Cazul Ponta

Ca să concluzionez și eu cazul Ponta am să repet ce afirm de când a început această telenovelă politică. Nu este normal ca într-un stat democratic, construit pe valori constituționale, identitatea ofițerilor sub acoperire sau serviciile de informații să fie folosite pentru interese politice.

Opinia mea despre Victor Ponta a fost mai mereu una negativă. Din păcate nici adversarii acestuia nu par să treacă de un anumit barem. Traian Băsescu în special. Acesta urmându-l pe actualul premier în subordonarea intereselor naționale celor politice.

Victor Ponta a FOST ofițer sub acoperire. Foarte bine. Și-a făcut datoria, racolat fiind probabil pe când era în Italia. Acum îi facem identitatea publică ? Cum vor reacționa restul ofițerilor sub acoperire știind că identitatea și implicit siguranța lor este la cheremul unor jocuri politice ?

Nu știu cum și-ar putea aceștia continua activitatea și așa destul de grea. La fel cum nu știu cum vor reacționa acei indivizi cu care Victor Ponta a intrat în contact ca și ofițer sub acoperire. Dar probabil reacția nu se va clasa printre cele pozitive.

Apărarea, serviciile de informații și alte instituții relevante ale statului nu pot și nu trebuie să fie implicate în jocuri politice. Faptul că Ponta a fost ofițer odată, recrutat ad-hoc, nu înseamnă că mai este și nu reprezintă nici o problemă în alegerile actuale. Mai mult, nu interesează pe nimeni.

Problema de față nu este despre Victor Ponta. Poate doar în mintea actualului președinte. Ea este despre ofițerii sub acoperire, structurile de intelligence și imaginea României în lumea, îndeosebi în spațiul euro-atlantic.

O campanie negativă

Negativismul și scandalul public au devenit deja caracteristici ale societății românești. La tot pasul vedem (sau auzim) cele mai penibile isterii. Personaje mondene care transforma micul ecran într-o telenovelă și, ce-i mai rău, personalități politice care-și derulează campania într-un mod negativ.

Ce înseamnă asta ? Că oamenii politici din România își fac campania electorală nu prin promovarea unor proiecte, a unor soluții sau prin afișarea propriilor aptitudini, ci prin atacuri la adresa altora. Nu vedem ce vrea să facă un candidat sau altul fiindcă aceștia au altă ocupație, să ne arate ce rău îi adversarul său.

Și așa alegerile prezidențiale sunt duse în derizoriu. Temele importante sunt ignorate, nu mai au nici o valoare, pe când subiecte demne de OTV sau Cancan sunt la tot pasul. Chiar nu-mi pasă dacă Ponta-l consideră rău pe Klaus Iohannis sau viceversa, e normal, sunt adversari. Vreau să cunosc proiecte.

Un exemplu este cel al ieșirii în public a președintelui. Acesta a venit aseară la Realitatea TV unde a dus mai departe o telenovelă politic-electorală despre candidatul denumit 007. Președintele i-a făcut publică identitatea într-un joc al dezvăluirilor.

Aici interesul național și sistemul de securitate al statului au fost sacrificate de către președinte în favoarea intereselor politice ale acestuia. Sunt curios și eu cum vor reacționa oamenii cu care Ponta a intrat în contact ca ofițer SIE. Sunt curios cum vor vedea ofițerii sub acoperire acest gest.

Nu într-un mod pozitiv, asta-i sigur. Dar de dragul intereselor electorale se face orice. Jocuri operative, diversiuni, otv-isme, atacuri la persoană, demonizări. Echilibrul lipsește. Aș prefera să văd proiecte și idei în locul acestor forme de campanie.

Cu alte cuvinte aș vrea să văd o campanie pozitivă în locul uneia negativă. Aș vrea să văd oameni politici care promovează valorile democratice într-un mod corect, care unesc societatea în loc să o dezbine, care se ceartă pentru idei, nu pentru demonizare. O lume politică echilibrată.

Pierdem mult prea mult timp pentru nimicuri și ignorăm lucrurile cu adevărat importante. Înțeleg că mulțimile iraționale răspund mai bine la astfel de lucruri (și la știri vedem că o știre negativă aduce mereu mai mult rating), dar clasa politică trebuie să impună o schimbare în acest sens.

O schimbare, un model pozitiv. De asta educația este cel mai important aspect într-o democrație. O democrație se bazează pe mulțimi, iar dacă acestea nu sunt educate atunci imperfecțiunea democrației devine un risc. Iar politicienii prin comportamentul lor joacă un rol major în această educație.

De asta avem nevoie de mai puțin Băsescu-i de vină, de mai puțin Ponta e roșu ca iadul. Avem nevoie de o campanie pozitivă. O campanie care prin felul în care se derulează să promoveze valorile democratice în sinea lor.

De ce unire ?

Am prieteni și cunoștințe care mă întreabă mereu de ce ar trebui să susțină unirea Basarabiei cu România, sau cel puțin unirea prin aderarea la UE. La urmă urmei Republica Moldova este un stat sărac. Un stat care nu ar duce nici un avantaj economiei românești. Eventual doar furia lui Putin.

Lucrurile nu stau chiar așa. Republica Moldova nu se limitează doar la economie. Rolul acesteia este și unul relevant în ecuația strategică a României sau a structurilor din care România face parte. Să nu uităm că-n ultimii ani unirea sau măcar o mai strânsă colaborare a venit ca un îndemn de la marile puteri aliate. 

Republica Moldova reprezintă o poziție de graniță cu răsăritul și o importantă zonă de influență la Marea Neagră. Reprezintă o zonă de graniță cu Ucraina și ne oferă mai multe perspective asupra acelor teritorii. 

Ca membră a UE sau prin unirea directă cu România Republica Moldova poate juca un rol esențial în dezvoltarea strategiei noastre de securitate la Marea Neagră și la granița de est a Europei. Locuri în care lumea euroatlantică trebuie să-și întărească poziția. 

În special la Marea Neagră care, din punct de vedere geostrategic, joacă un rol fundamental. Ea face legătură dintre Europa și Asia, fiind un factor important pentru stabilitatea și securitatea Europei. La fel de mult cum este și pentru economie, datorită cantității imense de resurse din Marea Neagră.

Fac o pauză aici pentru a menționa că România are potențialul de a deveni fruntea stabilității în zona balcanică și a Mării Negre. Ea își poate asuma misiunea de a reface legăturile dintre statele existente în această zonă, legături necesare stabilității regionale, dar și prosperității acestor state.

Un alt lucru care trebuie luat în considerare este necesitatea unei uniri cât mai rapide. Dacă Moldova nu este primită în NATO sau UE, sau dacă nu se unește cu România, atunci direcția ei va fi spre Rusia. Fiindcă neutralitatea adevărată nu există când te situezi între două lumi diferite. 

Asta ar veni în dezavantajul nostru. Pentru că politica externă a Rusiei a rămas până astăzi a politică a zonelor de influență și a expansiunii, chiar dacă sub forme diferite. România nu are nevoie de un astfel de vecin, iar Republica Moldova trebuie să aibă alternativa la Rusia.

Evident, dincolo de argumentele pragmatice există și acel argument emoțional. Da, moldovenii de peste Prut sunt frații noștri. Nu știu câți oameni și-ar lăsa rudele pe stradă sau pe mâna altora. Eu unul n-aș face-o. Și nici România nu va face asta cu fiica ei, Republica Moldova. 

Acum există și un alt aspect. Dorința pentru realizarea unirii. Aceasta reprezintă o condiție esențială în acest proces și, cel puțin în concepția dreptului internațional, situată deasupra argumentului rațiunii de stat. Un argument care nu mai are putere totală într-o lume post-modernă. 

Pentru realizarea unirii este necesar ca românii de pe ambele maluri ale Prutului să dorească acest lucru. Pentru asta este nevoie de o întreagă campanie de promovare a unei mentalități unioniste în rându maselor, ca și una de promovare în rândul elitelor. 

Criza din Ucraina ne pune în fața unor riscuri de securitate majore, dar și în fața unor oportunități pe care nu trebuie să le ratăm. Așa cum am făcut-o odată, când România se chinuia să intre pe un drum al democratizării, blocată fiind de rămășițele unui regim odios. 

Cert este că unirea reprezintă un obiectiv al României. Un obiectiv care astăzi se bucură și de aprobarea structurilor din care România face parte (Germania deja a făcut declarații în acest sens). Rațiunea de stat și idealul popular se îmbină în acest obiectiv urmărit de o generație. 

Schimbarea și riscurile de securitate

Dacă analiștii de securitate se confruntă cu o problemă des întâlnită aceasta este conservatorismul. Există o anumită ideologie a conservatorismului care-i face pe mulți analiști să ignore starea permanent schimbătoare a riscurilor de securitate, continuând să raporteze problemele prezentului, cât și ale viitorului, la idei specifice sec. XX.

Acest lucru este de la sine evident și astăzi când mulți analiști trăiesc în continuare paradigma bipolarității din războiul rece al secolului trecut. Ei analizează actuala stare de conflict înghețat între două mari puteri, cât și alte riscuri de securitate, bazându-se pe un fel de semi-dogme care împiedică o conștientizare a realității de facto, dar și o analiză corectă a posibilităților viitoare.

Nici un analist sau un specialist al domeniului de securitate nu poate ignora riscurile permanent schimbătoare al acestui domeniu. Faptul că paradigmele geopolitice și de securitate în relațiile internaționale nu sunt niciodată aceleași, nu sunt niciodată stabile, iar actorii diferă la rândul lor, trebuie acceptat de orice analist, ieșind astfel din orice mentalitate dogmatică.

Creativitatea și deschiderea față de nou devin astfel calități esențiale ale unui analist. Diferența între dezastru și stabilitate se poate afla într-o analiză care ține cont de actorii non-statali, de schimbările care intervin la nivel global sau într-una care nu ține cont de acești factori, de schimbare, ci se bazează pe paradigme învechite, pe dogme stabilite de terțe persoane în domeniu.

De fapt dogmele sunt utile atâta timp cât sunt limitate la rolul de ghid. Lucru aplicabil în orice domeniu. Dacă aceste dogme blochează privirea omului dincolo de zidurile lor atunci, în mod evident, nu mai putem vorbi de analize serioase, la fel cum în știință n-am mai putea discuta despre mari descoperiri.

Asta se întâmplă și în domeniul securității și al analizei de informații. Singurul lucru constant în această lume este schimbarea. Orice analist trebuie să fie capabil să se adapteze la această schimbare. Să înțeleagă factori de risc și paradigme noi pe scena globală, având astfel posibilitatea de a prezice, în acest joc al minții, acțiunile adversarilor strategici și riscurile de securitate prezente. 

Importanța strategică a Turciei

Printre puterile importante din cadrul Alianței Nord-Atlantice se numără una foarte des uitată de mulți analiști sau simpli indivizi interesați de geopolitică. Această putere este Turcia. Un stat care face parte din NATO încă din perioada Războiului Rece și care nu a fost accepta, încă, în cadrul Uniunii Europene. Deși are o importanță strategică majoră pentru comunitatea euroatlantică.

Importanța Turciei a fost de la sine evidentă în perioada Războiului Rece când această putea schimba echilibrul puterii din orient în favoarea NATO. Lucru care rămâne valabil și astăzi când Turcia reprezintă principala noastră graniță împotriva Statului Islamic, împotriva haosului dintr-o lumea premodernă, cât și principalul nostru aliat la Marea Neagră.

Acești doi factori trebuie luați în considerare în orice discuție despre Turcia și legătura acesteia cu lumea occidentală. Turcia este una din principalele puteri de la Marea Neagră, oferind sau nu accesul forțelor occidentale aici, forțelor islamiste pe uscat sau ajutând în mod direct la securitatea și controlul Mării Negre. Să nu uităm că forța navală a Turciei este extrem de importantă.

În momentul de față Turcia este un actor cheie în regiunea Mării Negre. Un turn al Europei pe tabla de șah, un turn care poate asigură dominația unui flanc și care ne separă de o lume haotică. Este un aliat extrem de important pe care trebuie să-l ținem aproape și cu care România ar trebui să dezvolte bune relații în contextul în care aceste două țări sunt principala forță a NATO la Marea Neagră.

Vedem și în momentul de față cum prezența Turciei în NATO ne oferă un avantaj la Marea Neagră, atât de important în contextul crizei din Ucraina și a relansării Rusiei în jocurile relațiilor internaționale. Tot Turcia este unul din actorii cei mai relevanți în lupta împotriva Statului Islamic, iar acest lucruri nu pot fi ignorate.

Rolul președintelui (II)

În ultimul meu articol despre rolul președintelui am făcut o abordare în primul rând teoretică și generală asupra îndatoririlor care-i revin acestuia prin lege. Nu m-am referit suficient și la ceea ce înseamnă rolul unui președinte în actualul context geopolitic, pentru ce ar trebui să fie pregătit și cum ar trebui să fie acesta pentru a rezolva niște probleme extrem de serioase sau amenințări care pândesc la granița României.

O astfel de abordare am să încerc în articolul de față. Evident, fără a-mi face mari speranțe că actualii candidați ar putea să rezolve astfel de probleme. Cu atât mai mult cu cât experiența unora este nulă, iar alții aleg să fie chiar ei problema. Ca să nu mai spun despre felul în care toți candidații înțeleg să joace un teatru ieftin, urmărind mai mult interese politice și personale decât acele interese naționale față de care clasa politică ar trebui să se subordoneze. Cel puțin teoretic.

Printre primele amenințări care pândesc România și față de care un președinte trebuie să poată oferi un răspuns se numără amenințarea extremismului. De toate felurile. Fie că vorbim de extremism de dreapta, fie de stânga. Această formă de gândire este o amenințare pentru întreaga comunitate europeană, inclusiv România. Atât fenomenele externe, precum extremismul și separatismul maghiar care amenință România, cât și cele interne, precum ultra-naționalismul care amenință actualele valori sociale și servește adesea unor interese străine.

O altă amenințare prezentă la care un președinte al României trebuie să poată răspunde este cea rusească. Războiul psihologic și planurile Federației Ruse în conflictul cu statele membre NATO sunt pericole la care un șef de ștat trebuie să poată răspunde. Cu atât mai mult într-o perioadă de criză precum cea actuală, în care rolul președintelui de comandant suprem al armatei și factor de stabilitate în societate este tot mai important pentru supraviețuirea unei națiuni.

Amenințări comune la adresa comunității euroatlantice apar și ele, precum, Statul Islamic. Amenințări în legătură cu care un președinte trebuie să știe cum să acționeze. Ce politică să adopte, cum să colaboreze cu aliații, să înțeleagă posibilitatea unor amenințări pe termen lung, mediu și scurt.

Președintele nu trebuie să fie doar un bun diplomat, un expert al relațiilor internaționale și un arbitru politic. El trebuie să fie și capabil să răspundă unor provocări actuale. Iar asta se vede încă din perioada alegerilor și din abordarea candidaților. Felul în care aceștia acționează ne indică dacă înțeleg riscurile majore care ne înconjoară, dacă se gândesc la ele și dacă sunt capabili să cedeze interesele de partid sau personale în favoarea intereselor statale.

În final un președinte trebuie să fie capabil să coordoneze țara printre valurile prezentului. Există riscuri majore față de care un președinte trebuie să dea un răspuns, oferind totodată cetățenilor siguranța și unitatea de care statul are nevoie în astfel de situații. De asta alegerile de anul acesta sunt importante. Și pentru viitorul nostru, și pentru imaginea și poziția noastră în NATO sau UE. Din păcate actualii candidați se complac în jocuri politice umile, iar interesul național este din nou sacrificat. 

Candidatul 007 - concluzii

Jocul spionilor pare să fie pe sfârșite, iar candidatul 007 despre care s-a făcut atâta vâlvă, jurnalistul ofițer sub acoperire și alte cele s-au întors, momentan, în anonimat. Cât va dura asta înainte ca președintele să mai arunce și alte fumigene nu știu, dar putem trage niște concluzii de aici.

Teorii despre tot jocul acesta au apărut la toate posturile de știri. Cea mai vehiculată este cea a fumigenei, dar dacă le legăm de la cap la coadă vedem o acțiune destul de interesantă. Cel puțin pentru mine pare a fi mai mult o reclamă decât orice altceva, un joc operativ de promovare.

Promovare pentru o lovitură dură la adresa premierului Victor Ponta. Nu știu câți au auzit de un film la care se lucrează acum. Un film despre un procuror Cristian care se luptă cu un sistem corupt, același despre care Băsescu se laudă că l-a îngenuncheat.

Ei bine, acest procuror nu este un personaj ficțional. Cristian Panait este numele unui procuror în legătură cu moartea căruia Ponta a fost acuzat de foarte multe persoane. Este o pată în istoria lui Victor Ponta, fictivă sau nu, dar o pată pe care președintele în funcție vrea să o folosească.

Traian Băsescu a lansat o fumigenă pentru a atrage atenția oamenilor asupra unui lanț de evenimente, direcționând astfel dezbaterea în direcția dorită de el. Nu a făcut public numele ofițerului sub acoperire, dar ne-a dat indicii că ar fi Ponta și ne-a atras atenția.

A venit rândul lui Robert Turcescu. Acesta și-a făcut spovedania de tip mistico-religios în direct și ne-a zis că… este un ofițer sub acoperire. Unul al armatei. Toate discuțiile despre candidatul 007 s-au mutat pe jurnalistul 007, Robert Turcescu, care și-a sporit popularitatea.

Acum vine acest film despre un procuror în luptă cu sistemul, chiar cu structurile de informații. Un film despre un om de moartea căruia Victor Ponta a fost acuzat adeseori. Și un film în care Robert Turcescu joacă, el fiind actor în acest film.

Cred că putem spune cu ușurință că acest șir de evenimente a fost menit să ne ducă la acest film și să-i asigure succesul. E o lovitură directă la Ponta și o parte din tactica lui Traian Băsescu. Un președinte care-și încheie mandatul, dar care refuză să plece.

Ne putem aștepta la mai multe. Scopul președintelui în momentul de față este discreditarea lui Victor Ponta, dar și a lui Klaus Iohannis, dorind voturi pentru aleasa sa, Elena Udrea. Nu neapărat să câștige, dar să-și asigure rolul viitor de portavoce a dreptei împotriva guvernării PSD.