marți, 5 august 2014

2009 - Cum ar fi câştigat Antonescu în turul doi


În momentul de faţă Crin Antonescu este o personalitate controversată în viaţa publică românească. Este omul care a scos PNL în faţă. Liderul politic care a format USL pentru ca apoi să-l destrame şi, alături de Vasile Blaga et Mihai-Răzvan Ungureanu, să pună bazele dreptei unite. Asta după eşescul proiectului ''PNL - marele partid al dreptei româneşti''. Criticat şi lăudat, despre Crin Antonescu se spun multe adevăruri şi multe neadevăruri. Printre acestea se numără şi o idee propagată o perioadă de aparatul de propagandă al USD şi anume că Antonescu ar fi omul preşedintelui Traian Băsescu, sau dacă nu măcar un om care-l ajută indirect prin ruperea USL.

Nu doar că această teorie este cât se poate de falsă, dar vreau să le aduc aminte atât fanilor cât şi criticilor lui Crin Antonescu felul în care acest om avea toată şansele să-l învingă pe preşedintele Băsescu în turul doi. Chiar dacă nu a reuşit sâ câştige mai mult de locul trei în primul tur, asta nu înseamnă că situaţia ar fi stat la fel în turul doi. Situaţia niciodată nu stă la fel, fiindcă apar noi piese pe tabla jocului politic. Ultimii doi candidaţi primesc mai mulţi votanţi decât înainte, iar situaţia se poate schimba, uneori chiar în mod dramatic.

Aşa ar fi fost cazul dacă Antonescu Crin ar fi ajuns contracandidatul lui Traian Băsescu. De la început Mircea Geoană era condamnat să piardă (în ciuda anumitor competenţe pentru funcţia de preşedinte), dar Crin Antonescu nu purta această sentinţă electorală. În turul doi au ieşit la vot oamenii stângii, oamenii dreptei liberale, oamenii dreptei pro-băsescu, anti-băsiştii de serviciu şi anti-psd-iştii. Au ieşit la vot acei oameni care n-au ieşit neapărat în primul tur, dar nu vroiau să vadă PSD-ul întors la putere, sau din contră, nu-l mai vroiau pe Traian Băsescu.

Toţi aceşti oameni care au ieşit la vot în turul doi au schimbat scorul electoral. Nu doar voturile din străinătate au decis soarta meciului, ci şi noile voturi din interior. Iar candidatul stângii era din start condamnat...

Era condamnat pentru că tot ce a putut aduna a fost votul stângii, votul anti-băsist şi o parte din dreapta liberală care a ales să-l urmeze pe Crin Antonescu alături de Mircea Geoană. În schimb candidatul stângii a pierdut alte voturi, voturi pe care Crin Antonescu le putea aduna pus în locul lui Geoană. Prin asta mă refer la acel segment al votanţilor de dreapta care nu doreau să-l vadă pe Băsescu preşedinte, dar nu doreau nici o guvernare de stânga. Mulţi dintre aceştia au votat cu Antonescu în primul tur şi cu Băsescu în al doilea tocmai pentru că vedeau în PSD răul cel mai mare. Alţi votanţi care au ieşit la vot în contra PSD-ului poate n-ar fi ieşit, poate ar fi votat cu Antonescu, dacă acesta era contracandidatul lui Traian Băsescu. Pe lângă asta Antonescu ar fi reuşit să obţină toate voturile stângii şi, evident, toate voturile anti-Băsescu.

Oricum am privi situaţia Crin Antonescu avea toate şansele să câştige alegerile prezidenţiale din 2009. Dacă ar fi ajuns în turul doi în locul lui Mircea Geoană... dacă. Dacă Partidul Social-Democrat dorea cu adevărat să-l alunge de la putere pe Traian Băsescu putea să ţină cont de acest lucru. Nu a ţinut. Scopul PSD a fost, ca şi acum, câştigarea puterii şi nu alungarea unui om deja prea demonizat. N-au câştigat puterea şi n-au reuşit să-l învingă pe Băsescu. Acum tot PSD urlă la Antonescu că ar avea legături cu Băsescu, că prin ruperea USL îi creşte şansele lui Traian Băsescu. Asta deşi actualul preşedinte poate mulţumi candidaturii lui Mircea Geoană pentru mandatul său actual. Candidatură fără de care Crin Antonescu ar fi ajuns în turul doi unde avea toate şansele să câştige, adunând voturile lui Geoană, dar şi voturile pierdute de acesta.

luni, 4 august 2014

De ce l-a schimbat Ponta pe prefectul de Harghita ?


Am aflat în această dimineaţă că prefectul de Harghita, dl. Adrian-Jean Andrei, a fost schimbat din funcţie de către guvernul Ponta. Acesta a declarat pentru Hotnews că nu ştie nimic despre această decizie, adăugând că negocierile se duc în biroul de coaliţie. Adrian J. Andrei stă acum singur şi se întreabă (ca şi mulţi alţi români): de ce ?

Singurul răspuns la această întrebare este în patru litere: UDMR. Patru litere care formează numele unei formaţiuni politice pe baze etnice din Parlamentul şi Guvernul României. Decizia de a-l schimba pe actualul prefect de Harghita nu poate fi văzută altfel decât ca un compromis făcut din partea PSD Uniunii Democrate a Maghiarilor din România.

Asta pentru că Jean Andrei nu a fost un prefect oarecare. Deşi realizările sale nu sunt neapărat nişte lumini care atrag atenţia, acesta a fost până astăzi un scut împotriva separatismul teritorial pe criterii etnice.

Opunându-se unui memorandum pentru autonomia Ţinutului Secuiesc pe criterii etnice Adrian-Jean Andrei s-a pus pe sine scut între viaţa românilor din Ţinutul Secuiesc şi interesele UDMR în zonă. Acum că UDMR se află la guvernare şi reprezintă un partid indispensabil pentru PSD, Victor Ponta este pregătit să cedeze anumite lucruri partidului etnic.

Printre aceste cedări se numără şi numirea Rozaliei Biro la Ministerul Culturii. În virtutea actualei colaborări PSD-UDMR Ponta este obligat să numească la cultură un reprezentat al uniunii. Ori asta ori, probabil, un minister mai greu. În orice caz Ponta le-a cerut celor din UDMR o persoană tânără, a uitat să specifice capabilă, iar aceştia i-au oferit-o în femeia dintr-o familie non-bipedă. Preţul compromisului!

În mod cert UDMR doreşte să-l vadă pe Jean Andrei scos din cale şi ar prefera un om din propriul partid pentru prefectura Harghitei. Asta sau un om mai uşor de controlat din cadrul PSD. Rămâne de văzut cine va ocupa funcţia de prefect. Dar spre binele românilor de acolo şi în interesele statului român este de preferat ca Victor Ponta să nu cedez mai mult în faţa UDMR.

Prefectul de Harghita trebuie să urmărească interesele tuturor românilor din regiune şi nu doar a unui grup restrâns pe baze etnice. Această cerinţă minimă trebuie îndeplinită de orice persoană pe care premierul o va numi în locul ''pensionatului'' la prefectura judeţeană.




sâmbătă, 2 august 2014

Mitul dependenţei



De la Uniunea Sovietică până astăzi Kremlinul s-a desăvârşit în materie de război. Nu de război convenţional, ci de război psihologic. Fondurile acordate propagandei din partea Kremlinului sunt imense. La fel ca şi eforturile depuse de structurile de informaţii ale Federaţiei Ruse pe acest front nevăzut. Astfel s-a ajuns ca idei cu totul incorecte să fie propagate în spaţiul european şi american, promovând poziţia Rusiei pe diferite probleme. Un astfel de exemplu este mitul dependenţei Europei de gazele ruseşti. Cu totul incorect.

Acest mit este bun şi folositor pentru interesele Rusiei în spaţiul european, dar nu este adevărat şi nici folositor pentru noi. El este propagat în mod conştient de către diferite trusturi de presă aservite Moscovei şi inconştient de către trusturi de presă stângiste, ecologiste sau chiar oameni valoroşi în domeniul securităţii. Ideea că noi am fi dependenţi de gazele ruseşti şi asta ne obligă să fim drăguţi cu Moscova este una eronată.

Uniunea Europeană şi în special România pot găsi oricând surse diferite de energie, chiar de gaz. Astfel de surse găsim inclusiv pe teritoriul propriei noastre ţări. Nu degeaba Rusia susţine diferitele grupuri eco-anarhiste şi naţionaliste când vine vorba de oprirea diferitelor proiecte cu privire la gazele de şist care au loc pe teritoriul României şi al Bulgariei. Interesul Rusiei este ca România, Bulgaria şi Europa în general să fie dependente energetic de Rusia, dar aceste state au alternative la gazele ruseşti.

Singura diferenţă, în cazul unui conflict energetic cu Moscova, este că economia europeană ar fi puţin mai îngreunată pentru o perioadă de timp, dar nu ar fi distrusă. În schimb economia rusească ar fi ruinată dacă sancţiunile Europei s-ar agrava, lucru aplicabil şi pentru continuare sancţiunilor actuale pe termen lung. Nu degeaba numele grele ale sectorului privat din Rusia nu mai sunt de acord cu politica externă dusă de Vladimir Putin. Economia Rusiei suferă de pe urma sancţiunilor europene.

Rusia a mai încercat să sperie Europa cu gazele. A încercat să ofere gazele pentru Europa prietenilor din China, dar statul chinez le-a refuzat politicos, nedorind să strice relaţia cu lumea europeană. Acum Rusia merge mai departe cu tacticile sale de război psihologic, păstrând mitul dependenţei energetice, dar tot mai mulţi analişti afirmă în public prostia din spatele acestui mit.

Într-adevăr, calea gazelor ruseşti este calea mai uşoară, dar nu este singura cale şi nu suntem dependenţi de ea. Dacă Rusia continuă să meargă pe drumul actual atunci Europa este liberă să sancţioneze Rusia cât mai dur. Avem alternative energetice şi nu noi suntem cei care depind de gazele ruseşti, ci Rusia depinde de sectorul privat european. Gazele vândute de Rusia întăresc economia rusească, firmele private din America şi Europa sunt extrem de importante în sectorul privat rusesc. Lipsa lor ar destabiliza economia rusească.

Cine atacă SRI ?


Citeam adineauri pe un site de ştiri că Preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc (CNS), Balazs Izsak, a spus despre  Serviciul Român de Informaţii cum că ar fi continuatorul metodelor Securităţii. Motivul acestei afirmaţii insultătoare este faptul că directorul SRI, dl. ambasador George C. Maior, a declarat într-un interviu că serviciul are ca sarcină împiedicarea realizării autonomiei teritoriale pe teritoriul României.

Nu pot decât să mă mir de îndrăzneala dl. Izsak şi să mă întreb: totuşi, cine atacă SRI-ul ? Cum îndrăzneşte un individ care prin toată activitatea sa încalcă articolul 1 din Constituţie (legea fundamentală a ţării) să vorbească despre o structură importantă pentru siguranţa naţională ? Faptul că Serviciul Român de Informaţii urmăreşte astfel de indivizi care atentează la siguranţa statului nu are nimic de a face cu vechea Securitate, ci cu datoria legală a SRI de a proteja valorile constituţionale.

Asta nu se întâmplă numai în România. Orice serviciu domestic de informaţii are şi această latură de protecţie a valorilor constituţionale şi democratice a unui stat. Intră în fişa postului ca serviciul să apere şi să promoveze valorile constituţionale ale ţării, deci are nu doar dreptul, ci şi obligaţia să facă acest lucru. Nu cred că dl. Balazs Izsak a fost ridicat de pe stradă, dus într-un beci şi bătut măr de către vreun ofiţer de informaţii al SRI. Din contră, ştiu cazul unui funcţionar public de etnie maghiară care a avut tupeul să atace un ofiţer de informaţii.

Mi se pare cel puţin de prost gust să acuzi principala structură de informaţii a ţării cum că ar fi continuatorul metodelor vechii Securităţi. Dacă e să vorbim de ceva putem vorbi despre toleranţa pe care guvernul român o arată faţă de această comunitate obraznică. Prin comunitate nu mă refer la maghiarii din Românii, ci la separatiştii şi extremiştii de etnie maghiară. Oameni care-i trag în jos pe conaţionalii lor şi care fac exact opusul intereselor minorităţii maghiare din România.

În momentul de faţă astfel de oameni reprezintă un butoi cu pulbere gata să explodeze. Un cal troian în inima României. Asta datorită loialităţii lor faţă de un stat străin, un stat care tinde tot mai mult la nivel de politică externă spre un inamic al intereselor euroatlantice şi al celor româneşti, Rusia. Avem aici un motiv în plus pentru ca această comunitate să fie monitorizată, fiindcă oricând poate pune în pericol siguranţa naţională.

Revenind la întrebarea mea (cine atacă SRI ?), răspund: oameni de nimic. Cei care atacă Serviciul Român de Informaţii sunt tocmai acei oameni care au probleme cu legea şi care se autoidentifică drept adversari ai intereselor naţionale: separatişti, extremişti, terorişti, traficanţi, funcţionari publici corupţi. Oamenii care se tem de SRI şi sunt deranjaţi de munca serviciului sunt tocmai cei care atacă acest serviciu, la fel cum drogaţii, vitezomanii şi în general cei care încalcă legea atacă Poliţia Română. Fiecare atacă ceea ce-i stă în cale.

În momentul de faţă SRI apără interesele naţionale ale României. Se numără printre puţinele structuri ale statului care chiar funcţionează cum trebuie. Vocea Rusiei duce un război psihologic împotriva acestei structuri, extremiştii maghiari se bagă şi ei din câte se pare. Parcă e un atac coordonat. Un atac coordonat pe fronturile propagandei. Din păcate puterea serviciului se limitează la a strânge informaţii, informaţii care sunt apoi date mai departe decidenţilor politici. De acolo informaţia se duce în istorie...

P.S. Şi ca să nu fie totul chiar negru, să ne amintim că Securitatea Statului nu a însemnat doar poliţie politică. Au fost aspecte regretabile, specifice oricărui regim comunist, dar nu putem uita de acei ofiţeri de contrainformaţii. Oameni care n-au avut nimic de a face cu poliţia politică şi care au contribuit la prinderea unor agenţi străini pe teritoriul României. Mulţi dintre ei veniţi de la Moscova, alţii de la Buda-Pesta.

vineri, 1 august 2014

Alegerile prezidenţiale, candidatul dreptei şi rolul religiei


Alegerile prezidenţiale sunt tot mai aproape, iar dreapta unită încă nu are un candidat oficial. Stânga trâmbiţează despre religie şi mândria de a fi român, abordând un discurs cu care, normal, nu are nici o treabă. Două mari partide de dreapta formează o alianţă electorală creştin-liberală, în timp ce partidele mai mici de dreapta se adună fie în jurul memoriei lui Băsescu, fie în jurul imaginii Monicăi Macovei.

Ce urmează ? Dacă stăm să despicăm firul în patru o să vedem că sunt destule opţiuni, iar firul va fi despicat în mai mult de patru bucăţi. În rândurile ce urmează am să încerc să abordez subiectele înainte menţionată şi felul în care cred eu că vor evolua lucrurile şi de ce, luând în considerare mai multe opţiuni, fapte şi întâmplări recente.

1. Candidatul dreptei unite

Privitor la cine va fi candidatul dreptei unite avem două opţiuni principale şi câteva opţiuni secundare cu şanse mai mici ( de a fi aleşi candidaţi ), dar nu imposibile. Principalele opţiuni sunt Klaus Iohannis şi Cătălin Predoiu, iar cele secundare sunt Crin Antonescu, respectiv Mihai-Răzvan Ungureanu. La cine să ne aşteptăm cel mai mult ? Asta depinde de evoluţia lucrurilor.

Deşi sunt sigur că o majoritate covârşitoare din noua formaţiune electorală tinde spre Klaus Iohannis ( şi pe bună dreptate ), nu sunt la fel de sigur cu privire la eligibilitatea acestuia. Deşi la prima vedere Klaus Iohannis are cele mai mari şanse de câştig datorită mitului germanului cinstit, trebuie să ţinem cont şi de faptul că acesta este acuzat de diferite lucruri. Acuzaţii care vin în primul rând de la aparatul de propagandă al PSD, dar care există şi care pot să-l tragă în jos pe Iohannis. Adăugăm aici o investigaţie în curs care poate să interzică participarea sa la alegerile prezidenţiale de anul acesta.

Şansele sunt ca tancul german să fie trimis pentru a conduce atacul spre Cotroceni. Asta atâta timp cât participarea sa la alegeri este eligibilă din punct de vedere legal. Deşi are unele lipsuri în materie de comunicare, talent oratoric şi expertiză în domeniu, se bucură în mod incontestabil de simpatia maselor şi de imaginea mitică formată în jurul său de către predecesorul acestuia, Crin Antonescu. În adaos faptul că PDL a preluat infrastructura noului PNL dodoloţ îi obligă să acorde candidatura la prezidenţiale PNL-ului.

Dar dacă Iohannis va fi găsit incompatibil şi nu i se va permite să candideze la prezidenţiale atunci cele mai multe şanse se îndreaptă spre Cătălin Predoiu. Candidatul alternativă al dreptei unite a început să-şi construiască o imagine tot mai pozitivă printre români. De la apariţii televizate, la un blog personal, dăm de această persoană peste tot. Dacă Iohannis reprezintă imaginea unui nou Carol I, a neamţului onest şi muncitor, disciplinat şi ordonat, atunci Cătălin Predoiu reprezintă imaginea luptătorului pentru justiţie, pentru legătura clară şi incontestabilă cu lumea euroatlantică. Un om care a lucrat în justiţie, care are experienţă şi în politica externă şi care, destul de interesant, s-a plimbat prin America zilele astea.

Alte posibilităţi sunt Crin Antonescu şi Mihai-Răzvan Ungureanu. Un scenariu de tip ''dragă Stolo'' se poate derula la PNL cu o posibilă întoarcere a lui Crin Antonescu dacă Iohannis nu va putea candida. Şansele sunt mai mici să-l vedem pe Antonescu drept candidatul dreptei, deşi are carisma şi spiritul oratoric necesar, dar nu sunt inexistente şi ar trebui să fim pregătiţi şi pentru o astfel de posibilitate.

Mihai-Răzvan Ungureanu este proaspăt membru în conducerea PDL. Partidul domniei sale a fuzionat cu PDL pentru a se alătura dreptei unite pentru această ''cruciadă anti-comunistă'' derulată astăzi împotriva PSD-ului. Nu cred că PDL va renunţa la Cătălin Predoiu în favoarea lui MRU. Nu le stă în fire să renunţe la ceea ce au determinat deja, dar rămâne o posibilitate ca MRU să iasă în faţă şi să se prezinte ca opţiunea PDL la prezidenţiale. Dintre toţi oamenii dreptei unite el are cea mai mare expertiză pentru funcţia de preşedinte şi se bucură de o simpatie publică similară cu a lui Klaus Iohannis. Tancul german ar putea fi înlocuit cu uşurinţă de diplomatul român, fost şef al SIE, fost membru PNL, fost premier sub mandatul preşedintelui Băsescu şi actual membru PDL.

Acum opţiunile variază. Posibilităţi există. Dar principalele şanse aparţin celor doi mari. Tancul german, Klaus Iohannis, şi justiţiarul euroatlantic, Cătălin Predoiu. Unul garant al bunelor relaţii cu Germania, iar altul cu SUA. Crin Antonescu probabil va juca rolul de ''bombardier'' împotriva lui Victor Ponta, pregătind drumul lui Iohannis sau al lui Predoiu, asta dacă se va întoarce din vacanţa de supărare. Mihai-Răzvan Ungureanu până acum a luptat pe frontul din spate, cel cu PMP şi cu Traian Băsescu, ajutând la o mică separare a imaginii dreptei unite de aceştia. Rămâne de văzut ce rol va avea mai departe.

2. Religia şi etnia ca arme electorale

Cu ocazia lansării candidaturii sale Victor Ponta a făcut un lucru la care se aşteptau majoritatea analiştilor politici. S-a legat de problema religioasă şi etnică. Nu a făcut-o într-un mod grobian, ci într-unul puţin mai ascuns. Nu a spus că Iohannis are o vină nefiind ortodox sau etnic român, dar a spus că nu va accepta să fie atacat în ţara lui pentru că este ortodox, legându-se totodată de mândria naţională, invocând chiar numele artistului Tudor Gheorghe, fiu de legionar şi om de dreapta.

Acum, este evident că a spus ce a spus doar din motive electorale. Nimeni nu s-a legat de Ponta pentru religia sa, pentru etnia sa sau mai ştiu eu ce. A spus lucrul ăsta doar să atragă simpatia celor pentru care cultul şi etnia candidatului joacă un rol important şi să lovească indirect la Iohannis. O mişcare de şah am putea spune. O mişcare de şah într-o ţară în care religia joacă încă un rol important din punct de vedere sociologic, iar spiritul naţionalist este încă viu în subconştientul majorităţii românilor.

Cum va răspunde dreapta unită la această mişcare de şah ? Până la urmă şahul nu este şi matul. Probabil prin referinţă la Carol I şi la modernitate. Până la urmă un neamţ a modernizat România. Un german catolic, iar Klaus Iohannis nu este departe de acest profil având în vedere trecutul său ca primar al Sibiului şi felul în care a reuşit să transforme Sibiul într-o capitală culturală a Europei.

Tot privitor la modernitate dreapta unită poate face referire la faptul că trăim în sec. XXI. Că trăim într-un stat secular, iar cultul candidatului ar trebui să fie irelevant. Dreapta poate atacă un astfel de discurs ca retrograd, ca blocat în evul mediu, în epoca feudală, uşor de conectat cu acuzele de feudalism aduse PSD-ului prin celebra imagine a baronilor locali.

Indiferent de asta religia şi etnia încă joacă un rol important în politica românească şi vor juca un rol şi în alegerea electoratului la prezidenţiale. Reprezintă două unelte care pot lovi în imaginea frumoasă a lui Klaus Iohannis şi probabil de aceste vârfuri de săgeată se apără dreapta unită prin numele de ''Alianţa Creştin-Liberală''. O denumire care, apropo, nu vine în contradicţie cu doctrina liberală de dreapta. Liberalismul de dreapta a fost întotdeauna unul conservator, asemănător cu creştin-democraţia. Dar despre asta altădată.

3. Între dreapta unită, dreapta lui Băsescu şi dreapta nouă

Pe lângă noua alianţă electorală de centru-dreapta mai avem şi alte partide de dreapta care vin cu alţi candidaţi la prezidenţiale. Partidul Mişcarea Populară vine cu diplomatul Cristian Diaconescu şi cu moştenirea lui Traian Băsescu. Alte partide de dreapta nu şi-au anunţa încă posibilul candidat, dar Monica Macovei şi-a manifestat dorinţa de a candida, iar Mihail Neamţu şi-a exprimat dorinţa de a o susţine cu partidul domniei sale, Noua Republică, o susţinere pe care o pot acorda şi alte partide de dreapta.

Practic pentru turul unu dreapta nu este chiar aşa de unită. Poate segmentul liberal de dreapta, dar popularii şi conservatorii (Noua Republică) se separă de o astfel de construcţie. Primii venind cu un om experimentat, a cărui trecut diplomatic se mulează bine pe profilul de preşedinte, dar care are şi un trecut de stânga în spate. Un trecut acoperit de umbra lui Traian Băsescu. Aceeaşi umbră care aduce principalul electorat al PMP, dornic să vadă continuitatea acestui spirit.

Conservatorii de la Noua Republică s-ar putea să vină cu Monica Macovei. Un candidat interesant, un candidat care se bucură de prietenia americanilor şi a lumii europene. Un candidat care provine dintr-un mediu al justiţiei şi care, interesant, este femeie. Dacă Monica Macovei ar candida la prezidenţiale am avea ceva nou în persoana sa şi probabil ar reuşi să strângă ceva voturi cu susţinerea Noii Republici, dar nu ştiu ce şanse ar avea să câştige cu adevărat.

De fapt nu ştiu care sunt şansele acestor două partide mai mici de dreapta. Fără să jignesc unul din partide pot să spun că principala bătălie pentru prezidenţiale se dă între Alianţa Creştin-Liberală şi Uniunea Social-Democrată. Candidaţii acestor două formaţiuni sunt cei cu cele mai mari şanse să ajungă în turul doi. Dreapta lui Traian Băsescu sau dreapta conservatoare a lui Mihail Neamţu se bat mai mult pentru un loc în spatele unuia din cei doi candidaţi ai principalelor formaţiuni de dreapta. Un loc în turul doi.

Turul II şi ce urmează

Luându-ne orientativ după sondaje putem vedea cu uşurinţă că balanţa înclină pentru ACL şi USD. Pentru Klaus Iohannis şi Cătălin Predoiu, respectiv Victor Ponta. Acestea sunt forţele cu cea mai mare şansă de a intra în turul II, iar de acolo victoria finală depinde de mai mulţi factori. Pe de o parte sprijinul partidelor mai mici, pe de altă parte persoanele care vor veni la vot în turul II.

În turul I dreapta va fi divizată. Mai apare şi Călin Popescu Tăriceanu cu rolul de a diviza voturile liberale. Astfel că probabil vom vedea un Victor cu cel mai mare scor în turul I, sau un Victor Ponta la un scor strâns cu candidatul ACL. Situaţia se schimbă în turul II când şansele sunt să vedem formaţiunile de dreapta înşirate în spatele candidatului ACL împotriva lui Victor Ponta, iar electoratul să primească un spor de la cetăţenii care vor ieşi (probabil) să voteze împotriva PSD-ului şi împotriva lui Victor Ponta.

Stânga va miza pe lupta cu Traian Băsescu (pe care prin media l-au transformat într-un bau-bau politic) şi pe religia şi etnia candidaţilor. Dreapta unită va miza pe lupta cu Victor Ponta (prezentat drept cel mai incompetent prim-ministru şi un dezastru ca preşedinte), pe lupta cu baronii locali, pe independenţa justiţiei şi relaţia cu americanii, respectiv Uniunea Europeană. PMP va miza pe continuarea moştenirii Băsescu, iar Monica Macovei (dacă va candida) pe independenţa justiţiei şi încrederea americanilor.

Rămâne de văzut cine va câştiga. Momentan jocul puterii este unul complicat în care propaganda joacă un rol extrem de important, conferind astfel putere trusturilor de presă. Aşa găsim Antena 3 de partea USD, Realitatea TV de partea ACL, B1 de partea PMP, etc. Rămâne să aşteptăm alegerile şi să vedem ce va fi. Tot ce se poate spune este că în actualul context geopolitic şi geostrategic rezultatul va fi determinant pentru soarta România. De aceea avem nevoie de un preşedinte competent şi patriot, capabil să pună interesul naţional pe primul loc, de încredere pentru aliaţii României şi pregătit să facă sacrificii de imagine.


O incursiune în spiritul rusesc


Un actor rus a spus că ruşii sunt un popor de sclavi. Nu o să-i contest afirmaţia, dar am să o dublez cu o alta. Un popor de sclavi şi un popor de tirani. Spiritul popoarelor slave este prin natura sa unul bipolar. Acelaşi lucru se poate spune şi pentru spiritul mai individualizat al poporului rus, pentru psihicul maselor ruseşti. Felul de a fi al acestor oameni diferă cu mult de al nostru. Tendinţele de sclavagism faţă de conducători sunt dublate de o tendinţă de expansiune şi imperialism faţă de alte popoare.

De unde această tendinţă a ruşilor ? Ea ţine nu doar de o moştenire biologică, dar şi de procesul evolutiv al psihicului uman. Un proces care se desfăşoară încă de la naştere pe parcursul vieţii fiecărui individ. De mic copil rusul este învăţat cu duritatea şi cu lupta pentru supravieţuire, sau cel puţin aşa stăteau lucrurile în trecut, în spaţiul dur şi rece al Rusiei. Astăzi această învăţătură a devenit o tradiţie, iar un fel de spirit spartan este transmis mai departe tuturor ruşilor prin educaţie. Aceştia cresc pentru a se supune celor care-i conduc spre putere, o putere care derivă la rândul ei din supunurea altor popoare.

Aici intervine o chestie interesantă în psihologia maselor. Ruşii nu sunt interesaţi de valori precum libertatea, democraţia sau chiar adevărul. Dorinţa lăuntrică a maselor ruseşti este ideea de glorie, de putere. Aceştia doresc să ştie că Rusia este o putere mondială. De asta orice lider criminal, anti-democratic, poate să prospere în Rusia doar gâdilând orgoliul maselor, orgoliul naţional. Asta au făcut toţi tiranii Rusiei. Asta nu a făcut Nicolae al II-lea când a fost detronat de către o revoluţie criminală, dar atrăgătoare pentru mase.

Un alt aspect interesant în evoluţia psihicului rusesc este reprezentat de religie. Ruşii nu sunt recunoscuţi pentru spiritul lor globalist, pentru deschiderea spre restul lumii. Deschiderea lor fiind mai mult de natură imperialistă, decât de dialog. Nu putem contesta influenţa religiei cu privire la acest lucru. Ruşii au crescut izolaţi, într-un spaţiu dur şi cu o religie prin natura sa naţională. De la căderea Imperiului Bizantin bisericile ortodoxe au luat o turnură tot mai naţională, ceea ce a influenţat mentalitate populară naţionalistă a popoarelor ortodoxe, mult mai naţionalistă decât a celor catolice care au fost învăţate mai mult cu universalitatea în spiritul credinţei, decât cu naţionalitatea acesteia.

Evident religia nu reprezintă o cauză unică pentru felul de a fi a poporului rus, dar în raport cu alte aspecte precum, să zicem, mediul înconjurător sau poziţia geografică, ea contribuie la spiritul izolaţionist al ruşilor. Un spirit care din dorinţa de putere şi siguranţă se transformă într-un spirit expansionist.

Poporul rus are o mentalitate profund diferită de lumea occidentală. O mentalitate care s-a născut la graniţa dintre Europa şi Asia. O mentalitate în care puterea joacă rolul primordial, iar orice alt lucru vine dupaia. Prin această mentalitate specifică lor ruşii sunt condamnaţi să stea mereu în afara oricărei construcţii postmoderne, fiindcă nu se pot regăsi într-o astfel de construcţie, o construcţie care nu mai e construită pe dreptul puterii, ci pe dreptul legii. Nu ştiu dacă acest lucru se poate schimba, cazurile individuale nu reprezintă ceva relevant pentru spiritul maselor, dar reprezintă un lucru de care trebuie să ţinem cont în raportul nostru cu Rusia.

Rusia este prin natura sa un stat modern şi nu doreşte să evolueze de la acest stadiu la acela al postmodernităţii. Ruşii îşi doresc o politică de forţă, o politică exclusiv bazată pe satisfacerea intereselor ruseşti. Lucru ce vine în contradicţie cu felul de a fi a postmodernităţii. O lume în care interesul naţional se găseşte în echilibru cu dreptul internaţional, în care interesul comun ( pacea şi prosperitatea, libertatea şi democraţia ) ajunge să treacă uneori peste anumite interese naţionale. Cu totul altă lume şi altă mentalitate decât cea rusească.

Dialogul pe care lumea postmodernă trebuie să-l aibă cu Rusia nu poate fi la fel ca dialogul dintre România şi Franţa, sau Germania şi Marea Britanie. Un astfel de dialog nu poate fi întemeiat pe valori comune, pe legi internaţionale, ci pe raportul de forţă între state. Singura valoare de care Rusia ţine cont în politica sa externă. Orice altă abordare a dialogului cu Rusia este din start menită eşecului, aşa cum bine vedem în ''rezultatele'' dialogului pacifist pe care Uniunea Europeană îl poartă cu Federaţia Rusă privitor la Ucraina. Evident, războiul nu este o opţiune viabilă, dar o anumită duritate diplomatică şi acţiuni mai ferme sunt necesare.

Arta analizei de intelligence


Citeam într-o carte despre o dispută între două perspective interesante asupra analizei de intelligence. O tabără care consideră analiza de intelligence drept ştiinţă, iar o alta care se raportează la acest domeniu extrem de interesant ca la o artă. Personal mă regăsesc în a doua tabără şi privesc analiza de intelligence drept o artă, mai mult decât orice altceva. Aceasta este arta transformării, a unei alchimii în planul informaţiei.

Autorul britanic G.K. Chesterton se întreba retoric: ''dacă seminţele din negrul pământ se pot transforma în atât de frumoşii trandafiri, ce ar putea deveni inima fiinţei umane în lunga ei călătorie către stele?''. Acelaşi lucru se întâmplă cu informaţia când ajunge de la cel care o culege la acel analist menit să o transforme în intelligence. Acesta lucrează la ea asemeni unui zidar în piatră. Transformă informaţia, o schimbă.

Ori acest lucru nu poate fi definit altfel decât ca o artă. O artă bazată pe un spirit analitic şi pe creativitate. Este arta transformării ''argintului în aur'', a datelor adunate de alţii în intelligence. În aceea informaţie ruptă în patru de către analist, pentru ca din informaţia ruptă să se descoperă toate variantele posibile şi imposibile, iar din acestea cea mai posibilă variantă înainte ca informaţia să fie oferită beneficiarului de intelligence.

Privită astfel analiza de intelligence este o artă la graniţa cu ştiinţa. Procedeele pe care acest domeniu le implică sunt şi de natură ştiinţifică, dar cred că primează cele de natură artistică. Conexiunea cu lumea artistului. Dacă analistul de intelligence trebuie să fie o fire permanent iscoditoare, punând mereu lucrurile sub semnul întrebării asemeni unui om de ştiinţă, el trebuie să fie în şi mai mare măsură o fire creatoare, cu o imaginaţie profundă, capabilă să privească dincolo de bariere în căutarea adevărului şi a posibilului.