27 MARTIE – ISTORIE ȘI PREZENT

La 27 martie 1918 Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea acesteia cu Regatul României. Cu unanimitate de voturi o parte din Moldova lui Ștefan cel Mare a fost adusă înapoi la patria mamă ca parte din procesul de reîntregire a României. Un proces construit pe temelia de sânge a soldaților români și pe numeroasele eforturi diplomatice ale unor oameni politici de anvergură, cel mai bun exemplu fiind chiar Nicolae Titulescu.

O zi istorică, am putea spune. O parte din procesul prin care România își aduce copiii acasă, în granițele sale, după o lungă perioadă de dezbinare sub cizma marilor imperii: Austro-Ungar și Țarist. Dar ce a reprezentat această zi de fapt ? Cum a fost posibilă unirea și de ce este ea atât de importantă pentru noi ? Sunt câteva întrebări pe care le putem pune cu această ocazie, în primul rând pentru a ne aduce aminte de jertfa înaintașilor noștri.

O perspectivă istorică

Primul Război Mondial a reprezentat o perioadă nefastă în istoria omenirii. Acest lucru se datorează efectelor devastatoare pe care conflagrația le-a avut asupra Europei moderne. Pierderile enorme de vieți omenești, cât și cele de ordin material au forțat Europa să vadă oroarea a ce însemna, de fapt, războiul dus cu armele modernității. Cu totul altceva decât experiențele statelor de până atunci.

Efectele devastatoare ale acestui conflict nu s-au simțit doar prin pierderile omenești și materiale, ci și la nivel politic. Odată cu sfârșitul războiului ordinea europeană de până atunci s-a schimbat radical. Mari imperii se dărâmau, iar în locul lor se ridicau noi state. Ideologii politice erau distruse de furia mulțimilor, iar altele veneau să le ia locul. Căderea liberalismului și a Imperiului Țarist au fost însoțite de ascensiunea uneia din cele două ideologii criminale ale sec. XX, comunismul, și nașterea Uniunii Sovietice.

Pe tot parcursul acestui proces Armata Rusă a intrat într-o debandadă completă. Nimeni nu mai putea controla pe deplin hoarda de soldați care, fără ofițerii lor superiori vânați de către noua putere, se dedau la tâlhării și violuri. Lucru resimțit și în Basarabia unde s-a cerut ajutorul trupelor române pentru rezolvarea problemei.

Într-un astfel de context istoric Sfatul Țării a luat în calcul, a propus și a votat unirea Basarabiei cu România. Era singura metodă prin care frații noștri de peste Prut își puteau asigura granițele și integritatea în raport cu noua putere de la răsărit. Pe lângă asta era și un lucru natural. Reunificarea a două state care reprezintă o singură națiune prin limbă, cultură și spiritualitate reprezenta un lucru natural și inevitabil în contextul dezordinii caracteristice încheierii Primului Război Mondial.

Actualitatea unei idei

Pentru o perioadă România era unită. Actul de la 27 martie și cel de pe 1 decembrie 1918 au dat naștere unui nou stat. O României reîntregită la granița vechii Europei. Din păcate istoria nu ne-a fost favorabilă. Ascensiunea mișcărilor extremiste precum nazismul german și comunismul sovietic au dus la apariția unor noi puteri și la o stare de haos într-o ordine europeană fragilă, stabilită după încheierea războiului.

Revizionismul și o puternică atitudine revanșardă au devenit trăsături caracteristice ale statelor învinse, iar noua Uniune Sovietică duce o politică evidentă de expansiune, atât a ideologiei comuniste, dar și a granițelor sale proprii. Aflată la granița dintre imperii România Mare a devenit ținta acestor noi puteri și prinsă în jocurile geopolitice ale vremii ea a fost ruptă din nou. Basarabia și Bucovina de Nord au fost cedate Uniunii Sovietice, iar în urma dictatului de la Viena N-V Transilvaniei a fost cedat Ungariei hortiste.

Timpul a trecut, iar România a reușit să-și recapete o parte din teritoriile cedate. În ciuda acestui fapt Basarabia, denumită astăzi Republica Moldova, este încă despărțită de patria mamă. Ultimii ani prezintă o creștere a interesului tinerilor de pe ambele maluri ale Prutului pentru unire, iar inclusiv clasa politică de la București pare să ducă o politică tot mai vădită în această direcție. Ideea de unire care a stat în spatele actului de la 27 martie este la fel de vie și astăzi, mai ales că provocările sunt similare.

Euromaidanul și criza din Ucraina au redus influența Federației Ruse asupra granițelor de est ale Europei. Totuși amenințarea încă există, iar independența Republicii Moldova este serios pusă sub semnul întrebării atâta timp cât ea rămâne un stat izolat, în afara Uniunii Europene și a NATO. Amenințarea rusească o pândește, la fel cum pândește și integritatea statului ucrainean. Oare este momentul ca România și Republica Moldova să consfințească din nou un act istoric ?

Românii sunt dornici de reîntregire, iar frații noștri de peste Prut își doresc să trăiască liberi, un drept câștigat prin revoluția de la Chișinău din 2009, dar care este amenințat astăzi de instabilitatea existentă în răsărit. Pentru Moldova este clar că trebuie să se alăture uneia din marile familii geopolitice existente. Uniunea Europeană și NATO sau Uniunea Eurasiatică și axa Moscova-Beijing. Alegerea pare să fie spre vest, dar realitatea de la Chișinău nu este una foarte pozitivă și care să asigure șansa aderării prea curând, riscurile planând asupra viitorului Moldovei.

Într-un astfel de context unirea cu România se prezintă drept o alternativă viabilă. O intrare rapidă în UE și dobândirea siguranței pe care apartenența la acest spațiu o implică. Actul de la 27 martie a fost posibil datorită unui context internațional și geopolitic deosebit, context care există și astăzi și ne dă șansa unei reuniri. Este absurd ca două țări care împart o limbă, o cultură și o istorie comună să existe drept două națiuni diferite, cu atât mai mult cu cât au interese comune pentru un viitor mai prosper și mai sigur. Unirea este un act necesar pentru a vindeca rănile și nedreptățile istoriei.

Neimplicarea Turciei în lupta cu Statul Islamic

(Acest articol a fost publicat la data de 24 martie 2015 când încă Turcia ezita să se implice într-o campanie activă împotriva ISIS)

În Irak luptele dintre coaliția condusă de SUA și Statul Islamic persistă. Coaliția pare să câștige prin implicarea Iranului în conflict, dar situația nu este pe deplin una fericită. De acum orice victorie contra ISIS pare să devină o victorie pentru Iran, pentru extinderea sferei de influență iraniene în defavoarea SUA. Situația din Siria nu este nici ea pozitivă, opoziția democratică sponsorizată de SUA fiind aproape irelevantă în conflictul dintre regimul dictatorial al lui Assad și militanții ISIS. Pe acest fundal o întrebare care ne scapă, sau pare că ne scapă, ține de Turcia. Ce face mai exact Turcia ? De ce nu intervine acest stat membru NATO și care pare mai amenințat de extinderea ISIS decât occidentul.

Geopolitica și competiția dintre state, adversitatea chiar, ar putea oferi un răspuns. Deși Turcia este un stat membru al NATO și este la fel de amenințată de ISIS ca și restul statelor arabe ea nu se grăbește să urmărească distrugerea ISIS. Viziunea lui Erdogan pare să fie una construită pe răbdare și principiul ”the enemy of my enemy is my friend”. Nu putem ignora faptul că Turcia nu are o relație bună nici cu Siria și nici cu Iranul. Tot ce înseamnă strategie de securitate a Turciei s-a construit pe principiul strict al interesului național, iar un interes al Turciei este să aibă state cât mai slabe la graniță. Un lucru pe care ISIS îl asigură prin acțiunile sale din Irak și Siria.

Un joc al intereselor

De fapt statul turc nu dorește o restabilizare rapidă a situației din Siria. Pentru turci dărâmarea lui Assad sau prelungirea crizei interne actuale ar însemna o Sirie slăbită, destabilizată, care n-ar mai face probleme Turciei. Mai mult, Turcia și-ar putea extinde chiar influența și să-și asume un rol și mai puternic în arealul geografic al Orientului Mijlociu, în opoziție cu Iranul. Putem vedea aici conturarea unui conflict între principalele două confesiuni islamice, un conflict care deja afectează stabilitatea regională din Orientul Mijlociu. Perspectiva Turciei asupra ISIS este una de amenințare, dar în același timp una care poate fi ținută în frâu.

Pentru Ankara Statul Islamic este o furtună, periculoasă, dar care momentan face ravagii în altă parte, printre inamici, iar Turcia nu are motive să o țină în frâu, având credința că ar putea să o facă mai târziu când furtuna se îndreaptă spre ei. Dacă nu va fi distrusă de către coaliția deja tot mai puternică în Irak. Aici se face un joc riscant, dar riscul este o parte inevitabilă a politicii internaționale. Turcia nu vrea să oprească furtuna care amenință toată regiunea pentru că ea nu a ajuns încă să devasteze granițele proprii, ci doar pe cele ale unor state rivale, iar credința politicienilor de la Ankara pare să fie cea că Statul Islamic o să fie învins, devastând între timp adversarii Turciei, sau Turcia ar putea să se apere dacă e cazul.

Și o sabie cu două tăișuri…

Logica este una interesantă și într-adevăr, pare corectă. Dar există riscurile evidente și aici. Sfera de influență a SUA în Irak este, de exemplu, un lucru favorabil intereselor Turciei și stabilității regionale. În schimb trecerea acestei sfere de la SUA către Iran nu favorizează Turcia, ci este o lovitură pentru influența proprie. O lovitură care pare să se afle în desfășurare, cu Statele Unite jucând un rol tot mai limitat în lupta contra Daesh în timp ce Iranul își extinde tentaculele, prin intermediul acestei lupte și a implicării masive, în tot Irakul. Astfel că la sfârșitul conflictului, cu o presupusă înfrângere a ISIS, nu știm ce se va întâmpla și cum va arăta noua configurația a puterii în Orientul Mijlociu.

Poate o intervenție a Turciei contra Statului Islamic ar fi schimbat situația, diminuând în vreun fel extinderea influenței Iranului, și așa una din cele mai mari puteri din Orientul Mijlociu ? Dacă și cu poate. Evident, o intervenție era costisitoare, iar Turcia nu are un interes direct în ajutarea unor state rivale. Practic ambele soluții ar avea plusuri și minusuri. Dar și Turcia și-ar fi putut extinde sfera din influență printr-o astfel de tactică. All in all, este puțin cam târziu. Statul Islamic bate în retragere, cel puțin pe teritoriul Irakului, iar implicarea SUA este minimă comparativ cu cea a Iranului. Ne putem aștepta la o situație similară și cu privire la influența pe care cele două state o vor exercita asupra Irakului și a Orientului Mijlociu.

O neimplicare cu implicări

Bine înțeles, Turcia nu a stat în totalitate departe de conflictul cu Statul Islamic. A existat și cazul intervenției Turciei pentru apărarea unui monument istoric legat de identitatea națională a poporului turc. Un caz care mai ridică niște semne de întrebare. Va sta Turcia în continuare departe dacă loviturile ISIS asupra Siriei și Irakului mai pișcă ocazional Turcia ? Sau Turcia așteaptă un moment oportun pentru a face o mișcare mai îndrăzneața de a lovi într-un stat sirian destabilizat sub pretextul distrugerii ISIS ? Sunt niște posibilități, la fel ca și continua așteptare pe poziții defensive. Nici măcar utilizarea trupelor statului turc (ca stat membru NATO) pentru înarmarea și susținerea rebelilor democrați din Siria nu este exclusă.

Repet, politica turcă trebuie înțeleasă în termeni foarte stricți. Naționalism și islam. Interesul național reprezintă axioma tuturor acțiunilor luate de Erdogan. Nimic din ce face Turcia nu trebui interpretat din altă perspectivă, cel puțin în momentul de față. A încercat o politică diferită, aderarea la UE, dar respingerea multiplă prin scuze de proastă calitate a schimbat oarecum perspectivele de viitor ale Turciei. O poziție greșită din partea UE, după părerea mea. Ca să-l parafrazez pe Daniel Hannan, Turciei i s-a cerut odată să apere occidentul de expansiunea bolșevică și a făcut-o, iar cât de curând i s-ar putea cere același lucru cu privire la expansiunea islamistă, dar atitudinea UE ar putea să ne pună într-o poziție penibilă.

Sfârșitul Transnistriei ? Poate, dar să nu celebrăm încă

Stăteam ieri și citeam câteva articole foarte interesante cu privire la ce se petrece în Transnistria. Ce se petrece de fapt ? Guvernul nu-și mai permite să-i plătească pe bugetari, toată situația economică pare să fie pe muchie de cuțit, iar Tiraspolul a început să adopte o atitudine mai bine voitoare față de Chișinău. Vedem chiar începutul unui dialog între cele două state artificiale care s-au născut la est de Prut, rezultat al politicii expansioniste a Rusiei de-a lungul istoriei.

O astfel de imagine ne dă dreptul să fim optimiști. Noi, nu și locuitorii Transnistriei, sau mai bine zis nu și autoritățile de la Tiraspol. Se pare că Transnistria își dă ultima suflare. Este un stat artificial și slab. Un stat care până acum a fost întreținut la aparate prin sprijinul Moscovei. Odată cu ruperea Ucrainei de Rusia s-a rupt și ruta de legătură între maica pravoslavnică și copilul nerecunoscut de nimeni, iar astăzi Transnistria este tăiată de la aparate, gata să moară.

Este posibil să se întâmple așa ceva. Șansele sunt să vedem cum Transnistria se dărâmă încetul cu încetul, ca apoi să fie absorbită de către Republica Moldova. Asta sau cum autoritățile transnistriene vor negocia cu Chișinăul pentru o reintegrare sau pentru începerea unor mai bune relații diplomatice și sprijinul Moldovei. Oricum, Transnistria nu poate supraviețui de una singură. Are nevoie fie de Rusia, fie de Republica Moldova.

Deci scenariul care prevede sfârșitul acestui stat paria este destul de plauzibil. Dar să nu sărbătorim încă. Darul unui adept al școlii realiste este acela de a strica sărbătorile și celebrările celor din jur. Well, asta fac și eu acum. Rusia nu și-a spus încă ultimul cuvânt. Transnistria s-ar putea să-și găsească sfârșitul dacă Rusia se mulțumește cu poziția actuala în Ucraina, cu influența pe care ar câștiga-o în politica ucraineană prin intermediul regiunilor autonome și nu ar merge mai departe.

Transnistria este pur și simplu acel tip de stat a cărui existență este cam… degeaba. Nu se bucură de o prea mare legitimitate internă, are instituții mai degrabă de tot râsul decât serioase. Pe plan externă este la fel de ilegitim, dacă nu mai mult, decât pe plan intern. Resurse nada, populație nada, putere militară nada. E un stat care a supraviețuit doar prin intermediul Rusiei Ca și Coreea de Nord prin intermediul Chinei.

Avem totuși și o alternativă. Cea în care Federația Rusă își continuă campania de cucerire pe coasta ucraineană formând un culoar de legătură cu Transnistria. De ce să nu luăm un astfel de scenariu în calcul ? Doar pentru că s-a semnat încă un tratat care se chinuie să supraviețuiască după ce primul tratat de la Minsk a fost cu totul strivit de șenilele tancurilor ? Sau pătat de sângele civililor și militarilor ?

Problema tratatelor este că sunt atât de legitime cât doi semnatari sunt de acord să le respecte, altfel sunt bune pe post de hârtie igienică. Ca și dreptul internațional a cărui putere depinde de dispoziția statelor, a marilor puteri în general, de a-l respecta și a-l aplica la nivel global. Dar deh, cui îi pasă ? Am scris ceva pe o hârtie, ne-am imaginat o societate ideală și credem că toți sunt de acord. Poate mai declarăm odată sfârșitul istoriei și triumful liberalismului.

Ce va face Rusia ? Nu știm. Momentan stăm sub zodia incertitudinii, că tot m-am delectat zilele astea cu cartea dl. Maior în paralel cu biografia lui Ignațiu de Loyola. Depinde de raționamentul Moscovei și al liderilor de la Kremlin, în special Putin. Merită să meargă mai departe cu dărâmarea economică internă pentru a câștiga simpatie populară și pentru a susține un stat precum Transnistria ? Creat de Rusia ca și stat pilon, interpus. Depinde.

În orice caz ambele posibilități sunt deschise Kremlinului. Tiraspolul pare să creadă că nu va veni nimeni să-i salveze, motiv pentru care deschide negocieri cu Chișinăul. Dar să nu celebrăm. Nu știm ce va face Putin mai departe, ce întâmplări pot determina o schimbare de situație. Vigilența este, din nou, cuvântul cheie pe ordinea de zi. Deschiderea spre și pregătirea pentru ambele posibilități. Și nu cumva să avem parte de o infiltrare a Transnistriei în Moldova, în numele Rusiei…

Avortul, scăderea natalității și amenințarea demografică

Când vorbim despre amenințări la adresa securității abordăm o multitudine de probleme. Securitatea în sine, națională sau individuală, nu se bucură de priviligerul confruntării cu o singură amenințare, de o singură natură, ci ea se confruntă cu o gamă largă de amenințări, acestea având la rândul lor o natură diferită fiecare în parte. Avem amenințări militare, probabil cele mai evidente, politice, economice, sociale și chiar ecologice. Nivelul populației și demografia reprezintă, în egală măsură, o problemă de securitate națională.

Acest lucru se datorează faptului că statul este adesea dependent, conform lui Barry Buzan, de trei elemente: ideea de stat, instituțiile sale și baza fizică a statului. Acest al treilea element include resursele, poziția geografică și populația unui stat, a unei națiuni. Felul în care această populație se dezvoltă, în creștere sau din contră, afectează în mod inevitabil interesele și securitatea statului. O creștere semnificativă a populației poate să ducă la o mână de lucru mai largă, dar și la șanse mai mari pentru apariția unei elite solide în viața publică. În sfârșit, creșterea demografică și opusul ei sunt legate de creșterea economică, de situația politică (o scădere a numărului de francezi, să zicem, face politica franceză dependentă de un electorat format din minorități etnice) și implicit de securitate.

Din acest punct de vedere problema amenințării demografice este una reală și demnă de luat în considerare. Este important felul în care o astfel de amenințare poate fi contracarată fără a încălca drepturi ale omului, demnitatea și libertatea persoanei umane. Lucru cu atât mai important acum că avortul a fost declarat ca și drept fundamental al omului, dreptul femeii de a dispune cum vrea de propriul corp. Nu intenționez să intru într-o polemică cu privire la această problemă, ci la ce poate face statul pentru a încuraja o creștere a natalității fără a încălca acest drept sau altele de natură similară. Cu alte cuvinte fără a călca în picioare libertatea și demnitatea persoanei în favoarea rațiunii de stat.

Interzicerea avortului, de exemplu, nu mai este o opțiune de luat în considerare și, după părerea mea, nici nu reprezintă o acțiune eficientă. Cu atât mai mult cu cât avem o istorie traumatică cu privire la această problemă. Statul român ar trebui să adopte o strategie de încurajare pozitivă a natalității în loc de una negativă. În loc de a interzice diferite lucruri statul ar trebui să promoveze, să susțină ceea ce ține de interesele sale. Cu alte cuvinte să ofere un background care să încurajeze formarea unei familii, nașterea și creșterea unui copil. Un background cu totul diferit decât cel actual.

Cred că este destul de evident faptul că multe persoane, multe familii vor să crească un copil, chiar mai mulți, dar de multe ori se confruntă cu o problemă din cauza felului în care societatea românească nu încurajează acest lucru. A da naștere unui copil și a-l crește devine o dificultate atât pentru familie, dar și pentru copil în sine. Nu există o politică serioasă pro-natalitate care să încurajeze de fapt dezvoltarea familiei și creșterea demografică, din contră. Foarte puțini oameni au siguranța faptului că dacă aduc un copil în lume pot să-l și crească, să-l susțină mai departe în viață, iar statul ar trebui să schimbe acest lucru.

Statul trebuie să dezvolte politic de susținere a natalității. Acordarea unor indemnizații relevante pentru mame, o economie stabilă în care aceștia să se bucure de niște certitudini cu privire la condițile de viață, alocații pentru creșterea copiilor. Sunt câteva din posibilitățile pe care statul le are pentru a susține natalitatea, la fel ca și negocierea cu diferiți antreprenori pentru a dezvolta politici proprii în sectorul privat de susținere și încurajare a celor care decid să aibă un copil, eventual reguli care să asigure acest lucru. Cred într-o economie liberă, o economie de piață, dar și în regulații și implicarea statului pe segmentele de interes național și strategic, pentru protejarea acestora și a binelui comun.

Avortul nu apare ca și o consecință a urii pe care femeia o are față de un copil nou născut.Evitarea nașterii unui copil nu apare ca și urmare a faptului că unor persoane pur și simplu nu le plac copiii. Există mai multe implicații, la rândul lor mai complexe. De cele mai multe ori intervine teama de a nu putea oferi copilului posibilități reale, de a nu fi capabili ca familie să susțină un copil, iar atunci multe persoane evită să dea naștere unui copil sau, puși în fața faptului împlinit, apelează la avort. Nu este singurul caz, mai sunt și alte teme și considerente cu care statul nu are ce să facă și care țin de persoana, dar în multe cazuri aceasta este motivația cel mai des invocată.

Interzicerea avortului n-ar schimba această situație, nu în mod real cel puțin. Ceaușescu a interzis avorturile și a forțat o creștere demografică, iar odată ce totul s-a dărâmat, s-a schimbat, așa cum se întâmplă mereu în istorie, lucrurile nu doar că au revenit la situația de dinainte, dar au căzut și mai jos. O aplicate la nivel social a unei vorbe: cu cât este mai mare pică mai tare. Acest exemplu este unul, ca să nu mai vorbim de faptul că multe persoane ar recurge la avorturi ilegale, mult mai periculoase pentru ele, că li se interzice dreptul de a dispune de propriul corp și că nu se încurajează deloc natalitatea, multe persoane evitând doar nașterea de copii. Deci în mod real și pe termen lung nu există nici un beneficiu.

Ca om de dreapta, gânditor conservator și liberal, n-aș fi de acord cu avortul la nivel moral datorită faptului că se neagă dreptul la viață al unui copil, fie el și nenăscut, dar asta este o opinie personală și în nici un caz nu aș ostraciza pe cineva pentru acest lucru. În schimb cred că fiecare persoană are dreptul să dispună de propriul trup atâta timp cât nu aduce atingere sănătății și integrității fizice a celor din jur. Descurajarea avortului mi se pare mai mult o problemă care ține de educație și de condițiile de trai pe care statul și mediul privat le oferă, nu de impunerea unor legi care să încalce libertățile cuiva.

Problema natalității trebuie abordată prin măsuri pozitive și nu negative, prin promovarea unor condiții mai bune de viață și nu prin interzicerea unor drepturi. Educația oferită în familie și în școli joacă de asemenea un rol important. Influența mass-media nu este de ignorat. Metodele pentru încurajarea unei creșteri reale a natalității stau în acest tip de măsuri care pot da un randament mult mai mare pe termen lung, care pot avea un efect real și pozitiv asupra creșterii demografice. O temă de interes strategic și care are o legătură certă cu problemele de securitate națională și cu interesele noastre ca stat.

Basarabia e România ?

Titlul acestui articol, ”Basarabia e România”, apare pe toate zidurile și pe o mulțime de pagini virtuale. E un adevărat curent. Citeam acum câteva minute pe Adevărul un articol care dezbate exact această problemă. Dezbaterea se face din două perspective: una în favoarea mesajului respectiv, alta împotrivă. Basarabia e România ? Da sau nu ? Depinde cum privim lucrurile. Geografic și administrativ nu. Dar nu ne putem limita la atât.

Am văzut că sunt oameni care-și doresc o Moldovă independentă. Dacă vor reuși sau nu este treaba lor și depinde de direcția în care se îndreaptă tineretul din Republica Moldova. Dar înainte să-și construiască o identitate artificială și falsă ar trebui să țină cont de câteva lucruri. Chiar dacă Basarabia nu este o parte a României din punct de vedere teritorial sau administrativ basarabenii, de fapt moldovenii, sunt la fel de români ca și cei din vestul Prutului.

Să credem altfel ar fi absurd. Cum să afirmi că poporul moldovenesc este un popor diferit de cel român atunci când cele două ”popoare” vorbesc o singură limbă ? Așa-zisa limbă moldovenească este atât de diferită de cea română încât nu am nevoie de nici un translator sau manual pentru a mă înțelege cu moldovenii de peste Prut. Îmi este chiar mai ușor să mă înțeleg cu aceștia decât ar fi pentru un francez să înțeleagă diferite dialecte regionale din propria țară.

Limba nu este singura problemă care intervine în calea creării unei identități artificiale. Istoria intervin la rândul ei. La început Moldova a fost una singură, Moldova lui Ștefan cel Mare. Situația s-a schimbat când o parte din aceasta a fost ruptă și mai târziu rusificată, în timp ce o parte a rămas liberă și a mers mai departe pe drumul propriu, un drum care a dus la unirea cu restul românilor, același popor în granițe diferite.

Cultura este și ea similară, ca și spiritualitatea. De fapt românii și moldovenii au aceeași cultură și istorie. Au o religie comună și o limbă comună, nicidecum diferită. Vedem că moldovenii sunt, în fond, români. Sunt la fel de români cum erau și germanii din Republica Democratică Germană … germani. Nu au nici măcar șansa de a se compara cu austriecii care, de-a lungul istoriei și în ciuda unei limbi germane și a unei etnii germane și-au dezvoltat o cultură proprie.

Din punctul ăsta de vedere pot să afirm că Basarabia e România. Este o parte din România care a fost ruptă. Este un teritoriu locuit majoritar de români (tot mai mulți basarabeni se consideră români), iar singurul lucru ce ne separă este o graniță artificială. Dacă doresc să rămână independenți sau nu depinde strict de ei, dar să nu ascundem realitatea. Basarabenii sunt români.

Sunt români pentru că avem aceeași limbă. Sunt români pentru că nu au o cultură și o istorie proprie, ci una legată de România. Statul lor este singurul lucru separat de România. Administrația lor nu este administrația statului român, economia lor este mult mai slabă, iar granițele lor mult mai mici. Dar astea sunt niște aspecte artificiale, cele care determină identitatea reală a unui popor confirmă identitatea românească a moldovenilor.

De ce ar trebui să susținem Ucraina ?

Recenta vizită a președintelui Klaus Iohannis la Kiev a dat drumul unui val de discuții cu privire la poziția României față de Ucraina și conflictul care încă se află în desfășurare la granița de est a Europei, implicit a României. Nu e nici un secret că o parte din români susțin cauza ucraineană, iar o alta, eurosceptică, naționalistă sau religioasă se orientează înspre Moscova. Mulți au spus că nu ar trebui să susținem Ucraina. Personal nu sunt de acord, ci din contră. Avem două categorii de motive foarte bune pentru a susține Ucraina prin ce mijloace putem: interesele strategice ale României și legitimitatea cauzei ucrainiene. Două perspective care atunci când sunt la un loc ne obligă să acționăm.

Statul român, ca și Polonia, are mai multe interese de natură strategică și geopolitică cu privire la ce se petrece în spațiul ucrainean. Un om politic nu poate ignora aceste interese reale în favoarea nici unei ideologii politice, credințe religioase sau alte probleme de ordin mai mult relativ decât absolut. Interesele naționale sunt, în schimb, lucruri concrete, care se impun prin natura lor și pe care orice stat le urmărește pentru binele propriu și prin extensie al cetățenilor. Acesta este cazul și în Ucraina. Felul în care se va încheia criza ucraineană afectează direct estul Europei. Interesele noastre nu sunt separate de ce se petrece în Ucraina, iar o încheiere avantajoasă pentru o tabără poate fi avantajoasă și pentru noi sau din contră.

Perspectiva intereselor

Care sunt aceste interese ? Unul din ele, la care fac referire de câte ori am ocazia, este reducerea influenței rusești în estul Europei. Până acum Rusia a putut influența relativ puternic politica și securitatea regională. Un stat interpus precum Ucraina nu era cu adevărat independent de Rusia, ci acționa mai mult într-un spirit de semi-vasalitate. Prin intermediul Ucrainei Rusia avea drum liber spre Europa, o conexiune directă prin care-și putea susține interesele. State paria precum Transnistria au supraviețuit până acum datorită acestei legături cu Rusia, iar altele precum Republica Moldova puteai fi influențate prin apropierea geografică indirectă. România și Polonia nu fac excepție.

România are interesul să fie un stat suveran și independent, să aibă securitate la Marea Neagră și la granițele sale. Prin reducerea sferei de influență a Rusiei aceste obiective strategice sunt atinse. Posibilitatea prin care Rusia ne poate influența se reduce ca și amenințarea reprezentată de acest stat. În schimb cresc șansele României de a obține o poziție mai bună în Marea Neagră și o stabilitate mai mare în politica internă, respectiv în ceea ce privește poziția României ca putere regională. Un alt obiectiv al României, cel al unirii cu Republica Moldova (după modelul german sau prin intermediul aderării la UE) devine de asemenea posibil prin scăderea influenței pe care Rusia o are asupra celor două state și a posibilității de a le amenința.

Scăderea sau chiar eliminarea unei astfel de influențe depinde de ceea ce se petrece în Ucraina. Ucraina este cel mai important stat care desparte lumea rusă de cea europeană. Prin poziția sa geografică poate acționa fie ca un blocaj, fie ca o poartă pentru răspândirea sferei de influență a Rusiei. O încheiere cât mai favorabilă Ucrainei în criza care afectează estul Europei și asigurarea independenței sale față de Rusia avantajează prima perspectivă și prin extensie interesele strategice și geopolitice ale statelor euroatlantice situate la granița de est a Uniunii Europene. O încheiere cât mai favorabilă Rusiei impune o perspectivă mult mai diferită, în care influența Rusiei rămâne o constantă geopolitică, la fel și amenințările care decurg din această influență și blocarea inițiativelor geopolitice a unor state precum România.

Turnul de fildeș și lumea din jur

Poate vă întrebați ce este cu mentalitatea asta a sferelor de influență. Nu mai suntem în perioada Războiului Rece și lucrurile s-au schimbat. De ce trebuie să vedem Rusia neapărat ca pe o amenințare ? Poate putem dezvolta relații de parteneriat cu Rusia și să obținem Republica Moldova chiar prin aceste relații, plus ajutor și asigurări economice, geopolitice, etc. Problema este că încheierea Războiului Rece nu aduce cu sine și o schimbare a mentalităților. Dacă noi, europenii, ne-am izolat într-un turn de fildeș și vedem lucrurile mai roz, mai pașnic, crezând că politica externă e condiționată de moralitate și drept internațional, realitatea diferă cu mult.

În cazul de față avem o Rusie care încă se ghidează după politica sferelor de influență. Mentalitatea lor funcționează pe același sistem. Avem un președinte rus care gândește doar în termeni de realpolitik și care adaugă acestui mindset și o nevoie internă de putere sau stabilitate, o nevoie satisfăcută prin duritatea externă și apelul la spiritul naționalist al rușilor. Noi putem să credem că sferele de influență nu mai contează, că au dispărut, dar asta nu schimbă faptul că alte state continuă să meargă pe aceeași linie politică. Ca să-l citez pe Trotsky: ”se poate ca tu sa nu fii interesat de razboi, dar razboiul este interesat de tine”.

Din acest punct de vedere poziția Europei seamănă cu mult cu cea a unui Prometeu din mitologia greacă. Vrem o lume mai bună, vrem să dăm naștere unor condiții mai bune de existență și să sfidăm realitatea existentă. În mare măsură acest lucru face parte din natura omului și uneori reușim, dar nu de fiecare dată. În cazul de față mergem pe vechiul clișeu prometeic: repetăm același lucru în fiecare zi, sau în fiecare context istoric. De fiecare dată ne ghidăm după idealismul nostru și dorința noastră de schimbare, iar la sfârșitul zilei suntem pedepsiți de un Zeus care nu vede lucrurile la fel ca noi.

Cazul de față nu este cu nimic diferit. Noi vedem lucrurile într-un fel și avem pretenția că și restul vor vedea la fel. Problema este că valorile nu sunt absolute, că perspectiva noastră nu este împărtășită și de alții, iar în timp ce continuăm să ignorăm realitate alți actori statali sau non-statali acționează împotriva noastră, a intereselor și valorilor noastre. Dar noi stăm, stăm și continuăm să ne desfătăm în ignoranță. Nu ne pasă. Nu vrem să vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Nu vrem să vedem că sferele de influență sunt unul din acele lucruri care nu se schimbă ci care rămân constante în domeniul relațiilor internaționale. Au fost, sunt și vor fi acolo. Fără să acceptăm asta chiar și noi avem sfere de influență, sfere care când se înmulțesc trezesc sentimentul de pericol al rușilor. Este ceva la fel de constant ca și faptul că rușii nu-și doresc partenerii reali în vecinătate, ci state semi-vasale care să slujească intereselor Rusiei.

Perspectiva morală

Acest lucru mă duce la o altă perspectivă. Cea morală. Îmi place să mă definesc mereu ca fiind un realist în materie de relații internaționale, dar acest termen nu este suficient pentru a descrie pe de-a întregul poziția mea și ideile mele. Cred că lupta pentru putere și dreptul puterii sunt aspecte constante, că interesul național este un factor de bază în orice sistem politic, dar în egală măsură avem nevoie de cooperare, securitate colectivă și valori, valori ale statului și valori comune cu partenerii noștri, mai ales când împărțim și interese strategice. Un stat trebuie să-și apere în primul rând interesele, dar pe cât este posibil trebuie să-și promoveze și să-și apere inclusiv valorile și să acționeze în concordanță cu ele.

Valorile noastre ne impun, în cazul de față, susținerea Ucrainei. Nu susținem doar un interes strategic ori geopolitic, ci și lupta pentru libertate și democrație a unui popor. Revoluția Ucraineană a dărâmat un regim corupt și ilegitim din punct de vedere popular. Ucrainienii au ieșit în stradă pentru a schimba o stare de fapt, pentru a porni pe alt drum în care libertatea, demnitatea persoanei umane, egalitatea de șanse, justiția și suveranitatea, prosperitatea și moralitatea să se regăsească în viața politică a țării lor. Pentru un stat democratic, construit pe valori liberale, susținerea Ucrainei este și un impediment de ordin moral, un impediment care din întâmplare se regăsește alături de interesele existente în această situație.

Ce ar însemna la nivel moral sau simbolic înfrângerea Ucrainei sub orice formă a Ucrainei ? Strivirea revoluției și a idealurilor pentru care o mulțime de cetățeni au ieșit în stradă și au murit. Ceva similar cu povestea noastră la Revoluția din decembrie 1989, anul de grație al românilor și al Europei. Nu doar Ucraina ar fi înfrântă, ci și cauza pentru care acei oameni au decis să lupte. Dorința de suveranitate a unui stat. Dorința de justiție și libertate a unor oameni. A susține Ucraina înseamnă a susține acele valori pentru care oamenii au dat jos un guvern corupt și supus unei puteri străine, la fel cum a susține Rusia înseamnă a susține taman opusul: opusul valorilor liberale și democratice, a justiției și a suveranității.

Imperativul moral se regăsește în cazul de față cu cel al intereselor strategice, a rațiunii de stat. Când există o astfel de alchimie între cele două dimensiuni, cea morală și cea a intereselor, wilsoniană și realistă, opțiunea cea mai bună pentru un stat este să meargă mai departe pe un astfel de drum, așa cum bine demonstra Robert Kaplan în una din cărțile sale și în câteva conferințe pe tema războiului din Irak. Acesta este și cazul nostru, iar România, respectiv românii, au o dublă motivația pentru a susține cauza ucraineană și nici una pentru a o susține pe cea rusească. Interesele și valorile stau de aceeași parte a baricadei. Sisif și Prometeu conlucrează pentru un obiectiv comun.

O întrebare dificilă și interesantă este cum putem susține Ucraina ? Este dificilă și pentru noi, dar și pentru marile puteri. Actori precum SUA sau Germania trebuie să urmărească o restabilire a echilibrului de putere prin care să mulțumească atât Rusia cât și Ucraina. Henry Kissinger a propus ca Ucraina să rămână un stat independent, în afara NATO și fără implicarea politică a Rusiei, deși cum am putea asigura acest lucru rămâne sub semnul întrebării. În ceea ce privește implicarea României susținerea politică, ajutorul medical, reprezentarea Ucrainei, alături de Polonia, în Parlamentul European și susținerea sancțiunilor economice împotriva Rusiei sunt câteva perspective dintr-o listă mult mai amplă.

Un argument ratat și alchimia interese-valori

Argumentul împotriva Ucrainei, că Ucraina ne-a furat teritoriul, că are bucăți din țara noastră și că prigonește românii de pe teritoriul propriu mi se pare penibil, ca să mă exprim cât mai civilizat cu putință. În primul rând nu Ucraina ne-a luat teritoriul, ci a moștenit acest teritoriu furat de sovietici, iar acțiunile politice ale prezentului nu se construiesc pe dilemele trecutului, ci pe interese și perspective actuale și realizabile. Chiar Rusia încearcă să propage ideea ruperii unor bucăți din Ucraina, împărțirea lor între România, Polonia și Ungaria, pentru a distruge tocmai stabilitatea alianței din care facem parte. În al doilea rând situația românilor din Ucraina este de multe ori exagerată, iar întărirea relațiilor dintre cele două state este asigură și o situație mai bună pentru minoritatea românească din Ucraina.

Interesele noastre strategice ne îndeamnă să susținem Ucraina în acest conflict cu Federația Rusă. Nu în totalitate, dar cu măsură și în funcție de posibilități/interese. Nici izbucnirea unui război pentru Ucraina nu este un interes al României sau a unei țări de pe continent. Ne interesează limitarea influenței rusești, evitarea unui alt precedent de sfidare a dreptului internațional (pe lângă cel din Georgia) și consolidarea poziției României ca putere regională, alături de Polonia. În acest sens chiar se naște un fel de axă Varșovia-Kiev-București patronată de la Washington. Pe de altă parte avem valori, valori similare cu cele pentru care luptă ucrainienii, iar acest aspect ne impune, de asemenea, să stăm alături de ei.

Exces de idealism

SUA poartă discuții diplomatice cu Iranul și colaborează pentru înfrângerea Statului Islamic. Recent John Kerry a sugerat că ar trebui deschisă și o nouă serie de negocieri cu conducătorul sirian Bashar Al-Assad. În fundal se aud câteva urlete și critici. Activiști pentru drepturile omului și idealiști ai democrației, de altfel persoane respectabile, nu pot accepta ideea că SUA ar putea sta la masă cu un dictator care-și ucide poporul sau cu un stat non-democratic. Din fericire excesul de idealism nu este bine venit în locurile unde se iau decizii importante pentru politica unei națiuni.

Colaborarea cu Iranul și deschiderea unor negocieri cu Al-Assad sunt singura opțiune a SUA pentru a distruge Statul Islamic și pentru a restabili o stare de ordine în Orientul Mijlociu. Poate ordine e mult spus, dar a elimina una din cele mai periculoase piese existente în joc la momentul actual, o piesă care nu cunoaște reguli și limitări. Acest lucru a fost observat de liderii de la Casa Albă după o lungă perioadă în care idealismul și ideologia democratică au reprezentat un factor determinant în politica externă a SUA, iar rezultatele se văd acum. O grupare teroristă în drumul spre statalitate, o mulțime de victime ale urii religioase.

De fapt până acum s-a ignorat realitatea de pe teren. S-a crezut că instaurarea democrației în țările arabe ar veni ca și o consecință firească a căderii unor dictatori. Din păcate în țările arabe nu există o cultură a democrației, iar consolidarea acesteia este practic imposibilă fără instituțiile puternice care dispar odată cu dictatorii, așa cum am văzut în cazul Irakului și al Libiei. Democrația nu se poate construi fără demos, iar în lumea arabă demosul nu are o cultură democratică, sufletul națiunii fiind acaparat mai degrabă de religia islamică. Forța și religia sunt singurele puteri reale ale Orientului Mijlociu.

Aceste două puteri sunt uneori complementare, alteori în conflict. Depinde dacă prin forța slujește unui regim politic de tipul celui creat de Ataturk în Turcia sau unuia de tip teocratic, construit pe baza valorilor religioase. Siria este un caz similar, cu o putere seculară care și-a consolidat existența pe instituțiile sale și care acum se află în conflict cu legitimitatea islamiștilor. În cazul sirian opoziția democratică este aproape irelevantă, pur și simplu nu are nici putere și nici legitimitate. Căderea lui Assad ar lăsa un vacuum de putere, un vacuum pe urma căruia nu se poate consolida nici o democrație, lipsită de instituții puternice și de legitimitate. Adversarul real al lui Assad este islamismul promovat de ISIS, iar acest adversar este singurul care deține forța și legitimitatea de a se impune odată că alungarea dictatorului.

Situația este de așa natura încât se impune o atitudine mai echilibrată față de regimul lui Assad.Nimeni nu vrea să înlocuiască un dictator cu o mișcare de zece ori mai criminală și de zece ori mai periculoasă pentru lumea în care trăim. Alternativa este prezența americană în Orientul Mijlociu și toate costurile pe care aceasta le ridică. Este o opțiune mai bună decât susținerea actorilor statali existenți în lupta contra ISIS ? Nu pot să spun cu certitudine, dar în mod clar administrația Obama nu este dispusă să plătească prețul pentru această opțiune, preferând să susțină puterile regionale.

Așa se face politica, iar a critica SUA pentru asta denotă fie ipocrizie, din partea unor oameni politici, fie naivitate, din partea unor jurnaliști. Excesul de idealism dăunează. De obicei lumea e formată din oameni mai vicleni de fel și care profită de naivitatea idealistului. Nu prea poți învinge viclenia prin naivitate, de obicei sfârșești învins, iar atunci toate valorile tale nu mai contează deloc, fiindcă te vei închina la Allah cu un AK-47 îndreptat spre tine. Opțiunea binelui este foarte rară, iar de cele mai multe ori alegerea stă între un rău mai mic și unul mai mare. Contează doar cum afectează situația pe termen lung și dintr-o perspectivă de ansamblu.

Machiavelli e mereu acolo să ne amintească de latura urâtă a politicii, iar la nivel internațional lucrurile stau la fel. Poate nu doar Machiavelli. Mai există și un cardinal Richelieu care, deși prinț al Bisericii, s-a aliat cu statele protestante pentru a evita o dominație habsburgică în Europa. Mai există un Bismarck care, deși conservator, s-a aliat cu Franța revoluționară împotriva aliatei sale Austria. În general astfel de viziuni politice au avut succes și au consolidat binele țărilor conduse de respectivii, în timp ce idealismul ideologic al unui Napoleon al III-lea, ca și naivitatea sa, au adus deservicii intereselor Franței.

Personal aș prefera un guvern care să apere pe cât este posibil valorile asumate ale statului: democrația și libertatea; dar care să nu suferă de idealism. Toate au o limită, iar realpolitik-ul devine o necesitate nu doar pentru interesele statului, ci și pentru apărarea pe termen lung a valorilor respective. Așa e și în cazul SUA. Plus că e mai ușor să oferi transmiți mesajul valorilor occidentale într-o Sirie modernă condusă de un dictator decât într-un stat totalitar islamic. Dar asta e doar opinia mea. Când vine vorba de politică internă mă raportez la democrație, în probleme de securitate și diplomație prefer să observ realitatea și să servesc interesele țării mele.

Mi-aș permite să adaug că prea multă intransigență ideologică strică. Robespierre își transforma opinia cu privire la politică într-o dogmă, într-un adevăr absolut. Hitler de asemenea. Ce au făcut aceștia doi ? Au ucis pe oricine avea alte idei. Pentru că ei dețineau adevărul iar opusul adevărului este minciuna, răul. Lenin gândea la fel. Ideologiile politice sunt creații umane. Imperfecte prin natura lor. Să fim prea intransigenți și dogmatici, să ignorăm realitatea din jurul nostru, este un drum spre crime și/sau autodistrugere. Flexibilitatea și echilibrul sunt cuvinte de bază în politică și în viață.

P.S. Nu, nu sunt un susținător al lui Assad. Mi-aș dori la fel de mult să văd o Sirie democratică, un Irak democratic, dar realitatea îmi arată că nu este momentul. Că democrația are nevoie de două lucruri: să domine ca idee sufletul mulțimilor și să aibă instituții capabile să o protejeze pe drumul consolidării sale. În Orientul Mijlociu aceste condiții nu sunt întrunite, nu încă. Sper și cred că se vor realiza cu timpul, prin schimbul de generații și întoarcerea tinerilor educați în occident în țările natale. Dar momentan căderea unei dictaturi nu are șanse să însemne nașterea unei democrații, ci nașterea unui vacuum pe care islamismul vine să-l umple, statul democratic neavând nici timp pentru consolidare și nici o legitimitate deplină.