Între euroscepticism și federalism

Subiectul unificării Europei reprezintă una din marile dileme politice, respectiv geopolitice, ale sec. XXI. O dilemă pe care diferiți analiști, ideologi și politicieni o abordează, de cele mai multe ori, din două perspective duse la extrem. Vorbim aici fie de euroscepticism, unde proiectul numit Uniunea Europeană este demonizat, fie federalism, unde se propune o construcție similară cu SUA.

La aceste două propuneri există și o alternativă, una mai echilibrată, dar totodată mai puțin vizibilă și anume eurorealismul. La rândul său, eurorealismul are diferite variante, diferite idei, care pot să facă subiectul unor dezbateri. Pentru o astfel de variantă, puțin mai echilibrată și, evident, realistă, am să fac argumentez în următoarele rânduri, ținând cont de realitățile concrete și idealurile dorite.

O perspectivă realistă

În primul rând trebuie înțeleasă o realitate de facto. Lumea nu mai este aceeași care era acum unul sau două secole. Evoluția tehnologică, globalizarea economică și apariția unor state de model federal au schimbat cu totul ecuația de putere globală, dar și felul în care noi, ca indivizi, ne raportăm la lume. Lumea contemporană este, prin natura sa, o lume globalizată.

Orice proiect serios trebuie să țină cont de această realitate. În aceeași măsură putem spune că orice proiect serios și de viitor trebuie să țină cont de realitatea europeană, cu totul diferită de cea americană, sau de realitatea rusească, arabă, etc.; la rândul lor diferite de realitatea europeană. Lumea este globalizată, dar caracteristicile specifice fiecărei societăți și culturi socio-politice rămân vizibile.

Este practic imposibil să construim o Uniune Europeană după același model cu al Statelor Unite ale Americii. Motivul este unul relativ simplu. Statele Unite sunt formate din colonii cu o istorie diferită de a statelor europene, fără o identitate puternică, fără o istorie conflictuală de aceeași amploare. Între timp noi suntem separați de limbă, naționalitate, cultură socială, cultură politică și conflicte istorice.

Uniunea Europeană încearcă să treacă peste aceste diferențe, dar ele rămân o realitate care poate fi doar ameliorată și în nici un caz învinsă. Situația nu este aceeași cu a Statelor Unite, iar un proiect similar nu are sorți de izbândă, așa cum ne-a arătat instabilitatea internă a Europei prin state precum Ungaria, Grecia sau Cipru, două dominate de euroscepticism și un altul cu o atitudine nesigură.

Necesitatea supraviețuirii UE

În egală măsură proiectul european este unul necesar, dar sub o formă diferită. Dacă federalismul de model american nu pare să fie cea mai bună alternativă, atunci trebuie găsită o alta. O soluție care să nu implice anularea proiectului european, pentru că aceasta ar reprezenta un dezastru economic și geopolitic, într-o lume dominată de state după un model federal.

Pentru noi, românii, dispariția Uniunii Europene ar reprezenta un dezavantaj enorm, la fel cum ar reprezenta pentru majoritatea statelor europene, cu excepția Marii Britanii. Uniunea Europeană este singurul garant real al păcii pe bătrânul continent, singurul motiv pentru care nu am mai avut conflicte pe un continent a cărui istorie este dominată de conflicte.

Totodată, proiectul european este și garantul vocii noastre în lume. Vocea statelor europene, mici și dezbinate, nu înseamnă nimic, în plin sec. XXI, comparativ cu vocea SUA, a Rusiei sau a unui stat imens precum cel chinez. Din acest punct de vedere doar unite, lucrând împreună pe plan extern, statele europene sunt capabile să aibă o voce puternică în relațiile internaționale, fiecare stat asigurându-și astfel interese printr-un efort comun și prin sacrificii reciproce.

Soluția este, deci, continuarea construcției europene, dar pe un traseu diferit. Formatul UE nu trebuie să fie unul similar cu al SUA, a cărei șanse de reușită sunt relativ mici, cel puțin în momentul de față, dar nici proiectul în sine nu trebuie abandonat. Acest proiect este unul imperios pentru interesele statelor europene, dar și pentru idealul păcii în Europa și în lume.

Aceeași uniune, o abordare diferită

Abordarea trebuie să fie una diferită. O Europă unită după modelul unui commonwealth britanic, sau al Sfântului Imperiu Romano-German, în care instituțiile europene să susțină și să apere niște reguli și valori comune, jucând și rolul de mediatori între interesele statelor membre. O Europă care să abordeze politica externă a Uniunii printr-o perspectivă modernă, iar în interior, în familie, prin regulile de comun stabilite ale unei lumi post-moderne, reguli care, iată, se aplică doar în această dimensiune euro-atlantică, nefiind valabile, practic, în afara lumii occidentale.

În fine, Europa trebuie să-și găsească echilibrul, iar acest lucru implică a învăța din greșelile trecutului și a analiza lucrurile într-un mod realist. Idealurile trebuie atinse prin metode realiste și echilibrate. Mai mult decât atât, ele nu trebuie să orbească rațiunea. Oamenii politici europeni au o datorie să vadă ce este posibil și ce nu, acționând în concordanță

Marea Britanie și euroscepticismul ei

Politica externă a Regatului Unit este tot mai dominată de idei eurosceptice sau, în cel mai bun caz, eurorealiste. Aceste idei se manifestă vizibil în discursurile unor lideri politici precum David Cameron, sau în voturile acordate unor partide extremiste și eurosceptice de tip UKIP, respectiv BNP. În raport cu această situație tindem să blamăm doar factorii actuali, precum criza economică sau aparenta decădere a UE, pentru felul în care euroscepticismul devine o idee constantă a politicii britanice. Personal cred că trebuie să privim puțin mai mult în istorie.

Atitudinea aproape pasivă și sceptică a Marii Britanii față de Europa continentală nu s-a născut ca o reacție față de eșecurile aparente ale Uniunii Europene. O analiză atentă și rațională ne arată că această atitudine are origini mult mai adânci în istorie. Mai exact în politica externă a Angliei, respectiv a Regatului Unit, din sec. 16-17 până în sec. 20 și chiar până în zilele noastre. Marea Britanie s-a manifestat mereu în politica externă printr-o atitudine pasivă față de ce se întâmpla pe continent. Singurul lucru de care aceasta era interesată a fost echilibrul puterii, iar această națiune a intervenit pe continent doar atunci când simțea că echilibrul respectiv era amenințat de diferite puteri. 

Nu cred că putem uita perioada lui Napoleon I, când ceea ce numim astăzi Regatul Unit a intervenit
în conflictul dintre națiunile continentale. Sau cele două mari războaie, când din nou, Marea Britanie intervenise împotriva Germaniei imperiale. Aceste intervenții pe continent sunt cazuri rare în istoria britanică, dar manifestă o constantă a politicii interne: apărarea echilibrului puterii. Britanicii s-au amestecat în jocul continental doar atunci când simțeau că echilibrul puterii este amenințat, iar o putere hegemonică se ridica în orizont. Fie ea Franța unui Napoleon, Germania unui Wilhelm sau al Treilea Reich totalitar de sorginte național-socialistă.

Pe de altă parte Marea Britanie nu s-a amestecat niciodată pe continent pentru apărarea, să zicem, a propriilor valori, sau doar de dragul de a-și ajuta un aliat, chiar dacă această retorică a fost invocată în cazul declarării unor războaie. Interesul național a ghidat mereu politica britanică, iar acest interes se identifica, în opinia lorzilor britanici, cu un amestec cât mai scăzut în politica Europei continentale. Marea Britanie se afla într-o zonă de siguranță, separată de conflictele europene, pe micuța sa insulă, iar interesul major al acesteia consta în lipsa posibilității unei națiuni europene de a obține hegemonia continentală și mai apoi șansa de a-și concentra eforturile pentru un atac asupra insulei britanice.

Din această istorie politică, prezentată și de Kissinger în cartea sa, Diplomația, putem deduce cu ușurință că politica britanică a fost mereu una realistă sau sceptică privitoare la bătrânul continent. Au prefera să nu se amestece și în egală măsură nimeni să nu se amestece în politica lor. Această moștenire istorică și politică se manifestă și astăzi când vedem un Regat Unit cu o retorică eurosceptică tot mai pregnantă. Majoritatea britanicilor nu sunt conștienți de ce problemele continentale trebuie să-i afecteze pe ei, iar politicienii britanici doresc prin Uniunea Europeană o simplă comunitate economică din care să profite și nimic mai mult.

Evident, cauza istorică nu este singura vinovată pentru euroscepticismul, respectiv eurorealismul, afișat de GB. Vorbim aici și de alte cauze, dar care, cred eu, sunt greșit confundate cu Uniunea Europeană. De la problema imigranților până la cea a crizei economice putem spune că există un factor de întărire a perspectivei eurosceptice. La urma urmei principalul discurs al partidelor eurosceptice ține de problema imigranților.Totuși, ar fi o greșeală să privim această problemă doar din perspectiva motivelor contemporane, când principalul fundament ține de o problemă istorică.