunt singurul lucru care ne împiedică din a ne ucide în junglă pentru o bucată de carne. Fiecare om este, prin natura sa, interesat de propria supraviețuire, iar societatea intervine și îl subordonează unor reguli, eventual îi cizelează natura prin intermediul valorilor comune și al educației, al conștiinței și al rațiunii.

Autorul englez merge mai departe și afirmă că pentru a stăpâni natura umană și pentru asigurarea binelui comun indivizii, societatea, trebuie să ofere putere totală suveranului. De fapt aici intervine și ideea cea mai controversată a lui Hobbes: autoritarismul. Oamenii trebuie stăpâniți, ținuți în frâu pentru binele lor și pentru binele comun, iar singura cale de a face acest lucru stă în cedarea totală a libertății și în supunerea față de autoritate, oricare ar fi aceasta. Suveranul deține control total asupra tuturor autorităților și instituțiilor. Merită menționat faptul că Hobbes nu vede în autoritate un fel de origine divină, ci doar o necesitate, spre deosebire de gânditorii medievali.

Există vreun adevăr în această idee ? Sigur, când ne cedăm libertatea complet și ne supunem unei autorități totale lucrurile funcționează altfel. Există mai multă ordine în interiorul unui stat sau a unei comunități, iar prin extensie crește și siguranța tuturor celor din comunitatea respectivă. Nimeni nu are dreptul să se revolte, toți trebuie să se supună, iar în fața amenințărilor externe formează un zid indestructibil. Suntem toți în siguranță. Or are we ?

Sunt de părere că aici se termină dreptatea lui Hobbes. El observă bine natura umană și faptul că diferitele noastre construcții sociale au menirea de a ține sub control această natură, de a ne împiedica din a ne distruge unul pe altul. Opinia lui este că un monarh absolut are dreptul de a conduce nu prin natură divină, ci datorită acestor condiții. Dar pare eronată ideea că autoritarismul este singura opțiune pentru o societate funcțională și pentru păstrarea sub control a naturii umane.

Gânditorul liberal John Locke vine cu o altă variantă. Ca și Hobbes acesta crede că natura umană este egoistă, că nu trăim într-o lume ideală ci într-o lume conflictuală, iar contractul social apare ca o soluție prin care un o comunitate cedează o parte din libertatea lor naturală unui grup mai mic pentru a obține în schimb siguranță, prosperitate și alte beneficii. Dar asta nu înseamnă că acel grup are putere totală asupra comunității. Locke crede că prin acest contract imaginar cei care conduc au anumite datorii față de cei conduși, iar dacă nu și le îndeplinesc atunci cei mulți au dreptul la revoluție.

De aici derivă și anumite limite în ceea ce conducătorii unei comunități pot să facă. Aici, în concepția lui Locke, apare constituționalismul ca și alternativă pentru autoritarism, lumea occidentală pe care o vedem astăzi ca și alternativă la o lume similară cu dictatura unui Augusto Pinochet în Chile, sau a unui Ion Antonescu în România. Conducătorii cetății au obligații față de cetățeni și nu dețin putere absolută, de viață și de moarte, asupra lor. Ei pot folosi forța, dar în limitele unor legi dinainte stabilite.

Un astfel de model funcționează mai bine. Vedem asta practic în momentul de față, dar putem să ne închipuim și teoretic din perspectiva vremurilor celor doi autori. Dacă întregul rost al contratului social este să ne țină în siguranță, să ne păzească de noi înșine, atunci autoritarismul nu reprezintă o alternativă reală pentru că nu reușește să ne păzească în mod real. Ne păzește de riscul anarhiei, desigur, dar nu și de riscul unui tiran care pentru a se simți bine calcă în picioare viața supușilor săi. Nu ne păzește de un tiran care poate fura proprietatea noastră sau care ne poate ucide, iar regimurile autoritare și totalitare din istorie demonstrează acest lucru. Chiar dacă Hobbes este de părere că suveranul trebuie să-și exercite puterea pentru binele tuturor nimic nu garantează de fapt acest lucru.

Constituționalismul vine și prezintă o alternativă în care se rezolvă atât problema stării naturale, cât și riscul ca puterea să fie folosită în defavoarea cetățenilor. Stabilirea unor legi și limitări atât pentru cetățeni, cât și pentru conducători. Suveranul devine supus legii și deține un mandat, iar nerespectarea acestuia acordă poporului, în opinia lui Locke, dreptul de a-l înlătura pe suveran, de a face revoluție și a instaura o nouă ordine, o nouă putere în stat. Sigur, vom găsi și aici lipsuri, deja găsim la atâta vreme după enunțarea ideilor celor doi, dar acest tip de societate a reușit să supraviețuiască vicisitudinilor istoriei, iar asta spune multe.

Dincolo de conspirații (I): Francmasoneria

Majoritatea celor care navighează pe internet sunt la curent cu numărul imens de teorii ale conspirației care apar atât de constant încât zici că oculta conspiratoare imaginară este incapabilă să păstreze un secret. Astfel de teorii se găsesc la tot pasul și reprezintă felul în care omul modern înțelege să-și creeze o nouă forță atotputernică pentru a-i da impresia controlului, pentru a învinge teama că universul este de fapt ceva cu totul haotic. Problema este că teoriile conspirației sunt mai degrabă simple aberații lipsite de orice logică reală, dar în care este frumos să credem fiindcă ne dau un sens sau ne fac să părem mai importanți, internauții care știu totul. Păcat că diferite personalități sau organizații istorice trebuie să sufere la capitolul imagine de pe urma acestor conspirații, iar asta vi încerc să remediez într-o serie de articole despre organizațiile și personajele istorice cel mai des invocate în teoria conspirației.

Evident că nu puteam să încep o astfel de serie decât prin cea mai invocată organizație de acest fel: Francmasoneria. E imposibil să navighezi pe internet fără să auzi ceva despre această fraternitate istorică și influența ei asupra lumii. Pentru istorici ea este de multă ori considerată pozitivă, pentru conspiraționiști nefastă, iar asta spune multe. În orice caz Francmasoneria este asociată cu toate conspirațiile posibile. Caracterul de fraternitate, aura de mister din jurul său, persoanele importante care au făcut și fac parte din rândurile Francmasoneriei întăresc acest lucru. Oamenii sunt captivați de orice lucru secretos, misterios, dar se tem în egală măsură. Se tem de ceea ce nu cunosc, iar acest lucru și se aplică în cazul Francmasoneriei.

O istorie mai puțin misterioasă

Dar ce este Francmasoneria de fapt ? Ce istorie are și care-i sunt valorile, ideile, regulile ? Istoria Francmasoneriei nu începe nici cu Cavalerii Templieri, nici cu Templul lui Solomon, deși în ritualurile masonice astfel de imagini sunt invocate pentru a oferi un sens inițiatului și a-i deschide poarta unui drum inițiatic. Fraternitatea își găsește rădăcinile istorice în vechile ghilde de zidari ale Evului Mediu și în special în cele din Anglia, loc unde avem primele forme de organizare masonică. Aceștia își spuneau zidari liberi (masoni liberi sau francmasoni) datorită faptului că prin contribuția lor la ridicarea de catedrale, castele sau fortificații și prin serviciul adus lorzilor aceștia au câștigat o serie de drepturi în plus față de oamenii obișnuiți ai evului mediu.

Cu timpul francmasonii s-au organizat în diferite loji și au început să dezvolte saluturi secrete și obiceiuri. Motivul este unul relativ simplu. Așa cum afirmă autorul francmason S. Brent Morris aceștia încercau să păstreze ceea ce am astăzi am putea numi secret profesional. Formau mici caste în cadrul cărora împărțeau din cunoștințele lor de zidari, iar prin saluturi și metode de recunoaștere reciprocă evitau împărțirea secretului profesional cu alți zidari. La acest lucru s-a adăugat ajutorul reciproc pe care membri unei loje și-l acordau de câte ori era nevoie și fraternitatea strânsă care se dezvolta între aceștia.

Evoluția Francmasoneriei la statutul de masonerie speculativă, cu ritualuri și un profund caracter filozofic apare mult mai târziu, tot în Anglia. Tot mai mulți oameni aleg să se alăture Francmasoneriei datorită posibilităților și avantajelor care apar aici. Nobili, cavaleri, masoneria și-a deschis porțile tuturor. Dar era destul de greu pentru un nobil să fie un simplu zidar, iar cu timpul această nouă structură masonică și-a dezvoltat ranguri, simboluri și ritualuri mult mai complexe și mai profunde. Francmasoneria se transforma într-un ordin inițiatic, iar odată cu extinderea pe continent, în special în Franța, tot mai multe lucruri i-au fost adăugate și tot mai multe persoane s-au alăturat frăției. Îi putem aminti doar pe Voltaire și Mozart (catolic devotat printre altele).

Ideile și valorile Francmasoneriei

Valorile lor erau și sunt relativ simple. Credința în Dumnezeu ca și condiție pentru aderarea la Francmasonerie (încă existentă în Masoneria regulară, exclusă din Masoneria liberală/continentală cu origini în Franța), caracterul ireproșabil al persoanei care dorește să adere, dorința de a face bine, de a contribui la binele comun și de a te perfecționa. În acest sens putem spune că Francmasoneria era și este o școală de formare. Chiar un motto masonic spune că rolul masoneriei nu este să preia oameni buni pentru a-i face mai buni. Inclusiv simbolistica masonică are o legătură cu acest obiectiv. Echerul și compasul reprezintă uneltele prin care trebuie să ne măsurăm faptele, vorbele și gândurile pentru ca ele să fie în concordanță cu voința Marelui Arhitect și valurile unanim acceptate de cel care se alătură Francmasoneriei.

Credința în Dumnezeu era o condiție pentru aderare. La început aceasta avea un înțeles creștin, totul plecând din Anglia și regulile masonice fiind scrise chiar de un preot protestant/anglican. Evoluția viitoare a fraternității a făcut ca tot mai multe persoane să se alăture, inclusiv persoane de religii și culte diferite. În acest sens Francmasoneria nu a ținut cont de felul în care un om credea în Dumnezeu, ci doar de faptul că el credea și era dornic să devină mai bun pentru a face lucruri bune. Un prim pas spre toleranța religioasă și buna înțelegere între oameni indiferent de natura credințelor religioase la care aderă.

S-a implicat Francmasoneria în politică ? Răspunsul scurt este nu și nici nu se implică. Nici astăzi francmasonii nu pot discuta politică sau religie în lojă, iar în cadrul lojelor masonice se găsesc diferite tipuri de oameni. Catolici, protestanți, ortodocși, musulmani, evrei, budiști, deiști, panteiști, pe plan religios și conservatori, liberali, socialiști, comuniști, chiar și naționaliști democrați pe plan politico-ideologic. Francmasoneria nu poate avansa interesele unora din ideologiile și credințele membrilor săi, în schimb aceasta îi învață pe oameni să se înțeleagă și să contribuie la binele comun. Asta a însemnat de multe ori implicare politică. Chiar dacă Masoneria nu s-a implicat ca și organizație asta nu înseamnă că membri ei nu puteau face acest lucru. Diferiți masoni au fost personalități politice și religioase, s-au confruntat chiar și între ei pentru a-și avansa ideea despre cum arată o lume mai bună. Un lucru normal dacă ne gândim că în orice asociație există oameni cu idei diferite care pe lângă asociație se pot implica și-n alte proiecte, purtând totuși influența ideilor din asociația respectivă.

Conflictul cu biserica

Dacă masonii trebuie să creadă în Dumnezeu și sunt persoane respectabile ale cultelor din care fac parte atunci de ce există o amplă istorie de anateme date de către diferite instituții religioase asupra masoneriei ? Să înțelegem contextu istoric în care Francmasoneria a luat naștere. Ea s-a născut într-o Europă dominată de un conflict între revoluțiile populare profund anti-religioase și lupta dintre diferitele culte și religii pentru adevărul absolut. Pentru marii ierarhi ai bisericilor catolice și ortodoxe, să zicem, era inadmisibil ca un catolic să conlucreze cu un ortodox și să se numească frați, sau cu un musulman for that matter. Masoneria încălca acest taboo, atrăgând critica înaltelor fețe bisericești care încă nu puteam admite o lume în care credincioșii nu se mai urăsc între ei pentru că unul crede că albastrul e mai frumos ca roșul.

Multe figuri masonice au contribuit la dărâmarea acestei realități și au luptat pentru valorile Revoluției Franceze: libertate, fraternitate, egalitate. Intelectuali din rândurile masoneriei au susținut conceptul de stat laic sau secular, separarea bisericii de stat și toleranța față de cultele religioase. Multe lucrări despre drepturile omului și libertățile noastre fundamentale sunt scrise de francmasoni, iar concepte precum națiunea și-au găsit cei mai mari susținător în rândul francmasonilor.

Dincolo de conspirații…

Astăzi Francmasoneria este o fraternitate imensă, dar și dezbinată. Există o masonerie regulară, una liberală și una tradițională. Există loje care se recunosc și nu recunosc altele, iar aici se cam termine orice noțiune de ocultă globală bine închegată. Francmasonii nu sunt sataniști, ci membri respectabili a diferitelor culte religioase din lume care conlucrează pentru a face bine și a învăța unul de la altul. Ritualurile au în cea mai mare parte referințe biblice, iar în cadrul Ritului de York ritualul cavalerului templier este legat strict de simbolistica morții și învierii pentru apărarea adevărului.

Da, ritualurile sunt atât de secrete încât există un număr nelimitat de cărți scrise chiar de masoni despre ritualurile lor, începând cu lucrarea de vârf a lui Albert Pike unde e menționat și Lucifer, glorioasa stea a dimineții. Mă rog, citatul lui Pike este mereu scos din context de către conspiraționiști ca o laudă pentru Lucifer, de fapt citit în ansamblu este un avertisment de la Pike cu privire la felul în care aparențele înșeală, oferind exemplu lui Lucifer care ar fi fost, în concepția biblică, cel mai mare dintre îngeri, dar a căzut în final datorită propriului orgoliu. În masonerie găsim oameni politici, dar și oameni simpli. În general oameni cu o anumită structură psihologică, cu idealuri care se adună la un loc pentru a conlucra. Ce nu găsim în schimb este o forță care conduce lumea.

De ce evită SUA o intervenție în Irak ?

Statul Islamic trebuie distrus. Aceasta este concluzia pe care am auzit-o din partea cuiva la o conferință pe probleme de securitate și terorism. O concluzie normală ținând cont de faptul că nu este o organizație rațională, ci una care încearcă să impună un adevăr absolut și se vede într-un conflict etern cu forțele răului, adică orice actori statali sau non-statali care prezintă un set de credințe diferite. Totuși, ce împiedică SUA din a face cea mai simplă mișcare pentru distrugerea ISIS ? Mă refer aici la o intervenție armată din partea SUA și a lumii occidentale.

O astfel de se găsește de obicei pe buzele multor oameni interesați de ceea ce se petrece în Orientul Mijlociu. Valorile noastre sunt călcate în picioare, drepturile omului sunt eliminate din peisaj, iar interesele lumii occidentale în orient par să se confruntă cu o problemă reală. All the reasons am putea spune pentru a interveni și a distruge Statul Islamic. De negociat nu putem putem negocia, atâta lucru e clar, chiar dacă niște visători de pe la Națiunile Unite par să ignore acest lucru. Problema ține de economie, management și opinia publică… da, politica internă afectează politica externă.

Cunoaștem din campania de invadare a Irakului că astfel de intervenții militare costă.Administrația Bush a recurs la împrumuturi pentru a finanța pe deplin invazia Irakului și prezența post-invazie a trupelor americane. Dincolo de necesitatea sau lipsa necesității unei astfel de invazii au existat anumite repercursiuni pe plan economic. A trimite trupe din vest în orient, a le păstra acolo, a le echipa în mod adecvat, toate aceste lucruri au niște costuri. Ca să nu mai vorbim de cele în vieți omenești. SUA, prin administrația Obama, încearcă să evite o astfel de situație și felul în care astfel de investiții s-ar reflecta în politica internă americană, adică în viața cetățenilor SUA.

Acest lucru merge în concordanță cu mesajul pe care Obama și-a construit campania electorală și mandatul. Un mesaj anti-război în concordanță cu opinia publică americană, cel puțin până în momentul de față. Politica lui Obama este o politică prin care se încearcă evitarea implicării directe a SUA în problemele globale și mai ales a implicării militare, pentru a păstra astfel un grad de legitimitate în fața unui electorat care vibrează la mesajul anti-război. Un lucru la fel de important pentru un om politic sau pentru un partid ca și evitarea repercursiunilor pe care o astfel de inițiativă le-ar aduce asupra economiei americane și a politicii interne.

Dintr-un anumit punct ezitarea administrației de la Casa Albă ține și de imaginea SUA în lume. Îmi aduc aminte impresia de cruciadă pe care invazia Irakului a lăsat-o asupra multor cetățeni europeni sau a celor care trăiesc în lumea musulmană. Aceasta este o imagine pe care administrația Obama încearcă să o evite, punând accentul pe susținerea forțelor din lumea arabă împotriva unor grupări teroriste precum ISIS și pe o prezență mai degrabă minimă a SUA în acea lume. Implicând astfel costuri mai mici, păstrând un echilibru în ceea ce privește popularitatea față de alegători și imaginea SUA în lume, mai ales în lumea islamică.

Este ceea ce se întâmplă un lucru bun ? Depinde de ideile și viziunea fiecărui individ. Sunt oameni care consideră că prețul pentru distrugerea ISIS este mic, iar alții care ar prefera să lase această situație pe mână țărilor musulmane cu un sprijin minimal din partea SUA și a lumii occidentale. Mai ales că memoria crizei economice sau criza însăși nu au dispărut încă din lumea occidentală, din contră. Colaborarea cu Iranul și alte forțe ale lumii musulmane pare să reprezintă o alternativă la care SUA este dispusă, mai puțin costisitoare, deși aduce și riscul reducerii influenței acesteia în favoarea Iranului, cel mai implicat stat în destructurarea IS în Irak, ca și prin intermediul Hezbollah în Siria.

Singurul lucru cert este că Statul Islamic trebuie distrus. O grupare de fanatici religioși a cărei scop este distrugerea oricui are un alt set de credințe și valori nu reprezintă un actor rațional, precum Rusia sau China, cu care se poate negocia, ci o moștenire a evului mediu dominată de ură și crime. Cum se poate și trebuie făcut acest lucru reprezintă mai degrabă o problemă de viziune, care diferă în toată lumea democratică în funcție de partide, ideologii, lideri și nu face tema articolului de față. Ceea ce am încercat să abordez este strict motivația, în opinia mea, pentru care Statele Unite evită o intervenție militară de amploare în Irak, Siria sau Orientul Mijlociu.

Ce se întâmplă acum reprezintă, la urma urmei, o consecință firească a retragerii trupelor SUA din Irak tocmai din motivele enunțate la începutul acestui articol. Dar și invadarea Irakului și eliminarea dictatorului Hussein sunt acte care au dus în această direcție. Singura cale de a evita o astfel de situație era păstrarea trupelor americane în Irak, cu toate costurile pe care o astfel de acțiune le implică sau, pe de altă parte, evitarea invadării Irakului și lăsarea la putere a lui Saddam Hussein.

Este o situație specifică lumii arabe unde statele democratice sunt tinere și firave, neavând instituții puternice și, cu câteva excepții, nici o legitimitate prea mare în rândul populației. Un vacuum de putere lăsat de căderea unui dictator este mai degrabă ocupat de o armată islamistă, ținând cont de importanța religiei, decât de o democrație fragilă. O democrație are nevoie de timp și de condiții bune pentru a se consolida, pentru a-și răspândi ideile în rândul populației și pentru a-și forma instituții capabile să o apere. Un considerent de care lumea occidentală trebuie să țină cont când încearcă să se implice în politica statelor dintr-o lume cu totul diferită.

Rusia și ortodoxismul

Spațiul virtual colcăie de articole și dezbateri cu privire la legătură dintre Federația Rusă și ortodoxie sau mai exact ortodoxism. Am urmărit câteva discuții interesante în care vedeam cum mulți acuză Biserica Ortodoxă Română că este o susținătoare a Kremlinului, un fel de coloană a nu știu câta, iar pe de altă parte alții afirmă cu nonșalanță că între cultul ortodox și manevrele de război informațional ale Federației Ruse nu există nici o legătură. Opinia mea este că ambele tabere greșesc și au dreptate în egală măsură, ignorând câteva aspecte ale realității din motive mai mult sau mai puțin subiective.

Biserica Ortodoxă Română ca și instituție nu pare să susțină politica Kremlinului, acest lucru mi se pare evident, iar în sânul instituției bisericești există oameni care au scris și au vorbit împotriva lui Vladimir Putin. Într-un mod destul de similar cu ortodoxii ucrainieni. În schimb ortodoxia românească are o legătură cu Rusia, nu prin instituția bisericească, ci prin diferiți teologi/ideologi ortodoxiști care-și asumă un fel de stindard al creștinătății, atacă de dimineața până seara ”occidentul decadent” și laudă politica ”ortodoxă” a Rusiei, ”sora noastră” cu care ar trebui să formăm ”o axă ortodoxă”.

Ar trebui să știu mai bine. Am o lungă experiență cu astfel de oameni și le cunosc ideile, psihologia. Ei nu reprezintă instituția Bisericii Ortodoxe Române, o instituție care rămâne în esență neutră și a cărei angajați se împart în tabere diferite și cu opinii diferite. În schimb reprezintă un curent foarte prezent în rândul creștinilor ortodocși din România și anume curentul ortodoxist, iar prin ortodoxism înțelegem o întreagă ideologie, nu doar credința ortodoxă propriu-zisă.

Oameni precum Dan Puric, Iulian Capsali sau diferiți bloggeri anonimi apără și susțin politica Rusiei, aducând o critică constantă față de tot ce reprezintă occidentul. Motivația lor este relativ simplă și se rezumă la ideea că Rusia apără valorile tradiționale, creștin-ortodoxe, în timp ce occidentul le calcă în picioare. Evident, în politică nu mai există loc pentru altceva. Totul se rezumă la valorile relative ale unui cult religios printre multe altele. Concepte precum interesul național nu au importanța în opinia domnilor mai sus menționați, ci doar faptul că lui Putin nu-i plac homosexualii, iar lui Merkel da.

Când politica se reduce la așa ceva este trist, mai ales că astfel de oameni au în jurul lor un nucleu de simpatizanți și au totuși o influență în rândul cultului religios de care aparțin, chiar dacă nu una oficială. Dar cred că ar trebui să fac o mică paranteză și să pun în discuție și problema legăturii lui Putin cu ortodoxia. Lui Vladimir Putin îi displac homosexualii ? Sincer, nu știm. Dar îi place puterea, îi plac voturile, iar într-o țară cu o populație profund homofobă nu poți face politică fiind pro-LGBT.

De fapt pentru Putin valorile religioase nu contează deloc, iar acest lucru a fost dovedit în repetate rânduri. Nu a părut să-i pese de faptul că Georgia este o țară cu o populație majoritar ortodoxă, sau de faptul că Ucraina este o țară majoritar ortodoxă. Nu l-a interesat nici că divorțul reprezintă un păcat în teologia creștin-ortodoxă. În schimb Putin ne-a arătat că politica sa se reduce la ceea ce consideră drept interes național/strategic/geopolitic. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Cu totul altă mentalitate decât cea a bieților teologi de carton de la noi, care au devenit peste noapte și politologi.

Din fericire acești teologi nu reprezintă instituția bisericească într-un mod oficial, dar fac partea din ea. La fel cum fac parte și oameni respectabili precum Mihail Neamțu, a căror opinii pro-occidentale și anti-rusești sunt cunoscute. Nu există o legătură oficială și absolută între BOR, cultul ortodox și Federația Rusă, iar a spune altfel mi se pare o exagerare, dar la fel de exagerată și naivă este asumpția că în rândul cultului ortodox nu există oameni care susțin Rusia și îi fac servicii, voluntar sau involuntar, în acest război informațional, iar ortodoxia nu este folosită, de fapt, ca și o unealtă propagandistică. Un război informațional în care Federația Rusă se folosește de tot ce are la îndemână: ideologii politice, credințe religioase, temeri identitare,etc.

România este o țară cu o populație majoritară creștin-ortodoxă. Evident, mai mult nepracticantă, dar asta nu taie foarte mult din influența unui discurs religios peste sutele de oameni care, deși nu-și trăiesc religia, au o sensibilitate psihologică pentru aceasta. Organele de propagandă moscovită încearcă să folosească această realitate, iar ortodoxia devine o simplă unealtă propagandistică (nu o valoare a statului rus cum crede dl. Capsali) cu sau fără voia clerului ortodox din România.

Mai interesant este totuși faptul că susținătorii ortodoxiști ai Rusiei sunt gata să calce pe interesul național și alte valori în favoarea a ceea ce ei consideră interesul cultului de care aparțin. Să facă ce vor, e dreptul lor. Totuși să nu asume că statul are obligația de a servi interesele unuia din cultele prezente pe teritoriul său. Statul urmărește doar două tipuri de interese: cele naționale și cele individuale, ale cetățenilor care compun totalitatea unei națiuni. În momentul de față nici unul din aceste două tipuri de interese nu impun o viziune moscovită și nu, drepturile comunității LGBT nu sunt o problemă serioasă când vine vorba de relațiile internaționale. Statul român are alte interese decât tradiționaliștii ortodocși și alte valori decât cele religioase.

Putin pare să înțeleagă aceste lucruri cel mai bine. Face alianțe cu Coreea de Nord, un stat comunist și ateu, cu China sau cu lumea islamică. Religia contează pentru el în măsura în care este utilă ca unealtă politică pe plan intern, respectiv extern, iar acesta este cazul la majoritatea oamenilor politici. Dacă politica s-ar face exclusiv pe baza credințelor religioase trebuia să trăim într-un singur imperiu ortodoxist pus pe a cuceri lumea ”păgână”. Statul român și-a asumat alte valori, seculare și liberale, iar interesele sale naționale nu sunt în conformitate cu cele ale Rusiei, mai ales când vorbim de suveranitate, prosperitate economică, situația Basarabiei și așa mai departe.

Consumul de droguri – o problemă abordată greșit

Una din marile probleme cu care se confruntă lumea contemporană este cea a drogurilor. Tot mai mulți tineri sunt atrași de acest viciu și de multe ori îi cedează. Pentru o materie de secundă sau pentru o perioadă mult mai lungă, devenind dependenți și mergând treptat spre ruină. Din acest punct de vedere drogurile pavează un adevărat drum spre infern. Infernul personal al celor care pentru un moment de distracție cu prietenii sau pentru a-și alina tristețea sau singurătatea au ales să experimenteze ceva nou.

Asupra acestei teme m-am gândit de nenumărate ori și mereu m-am întrebat: ce facem pentru a rezolva o astfel de problemă ? Nu doar atât, dar ce facem pentru a-i ajuta pe cei care au căzut și au început să-și distrugă viața ? Nu prea multe. Cel puțin asta se vede când arunci o privire asupra felului în care societatea noastră se ocupă de acești copii (fiindcă de cele mai multe ori vorbim de minori). Au luat droguri ilegale ? Prea rău, poliția se va ocupa de asta, iar cei din jur îi vor ostraciza.

Sancțiuni dure și ostracizare socială

În general cei care consumă droguri și sunt prinși sau încearcă să renunțe să confruntă cu două probleme majore. Sancțiunile pentru încălcarea unor legi și felul în care familia, prietenii, societatea în general îi va trata. Victimele consumului de droguri sunt întotdeauna pedepsite pentru faptele lor. Din păcate aceste pedepse nu ajută cu nimic la schimbarea lor sau la îmbunătățirea vieții pe care o au, ci din contră, le îngreunează situația, iar contribuția la combaterea traficului de droguri ilegale este mult prea mică pentru a conta.

Dl. Bălăceanu Stolnici exprimându-se odată asupra acestei probleme a evidențiat faptul că în SUA și în majoritatea statelor occidentale politica de prevenire a traficului și a consumului de droguri periculoase se rezumă la prinderea și sancționarea foarte dură, în conformitate cu legile în vigoare, a celor care fac acest lucru. Astfel se ignoră o realitate și anume că indivizii respectivi sunt, de cele mai multe ori, victime inconștiente. Odată pedepsiți mulți revin la obiceiurile anterioare sau dacă trec peste apar alți consumatori în locul lor.

Nu consumatorii în sine sunt problema în acest caz, ci indivizii care profită de pe urma lor. Cei care fac trafic de droguri și își construiesc viața pe suferința celor care apelează la ei. În această direcție ar trebui îndreptate sancțiunile, rigiditatea legii și majoritatea eforturilor pentru stoparea consumului de droguri și nu înspre niște tineri naivi care au făcut ceva specific vârstei, să experimenteze chiar în ciuda riscurilor. Cei care au abuzat de această caracteristică naturală sunt problema, iar indiferent câți consumatori sunt arestați alții vor apărea și vor consuma drogurile vândute de indivizii aflați la capătul rețelei.

Din acest punct de vedere consumatorul de droguri este, la rândul său, o victimă. A pedepsi victima este puțin absurd, mai ales că între timp vinovatul scapă pentru a face alte victime. La fel de absurdă este reacția plină de ură a societății față de cei care sunt prinși în fapt. Majoritatea persoanelor în cauză sunt date la o parte și ajung să se izoleze, revenind de cele mai multe ori la droguri, pe un drum constant a ceea ce am putea numi auto-distrugerea. Depresia, anxietatea, sinuciderea sunt posibilități care apar în urma acestei izolări. Apare anomia la care făcea referire Emile Durkheim.

Educația și înțelegerea dau rezultate mai bune

Sunt de părere că nu putem combate consumul și traficul de droguri fără a ține cont de realitatea mai sus menționată. Psihologia reprezintă un factor de bază, mult mai important decât litera legii, în acest sens. Societatea trebuie să pună accent pe combaterea consumului de droguri nu prin forța legii și teama pe care aceasta o inspiră, fiindcă teama de obicei dă rezultate inverse, ci mai ales prin educație și înțelegere față de victime. Educația în sine este importantă pentru că prin ea se poate atrage atenția asupra riscurilor la care diferiți indivizi se expun încercând diferite droguri, iar înțelegerea față de cei care au făcut deja asta, în locul ostracizării, reprezintă o cale spre reintegrare și un pilon în depășirea dependenței.

Unui tânăr nu poți pur și simplu să-i interzici anumite lucruri și să te aștepți ca el să respecte pe deplin regula impusă de tine. El pune întrebări, caută răspunsuri și vrea să experimenteze lucruri noi. Ceva interzis fără a știi precis de ce reușește mai mult să-l atragă decât să-l ține departe. Pilda biblică legată de Adam și Eva, felul în care au gustat din mărul cunoașterii, este un exemplu bun în acest sens și care reflectă de fapt o caracteristică a persoanei umane: curiozitatea. Tânărului trebuie să i se atragă atenția asupra felului în care un lucru îi poate dăuna, să i se explice de ce și nu doar să fie lăsat cu o poruncă de a nu face asta. Este important să știe că trupul și mintea sa sunt distruse prin consumul de droguri.

Aici școala joacă un rol important, dar la fel fac și familia sau comunitatea. Nu putem exclude nici mass-media. În general o campanie publică ajută foarte mult la atragerea atenției asupra unor probleme sau, în cazul de față, a riscurilor la care tu care persoană te expui când alegi să consumi droguri. A înțelege aceste riscuri și de ce este preferabil să duci o viață sănătoasă mi se pare mult mai important pentru dezvoltarea unei persoane decât primirea unor ordine și ameințarea cu o pedeapsă, lucruri care uneori funcționează, dar care în majoritatea cazurilor au efect invers. Aici aș putea invoca propriul meu exemplu ca și persoana asupra căreia pedeapsa și frica nu au reușit niciodată să impună o lecție sau o decizie.

Ce facem cu acei oameni care au căzut deja pradă consumului de droguri, aflându-se într-o fază incipientă sau, mai rău, fiind deja dependenți ? Îi luăm și îi aruncăm în pușcării sau la reeducare și apoi când se întorc acasă îi ignorăm, îi respingem ? O metodă adecvată pentru cei care se ocupă de traficul de droguri, nu pentru consumatori. Dacă vrei să-i ajutăm să se repună pe picioare mi se pare fundamental ca accentul să nu pice pe pedeapsă, ci pe reintegrare. Comunitatea trebuie să se arate înțelegătoare și să ofere un important sprijin emoțional individului în cauză.

O problemă gravă și o abordare greșită

Consumul și traficul de substanțe ilegale afectează tot mai multe persoane. Un lucru vizibil și noapte pe unele străzi din București. Până de curând o mulțime de oameni ajungeau în șanțuri și-și distrugeau viața din cauza unor droguri considerate legale. Acum o fac din cauza altora de mare risc și a faptului că societatea nu știe să răspundă la această problemă. Nu cătușele sunt răspunsul sau cel puțin nu în totalitate. Accentul trebuie să pice pe educație, pe mesaje publice a căror misiune este să ridice întrebări și să ofere răspunsuri, iar în cazurile în care acestea au eșuat reintegrarea socială după o astfel de experiență este mult mai importantă decât pedeapsa dată

Cel mai trist este că de multe ori autoritățile nu ridică adevărații vinovați pentru traficul de droguri, ci simple persoane care probabil n-au atins nici vârsta majoratului și au devenit dependente într-un moment de distracție (sau din contră). Prevenirea și combaterea traficului/consumului de droguri necesită o schimbare cu privire la acest lucru. Ținta nu trebuie să fie tot victima, ci individul care și-a făcut o adevărată afacere din suferința și/sau dependența altora, iar reintegrarea în societate a victimelor trebuie să intre în prim plan, înlocuind pedepsirea și chiar ostracizarea acestora.

Argument pentru o economie de piață

Am câțiva prieteni marxiști, comuniști chiar. Le zic bine prieteni sau ar trebui să spun cunoștințe ? Depinde de caz. În orice caz avem o mulțime de discuții cu privire la economie și politică. Când vine vorba de economie este cel mai rău. Indiferent cu care vorbesc aud același lucru. O linie veche și deja plictisită: ”tu crezi că este corect ca un grup mic de oameni să aibă mai mult decât un grup mare de oameni ?”. Asta-i replica de serviciu a demagogilor marxiști și comuniști. Replica mea este simplă: tu crezi că-i corect ca 10 colegi care învață mai prost ca tine sau nu învață deloc să aibă aceeași notă ca tine ?

Și cam aici încep sofismele, dar în general lucrurile sunt clare. Teoria marxist-comunistă eșuează în fața realității. Care este realitatea ? Oamenii sunt prin natura lor ființe egoiste. Individualismul este o caracteristică generală. Există excepții, dar sunt atât, doar excepții. Majoritatea oamenilor își pun interesele proprii pe primul loc și nu pe cele ale comunității din care fac parte. Nimeni n-ar fi cu adevărat dispus să fie egal cu semenii săi în sărăcie, mai ales când el poate munci mai mult, produce mai multe sau are capacități mai înalte. Ca în junglă sau ca la Darwin principiul e simplu: câștigă cel mai puternic.

Aceasta este starea noastră naturală. Ca oameni avem posibilitatea de a o modifica, de a ameliora lucrurile. Dar există o limită. În general cu cât modifici mai mult natura umană și mediul natural de dezvoltare pierzi din lucrurile specifice acesteia. Libertatea este una. Asta face economia de stat și asta evită economia de piață. Susțin economia de piață, capitalismul. De ce ? Pentru că este un sistem natural. Un sistem care permite fiecăruia să producă ce poate, iar dacă nu poate să muncească pentru cei care pot, supraviețuind astfel prin locuri de muncă. Capitalismul permite unui individ să crească și economie, respectiv tehnologiei, să se dezvolte în virtutea competiției dintre antreprenori.

Cu totul altfel stau lucrurile în comunism. Avem de a face cu un sistem economic care-i subordonează pe toți statului și, teoretic, îi tratează pe toți la fel. Excepție fac cadrele de partid care joacă rolul unei noi aristocrații pe baze ideologice. Dar în general oamenii sunt egali în sărăcie. Cei care trebuie să producă lucruri pentru stat și să contribuie la dezvoltarea economică nu o mai fac pentru că nu câștiga pe măsura muncii lor și încep să stagneze. Odată cu ei stagnează și economia și dezvoltarea pe diverse ramuri de interes pentru stat. Coreea de Nord este un exemplu. Individul este motivat de câștig personal. Nici cu locurile de muncă nu stăm mai bine. Statul le oferă, statul le plătește, până își epuizează resursele și realizează că nu ajunge niciunde.

Într-o economie de piață fiecare este liber să se dezvolte în funcție de propria capacitate și eforturile depuse. Nu toți reușesc, dar nici în viață nu reușesc toți să ajungă prea sus. Cum ar arăta lumea formată doar din patroni și nici un angajat care să lucreze ? Nu s-ar mai face nimic. Invers dintre muncitori s-ar ridica un patron, deci no difference there. Da, vor exista oameni mai săraci și oameni mai bogați, dar la fel există oameni mai buni într-un domeniu și oameni mai proști într-un domeniu. În ciuda acestui fapt acești oameni mai bogați oferă locuri de muncă pentru restul. Situația nu este favorabilă doar celor care au nevoie de locuri de muncă, ci tuturor în general. În funcție de cerere aceștia produc pentru a câștiga profit, capital, iar în schimbul profitului cei care cumpără pleacă mulțumiți. Evident, o astfel de situație încurajează și competiția între producători pentru calitatea produselor.

Rezultatele sunt mult mai bune pentru toată lumea decât într-o economie de tip socialist/comunist unde totul ajunge, inevitabil, la stagnare. Nu degeaba și China, una din marile puteri globale ale momentului și probabil ale viitorului, a adoptat un sistem economic capitalist care funcționează în paralel cu cel socio-politic comunist. Confruntați cu realitatea chinezii au văzut eșecul economic al comunismului. De fapt doar niște naivi fanatici mai susțin astfel de idei, cel puțin pe plan economic. Comunismul nu a funcționat nici unde, nici cum, iar teoria sa economică de sorginte marxistă a eșuat întotdeauna lamentabil.

Există nedreptăți, cel puțin aparente, într-o economie de piață. Unele sunt naturale și inevitabile, altele nu. Aici intervin alte detalii. O economie de piață poate să fie una foarte liberă sau una reglementată. Există o economie de piață socială, după modelul german de sorginte creștin-democrată. Rolul statului este în general cel de supraveghetor asupra pieței. El oferă un background în care toți să poată lucra și conviețui, avantajos pentru toată lumea și niște reguli, asigurându-se că acestea sunt respectate de către toți actorii implicați. Statul poate impune câteva reguli prin care antreprenorii să respecte drepturile și nevoile angajaților, în funcție de circumstanțe și poate contribui la rândul său prin ajutor social. Dar nu poate juca rolul pieței sau al antreprenorilor.

În general economia de piață este cea mai bună opțiune pe care o avem. Ca orice lucru în viață nu este ceva perfect, dar tocmai asta o face bună. Toate ideologiile care au pretins perfecțiunea au ajuns să reprezinte iadul pentru indivizi și pentru națiuni, dând în cele din urmă greși. Mai bine ceva natural, normal și cu defecte, dar care compensează prin funcționalitatea sa decât o utopie robotică a cărui finalitate este eșecul și care în drum spre eșec distruge totul: oameni, națiuni, valori. Cazul românesc este un exemplu, Coreea de Nord un altul ceva mai actual. În schimb nu am văzut economii de piață care să se prăbușească în adevăratul sens al cuvântului.